Norocul păgubosului -basm

Un om era tare urmărit de ghinion. Pe ce punea el mâna, se prăpădea. Banii fugeau de el ca dracu de tămâie și văzându-l așa năpăstuit de belea, a plecat și nevasta de la dânsul.

Mai era încă și foarte puturos, că iubea munca mai ceva decât sarea în ochi. Însă el toate relele sale își închipuia că i se trag numai de la ghinion.

Ce se gândi însă omul nostru: „Bree! De-aia nu am eu noroc, că poate nu mă rog și eu cum ne învăța popa la biserică. Uite el dacă se roagă… Are! Ia să mă îngrijesc eu să spun rugăciunea cât mai des de acum încolo!”

De la hotărâre până la ispravă, e doar un pas. Nu însă pentru oricine. Căci cu pasul ăsta putea ieși dincolo de marginea satului, într-atâta era de mare. Cum să spună el rugăciuni, dacă nici măcar „Tatăl nostru” nu și-l mai amintea. Își frământă însă mintea lui odihnită până atunci și își născoci din aducere aminte și din dorințele sale, o frumoasă rugăciune care suna cam așa: „Tatăl nostru care ne ești în ceruri, sfințească-se numele tău, fie-mi și mie avere măcar ca și la taica popa. Că și eu am să mă rog de acum încolo, mai mult decât el. Și dă-mi Doamne să vină un noroc peste mine, ca să-mi meargă toate bine. Să afle nevastă-mea și să se întoarcă în genunchi acasă. Amin!”

Ar fi făcut-o el mai lungă, dar când ajungea cu închipuirea la nevasta-sa care s-ar fi întors îndărăt la casa lui îmbelșugată, așa de mult îi plăcea încât se dădea într-o rână ca să-și preguste cuviincios visarea. Tare dragi îi deveniseră momentele astea și putem spune chiar că avea un fel de zel, căci mult s-a mai rugat el în felul acesta. Nu de trei ori pe zi, cum îi învăța popa la biserică, ci în fiecare ceas al zilei.

Drept e, că alceva nici nu făcea omul nostru… Doar ce mai ieșea după cerșit, când i se făcea foame. La început oamenii nu îi dădeau, că îl știau de tânăr și în putere pentru a munci, însă văzându-l tot mereu scurgându-se pe lângă porțile lor, li s-a făcut milă. „O fi având el vreun beteșug, din ăla care nu se vede, dar te roade pe dinăuntru.” Și au început să-l omenească. Era chiar în vremea când omul se îndeletnicea acasă cu rugăciunea lui. Și el când le lua din mână, își spunea că va veni o vreme când va fi mai bogat decât ei și atunci va face praznic mare la el acasă. Și cu ochii iscodea în toate părțile, pe drum, prin șanț, ori pe lângă garduri. Cum altfel era să își găsească norocul?

Trecu o vreme bunicică de atunci, iar cum Dumnezeu nu părea a lua deloc aminte la litania pe care o recita el cu glas răspicat și din tot sufletul , începu să i se cam facă urât de timpul prăpădit. Banii sunt ochiul dracului, asta o știa și el. Îl năpădi îndoiala și se întreba dacă se roagă unde trebuie. Atâta îi umblase mintea în direcția asta, că se trezi la un moment că își încheie rugăciunea astfel: „Dă-mi Doamne când îți zic, că dacă m-oi ruga ăluilalt, poate ar fi mai ascultător!”

Și ăla la care s-a referit, ori că nu dormea, ori că sta pe aproape, dar l-a și auzit.

A doua zi plecă după obiceiul său, ca să-și astâmpere foamea și ca să-și găsească norocul. Soarele ardea fierbinte și nu era nici țipenie de om pe drum. El mătura cu ochii dinspre un gard către celălalt, tot ce îi ieșea în cale. Inelul de pe deget dacă i s-ar fi întâmplat cuiva să și-l piardă, ochii săi vulturești l-ar fi descoperit. Cum să nu vadă așadar punga aceea din piele, care se afla taman în mijlocul drumului. O înșfăcă degrabă și și-o vârî în sân, până a nu-l prinde careva. Mai merse ce merse și după niște hârtoape, mai află una. Hop și cu ea la culcușul sânului. Îi râdea barba de bucurie, iar pielea moale a pungilor îi mângâia cu bunătate ghioldurile pe care i le da burta de foame. De-aia nici nu mai bătu pe la porți. Nu mai avea nevoie de mâncare. Mergea îndoit de la brâu și tot mai căuta cu ochii în jos, simțind el cu sufletul că astăzi e ziua în care s-a întâlnit cu norocul. La altceva nu se mai gândea, că era tare prins în treaba asta.  Și n-a fost în zadar, pentru că la scurtă vreme mai descoperi încă două, una lângă alta, ca niște surori bune. Un altul și-ar fi pus poate niște întrebări și s-ar fi gândit de unde sunt pungile alea cu care își rotunjise el burdihanul pe sub cămașă… Poate chiar și-ar fi făcut cruce și-ar fi zis: „Piei necurate!”. Însă el nu se frământa dintr-asta și își spunea că a găsit tocmai ceea ce căuta de atâta amar de timp.

Nu apucă însă bine a și le îndesa și pe acestea la sân, că iată venind din sus înspre el, un alt drumeț. Acela mergea însă întocmai ca un om beat, pendulându-și pașii când spre un șanț, când înspre celălalt. Dar tot se apropia într-una. Nu mai avea vreme să facă cale întoarsă, așa că se ținu tare și când ajunseră unul în dreptul celuilat, își dădură binețe, cum fac sătenii îndeobște:

-Bună ziua, om bun!

-Mulțămesc asemenea! răspunse al nostru, voind a-și urma calea înainte.

-Bre, om al lui Dumnezeu! Mă rog la dumneata că te văd venind din jos, n-ai găsit cumva niște pungi pe drum?

-Ce să găsesc? se făcu el că nu înțelege, mai mult ca să tragă de timp pentru socoteală. Vezi că el nu fusese tocmai un om rău până să-și vândă sufletul necuratului și parcă simțea încă un pic de milă pentru acela.

-Iaca niște pungi…cu bani! Gologani de aur…

Auzind cuvântul bani, săracului nostru i se scrânti mintea de tot. El se ferise ca să desfacă pungile în drum și doar bănuise conținutul lor, după greutate și înfățișare. Acum însă era sigur că acele patru pungi conțin o avere frumușică și nu avea nici cea mai mică intenție de a se lipsi de ele.

-N-am văzut, bietul de tine! Dă fuga iute și caută bine. Cine știe unde s-or fi pierdut?

Dar nici ăla nu părea să fie prost. Băgase de seamă că pentru un jerpelit cum se arăta, cămașa acestuia îi sta cam prea umflată și încă și cu cocoloașe. Nu semăna a burtă de om gras, iar omul nostru numai gras nu era din mâncatul pomenilor.

-Ce să mai alerg, dacă dumneata care vii dintr-acolo n-ai văzut nimic…

-Chiar n-am!

-Da câini erau în calea dumitale?

-Nici!

-Atunci să știi că nici încoace n-oi afla… Poți arunca bolovanii!

-Ce bolovani?

-Pietroaiele din sânul dumitale. Nu asta ai acolo?

-Ce pietroaie, nu sunt pietroaie!?…se bâlbâi el, prins la înghesuială.

-Dar ce-or fi atunci? insista acela să i se vâre în suflet.

-Treaba mea! Nu-ți dau dumitale socoteală.

-Poate or fi pungi! Nu știu… Zic și eu!

-Și dacă ar fi, ce? Eu n-am voie să am pungi?

-Ei, cum nu! Să am iertare, dar așa e gândul omului. M-a năpădit bănuiala că ar fi ale mele. Ce om pleacă pe drum, cu o așa avere în sân? Te rog să-mi faci dovada că sunt banii dumitale și eu te las în plata Domnului!

-Cum să-ți dovedesc? Ce să-ți dovedesc? Bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat… Așa –mi trebuie dacă mă opresc să stau de vorbă cu oricine. Sunt banii mei și nu-ți dau socoteală. Ce, eu te-am întrebat pe dumneata de unde îi aveai și ce căutai pe drum? Nu! Te las în pace… Așa lasă-mă și dumneata pe mine!

-Dar eu îți spun, bre! Tot ce vrei îți spun… Stai, nu pleca și ascultă-mă! Cu cerul și cu pământul te rog, nu mă nenoroci. Toată avuția mea e în pungile alea. Am vândut vitele, casa și acareturile, că îmi trebuie pentru o operație pe care să i-o facă un doctor vestit din altă țară, copilului meu. Mă întorceam spre casă. Le pitisem de teama tâlharilor pe fundul căruții, între niște uluci. Când am zis să verific, că prea se hurducăia căruța de la gropile astea ale drumului, nu le-am mai găsit. Dacă în sânul dumitale se află cele patru pungi ale mele, dă-mi-le și mă voi ruga pentru sufletul dumitale și să-ți dea Dumnezeu sănătate.

Omul nostru se gândise într-o vreme ca să spună că a găsit doar trei și să-și mai oprească baremi una și pentru el, dar auzind de sănătate, se învârtoșă inima în el și își spuse: „Iauzi, ce-mi dorește el! Sănătate! De asta aveam eu și înainte. Sufletul… E acolo și el, unde să plece! Bani îmi trebuie mie, că de-ăștia nu aveam.”

Și zise hotărât:

-Ce am eu nu e al dumitale, atâta pot să-ți zic!

-Ai curaj să te jurui? îl îndemnă celălalt.

-Da, mă jur!

-Nu așa. Dă-te dracu! Dacă te aud astfel, îmi dau cuvântul că toți banii rămân ai dumitale și eu nu ți-i mai cer.

-Păi dacă sunt ai mei!…primi curaj omul de la făgăduiala asta. Uite, na! Ca să mergi liniștit că nu sunt la mine, mă dau dracu că ce am eu în sân, e avuția mea!

Dar ce să vezi… Ăla nu plecă. Sta așa dinaintea lui și nici nu se jeluia, nici nu se luă cu el la luptă… Se puse pe râs. Un râs drăcesc, care din ce în ce se făcea mai tare și când se opri din hohot, zise:

-Ce, te-ai temut că nu mă țin de vorbă? Eu chiar sunt de cuvânt. Și te-am ascultat, ai văzut… De câte ori m-ai rugat să-ți dau noroc? Numai o dată și eu ți l-am și dat! Oprește-ți averea și mie dă-mi numai ceea ce nu-ți face trebuință… Dă-mi sufletul!

Și dintr-o dată i-l smulse și se făcu nevăzut cu el, în fundul pământului. Omul rămase întins pe jos fără suflare, cu ochii goi de viață căscați înspre cer, ca și cum s-ar fi rugat.