Leapșa cu autoportret

Fire contemplativă, pe mine o să mă descoperiți întotdeauna stând liniștit la o parte și bătând din palme pentru prestația altora. Sunt mai bucuros așa, pe margine, pentru că nu mă simt bine să fiu tocmai în centrul atenției și în plus de asta, de acolo pot să cuprind cât mai mult cu privirea și să mă încarc de impresii. Arareori, la ceasuri mari și la șapte ani o dată, mă apucă vitejia și  răstorn toate așteptările, dând în clocot cum se spune. Ca sugestie vizuală, vă puteți închipui cafeaua dintr-un ibric pus pe foc. Dar dacă vă vine în minte mămăliga dintr-un tuci, nu-i bai. Îmi place să mă prezint ca un român get-beget!

Ecoarta m-a prins într-un comentariu dat la una dintre lepșe și m-a invitat cum ar veni vorba, să calc în centru și să-mi pun genunchiul pe periniță. M-a provocat! Practic, m-a scos din zona mea de confort, fără doar și poate. Acum, ce să mai fac… Liniștit-liniștit, dar niciodată n-am lăsat vreo provocare nesatisfăcută. Dacă m-aș fi născut în evul mediu, muream de o sută de ori până să mai apuc a îmbătrâni, iar rugămintea unei domnițe, aș fi considerat-o poruncă întotdeauna. Ca și azi și ca toți bărbații, dealtfel… Dacă stimatele doamne se vor gândi însă imediat la dusul gunoiului, îmi pare rău, dar asta nu e tocmai o rugăminte demnă pentru un cavaler. 😊

Mai bine o iau în considerare pe cealalta, și anume prinsul lepșei de la domnița Ecoarta. O leapșă preluată și de dumneaei de la Diana și căreia i se spunea „Autoportret chinezesc”. Nu s-a lămurit până la urmă de ce îi zicea chinezesc, așa că eu am renunțat să-i mai trec acest atribut la intitularea articolului, din motive destul de evidente. M-am temut că nici nu-l veți mai deschide, de teama coronavirusului. Așadar nu e nimic chinezesc, vă rog să serviți cu încredere și să vă contaminați numai cu voie bună.

Pentru că în mintea mea existau disensiuni între accepții, dându-mi de furcă noțiunea de „aș fi” și cu cea de „mă socotesc” , am dat mai mereu câte două răspunsuri, ca să fiu cât mai corect cu mine însumi. În fond, nu sunt cum mi-aș dori să fiu, dar și tendința este destul de importantă. Sper! Așadar…

  • Dacă aș fi o carte, aș fi Patericul, carte profundă, plină de înțelepciune.

Mă socotesc însă o carte poștală. Ușurică, dar prietenoasă.

  • Dacă aș fi un personaj dintr-o carte, aș fi Robinson Crusoe.

Mă socotesc însă micul Kim.

  • Dacă aș fi un film, aș fi Spartacus.

Mă socotesc însă Bambi.

  • Dacă aș fi o țară, aș fi America.

Mă socotesc însă (și pe bună dreptate), România.

  • Dacă aș fi un instrument muzical, aș fi orgă. Să pot cânta dintr-o dată cu mai multe glasuri.

Mă socotesc flaut.

  • Dacă aș fi un actor, aș fi Mel Gibson.

Mă socotesc mai degrabă Robin Williams.

  • Dacă aș fi un fenomen al naturii, aș fi fulger.

Mă socotesc însă adiere de vânt, ce răscolește doar praful.

  • Dacă aș fi un pictor, aș fi Maurice Quentin de La Tour.

Mai drept ar fi Ștefan Luchian

  • Dacă aș fi o pictură, aș fi „Santinela” lui Grigorescu.

Mai pot fi și „Ciobănașul” de același autor, sau…mai pe aproape ar fi „Un zugrav” al lui Luchian.

  • Dacă aș fi superputere, aș fi … un sfânt!

Sunt pe departe.

  • Dacă aș fi personalitate istorică, aș fi Constantin cel Mare.

Pe Tudor Vladimirescu l-am simțit cu inima, atunci când i-am învățat pagina de istorie.

  • Dacă aș fi animal, aș fi leopard.

Sunt însă bărbat. (Un fel de animal și acesta… de casă, cum ar veni 😊 )

  • Dacă aș fi floare, aș fi … arbore-lalea (liriodendron tulipifera)

Poate sunt un narcis?

  • Dacă aș fi poezie, aș fi „Ce bine că ești” a lui Nichita.

De dragul acestui calambur neintenționat, voi rămâne într-o singură variantă.

  • Dacă aș fi curent literar, aș fi clasicism.

În totală opoziție cu mine, aș forma însă un curent nou, care să mă aibă promotor. Și în ciuda lui Tzara, uite-așa!

  • Dacă ar fi să aleg un motto, aș zice după Gandhi: „Trăiește ca și cum ai muri mâine, învață ca și cum ai trăi veșnic.” E din acela motivațional, de pus pe perete. Frumos, dar absolut deloc compatibil cu voința mea.

Am eu însă un altul, care mi s-a potrivit mult mai bine și m-a scos din stres în dese rânduri: „Și mâine e o zi!” Însă chiar nu mai știu sigur dacă îmi aparține mie, ori vreunui alt om deștept?!

  • Dacă aș fi sentiment, aș fi iubire.

Dar și mai bine mi se potrivește dor. Iubirii mele arzătoare îi este necesară uneori puțină distanță, ca să nu prefacă atât de iute în scrum, totul împrejur. Mă doare dorul, dar mi-e bun. Iubirea din dor este super-procesată, filtrată și purificată.

  • Dacă aș fi verb, aș fi „a simți”. Mă îmbăt în dragul simțurilor.

Și nu e deloc un verb static. Simt că aș lucra ceva bun…

  • Dacă aș fi o calitate, aș fi…om.

Adevărat! De n-aș fi o calamitate…

 

P.S. : Nu predau această leapșă cu timbru poștal… O las așa, fără de adresă, pentru a o ridica oricine poftește.

Povestea lui Codin -basm

images cal

Pe când eram eu copil, se mai cânta încă pe la hore, sau când se strângeau oamenii la clacă, o doină despre Codin. Poate deja s-o fi uitat, cum s-ar uita poate și povestea aceasta, dacă nu m-aș sârgui degrabă a o scrie chiar acum…

Trăia odată prin ținuturile noastre de sub poala Carpaților, un om pe nume Codin. El se îndeletnicea cu tăiatul lemnelor și din asta aducea pe masă bucata lor de pâine. În vremea aceea erau păduri pretutindeni și mulți alții trăiau de pe urma lemnului. Din loc în loc câte o așezare și iar pădure cât vezi cu ochii. Era Codin un om bun la inimă, cinstit și avea el ceva al lui, că toată lumea îl îndrăgea. Nu vă gândiți însă că ponoasele îl vor ocoli pe un om numai pentru că ar fi de treabă. Știe bunul Dumnezeu de ce e cum e, și nu ne amestecăm noi în daravelile Sale. Dar într-un an i-a venit năpastă mare bietului românaș, că i s-a prăpădit soția. Era mândră ca o zi cu soare, dar dintr-o dată s-a îmbolnăvit și în două zile a și plecat pe cealaltă lume. Codin era topit de necaz, că o iubise ca pe lumina ochilor, dar mai avea un copilandru pentru care să tragă în jugul vieții, un băiat de cinsprezece ani. Așa că dimineața își punea toporul la spinare și pleca la lucrul lui, cu toate că-i venea mai degrabă să se întindă la marginea drumului ca să-l calce căruțele. Și da el voinicește cu toporul cât era ziua de lungă, dar mintea îi era plecată tot departe, după dorul drăguței sale. Așa s-a întâmplat că fiind el mereu cu gândurile aiurea, un copac mare prăvălindu-se, să-l prindă dedesubt.  Cât ai fi de învățat cu lucrul pe care îl faci, nu trebuie să-ți lași niciodată atenția de-o parte, că dai de pocinog. Și asta se petrecea vezi, tot în același an. Codin n-a fost omorât, că s-a dat un pic într-o parte și a mai ținut și mâna pavăză. Dar brațul acela care l-a scăpat de nu l-a fărâmat de tot, i s-a rupt. Și omoplatul tot i l-a împins înapoi, că arăta bietul de ziceai că are o aripă ruptă în spate, așa rămăsese de sucit. Iar cu o mână nici că mai putea lucra de aici înainte…

S-au adunat oamenii, s-au strâns laolaltă în biserică și s-au hotărât să-l ajute.

-Nu putem fraților să-l lăsăm să moară de foame, pe el și pe copilul lui! Acela e crud încă și n-are putere să ia pe umeri grijile casei lor. Toți îl știm pe Codin de om cuminte, hai să punem mână de la mână și să strângem niște bani, ca s-o mai ducă până o crește băietanul.

-Așa e! Așa e! încuviințară toți ca unul propunerea preotului. De unde dai, de acolo îți e răsplata. O faptă ca asta, e bună în ochii lui Dumnezeu!

Și strânseră ei după posibilități și după darea de mână, o sumă frumușică. Iar când se văzură cu toții duminica următoare la biserică și îi dădură acei bani, pe Codin îl trecură lacrimile și măcar că era cât bradul, plânse ca un copil, de se scutura cămașa de pe el.

După asta, trecând zilele și văzând că banii din care tot ia nu se mai fac la loc, iar băiatul nu putea să crească mai repede decât legea firii, Codin îl chemă în casă și-i vorbi astfel:

-Dragul meu! Mare e bunul Dumnezeu! Eu mă tot frământ că banii ăștia cu care ne-au miluit oamenii or să se termine, iar tu nu ai încă vlaga de a doborî copaci în locul meu. Și nici de altă pomană n-am fi vrednici, că nu suntem din ăia care să ne lăsăm pe tânjală, da ori ba?

-Da, tătucă! Cum spui matale, încuviință copilul.

-De-aia zic! continuă Codin, bucurându-se de vorbele cuminți ale băiatului. Decât să stăm așa, mănâncă-mă lupe de-a gata, să facem ceva și să nu ne prindă nepregătiți, ceasul acela când s-ar termina banii.

-Și ce anume te-ai gândit să facem?

-Apăi de la tine aș avea mare bucurie dacă ai înțelege să te lași dus colo, la mănăstirea de călugări. Aș ști că te las între oameni să nu mori de foame și totodată și în brațele lui Dumnezeu. Cine mai bine să aibă grijă de tine?

Copilul sta cu ochii în jos, dar nu cârtea nimic. Zise doar cu voce slabă, și cu lacrimi strânse printre gene:

-Că mata ce-ai avea adică de gând?

-Eu, dragul meu… Mă gândesc să merg în târg cu ce ne-a mai rămas. Să cumpăr ce pot cu ei din lucrurile mai frumoase și să merg mai departe de aici, în lume. Și acolo le-aș vinde altora, iar cu banii câștigați aș aduce altă marfă pentru aici. Înțelegi ce zic? Asta se cheamă negustorie. Ca schilod n-oi mai putea munci din brațe, dar picioarele mi-s bune și doar n-am să stau cerșetor. Ce zici?

-Zic, cum zici! răspunse cuminte băiatul. Și dacă are să fie bine și n-o să mai fim săraci, mă aduci din nou acasă?

Iar Codin în loc de răspuns, îl luă cu brațul care-i mai rămăsese teafăr, îl strânse la piept și pupându-l pe creștet îl asigură că nu îi e drag de hotărârea asta, dar nu știe cum altfel ar scoate-o la capăt. Și-apoi ca să le mai treacă de lacrimi, că se înmuiaseră amândoi de la îmbrățișare, îl întrebă:

-Ce-ai vrea să-ți aducă tata din străinătate?

Iar copilul nici una-nici două, răspunse fără ca să clipească:

-Un cal frumos!

„Un cal mi-e bun la întoarcere”, se gândi și Codin, așa că încuviință mulțumit:

-Cal să fie!

Zis și făcut! Întâi se duse cu băiatul de-l lăsă în grija starețului de la mănăstire, apoi se întoarse acasă de se pregăti ca pentru un drum lung, așa cum își pusese în minte. Din cel mai mare târg care i-a ieșit în cale a cumpărat de toți banii, chimire din piele cusute și țintuite de meșteri pricepuți, ii femeiești și cămăși bărbătești, toate frumos înflorite din ac de româncele noastre talentate și cu toate astea legate la spinare, se așternu drumului. Din toți banii cumpărase, că nădejde de merinde avea la poamele luate de acasă. Acestea erau prune și felii de măr, uscate pe pat de nuiele. Și merse el departe, departe, pentru că se gândea că mai prețuite ar fi cu cât ajunge în locuri mai puțin umblate de semenii săi. Ținea drumul tot după soarele care-i răsărea dimineața, astfel că ajunse în Orient, în ținuturi îndepărtate. Și abia acolo se așternu el alături de alți vânzători și își desfăcu bocceaua. Aceia nu mai văzuseră lucruri atât de frumoase. Iar când se prinse Codin de interesul pe care îl prezintă lucrurile cu care venise, puse preț bun la ele, astfel că își umplu numaidecât două pungi cu gologani de aur. „Apăi, asta da treabă!”, se gândi el bucuros. „Mă întorc acasă, cumpăr iar mărfuri și tot aici mă întorc. Îl iau de-acum și pe copil cu mine…” își mai zicea el, călcând iute pe drumul de întoarcere. „Dar bine ar fi de-aș cumpăra și de pe-aici niște giuvaiericale, că tare minunate mai sunt. Le-aș putea vinde boierilor celor mari de la noi și astfel, mai bun mi-ar fi câștigul”. O făcu și pe-asta și cheltui una dintre pungi. De-acum nu mai avea decât drumul drept pe unde a venit, pentru a se întoarce acasă. Mare îi fu mirarea găsind puhoi de lume într-o piață, unde când venise era pustiu.

-Ce-i aici oameni buni? Ce se întâmplă?

-Dregătorul are să spânzure pe băiatul unei mari căpetenii de tâlhari, îi veni răspunsul.

-I-a dat termen două zile că dacă n-are să se dea prins, îi omoară copilul, adăugă un altul.

Văzu atunci Codin, tot înaintând printre oamenii strânși să caște gura, că erau două tribune din lemn ridicate ca la trei metri de la pământ, una în fața celeilalte chiar în mijlocul pieței. Pe una se afla dregătorul, înconjurat de oameni înarmați până în dinți, iar pe cealaltă se afla o spânzurătoare unde un călău fioros cu glugă pe cap, se pregătea să pună funia de gâtul unui copilandru. Acela se jeluia cu lacrimi de crocodil, să-l cruțe și să nu-i ia viața. Într-o mulțime așa mare de capete câte se strânseseră acolo, unii erau nerăbdători să-l vadă mai iute bâțâind din picioare și cu limba scoasă. Dar mai erau și alții care cârteau și ziceau că n-ar fi drept să-i ia viața copilului, pentru faptele părintelui său.

-Judecata asta e numai la Dumnezeu, nu la oameni! Nu e drept!

-Așa e! Întăreau și alții. Copilul e nevinovat și nu merită moartea. Dacă l-ar închide, poate…

-Și de ce să-l închidă? Să vină tâlharul cu ceata lui și să-l scape? Lasă așa, că e bine! Să se învețe minte!

-Da, da! Să se învețe minte!

-Să pună strajă tare și nu mai scapă! Cum stă de două zile în temniță și uite că nu l-a scăpat nimeni? Dacă era de venit, nu venea până acum?

-Eu cred că e mort, măi! Altfel nu venea? Eu să fi fost în locul lui, cât sunt eu de pricăjit, dar veneam și mă luptam cu dinții și cu ghearele pentru băiatul meu…

Aste vorbe le auzea Codin trecând printre ei și apropiindu-se de tribunele din mijloc. Dar când ajunse mai aproape și îl văzu pe copilul acela, deodată parcă i se tăiară picioarele fiindcă mult mai semăna cu fiul său de acasă. Iar acela țipa și lacrimile îi săreau din ochii lui mari până pe pieptul cămășii fără să-i mai atingă obrajii.

Codin se trezi dintr-o dată strigând cu glas puternic:

-Stați! Opriți-vă! Stați!

Dregătorul văzând un așa voinic cum răcnește să oprească execuția, crezând că este  tatăl băiatului, adică însuși conducătorul cetei de tâlhari, făcu semn călăului să aștepte. Apoi trimise doi străjeri de-l ridicară pe Codin și îl aduseră dinaintea sa.

-Așadar ai venit până la urmă! îi zise. Îți spun drept că n-aș fi vrut să-l omor pe copilul ăsta, dar dacă nu apăreai,  n-aveam ce face. A ta era toată vina.

-Măria ta! E drept că băiatul ăsta îi seamănă, dar nu-i copilul meu! rosti cu glas tare Codin.

-Cum nu e al tău? Atunci ce cauți tu să oprești o execuție? Luați-l și dați-i o sută de bice pe spinare ciungului ăsta, porunci dregătorul oamenilor săi.

-Bucuros le primesc măria ta, numai lasă-mă să-l rog ceva pe copilul ăsta!

-Ce să-l rogi tu pe copil? Și de unde îl cunoști? își rosti dregătorul mirarea.

-Vreau să-l rog să ridice un blestem de pe casa noastră și de pe orașul nostru!

Apoi Codin ridică glasul și mai tare, cât să fie auzit bine și de oamenii dimprejur și spuse:

-Eu sunt din cutare loc, și spuse un oraș pe unde trecuse el. Acolo eu eram dregător, întocmai ca și măria ta aici. Eu l-am prins pe bandit, tatăl copilului ăsta și i-am pus gâtul în ștreang. Sunt cinci zile de atunci. Copilul era chiar jos, sub spânzurătoare. Uite colo, cam unde e tânărul acela în cămașă verde. Eu eram vesel că l-am prins și scap lumea de un așa tâlhar vestit, iar băiatul ăsta s-a rugat să-l iert pe tat-su că de nu, mă blesteamă pe mine și pe toți oamenii mei.

-Și?

-Am râs, măria ta! Cum era să ascult eu de un copil? Și l-am spânzurat pe bandit!

-Și? Făcu din nou dregătorul și toată lumea se vedea cum așteaptă răspunsul, pentru că se lăsase o tăcere groasă peste tot poporul adunat acolo.

-Praful s-a ales de noi de atunci! Mă mir că n-ați auzit și pe aici, că a fost prăpăd mare la noi. Ca din pământ au venit niște tătari mari cât bivolii și ne-au călcat în picioare. Ne-au ars și ne-au trecut prin sabie, până n-a mai rămas nimic din noi. Eu am scăpat pentru că eram schilod și ei cică nu omorau schilozi… Dar n-au scăpat prea mulți. Și culmea! Așa cum au venit, așa s-au risipit. Parcă i-a înghițit pământul. Pentru fapta aceea, că am râs și nu i-am luat în seamă blestemul, am plecat dintre oamenii mei. Mă socotesc vinovat de tot ce s-a întâmplat. Și de m-ai lăsa măria ta, vreau să-l rog pe acest copil să mă ierte și să ridice blestemul de pe capul nostru.

Copilul tăcuse și ascultase și el povestea. Prost nu era deloc și pricepând tâlcul celor spuse de Codin, pe care îl socotea trimis de taică-său, încurajat că sunt și oamenii aceluia pe aproape, strigă cât putu el de tare:

-Bine, dregătorule! Pe tine și pe ai tăi, vă iert că mi-ați ucis tatăl! Dar îi blestem pe aceștia care îmi ridică mie viața, ca să fie trecuți prin sabia tătarilor și să nu mai rămână urmă din ei! Numai corbii și ciorile să mai locuiască prin locurile astea! Am zis!

Așa se face că unde anevoie își făcea loc mila, largă cale au găsit groaza și temerea pentru propria piele. Oamenii toți de acolo strigau către dregător să-l ierte și să-i dea drumul.

-Îndurare măria ta! Uite numai la el cât e de mic…

-Să-l ierți măria ta, dar să-și ridice blestemul mai înainte!

-Da, da! Să-și ridice blestemul!

Dregătorului i se făcuse și lui părul măciucă, dar încerca să-și țină cumpătul și să nu se trădeze. De aceea puse să îl aducă și pe copil dinaintea lui.

-Dacă te-aș scăpa, ce zici? Ai ridica blestemul?

-Drept ar fi! Răspunse băiatul cu curaj.

-Zi, aici! Să te audă tot norodul.

-Vă iert pe toți, cu casele și acareturile voastre, să rămână totul în picioare și nimeni să nu vă tulbure, așa cum și voi ați dat dovadă de mărinimie și m-ați scăpat de moarte! rosti el cât putu de tare.

Iar mulțimea izbucni în urale de bucurie.

Așa l-a scăpat Codin pe flăcăul acela, după care el și-a văzut de drumul său. Îndemna iute de dorul după casă dar și de grija că-l vor prinde oamenii cu minciuna. O minciună pe care a născocit-o însă cu gând bun, pentru salvarea unei vieți nevinovate.

Ajunsese depărtișor când l-a prins din urmă un zgomot grozav de copite. Erau ale unor cai care galopau nebunește. Nu putea fi altă pricină a goanei lor decât prinderea lui. Știind că minciuna e scurtă de picioare, Codin și-a spus că i s-a vădit neadevărul și se aștepta ca soldații dregătorului să fie aceia care îndemnau acum să-l prindă. Cum nu avea unde să fugă, își așternu genunchii jos ca un creștin ce era și se rugă la Dumnezeu pentru împăcăciune și cerând cu lacrimi ca măcar copilul lui să aibă o soartă mai bună. Așa îl găsiră călăreții. Dar șezură la o parte, cu respect pentru ceea ce fiecare om are de preț în viața lui, statul de vorbă cu Dumnezeu. Când ridică ochii din rugăciune, Codin găsi în locul unor ochi fioroși, unii plini de respect și înțelegere. Și dintre ei, unul se desprinse și veni mai în față. Ziceai că e voievod la înfățișare, așa cum îl arătau statura și straiele de pe dânsul. Calul era mare și rotat, alb dar cu coada roșie ca și coama. Picioare lungi, mușchi reliefați și pielea strălucitoare… O mândrețe de bidiviu! Codin mai că nu-și mai putea desprinde ochii de la el. De aceea fu aproape surprins când îl auzi pe acel mândru om de pe spinarea calului, că îl întreabă:

-Îți place?

-Da, foarte mult! Nici n-am mai văzut ceva atât de frumos.

-Știi cine sunt eu?

-Mă gândeam… Dacă ai fi fost trimis de dregător, ori aș fi fost mort până acum, ori legat fedeleș pentru a fi dat în primire acestuia.

-He-he! Așa și e! încuviință acela. Și motivul pentru care te temi tu acum pentru viața ta este tocmai acela că l-ai scăpat de la moarte pe copilul meu. Eu sunt căpetenia tâlharilor și al meu era băiatul. Iată-l! Îl recunoști?

Și făcând un semn, din ceata de călăreți se desprinse râzând la el, copilandrul care mai devreme plângea de se sfărâmau și pietrele de milă.

-Eram cu toții răspândiți printre oameni, își continuă el povestirea și tocmai ne pregăteam să dăm lovitura de atac, atunci când ai intervenit tu. Nu știu cine ești și de ce ai făcut asta, dar multe vieți ai salvat astăzi, așa să știi. De aceea venisem pe urmele tale, să nu pleci cumva nerăsplătit. Nouă ni se spune tâlhari, dar să știi că ținem la onoare și nu lăsăm niciodată o datorie neplătită, fie ea de răzbunare ori de recompensă. Ia spune acum! Ce ți-ai dori de la mine? Gândește-te și spune cu tot curajul căci te asigur că orice mi-ai cere, nu-ți voi refuza. Mi-ai salvat băiatul și asta în ochii mei e cel mai de preț lucru.

Codin se gândi puțin și răspunse:

-Am făcut cum am simțit eu că ar fi bine. Nu m-am gândit la nimic altceva decât că trebuie să-l scap cu viață. Când am spus că am și eu un băiat ca el acasă, asta chiar n-a fost minciună. Nu mi se cade așadar nicio răsplată, dar fiindcă ai zis că pot îndrăzni să-ți cer, poate că mi-ar prinde bine dacă te-ai lipsi de unul din caii domniei tale. Aș merge mai repede pe drum și se întâmplă că tocmai așa ceva i-am și făgăduit băiatului meu că îi voi aduce la întoarcere.

Auzind asta, căpetenia se puse pe râs.

-Chiar că ești înțelept, omule!  Știam ce vrei și totuși ai vorbit cu măsură. Nici nu ai refuzat, dar nici nu te-ai aruncat cu capul înainte, întocmai cum îi șade bine unui om cu socoteală.

Și descălecând dintr-o dată, luă căpăstrul bidiviului și i-l întinse, spunând:

-Hai, ia-l! Știu că n-ai zice, dar mai știu și că taman pe ăsta ți-l dorești. Și-apoi chiar îl și meriți cu prisosință. Ia uite colo ce mi-ai dăruit tu mie! Și arătă spre feciorul lui.

La care și băiatul sări de pe cal și veni de-l strânse în brațe pe românaș.

-Dar te rog totuși un lucru! adăugă căpetenia. Făgăduiește-mi că n-ai să-l vinzi și i-l duci băiatului tău, așa cum ai zis.

De bună seamă că nu l-aș vinde! îl încredință Codin. Acest cal va fi ca și-un membru al familiei noastre!

Căpetenia tâlharilor se liniști atunci și zâmbind spre Codin, se apropie din nou de cal, îi luă grumazul în brațe și după ce îi șopocăi ceva la ureche, îl mai bătu ușor cu palma prietenește cum o făcea atunci când erau ei tovarăși și apoi se îndreptă de spate. Gata! Îl dăduse!

Luându-și rămas bun și de la Codin, tâlharul încălecă împreună cu băiatul pe același cal și plecară în fruntea cetei lor, în desișul codrului. Iar Codin rămase în loc să se uite cu admirație la mândrețea aceea de bidiviu cu care se pricopsise. Când se sui pe el, îl purta numai la pas, cu grijă parcă să nu-i pricinuiască vreo vătămare până acasă. Iar la dese răstimpuri, descăleca pentru a-l lăsa să pască și să se odihnească. Nu că armăsarului i-ar fi trebuit vreo zăbavă, el era mai degrabă dornic de alergătură. Se vedea pe el că e învățat să mănânce norii. Sforăia pe nări și lovea din copită, de parcă l-ar fi îndemnat el pe Codin să se zorească. Dar acestuia îi plăcea ca după ce-l priponea, să-i dea ocol și să-l admire, ca omul ce nu că nu mai avusese, dar nici măcar nu mai văzuse atâta minunăție.

Mai avea încă puțin și ieșea din pădure, urmând ca mai încolo, după niște câmpuri să se facă din nou o așezare. V-am spus cum era în vremea aceea, mai multă pădure și doar din loc în loc câte o așezare înconjurată de câmpuri. Codin se gândi să mai facă un popas și să mănânce, pentru ca mai apoi, prin așezare să nu mai pregete deloc și să meargă tot înainte. Avea la el tot ce-i trebuie: merinde, gologani, giuvaeruri, ba chiar și cal. Nu-și putea potoli mintea să nu dea fuga cu închipuirea la bucuria revederii cu feciorul său și cu oamenii din sat. Îi va răsplăti pe toți și le va da îndărăt toți banii primiți, cu dobândă pe deasupra. Că așa îi stă bine omului cinstit.

Deodată tam-nisam, tocmai când desfăcea Codin curelele de la șa și era îndoit pe sub burta calului, veni un gărgăun de nu știu unde și îl înțepă de crupă. Atunci calul se ridică de durere pe cele două picioare din față, lovi aerul cu cele dindărăt și apoi o luă la sănătoasa așa cum se afla, cu șaua pe jumătate desfăcută. De s-ar fi aflat înapoia calului, apoi nu s-ar mai fi ridicat de pe jos, dar așa, dumirindu-se din rătutire că toată avuția lui era legată acolo, la oblânc, Codin se puse și el pe fugă, după cal. Acela alerga însă besmetic, când încolo și când încoace, după cum îl mâna otrava înțepăturii. Tocmai la intrarea în sat îl prinse Codin, pasă-mi-te după ce îi mai trecuse usturimea. Însă șaua nu i se mai afla în spinare. Îl încălecă omul așa, pe deșelatelea și tot căuta prin pustiul câmpului, șaua. Abia când se înserase și își pierduse toată nădejdea îi dete prin gând să meargă și mai înspre sat, că în nebunia lui, calul a gonit în toate direcțiile. Și ajunse la timp pentru a zări un om aplecat deasupra ei, care își punea pungile în sân.

-Stai cuminte omule și nu-ți însuși ce nu e al tău! strigă Codin la acela.

-Ia vezi-ți tu de drum, mai bine! se răsti și acela. Cine te-oi crede ca să-mi poruncești tu mie ce să fac!

-Păi după cum vezi, sunt stăpânul acestui cal și prin urmare și a pungilor pe care le-ai ascuns tu acum.

-N-am luat nimic! minți acela. Dacă e șaua ta, ia-ți-o și să ne despărțim sănătoși! Altceva nu știu.

-Dă-mi omule pungile și nu mă face să cobor la tine, că ți-oi frânge gâtul ca la rățoi dacă apuc să mă mânii! îl amenință Codin.

Dar hoțul îi râse în nas, că îl vedea schilod și nu se temea de el. Atunci Codin sări de pe cal și cu mâna cea teafără îl înșfăcă de gât și îl ridică în sus de la pământ. Era voinic Codin și învățat cu greul. Acela orăcăia nevolnic în chinga strânsorii, dar nici să scoată pungile nu se îndura. Fiind și seară, când sunetele se propagă mai cu ușurință, niște oameni auziră gălăgia și veniră acolo, să vadă ce se întâmplă.

-Dă-i frate drumul, că dacă-l mai strângi îl omori! îi zise unul lui Codin.

-I-oi da! Numai să-mi dea și el ce-i al meu! gâfâi acesta către ei.

Nu-i era nici lui ușor, să supună un om numai prin puterea unui braț.

-N-am nimic! se încăpățâna acela ca să nege. Nimic! Săriți oameni buni și nu mă lăsați pe mâna veneticului.

Atunci aceia se hotărâră să-i despartă, zicând:

-Da ce suntem noi aici, barbari, să ne facem dreptate în mijlocul drumului? Hai dară la divan, să vă judece pricina un dregător, nu-i drept așa?

-Drept! admise Codin.

Și măcar că se lăsa noaptea, chiar atunci merseră cu toții la curtea boierului dregător, însoțiți de toți oamenii de pe drum și de lătrăturile câinilor.

-Ce faceți măi aici? îi certă paznicul curții. Mergeți la casele voastre și culcați-vă. E târziu pentru pricini la ora asta și stăpânul s-a culcat.

-Tu du-te și anunță-l! se răsti și unul dintre oameni. Spune-i că e un om străin de locul nostru și lasă-l pe stăpână-tu să hotărască ce are de făcut.

Și paznicul își văzu lungul nasului și se du-se de-l înștiință. Dregătorul într-adevăr, chiar se pregătea de culcare. Oarecum cam sâcâit de obrăznicia sătenilor, își luă totuși anteriul peste cămașa de noapte, își puse și caftanul pe umeri și se înființă în cerdacul înalt al casei. După care porunci:

-Poftește-i în curte! Dar spune-le să nu facă vreo gălăgie că îi atârn de ștreang!

Dregătorul avea o copilă dulce, ca ruptă din soare și era topit de dragul ei, de aceea era atât de grijuliu cu liniștea. Oamenii câți erau, intrară cu toții în curtea largă, măcar că ei n-aveau nicio pricină, dar se aflau curioși de eveniment. În mijlocul lor, Codin, falnic pe calul lui arăbesc. Descălecă totuși și făcu o plecăciune respectuoasă, așa cum știa că se cade unei fețe boierești.

-Mândru cal, ai! remarcă dregătorul. Al tău e?

-Al meu, măria ta!

-Ia spune! Te văd că tu ești străinul. Ca străin ce te afli, îți dau întâi ție cuvântul, spre a-mi spune pricina tulburării.

-Un tăun blestemat mi-a înțepat calul stăpâne, iar acesta s-a speriat și a fugit până și-a pierdut șaua.

-Păi văd că o are!

-Acum o are măria ta, că i-am găsit-o. Și tocmai când am găsit-o, l-am aflat pe acest om că își băga în sân pungile mele, care erau legate de șa.

Dregătorul coborâse scările în timpul ăsta și-i da ocol calului, mângâindu-l pe spinare și netezindu-i coama.

-Tii! Da frumos armăsar mai ai… Nu vrei să mi-l vinzi mie? Ți-aș da cel mai bun preț pe el.

-Cu dragă inimă ți l-aș da, măria ta. Numai, vezi că nu pot! Calul acesta e făgăduit și încă de două ori, să-l duc acasă copilului meu.

-Aha! Biiine! mârâi dregătorul nemulțumit, încruntându-și sprâncenele. Ce zici că aveai în pungi?

-Într-una am giuvaieruri, măria ta. Și în cealaltă gologani de aur.

-E timpul acum să auzim și pe împricinat, că așa e drept. Da ori ba?

-Așa e, măria ta! întăriră vorba toți gură-cască ce se strânseseră acolo.

-Eu măria ta, avusei azi-noapte un vis, începu să spună hoțul. Și se făcea că un înger mă mișca de umăr, să mă trezesc și-mi spunea: „Scoală-te și nu mai sta! Du-te la margine și vei găsi o pungă de giuvaeruri. Dar când le găsești să spui vorbele astea și numai atunci vor deveni ale tele!…”

-Ce vorbe? se interesă dregătorul.

-„Cine a pierdut, foarte rău a făcut, iar cine găsește, al lui se numește!” Astea au fost cuvintele, măria ta!

-I-auzi! păru că se minunează dregătorul, deși înțelegea prea bine viclenia hoțului. Și? Ce ai făcut?

-Ce să fac, măria ta! M-am dus chiar atunci. M-am uitat încolo-încoace, n-am găsit nimic și m-am întors acasă. Dar n-aveam astâmpăr deloc, că parcă îl vedeam aievea pe înger cum mă zgâlțîie de cămașă: „Du-te! Du-te!” De zeci de ori m-am tot dus măria ta chiar în locul acela la marginea satului. Și-mi ziceam că de m-ar vedea vreun om, are să zică că am înebunit. Când am găsit punga, era chiar la ultima încercare, îți spun drept, că mi se luase de atâta căutat și chiar îmi venea a râde de mine că am dat în mintea copiilor. Dar uite că n-a fost nebunie, și chiar am găsit punga, întocmai cum mi-a spus îngerul.

-Dar omul ăsta zicea de două pungi, iar tu vorbești mereu numai de una. Cum e? Ce ai găsit acolo?

-Măria ta! Îngerul așa mi-a făgăduit, o pungă de giuvaeruri. Ce știu eu? Sunt om prost, dar poate că îngerul avea știință de oarece cheltuieli de judecată. Astea de acum…

-Și atunci?

-Voia lui Dumnezeu, măria ta! O pungă mie, că am găsit-o la îndemnul îngerului, iar cealaltă la divan, pentru cheltuieli. Știe măria ta, care ești mai luminat și ai darul pătrunderii și înspre cele sfinte.

Dregătorul își mângâia barba, în mână cu punga aceea dolofană și nu se îndura să-i dea drumul, măcar că vedea bine că face o nedreptate.

-Ce zici omule? Îmi dai calul?

-Mă iartă măria ta, dar nu pot!

-Apoi vezi cum mă pui tu la mijloc între două făgăduieli? Pe-o parte îmi spui tu de o făgăduială pe care ai făcut-o băiatului tău, iar pe de altă parte ăstalalt îmi vorbește despre o făgăduială îngerească. Ă? Spune și tu acum… În locul meu ce ai pune deasupra, vorba omului sau pe cea a îngerului?

Nimeni nu spunea nimic și toți erau cu capetele în pământ. Unii de frică, alții de rușine.

-Eu aș face după dreptate, măria ta! spuse Codin.

-Adică?

-I-aș da înapoi păgubașului, ce i-a fost furat.

-Dar tu n-ai auzit vorba îngerului, care spunea… Cum spunea, mă?

-„Cine a pierdut, foarte rău a făcut, iar cine găsește, al lui se numește!” spuse din nou vicleanul.

-I-auzi! Ce mai spui de asta?

-Ce să spun, măria ta. Cu autoritatea nu te pui! Așa e și prin părțile noastre și noi, oameni simpli, nu ridicăm capul. Când nu e aici, dreptatea e la Cel de Sus.

Și zicând asta, își încălecă armăsarul și păși pe poartă înspre drum, să-și vadă de nevoile sale. Acum nu mai avea nici bani nici giuvaeruri. Și nici calul nu putea să-l vândă. Se va duce plin de rușine în sat, așa cum era el de călare pe un cal mândru. Și i se împreunau lacrimile pe sub bărbie de necaz.

Dar nu numai el plângea în vremea aceasta. Copila stătuse la geamul iatacului ei și auzise tot. Se necăjise de nedreptatea făcută de tatăl ei și acum plângea de mama focului cu fața în pernă.

A doua zi, ea se sculă din pat până să se lumineze, luă din vatră un cărbune și scrise mare pe cearșaful așternut, acele vorbe insuflate de proclet, tatălui ei: „Cine a pierdut, foarte rău a făcut, iar cine găsește, al lui se numește!” Se duse bâjbâind pe întuneric de scoase calul dregătorului din grajd, ieși cu el la drum și după ce îi legă bine cearșaful de gât, îi arse o palmă zdravănă pe fund, că acela deîndată o și luă la goană.

Apoi se întoarse în iatacul ei și se culcă la loc. Dar nici n-adormi bine, că mare tărăboi se auzi dintr-o dată în curtea dregătorului. Grăjdarul descoperise lipsa calului și galben cum e ceara își anunțase stăpânul. După fată, nimic nu avea dregătorul mai scump decât calul acela. De-aia și pusese la inimă refuzul lui Codin, că iubea foarte mult caii și își închipuia că dacă l-a lăsat să plece totuși călare, a fost încă prea mărinimos cu el. Dar acum să și-l piardă el pe al lui? Asta era cu neputință!

-Îl atârn de ștreang pe acela care a îndrăznit! Mergeți toți în toate părțile! Căutați! Scotociți! Unul să nu se întoarcă fără el!

A venit oastea de lăncieri și s-au dus la răspântii să anunțe, au intrat prin gospodării, ce să mai vorbim. Era grozăvie și bai mare. Tocmai către seară au venit cu un om în furci și cu calul de căpăstru. Acum dregătorul era bucuros că-și recuperase calul, dar mânia nu-i trecuse:

-Spânzurați-l! Ba, nu! Mai bine să-l trageți în țeapă! Să se învețe minte nemernicul, să mai fure de la mine!

-N-am furat măria ta! Iertare!

-Cum îndrăznești ticălosule, să mă înfrunți? Unde a fost găsit calul? se întoarse el spre lăncieri.

-În grajdul lui, măria ta!

-Vezi, tâlhare? Ia tăiați-i și limba aia spurcată, acu pe loc!

Dar omul tremurând ca varga se chinui, că era ținut zdravăn de mâini și scoase până la urmă din sân cearșaful acela pe care era scris cu litere de-o șchioapă: „Cine a pierdut, foarte rău a făcut, iar cine găsește, al lui se numește!”

-L-am găsit în drum măria ta, cu pânza asta legată de gâtul lui.

Dregătorul făcu ochii cât cepele când văzu. Pânza cearșafului nu era o pânză oarecare, era tocmai din Damasc. Și pusese de se cususe la un colț monograma cu inițialelei fetei. A înțeles dintr-o dată ce se întâmplase și aruncând ochii în sus, își descoperi copila cum îl privea cu ochii ei mari și curați, și dintr-o dată albi. Atât fața cât și părul se făcură albe ca omătul. Așa de tare îl cuprinsese rușinea fărădelegii.

-Dați-i drumul omului! Mai porunci el cu glas pierit și apoi abia își mai târșâi picioarele până în casă. Se lungi pe pat și așa zăcu, până când veni copila la el să-l mângâie.

-Tată, hai de te scoală!

-Nu pot, draga tatii. Sunt bolnav ca de lingoare și nici că mă mai pot mișca. Mă ierți?

-Nu eu, tată dulce! Dumnezeu trebuie să te ierte!

-Cum?

-Simplu! Să faci dreptate ca înainte.

-Cum?

-Să-l căutăm pe omul acela. Când îi vei da îndărăt avutul său, atunci toate vor fi ca înainte.

-Crezi tu? o întrebă tatăl, mai neajutorat acum decât oricare copil.

-Sunt convinsă! spuse fata răspicat și dregătorul citi în ochii ei limpezi că asta e voia lui Dumnezeu.

Se ridică întremat de hotărâre și porunci lăncierilor să i-l aducă pe hoț în fiare și-l stoarse de givaieruri. Apoi ceru să-i înhame calul, și luând-o și pe copilă dinainte-i, porni în căutarea lui Codin. Nu fu greu să-i dea de urmă, pentru că acesta atrăgea atenția în toate felurile. Era schilod, fără de-o mână și cu spata îndărăt ca o aripă ruptă, dar mai era cocoțat și pe cel mai țanțoș cal din câți erau pe lume.

Ei mergând repede, iar Codin agale și necăjit, l-au prins din urmă tocmai când intra în satul lui.

-Stai omule! Oprește-ți calul, strigă dregătorul pe urma sa.

Codin se întoarse, dar nu-l mai recunoscu pe dregător așa cum arăta acum, cu barba și părul de pe cap colilii, de ziceai că-i bătrân cât veacul. Aștepta în loc, întrebându-se oare ce îi mai hărăzise Dumnezeu ca să i se întâmple.

-Nu te înapoia la casa ta purtând cu tine nedreptatea pe care ți-am făcut-o. Uite-ți pungile! Primește-le înapoi și te rog să mă ierți că mi s-a întunecat mintea și am fost nedrept. Codin se uita la ei lung și își făcea cruce lată peste piept. Așa ceva nu mai pomenise. Dar dregătorul nu-l lăsă mult în mirare și îi povesti de-a fir-a-păr, tot ce se întâmplase după plecarea lui.

-Haideți dară, dacă tot ați ajuns până aici, să mergeți la mine acasă. Sunt om sărac și n-am casă cu care să mă mândresc, dar mă fălesc cu oamenii din satul meu. S-o găsi un loc, poate la taica părintele, să înnopteze niște fețe boierești ca ale domniilor voastre.

Mare le-a fost bucuria oamenilor să-l vadă pe Codin întors acasă. Îl crezuseră mort, iar el se întorcea călare pe un buiestraș cum nu se mai pomenise și însoțit încă și de un mare boier. S-a dus vestea în tot locul și unuia chiar i-a dat prin gând să dea fuga la mânăstire și să-l aducă și pe băiat. Trei zile a ținut veselia, iar când să plece în țara lor, fata era tot cu gâtul întors după băiat, că se îndrăgostiseră.

-Ce zici mânzule, glumi Codin cu fecioru-său, te întorci la mânăstire?

-M-oi întoarce tată, dacă zici matale! Dar acum trebuie să-l mai întrebăm și pe tatăl dragei mele, că noi ne-am cam promis cununia. Și râse…mânzește.

De parcă ar fi știut ce se vorbește, odată necheză tare și calul din grajd, de se speriară găinile în tot satul.

*

Iar eu am încălecat pe-o șa….

(Imagine preluată din arhiva desprecai.eu , cu mulțumiri!)

Ipostaze de Valentine`s Day

d97bcfaf87081b7cb96426343d3f2da7_large

De jos în sus – Dragoste platonică

Nu te mișca iubito și mai ales să nu vorbești

Te-am ridicat pe soclu la înălțimi celești

Așa de sus te-am pus, că ai să amețești

De-aceea închide ochii, nici să nu privești.

Respiră mai încet, mă tem să nu te prăbușești

Te-ador ca pe-o zeiță, taci te rog, de ce zâmbești?

 

Simțuri – Dragoste compulsivă

Femeie, lasă-ți ochii-n jos și nu privi spre mine!

Fiori adânci îmi trec prin carne, creier și prin vine

Nu știu alt om mai bun ca soțul tău și n-ar fi bine

Să pângăresc acum prietenia noastră, pentru tine.

Te rog să nu te-apropii încă, să te mușc îmi vine!

Te rog!…. Acum rămâi, măcar să te iubesc cum se cuvine.

 

Pocăința – Dragoste cu remușcare

Te-am înșelat, cum să-ndrăznesc să-ți cer iertare?

În fața ta, nu-s vrednic a mai sta nici în picioare.

Cu umilință-ngenunchez și-ți cer o ultimă favoare:

Să nu m-alungi acum, când mă căiesc cu disperare.

Te rog mai dă o șansă dragostei, cu încă o încercare

Căci după ce-am greșit, iubirea mea e și mai mare.

Iubire eternă

8valentin52d82c511

Se iubiseră… Încă înfiorată de plăcere, ea își întinse brațele molatec deasupra capului și privindu-l galeș, îi zise pe un ton alintat, pisicindu-se:

-Mă iubeeești?

-Ohooo! Mai întrebi… făcu el, cu un rânjet de om satisfăcut. Credeam că tocmai ți-am demonstrat.

Ei nu-i plăcu acel rânjet, dar insistă să-și păstreze același glas pițigăiat:

-Nu așaaa! Spune-mi ceva frumos!

-Păi nu știu cum să zic. Te iubesc, na! E bine?

-Hai măi, Gabriele! Nu pot să cred că ești așa de prozaic. N-ai și tu în tine o vorbă frumoasă nici măcar acum, după ce ai avut parte de toată dăruirea mea?

-Te iubesc până la cer! turui el, crezând că scăpase. Simțea imperios nevoia de a se ridica pentru a merge la toaletă.

-„Până la cer”…îl îngână ea supărată. Asta zic toți cei care n-au nimic de zis de la ei din cap.

-…Până la cer și înapoi! continuă bărbatul din inerție, conștient că mai era ceva de spus, vezica suprapunându-i-se într-un mod abject, peste efortul său de a găsi cuvinte romantice.

-Până la un drac! se bosumflă ea. Ți-am spus că replica asta e fumată de mult și când am auzit-o prima dată, cred că eram la grădiniță.

-Da ia lasă-mă și tu cu prostiile tale! răbufni el dintr-o dată, că trebuia să merg la baie urgent, iar tu mă tot ții în loc.

-Uite, vezi? Astea sunt gândurile tale adevărate. Dacă te forțez eu, le rostești. Dar numai așa. Adică astea sunt prostii, zici. În loc de sentimente, tu îmi arăți că te plictisesc. Te apucă nevoile fiziologice, tocmai când îți vorbesc eu despre nevoile mele sentimentale…

Gabriel o privi ca și cum ar fi vrut să o contrazică, dar simți totuși că nu se mai poate ține și se ridică brusc ca să iasă pe ușă. O pernă zbură mai repede decât el și trecându-i pe deasupra capului, se lovi de tăblie iar de acolo i se scurse pe dinainte, sub forța gravitației. În baie întârzie mai mult decât își propusese, pentru că o auzea pe  Mirela cum tună și fulgeră la adresa lui și a tuturor bărbaților din lume.

-…Niște animale, asta sunteți cu toții. Vă astâmpărați poftele și apoi gata, mi-a trecut de aia, dar mă trece ailaltă! Nu tu o vorbă, un pupat, o atenție acolo, că sunt om și eu. De ce nu-ți iei mai bine o păpușă gonflabilă, că ea nu te mai întreabă de vorbă după sex, e bleagă…

Gabriel făcu și duș, prelungind acest moment cât mai mult. Zgomotul apei în curgere reușea să acopere acel șuvoi de vorbe care îl scotea din minți. Dar când opri apa și se întinse după prosop, glasul ei continua să răzbată prin ușa rămasă întredeschisă, ca și cum n-ar fi încetat nicio secundă de atunci și până acum.

-… Un nesimțit care nu mă mai bagă în seamă. Am știut eu de când…

Nu o mai auzi pentru că se retrase tiptil în sufragerie. După ce a închis ușa cu grijă să nu facă zgomot, deschise imediat televizorul. La lumina lui a căutat să scoată cuvertura cu care era învelit fotoliul, apoi s-a ghemuit pe canapea înfășurându-se cât putea în acea cuvertură îngustă și subțire și încercând să doarmă. Dacă nu putea, nu era din cauza poziției incomode, nici a frigului care îl pătrundea pe măsură ce îi dispărea înfierbântarea de la duș, ci mai ales a gândurilor care nu-i dădeau pace. Avea dreptate Mirela. Trebuia să-i fi zis că o iubește, dar cum să-i spună dacă ea vorbește tot timpul pentru amândoi?

A doua zi, el se întoarse acasă cu flori. La birou căutase toată ziua pe internet, cu grijă mare ca să nu-l surprindă colegii, declarațiile de dragoste cele mai frumoase. Își alesese câteva și alcătuise un fel de conspect din toate, ca să pară original dar mai ales să se convingă singur că acele cuvinte îi aparțin lui și sunt anume pregătite pentru iubita sa. O găsi în bucătărie, trebăluind în jurul unei oale ce clocotea pe aragaz. Zâmbind în sine la gândul textului pe care îl pregătise, nu luă seama la atitudinea ei încă ostilă și își întinse lung gâtul ca să o sărute deși ea se eschiva trăgându-și încruntată capul înapoi.

-Iartă-mă iubito! Știu că am greșit. Am vrut și azi-noapte ca să-ți spun, dar nu mai era un moment potrivit pentru că deja erai supărată și cuvintele mele de dragoste ar fi sunat ca nuca-n perete. Dar știi bine că te iubesc…

Ea se lăsă până la urmă îmbrățișată și mai apoi tocă morcovul pentru a-l pune în ciorbă.

-Ia uite ce prost taie, remarcă Mirela, parcă nici prin morcov nu poate să treacă…

-Să mi-l dai ca să-l ascut chiar acum! se oferi Gabriel, bucuros că își găsise o utilitate și un rost rămânerii sale acolo, lângă ea.

-Acum lasă, că deja aproape am și terminat! zise ea moale în timp ce mâna i se mișca iute, mărunțind ultimul morcov.

-Dar îmi face plăcere să mai stau și eu pe lângă tine! îi răspunse el, umblând în sertar după ascuțitoarea pe care o cumpărase de curând și nu apucase încă să o probeze.

Luă de pe masă cuțitul abandonat de Mirela și îl trecu prelung prin cantul special desemnat. Era simplu. Ținea apăsat cu putere o mână peste mânerul dispozitivului, iar cu cealaltă repeta acel gest al tragerii înspre el. Deveni o mișcare de rutină și își zise că a venit vremea să-i facă acea declarație:

-Ai dreptate să-mi reproșezi că nu îți spun cuvinte de iubire, începu el. Și îmi e necaz că nu le-am rostit, deși ele mă ardeau pe dinăuntru. Iubirea mea este ca o lavă încinsă și nu am găsit cuvinte destul de tari care să nu se topească la atingerea cu ea. Nu sunt vrednice de a îmbrăca sentimentele mele pentru tine și am căutat chiar și în alte limbi…

-Ai căutat chiar și pe internet? îl întrerupse ea, râzând malițios.

Gabriel se roși, de parcă ar fi fost descoperit cu o fițuică sub lucrarea de examen. Câteva momente nu avu grai, dar apoi lăsă ochii în jos, deasupra mâinii care trăgea într-una cuțitul prin ascuțitoare și mărturisi:

-Am căutat, da! Îți închipui că e simplu să faci o declarație de dragoste, dar până la urmă să știi că e chiar foarte dificil. Îți dai seama că din cele mai vechi timpuri și până astăzi s-au tot repetat astfel de cuvinte, până au fost golite de substanță. Toate perechile de îndăgostiți și-au închipuit că iubirea lor este unică și nimeni, niciodată, nu a mai simțit ceva similar. Tot ce citeam, erau cuvinte care odată fuseseră frumoase, dar acum le simțeam sterpezi. În fine, până la urmă adunasem ceva care se potrivea cât de cât gândurilor mele și voiam…

-Gabriel! Dar mie nu-mi trebuie vorbe atât de mari… Unul singur să fie, dar să îl simt că îți aparține și că îmi este menit mie. Ca să mă convingi că mă iubești mai presus decât toți dinaintea ta. Nu era greu deloc ce-ți ceream, doar să fii autentic și să-mi arăți ce simți, dacă simți…

Pe măsură ce o asculta, el simțea cum o gheară de fier îi strânge inima și o stoarce, obligând tot sângele să i se suie la cap. O venă de pe tâmplă i se zbătea până în dreptul arcadei, ca un șarpe ce da să scape, însă Mirela nu vedea toate astea. Cât timp vorbise, era întoarsă spre aragaz, deasupra tigăii în care pusese legumele la prăjit. Amesteca printre ele cu o lingură mare, de lemn. Gabriel se socotea solidar cu acele legume încinse, care protestau sfârâind în uleiul încins. Era deranjat că la o asemenea discuție ea sta întoarsă cu spatele, dar și contrariat în ceea ce-l privește, că nu se putea abține de a nu-i admira acel spate unduios. O iubea, de îl scotea din minți. Dar remarca cu privire la toți dinaintea lui, l-a făcut să izbucnească.

-Ce simt? Zise el atunci cu glas gros și ochii injectați. Ce simt, mă întrebi? Uite asta simt…

Totul se petrecuse rapid. Mirela nu apucase să-și termine treaba deasupra tigăii. De aceea nu și-a întors decât capul, mirată mai ales de asprimea necunoscută a glasului. Nu văzu cuțitul mult prea bine ascuțit, cum brăzdează adânc gâtul lui cu venele umflate. Dar văzu sângele țâșnind ca dintr-o fântână arteziană și fu șocată de debitul cu care sărea într-una, murdărind totul împrejur. O clipă se uitară unul la altul, fără ca niciunul dintre ei să aibă vreo reacție. Ideea de murdărie îl preocupa și pe el. Apoi o amețeală dulce se instală odată cu pacea că a găsit până la urmă un răspuns potrivit. Ar fi vrut să mai rămână în picioare ca să-și păstreze demnitatea unei asemenea declarații, ar fi vrut să nu se stea tocmai în balta aceea care i se formase la picioare, dar acestea nu-l mai ascultau. O mai auzi pe Mirela cum țipă, o văzu alunecând în căutarea unui prosop cu care să se opună sângelui gâlgâitor și îi veni să zâmbească. Reuși doar să se strâmbe de durerea care, acum abia, începea să se instaleze.

*

Trecuseră trei ani de atunci și Mirela reușise cu anevoie să uite incidentul. Până la urmă era tânără și dragostea ei de viață o silise să meargă mai departe. Gabriel nu fusese decât un exaltat care i-ar fi distrus viața dacă ar mai fi continuat să stea împreună. Suportase destul de pe urma lui, își spunea. Ancheta, suspiciunea, rușinea… Părinții lui care îi ațineau calea, învinovățind-o pe ea pentru această nenorocire…  Nu avea de ce să se simtă vinovată, le-a zis-o în față. Nu l-a omorât ea. Și nici nu l-a pus să se sinucidă. Dar în final a trebuit să se mute în alt oraș, pentru a-și lua viața de la capăt. Și curând după asta, s-a aruncat destul de repede în brațele întinse ale lui Bogdan. Un băiat drăguț, dar cam necopt i se părea. L-ar fi vrut un pic mai serios, pentru a ști dacă e capabil să meargă mai departe și să se vadă măritată cu el.

În garsoniera ei de la etajul al treilea, închiriată într-un bloc ce mai înainte fusese cămin de nefamiliști, patul ocupa aproape jumătate din cameră. Bogdan se simțea bine acolo, fericit cum nu mai fusese în toată viața lui. Se iubeau întotdeauna îndelung, el cu satisfacția unor noi descoperiri, iar ea cu disperarea unei îngropări și a unei renașteri, încercând să se amprenteze pe deplin cu noua relație. Într-o exhibare deplină, bărbatul sta acum tolănit cu fața în sus și membrele larg  depărtate spre colțurile patului. Tâmpla Mirelei îi venea chiar în dreptul nasului și el îi mirosi cu încântare părul, îmbrobonat de transpirație la rădăcină. Se simțea mândru de performanțele sale și sărutând-o pe locul acela sărat, îi șopti în dreptul urechii:

-Iubire, vreau să-ți spun ceva!

-Da? Ce, Pui?

-Vreau să-ți spun că te iubesc până…

-Până aici! exclamă ea, sărind iute în picioare.

După care își îmbrăcă halatul mototolit mai devreme printre așternuturi și intră în baie. Suspinele ei înlăcrimate se amestecau cu apa care curgea gălăgios din robinetul dușului. Nu răzbăteau până la urechile lui Bogdan, care zâmbea fericit cu ochii ațintiți în tavan, impudic răstignit pe patul-altar din mijlocul camerei de garsonieră.

Palindromul perfect

La răspântii, facem cruce și pornim din nou la drum… Călăuziți de Dumnezeu.

Aura B. Lupu

AZI, duminică 2 februarie 2020 este o zi rară, una care se întâmplă o dată la o mie de ani. Indiferent de formatul datei, citită de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, este același lucru. Următoarea dată exact la fel este peste 1000 de ani: 03.03.3030. Aceste date poartă numele de “Zi palindrom”, iar succesiunea de cifre este considerată palindromul perfect. Așa că dragii mei, ziua de azi, 02.02.2020 este răscrucea de unde nu ne vom mai întoarce niciodată la ceea ce a fost până acum. Amu nu-i musai să mă credeți, fiecare crede în și ceea ce vrea, dar e o dată faină tare, una care se întâmplă o dată la o mie de ani!

Și în 20.02.2002 a fost un palindrom, habar n-aveam io pe-atunci ce-i ăla, sau ce importanță poate să aibă o astfel de dată. Ce…

View original post 155 more words

„Pâinea din care au mâncat câinii”

Cuvântul preotului Ioan-Florin, fără alte comentarii din partea mea…

 

Ce aliniere fericită a evangheliilor în această zi (în care „Întâmpinarea Domnului” cade în duminica femeii cananeience) și cum își răspund una alteia!

Într-o parte (Luca 2, 22-40), pruncul Iisus este adus la Templu și dreptul Simeon vestește că mântuirea este „pregătită” și „neamurilor” (păgânilor), nu numai poporului ales al lui Dumnezeu. Apropo, acesta este sensul exact al versetului pe care-l auzim în biserici spus „lumină spre descoperirea neamurilor”: lumină spre descoperire/revelație pentru păgâni.

În cealaltă evanghelie (Matei 15, 21018; vezi și Marcu 7, 24-29), o femeie din „neamurile” Siriei, femeia cananeiancă, primește dovada acestei mântuiri universale, prin credința în Hristos.

„Pâinea” (trupul lui Hristos) s-a măcinat și s-a copt în poporul evreu, dar firmiturile ei vor hrăni toată lumea: despre această pâine-Hristos profețește fără să vrea femeia cananeiancă atunci când spune că „și câinii mănâncă din firmiturile copiilor” (Marcu 7,28).

Nu e nicio umilire a păgânilor în cuvintele Mântuitorului („nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”), e doar o parabolă evreiască, pe care o desființează astfel pe loc, în dialogul cu femeia cananeiancă: altfel, Mântuitorul fusese gata să intre în casa centurionului roman, își făcuse ucenici în Samaria, iar la sfârșit își va trimite apostolii să boteze „toate neamurile” (Matei 28,19). Însă trebuia să-i învețe cu propriile lor cuvinte.

Dar vechea parabolă evreiască răspunde foarte bine și gândurilor de azi ale unor creștini zgârciți cu „pâinea copiilor”. Am auzit de nenumărate ori preoți și simpli credincioși spunând că nu poți pomeni la altar pe neortodocși. Așa ceva este ca și cum ai crede că sângele lui Hristos n-a curs pe cruce pentru toți oamenii, oricât de păcătoși, răi, eretici etc. ar fi ei. Intoleranța drept-credincioșilor să învețe din credința femeii cananeience că măcar o firmitură de prescură pot primi și „neamurile”.

Declarații, declarații…

Recidivez! Îmi doream să public ceva scris de mine dar, am citit mai înainte acest articol al Danei și… vorba lui Ioan Sperling, nu mă pot abține. Mi s-a părut că e îndeajuns deocamdată. În fond, îmi răspunde mie însumi unor probleme pe care mi le pun tot timpul. Ce am căutat aici? De ce am plecat eu, care spun întruna cu glas de foc, cât de drag și de dor îmi este mie de România? Păi episodul de mai jos este trăit și de mine, uite de-aia. Și eu n-am mai putut să fac haz!

Dana Fodor Mateescu

Cine tot zice că omul o poate lua razna din cauza birocraţiei în România nu minte. Îţi trebuie hârtii semnate, solicitări, copii xerox, fişe, timbre fiscale, ştampile, autentificări, pentru orice activitate prestată sau pe care ai putea să o întreprinzi la un moment dat.

Când vine vorba de depunerea declaraţiilor de venit global anual toată lumea parcă înnebuneşte. E de-ajuns să calci într-o circă financiară ca să-ţi dai seama de starea de sănătate mintală, fizică şi morală a dragului nostru popor alegător.

17 mai 2005, ora 8.00. Ultima zi de depunere a declaraţiilor de venit global. N-aş scoate nici măcar un deget din pătura cu pisici galbene. Dar trebuie!

Plouă. Urc în 368. Aglomeraţie. Miroase a naftalină udă şi-a scandal, aerul. Mutre încruntate, gata să sară la harţă. Nici un zâmbet, nicăieri! Cobor totuşi senină, cu o coroniţă formată din seminţe de dovleac în păr, scuipate de un mitocan urban…

View original post 893 more words