Condeiblog

Sunt un Condei fără cuvinte… mult prea măgulit pentru a mai adăuga altceva în afara mulțumirilor 🙂
Poezia îi aparține lui Ioan Sperling

Vrăbiuțe

Există oameni care vrei
să-i întâlnești
neapărat
așa-i prietenul Condei
român prin Anglia plecat.

Desigur lumea il iubește
pentru talentul lui enorm,
pe mine însă mă uimește
însă prin felul lui de a fi Om!

Nu-i frică de cuvinte mari
la fel ca sufletu-i de mare
prin ochii lui și tu-ți apari
ca o persoană de valoare!

Cei mulți ades te dușmănesc
e bine deci când mai apare
un om ce spune: ” Eu te prețuiesc”
fiind pentru suflet alinare!

Prietene Condei, iți sunt dator
imi aduci aminte cine sunt:
sunt copie făcută după Creator
și însuflețită prin Duhul Lui cel Sfânt!

20.11.2020

View original post

Ca un câine

Luați cuvântul câinoșenie și căutați-i corespondența în alte limbi… Eu unul nu i-am găsit traducere. În limba română însă, înțelegem prin acest termen răutatea extremă, sălbăticia, cruzimea… într-un cuvânt: neomenia. De ce am ales noi oare tocmai câinele, dintre toate jivinele de pe pământ, ca să descriem ceea ce nu e omenos? Adică bun, blând, îngăduitor? Păi nu e drept! Nu rabdă câinele toate capriciile omului? Nu stă el legat de lanț ziua întreagă, întocmai ca și un ocnaș, dar se bucură umil de atenția pe care i-o acordă din când în când stăpânul său și de boțul acela amărât de mămăligă? Pe care îl hălpăne înfometat dar nu uită să și mulțumească, dând recunoscător din coadă de parcă ar fi fost scos la un restaurant select? Mai există și câini răi, nu zic nu. Dar sunt excepții, așa cum excepție fac și câinii bine îngrijiți. Dea Domnul, fie cât mai mulți din aceștia care primesc și dragoste pe lângă mâncare, dar în bătăturile pe unde m-am preumblat eu, am văzut unii ce nici măcar umbră nu aveau. Sau apă în blidul acela de lângă țăruș…

Câini și câini, oameni și oameni…

Povestirea aceasta îmi este stârnită acum de Issabela Cotelin, cu al ei text intitulat „Cafea cu gust de regret”, unde a pomenit de câinii blocurilor. Dar amintirea îmi era deșteptată de fapt încă de pe când citisem la Aurora de la Eco despre câinele copilăriei sale, Cobârzan cel credincios. Aducerile aminte sunt ca niște țurțuri ce stau atârnați de streașina casei. Dau să pice, dar nu se întâmplă când vrei tu, ci numai când le vine vremea topitului și parcă te ușurezi după ce scapi de câte o poveste, punând-o aici pe pagină, unde ți se pare că nici nu s-a pierdut în van, odată ce ai scris-o. Ți se pare, știu… 🙂

Să fac mai înainte o scurtă trecere în revistă a câinilor mei… nu prea mulți.
După Gulek, ce de fapt se numea Mureș, dar cu limba mea peltică eu pe atunci numai astfel puteam să-i spun și se pare că și lui îi convenea mai mult, de vreme ce numai de mine asculta. Lățos, mare și bleguț, acesta îmi permitea chiar să mă sui pe el și să îl călăresc. A urmat apoi Azor. Azor era mai mic de statură, dar foarte inimos. Se lupta noaptea cu aricii care veneau să ne mănânce puii cei mici. Îl găseam dimineața plin de sânge pe la bot, dar cu prada dovedită. Și aceștia au fost toți câinii pe care i-am știut în curtea noastră. Erau de decor, nu aveau nimic de apărat. Când noi am crescut și am plecat la școala din oraș, curtea întreagă s-a pustiit de animale. Ce rost își mai aveau?
De aceea am simțit pentru Moldița, câinele de mai târziu al blocului nostru, o dragoste mare și întârziată. Ca toți câinii nimănui și ai tuturor, avea de fapt mai multe nume. Noi îi spuneam Moldița, alții o strigau Fetița. Probabil acel Ița din coada numelui o făcea să se recunoască în ambele ipostaze și să dea prietenoasă din propria ei codiță bearcă. Cred că era o corcitură de labrador, pentru că era foarte inteligentă și avea cam aceeași înfățișare. Nu era bineînțeles, singurul câine aciuit pe lângă blocul nostru, dar ea era șefa. Credeam și eu la fel ca și ea, că e iubită de toți. Ea negreșit iubea pe toată lumea, însă pe copii în mod deosebit. Până la școală, fetița mea trecea pe lângă alte blocuri, cu alte haite de câini, de care ei îi era frică. Moldița știa, simțise asta. Și efectiv o însoțea în fiecare dimineață până dincolo de acele blocuri. Iar apoi se ducea din nou să-i iasă înainte, pentru întoarcerea acasă. Moldița nu se temea de nimeni. Îi înfrunta pe semenii ei patrupezi mârâind fioros și amenințător, de n-ai fi zis că e același câine blajin, care în lipsa cozii ciuntite, dădea din tot fundul, numai să înțeleagă orișicine că ea este prietenoasă cu oamenii. De ce era așa și nu altfel? Nu știu și nu pot să-mi explic. Știu bine însă că oamenii nu sunt constanți în prietenia lor. De sărbătorile de iarnă era nebunie mare cu pocniturile artificiilor. De parcă trecuse printr-un război și rămăsese cu sechele, pe Moldița o treceau atunci toate spaimele. Numai la noi la etajul patru și-a găsit săraca refugiu și se ascundea sub pat, tocmai în ultimul dormitor. Îi tremura pielea și scâncea… După ce trecea nebunia însă, uita de toate supărările, ca și cum nici nu le-ar fi avut vreodată.
Și cum remarca și Issa…
La fiecare bloc se mai găsește din păcate și câte unul care nu suferă pe nimeni și nimic. A otrăvit-o. Am găsit-o dimineața lângă tomberon, cu acea spumă albă pe la gură. Era deja înțepenită. M-am chinuit împreună cu băiatul meu și am dus-o pe un teren viran din spatele blocului, unde am îngropat-o. Am simțit priviri rele din spatele perdelelor, dar merita mai mult draga de ea, decât a fi aruncată la gunoi.
Peste câțiva ani, tot acolo l-am îngropat și pe Pery, puiul ei. Se făcuse la fel de frumos și tot așa de inteligent era. Pe el l-am mai prins în viață și chiar am sperat că o să mai avem timp să-l scăpăm. Până la sfârșit am sperat…
Să vă mai zic ceva despre câini. Eu am auzit-o când eram mic și știți cum sunt copiii, când cred ceva, apăi cred!… Cică animalele simt când ai sufletul bun și nu-ți fac rău. Nu vă recomand să vă luați după mine și să vă coborâți la mintea mea, dar mie mi-a intrat asta încă de atunci în cap și a cam funcționat. Mă duceam și puneam mâna pe cel mai feroce câine, de care stăpânii lor ziceau că rupe în dinți orice prinde. Probabil că doar îi derutam cu nonșalanța mea, sau fiindcă a fost o vreme când nu aveam îndoieli asupra bunătății mele, dar până acum mi-a mers.
Și totuși o dată mi-a fost frică și mie. Extrem de frică, ce mai… am fost îngrozit. Ne-am întâlnit în pădure și era ultimul loc unde să te sperii de un câine, nu-i așa? Nu are ce apăra acolo, nu e pe teritoriul lui, dar cu toate astea ne-am întâlnit pe o potecă, față în față și avea ochii scoși din orbite, colții rânjiți și mârâia într-un mare fel. Ce era totuși așa deosebit la el? Blana. Nu mai văzusem decât la pisici până atunci, părul așa zbârlit. Efectiv perii din blana sa erau ridicați în sus, de parcă era electrocutat și asta m-a făcut să mă cutremur. Îmi sta înainte, la câțiva metri în aval și doar mârâia amenințător. Au trecut niște secunde bune până mi-am dat seama că ochii lui nu erau ațintiți la mine ci priveau de fapt pe deasupra mea. Am întors capul cu un presentiment și abia apoi l-am văzut și pe el, pe urs adică, ridicat namilă neagră în două picioare. Nu era negru, dar așa l-am văzut eu atunci. Probabil că și părul meu se electrizase și nici el n-o mai fi rămas după aceea, la fel de negru ca înainte.  🙂 Și apoi văzând eu că nimeni nu mai are treabă cu mine, am zis să-mi folosesc picioarele cât mai au o țâră de vlagă în ele și am coborât trecând frumușel pe lângă câinele cel fioros, care nu și-a abandonat poziția sa cu niciun pas.

Aveam după mine ca ajutoare pentru inventarierea unor arbori, doi băietani de liceu, pe care îi lăsasem să se odihnească într-o parcelă de mai jos, cât m-am dus eu de unul singur să măsor cu G.P.S.-ul, o doborâtură de vânt de pe culme. Văzusem culcușul ursului, dar mai putusem observa și ce mâncase de curând (nimic cu unghii 🙂 ) și nu mi-a fost așadar frică până în acel moment, când au ajuns a se confrunta ursul și câinele, în fapt realitatea cu închipuirea din capul meu, că eu nu pot păți nimic. Băieții s-au bucurat să mă vadă și mi-au raportat unul peste altul, despre un câine mare care umblă prin pădure.
-Știu, da! L-am întâlnit și eu pe acel câine mai adineauri! am spus eu, încercând să-mi fac un glas cât mai liniștitor, deși inima îmi bătea încă foarte puternic. E de treabă, nici nu știți voi ce cuminte e!
Despre urs nu le-am zis totuși nimic, pentru că n-ar mai fi venit și a doua zi.

Prin ochii celuilalt

Undeva, cândva, trăiau doi frați. Cel mic se născuse cu o neputință și avea picioarele betege. Fiindu-i anevoie să se miște, prefera să-și omoare timpul în casă, stând în pat. Se uita toată ziua la televizor. Nimic nu-i convenea și din când în când, mormăia nemulțumit, supărat pe soartă și pe toată lumea. Era invidios mai ales pe fratele său, care ieșea când poftea, adică zi de zi. De fapt Vilem se ducea la muncă, făcea piața, pregătea de mâncare și se străduia din toate puterile sale ca să-l vadă și pe Martinek mai senin și să nu mai tune și să fulgere toată ziulica. Gândindu-se că dacă ar ieși pe afară s-ar mai îmbuna, fratele cel mare s-a dat peste cap, a muncit în plus și a făcut economii, astfel că într-o bună zi îi aduse un cărucior din acela specializat pentru nevoile invalizilor, foarte modern și dotat cu toate utilitățile. Cât se mai încântase bietul Vilem în timp ce strângea banii necesari acestei achiziții, anticipând bucuria fratelui său…

Însă Martinek de cum l-a văzut, s-a supărat și i-a zis:

-Ai fi putut să mă întrebi și pe mine dacă vreau una ca asta! De unde știi tu că îmi doresc să mă urc în așa ceva? Dacă nu pot să-l manevrez? Dacă îmi pierd controlul și mă accidentez? Te pomenești că ai mai cheltuit și o grămadă de bani pe el…

-Ba, nu! minți Vilem. N-a costat așa de mult. De fapt mi l-a împrumutat un coleg ca să ți-l arăt. Dacă ți-ar fi plăcut îl luam, dacă nu, i-l dau îndărăt lui Pekar. Dar te rog, nu te grăbi să-l refuzi. Uită-te mai bine la el, să vezi câte poate să facă.

-Un scaun poate să facă ce nu pot eu? Mulțumesc Vilem pentru încurajare! Știu că sunt o povară pentru tine, dar n-am ce-ți face! Poate te-ai gândit să mă trimiți și la muncă, de ce nu? Păi cu un așa cărucior perfomant, cum spui tu că mi-ai adus… Spune drept! La asta te-ai gândit?

Ce era să mai zică bietul om? Vilem a plecat cu scaunul și abia a reușit să-l vândă la jumătate de preț. El nu se supăra niciodată. Își iubea fratele și nu îi judeca toanele, punându-le pe seama necazului din naștere. Se simțea într-un fel chiar vinovat că el a fost întreg și sănătos tot timpul, iar Martinek era așa de bolnav că nici măcar nu putea sta singur pe picioarele sale.

-M-am plictisit și de televizor! spuse Martinek în altă zi. Aș vrea altceva, aș vrea să îmi faci niște fotografii din lumea adevărată. De pe unde mergi tu la muncă, de pe unde te plimbi. Să cunosc lumea prin ochii tăi… Vrei să faci asta pentru mine?

Și din banii care îi rămăseseră de la vânzarea căruciorului, Vilem și-a cumpărat un aparat de fotografiat.

Ori de câte ori i se părea ceva frumos, demn de a-i arăta lui Martinek, el se oprea și fotografia. Nenumărate poze a strâns astfel, fără ca să se depărteze prea mult din rutina sa zilnică. În drum spre muncă, ori spre cumpărături, el vedea o floare în crăpătura trotuarului, o gâză pe scoarța unui copac, un nor de forma unui rinocer, copiii sărind șotronul, toate le prindea în cadru spre a i le aduce fratelui său. Iar acesta chiar părea să se bucure foarte mult de ele și le studia pe fiecare în parte îndelung. Se liniștise și se mai îmbunase.

-Îmi pare rău că te-am certat atunci! recunoscu Martinek. Tare frumos este pe afară. Îmi e necaz că nu pot și eu ca să văd toate frumusețile de care te bucuri tu, zi de zi. Sper că mă înțelegi și să nu fii supărat.

Lui Vilem i se păru că Martinek a fost foarte drăguț să spună așa ceva și se duse degrabă ca să-și ascundă lacrimile ce îl podideau.

Noaptea, au visat împreună același vis. Se făcea că Martinek era cel sănătos care pleca la muncă, iar Vilem sta neputincios în pat, așteptând întoarcerea fratelui său. Martinek era grozav de bucuros că putea să-și miște în voie picioarele. Știți visele acelea de care vă întrebați dacă sunt aievea… S-a dat jos din pat, a îndoit genunchii de câteva ori, a mers de s-a spălat, iar apoi s-a îmbrăcat în hainele lui Vilem, și-a pus pantofii aceluia în picioare și a ieșit pe ușă afară. I-a venit să fugă și chiar a și făcut-o, întorcând spre el privirile mirate ale unor oameni. Grozav se mai simțea!

La muncă însă tot venea un șef și îl certa că nu face bine, că nu se mișcă destul de repede, îl amenința că îi taie din salariu, ori că îl dă afară. Martinek se ciupea de obraji și văzând că simte durerea își zicea că ce se întâmplă trebuie să fie adevărat. Pe fratele său îl lăsase întins în pat, așa cum sta el tot timpul, deci nu se mai putea baza că o vor scoate la capăt dacă nu își păstrează locul de muncă. Și răbdă.

Iar când se termină programul, plecă spre casă bucuros că până una-alta, a scăpat de o zi. Iar dacă la venire era prea încântat de faptul că mergea pe picioarele sale pentru a mai lua bine seama împrejur, acum se uita și nu vedea nimic frumos. Ziduri murdare, bălți pe trotuare, cerul fumuriu, oameni încruntați… Unde e lumea aceea pe care i-o arăta Vilem? Unde-i floarea, unde-s copiii veseli?

Martinek era foarte abătut gândindu-se că de acum încolo va trebui să se scoale zi de zi și să meargă la treabă în locul fratelui său. Nu așa își închipuise el realitatea. Când puse mâna pe clanța ușii de la intrare și păși în interiorul casei, se deșteptă.

Se afla la el în pat, ca întotdeauna. Iar Vilem îi tampona fruntea cu un prosop umed, neliniștit.

-Nu știu ce ai visat frățioare, dar tare rău te mai zvârcoleai! îi spuse acesta.

Martinek îl privea cu ochi mari, nevenindu-i să creadă.

-Te-ai sculat? Ești iarăși sănătos?

-Sigur că sunt sănătos, slavă lui Dumnezeu, răspunse Vilem. La drept vorbind, am avut eu un vis în care se făcea că nu mă puteam ridica, întocmai ca și tine și nu mi-a fost deloc bine. Sărăcuțul de tine, greu trebuie să-ți fie! Nu știu cât a durat visul, dar când m-am trezit, am scăpat ca dintr-un coșmar.

-Ei, află scumpul meu frățior, că și eu am visat că îți luasem locul. Și a trebuit să muncesc în locul tău și am fost certat de șeful tău, iar afară era urât și murdărie… Îți mulțumesc scumpul meu Vilem pentru toate câte le faci pentru mine!

Cei doi frați s-au strâns în brațe cu afecțiune, iar apoi Vilem a trebuit să se grăbească puțin, ca să nu întârzie la lucru. O zi obișnuită, din viața sa…

Mireasa din stele -basm

-continuare-

Și povestea a venit:

…. Încearcă să-ți imaginezi, cum ar fi să poți zbura! Uite așa, ca uliul de adineauri. Pe sus, pe deasupra caselor și a toate câte sunt pe suprafața pământului…

De sus de tot, de dincolo de nori, îl vezi rotund ca pe o minge. Pe-acolo însă nici nu poți respira aerul grozav al înălțimilor. Dar tu să zbori numai atâta cât să mai poți deosebi casa noastră, de cea a vecinilor. Cum crezi că ar fi panorama? Hm? Și așa să dai roată pământului, cum se răsucea uliul împrejurul curții noastre. Toate casele le-ai vedea  mici și multe, una lângă alta, pentru că vezi tu, noi astăzi suntem foarte mulți, vreo șase-șapte miliarde de oameni, dar cu mii de ani înainte nu erau atâția, ce crezi?… Erau puțini, bieții de ei. Demult așadar, pe vremea aceea din poveste, aici era o casă, la zeci de kilometri depărtare, altă casă… Și tot așa. Puțini de tot.

Iar ei abia se știau unii cu ceilalți și nici nu se întâlneau. Fiecare cu familia lui. Și își lucrau pământul împrejur, creșteau animale și asta le era toată viața. Era pe-atunci un flăcăiaș frumos, așa cam ca tine, care se plictisise de atâta singurătate. El vorbea cu câinii, cu oile, cu păsările, dar nimeni nu-i răspundea. Căscau și atât. Și abia seara când se adunau cu toții la masă, mai auzea și el glas omenesc. Dar chiar și atunci, oamenii erau obosiți de la muncă și nu prea mai aveau chef de pălăvrăgeala lui.

Împlinise vreo șaisprezece ani când și-a întrebat el într-o seară părinții cum s-au cunoscut. Furată de amintirea aceea frumoasă, mama i-a răspuns:

-A aflat tatăl tău de la fântână și…

-Ah! Cine o fi la ora asta? a zis iute tatăl, uitându-se către ușă.

Nu se auzise nicio bătaie în ușă, dar Dafin nu s-a prins și s-a dus ca din praștie să o deschidă, doritor ca nimeni altul de musafiri. Când a revenit la masă, dezamăgit că nu fusese nimeni, părinții își schimbaseră priviri furișe între ei și se înțeleseseră să nu-i mai dezvăluie nimic.

Un an de zile i-a tot sâcâit cu întrebări, stăruind până când mama nu a mai putut rezista și i-a povestit că fântâna lor e fermecată și dacă o privești într-o anumită noapte când e lună plină, ți se arată fata ursită și locul unde s-o găsești. Cine s-a mai înțeles de atunci cu Dafin? Seară de seară sta pe ghizdurile fântânii și privea în adâncul ei întunecat, măcar că era lună au ba.

-Măi copile, ai să amețești și cazi acolo! i-a zis mama lui de la fereastră.

El, nimic.

-Vino, când îți spun! Treci imediat în casă! a încercat ea să fie mai autoritară.

Dafin nu răspundea… Când s-a deschis ușa, a crezut că este tot mama și tocmai se pregătea să-i spună ca să-l lase în pace. Cum fac băieții în general cu mamele lor, dar nu cei cuminți, așa cum ești tu… Însă era tata. Se apropia încruntat, voinic cât un urs și băiatul s-a înfricoșat, crezând că o să-l bată. Nici tatăl nu știa ce are de gând să facă. S-au uitat doar unul la altul și tatălui i s-a înmuiat inima privind la ochii mari ai lui Dafin, strălucind vineți, deasupra obrajilor albi. Puful de mustăcioară îl arăta pe flăcău că i-a sosit și lui vremea încercărilor vieții. Tatăl nu-l mai putea ocroti în pofida voinței băiatului. Așa i se întâmplase și lui și tot așa e și până în ceasul de astăzi. Când îți vine vremea dorului, te pui împotriva vântului și a oricăror stihii, căutându-ți ursita. Îl chemă cu glasul lui gros, să se așeze împreună pe treptele casei.

-Mai stai baremi un an! îi ceru el mai apoi. Drumul e greu și plin de primejdii. Sunt fiare, lighioane și tot felul de jivine pe care trebuie să le înfrunți. Ar fi păcat de tinerețea ta să te prăpădești înainte de vreme. Fântâna îți spune, dar dacă nu ești pregătit, n-ai să înțelegi ce. Și lumea e largă, iar tu încă plăpând…

Cu chiu cu vai, băiatul a înțeles să mai aștepte un an. Vorba vine că a înțeles… Într-o noapte a ieșit tiptil din casă și s-a dus la fântână. Luna scânteia de albă ce era și Dafin a privit-o și din apa fântânii. Apoi s-a pus un nor peste ea și stelele au prins viață. Erau ca niște beculețe, văzute în oglinda neagră a fântânii. Iar acolo, printre ele a văzut un chip frumos de fată. Doar o clipă, ca o fantasmă și a și dispărut. Băiatul s-a lăsat tremurând pe treptele casei și acolo a încremenit. Dimineața, când l-a văzut tatăl său, a înțeles pe dată ce s-a întâmplat.

-Ce ai făcut, măi băiete! Așa-i că nu m-ai ascultat?

Ochii rătăciți ai lui Dafin au răspuns în locul lui.

-Și cum era? Ți s-a arătat semn încotro s-o apuci?

-Ooo, era frumoasă! Și se afla în stele…

-Cum în stele, măi copile? Unde sunt stelele acestea și cum ai să te duci tu acolo după ea?

-Uite acolo! a arătat băiatul înspre linia orizontului, unde părea că cerul se lasă pe pământ.

Dintr-o neascultare, nu poate ieși nimic bun. Dafin nu mai avea somn și nici poftă de mâncare. Sta ca un câine bolnav de lingoare și lâncezind cât era ziua de lungă, tot ofta și se ruga să-l lase ca să plece.

-Tu, cu fântâna ta năzdrăvană, că mai bine o astupai de mult! zicea mama.

-Ba tu, cu gura ta slobodă! Tu ești de vină, că n-ai știut să o ții închisă! îi răspundea și tatăl.

Așa se sfădeau și se învinovățeau părinții unul pe altul. Iar Dafin suferea și din pricina asta și din ceea ce era ca un vierme în măruntaiele sale.

-Dragii mei, nu vă mai supărați din pricina mea! Mai bine lăsați-mă să plec la drum și ce-o fi, să fie! După cum mi-e soarta…

Dacă au văzut ei că n-au ce-i mai face, s-au înduplecat. Tatăl i-a adus armele sale și i-a spus:

-Pune-ți cămașa de zale și încinge-ți sabia mea la brâu, să văd cum îți vin!

Băiatul era voinicuț, dar nu i se terminase creșterea. Îi atârna cămașa până la genunchi.

-E! Ai să stai pe cal și nu se vede, a mormăit tatăl în barbă. Maică-sa plângea.

A doua zi de dimineață, Dafin a încălecat pe cal, și-a pus traista cu mâncare la oblânc și a plecat strigând „Sărut-mâna mamă și tată!” de peste umăr. Așa… din trapul calului.

Cât de supărați au rămas părinții în urma lui, nu mai povestim, că nici pe Dafin nu l-a interesat. Mâna calul nerăbdător, grăbit ca să scurteze calea către cer. Însă vezi că degeaba mergea și mergea, că orizontul se muta și el mereu, iar locul acela unde se întâlnește cerul cu pământul, îi sta tot înainte. A trecut râuri, a ocolit lacuri, a urcat dealuri, nimic și nimic. Traversa la un moment dat o pădure, când a întâlnit în sfârșit niște oameni. Păreau drumeți ca și el și tare s-a mai bucurat Dafin de aflarea lor. Și-a lăsat calul la pas și le-a propus să se întovărășească împreună. Cei trei oameni nu erau prea vorbăreți, dar nici nu era nevoie, că vorbea Dafin și pentru ei. Le-a spus de unde e și încotro a plecat și îi turuia gura fără încetare, măcar că îi vedea și pe aceștia căscând întocmai cum făceau și câinii lui de acasă. Când s-a lăsat seara, unul din ei a propus să se odihnească cu toții. Au făcut focul, iar Dafin și-a legat calul de un copac de alături, după care și-a împărțit merindele cu tovarășii săi.

-Doar n-ai să te culci cu zalele pe tine, că ai să îngheți de frig la noapte! l-a învățat unul din cei trei oameni.

Iar Dafin s-a descins de sabie și și-a scos cămașa de zale de pe trup. Îndată ceilalți au tăbărât pe el și l-au bătut. După care i-au luat armele și calul, lăsându-l sărac, dezbrăcat și legat de mâini și de picioare, iar ei duși au fost. Se căina acum că nu fusese mai prevăzător când se încrezuse în oameni, dar habar nu avea că necazurile sale de-abia începeau.

Legat fiind, nu putuse avea grija focului și acesta se stinsese. Îi era frig și tot felul de zgomote suspecte se auzeau în întunericul nopții. Însă Dafin nu era un flăcău care să deznădăduiască cu una, cu două. Își ridică ochii înspre stele și șopti:

-Așteaptă-mă mireaso, că tot am să vin!

Până să ajungă însă el la draga lui, se văzu înconjurat dintr-o dată de o haită de lupi. Și măcar că el nu se putea mișca în vreun fel, ei deocamdată doar îi dădeau roată cu dinții rânjiți, mârâind fioros și așteptând comanda căpeteniei lor de a ataca.

Jiip! Jiip! Două săgeți se înfipseră în cei de veniseră mai aproape și acum lupii se trăgeau îndărăt, cu mai mult respect decât înainte. Altă săgeată vâjâi de nicăieri și omorî pe cel mai mare, care probabil că fusese tocmai șeful haitei. Fiindcă după asta, lupii fugiră cu toții, înfricoșați. Mare îi fu mirarea lui Dafin când văzu că viteazul ce îl salvase de la gura lupilor era de fapt o fată. Ea îi spuse din depărtare:

-Nu știu cine ești, de aceea mai înainte de a te dezlega, am să te pun să-mi făgăduiești că nu-mi vei face rău.

-Pe legea mea și a părinților mei! îi promise flăcăul.

Și ea îi tăie frânghiile cu un cuțitaș mic, de la brâu. Dafin îi mulțumi, dar fu mai ponderat în povestea vieții lui și nu-i spuse decât că era drumeț și că fusese atacat de trei oameni cu care se întovărășise, iar aceștia îi luaseră calul și armele.

-Trebuie să cunoști mai înainte omul cu care vrei să te întovărășești! admise fata. Aveam de gând să-ți propun de a merge cu mine, însă povestea ta m-a făcut să mă răzgândesc.

Și Dafin se întristă, dar fata începu să râdă. Glumise.

-Nu poveștile pe care le spun oamenii te fac să-i cunoști, ci inima. Dacă știi să o asculți, îți spune cu cine ai de-a face.

Dafin era prea necopt și nu înțelegea multe din cele ce îi spunea fata aceasta, care când s-a prezentat, a spus că o cheamă Sulfina.

Îi plăcea însă ca s-o asculte, dar mai ales îi plăcea mult să o privească, fiindcă era neînchipuit de frumoasă.

„Parcă și seamănă cu ursita mea, ce păcat că e de aici de pe pământ și nu e din stele…” își zicea el câteodată. Pentru că trei ani de zile merseră ei împreună și umăr lângă umăr înfruntaseră tot felul de primejdii. Iar el nu o întreba care este ținta călătoriei Sulfinei, așa cum nici ea  nu-l întrebase niciodată de ce oftează când se uită noaptea pe cer și de ce pornește atât de hotărât la drum în fiecare dimineață.

Se întâmplă ca ocolind ei ape mari, stânci uriașe, ori văi abrupte, să-și fi pierdut de mult linia dreaptă. Orizontul se află în orice direcție te-ai uita. Iar Dafin nu știa că la capătul acestui lung drum, ajunsese să se întoarcă tocmai în punctul de plecare, adică în apropiere de casa părinților săi. Recunoscu însă locurile pe unde își păștea oile și văzu iazul de care le ferea să nu se înece, dar unde se mai ducea el să pescuiască ori să se scalde. Se bucura și nu prea… Pe de o parte îi era tare dor de ei și cam obosise de atâta drum. Dar pe de altă parte era trist că nu ajunsese la ursita lui care poate îl aștepta încă acolo, sus în cer.

Dacă părinții l-ar fi văzut cu Sulfina, ar fi crezut că ea este mireasa pe care și-a ales-o și ea nu s-ar fi simțit tocmai bine să afle asta din brațele lor. A hotărât că a sosit vremea să-i povestească fetei tot necazul cu fântâna și ursita lui din stele, ca să înțeleagă de ce nu o alege pe ea, care este și frumoasă și înțeleaptă și mai ales i-a fost tot timpul de ajutor.

Sulfina l-a ascultat tăcută, iar după ce și-a terminat Dafin povestea, i-a zis:

-Era mai frumoasă decât mine fata aceea?

-Nu! și chiar semăna un pic cu tine, dar a dispărut foarte repede și nu pot spune cu exactitate cum era.

-Dar spui că se afla în stele?

-Da! De asta sunt sigur, pentru că și după ce nu am mai văzut-o, stelele au rămas.

-Știi ceva? Dacă zici că suntem aproape de casa ta, mâine o să mergem ca să-ți vezi părinții, iar după aceea o să ne continuăm împreună călătoria. Eu am să te urmez până ce îți vei găsi mireasa și abia apoi te las. Dar până atunci, fiindcă acum se lasă seara, eu zic să înnoptăm aici, pe marginea lacului, ca nu cumva să-i speriem pe părinții tăi ivindu-ne așa pe înserat, când nu-ți poți deosebi fiul de vreun tâlhar. Ce spui?

Și Dafin a încuviințat, pentru că Sulfina știa întotdeauna ce vorbește. Iar mai apoi, după ce făcuseră focul, ea i-a zis:

-Du-te să-mi aduci niște apă și eu voi pune să fierb un ceai!

Când sta Dafin aplecat cu ulciorul ca să ia apă, fata a venit în spatele său și s-a oglindit în apa lacului. Stelele luminau deasupra, întocmai ca și atunci, la fântână.

Abia astfel a recunoscut-o și el în sfârșit, că cea care îi fusese tot timpul aproape nu era numai o tovarășă de drum ci era chiar ursita lui, aleasa după care plecase pentru a și-o face mireasă.

Iar bucuria care a urmat după aceea, oricum nu poate fi exprimată în cuvinte așa că nici măcar nu mai încerc. Părinții i-au pupat drăgăstos pe amândoi, așa cum și eu te pup acum pe tine dragul meu, că ești cuminte și o să te culci imediat…

Iar eu am fost cuminte cât am putut, dar așa de fericit și lipsit de griji ca în vremea aceea, nu prea știu să mai fi fost.

Mireasa din stele 1-basm

Era o toridă după-amiază de vară… Căldura se așternuse pâcloasă, greu de suportat și eu am hotărât că nu mai puteam dormi înăuntru. A scos mama o velință și a întins-o în curte, sub frasinul cel mare, ce-și împingea crengile până aproape de streașina casei noastre. Ar fi fost mai deasă și mai răcoroasă umbra ei, dar nu o socotea sănătoasă pentru mine. Peste velință a pus o plapumă, ca să-i fie băiatului moale. Dar s-a gândit ea ca plapuma încinge spatele copilului și a mai scos încă o pătură, s-o pună pe deasupra. Iar eu am țopăit o vreme peste toate acestea, încântat de noutate, însă până la urmă am ales să mă culcușesc tot în poala ei. Nu era loc pe lume, unde să mă simt mai bine decât acolo. Și făceam ce pofteam, pentru că în vremea aceea datorită dragostei cu care eram înconjurat, mă consideram buricul pământului și centrul universului. Tata, mama, chiar și fratele mai mare, nu credeam să aibă altă grijă sau plăcere, decât aceea de a-mi fi mie bine și de a-mi face toate bucuriile.

Lăsase mama și găinile slobode prin curte, ca să ciugulească iarba cât încă mai era verde. Anticipând tipica lor neobrăzare, își pusese la îndemână și o nuia lungă. Să le alunge în caz că ar fi îndrăznit să se apropie de culcușul copilului. Dar mai era până acolo. Deocamdată îi stam în poală și ascultam ciripitul vrăbiilor de pe sus și sfârâitul vrednic al fusului cu care torcea un caier de lână. O incomodam desigur, dar trebuie să fi fost totuși o povară dulce, așa cum este orice copil pentru mama lui. Sătule sau nu, găinile moțăiau pleoștite cu ciocul deschis, pe-acolo pe unde nimeriseră. Mie îmi erau mai dragi puicile tinere fiindcă pe acestea le știam de mici, de pe vremea când erau ca niște bulgărași de aur și le mângâiasem eu pe căpșoare ca să crescă mari și sănătoase. Față de găinile ouătoare mă arătam indiferent, însă mai degrabă eram înciudat pe ele, deoarece erau mai bătrâne decât mine. Până și ele… Îmi plăcea că puteam acum să constat cât erau totuși de proaste, în raport cu mine. Eu n-aș fi rămas așa, în vipia soarelui și să nu mă adăpostesc pe undeva. Numai una roșcată sta pitită după casa lui Azor, întins și el cu burta pe țărâna făcută jur-împrejurul cuștii și cu limba scoasă de-un cot pe afară.

Mă prinsese și pe mine o dulce toropeală, privind la moțăiala găinii porumbace care se afla în planul cel mai apropiat. Ochiul ei mic, fix și rotund, sta cu pleoapa pe jumătate închisă, de jos în sus, iar ciocul și-l căsca la răstimpuri, ca să mai înghită câte un dumicat de aer fierbinte.

 Poate chiar aș fi adormit în clipa imediat următoare, dacă n-ar fi intrat deodată în scenă, cocoșul cel cu coada rotată. Era alarmat într-un mod nefiresc, cu aripile îndepărtate de corp, se învârtea în cerc și părea că le ceartă  fiindcă stau ca proastele în soare. Găinile s-au deșteptat toate și chirăiau speriate.

-Gaia! a zis atunci mama și depunându-mă iute pe pernă, a ridicat nuielușa de jos și amenințând către cer, striga:

-Hâș! Hâș! Hâș gaie, hâș!

 Mă uitam și eu în sus, dar nu vedeam nimic. M-am ridicat apoi în picioare și abia atunci am văzut un punct gri făcând volte împrejurul curții noastre. M-a dezamăgit. Auzisem despre gaie, mama îmi spusese chiar o poveste cu ea și mi-o imaginasem mult mai mare. Însă asta nu era nici măcar cât un pumn. M-am dus totuși iute în casă, după praștia pe care mi-o meșterise fratele meu. Grozavă praștie mai aveam, dar între timp gaia plecase.

-Gata, puiu meu drag! A fugit, afurisita… Hai la loc și culcă-te! mi-a zis mama cu glasul ei domol.

Mi-am umflat mândru pieptul, de parcă de spaima mea fugise răpitoarea.

-Era cam mică, dar tot o nimeream eu! am asigurat-o cu emfază, încrezător în abilitățile mele vânătorești.

-Ei, nu era ea chiar așa de mică, dar zbura pe sus și distanța micșorează, mi-a explicat ea.

Am înțeles și mai bine cum stă treaba asta, văzându-l pe cocoș cum își primea binemeritate elogii de la consoartele sale. Părea mai mare acum chiar și decât Azor. Asta pentru că el era pe aproape, iar câinele la distanță. „Aha!” mi-am zis eu, reluându-mi locul favorit, acela din poală. Fusul și-a reînceput și el piruietele vesele. Sfârrr! Sfârrr! Sfârrr! Norul de lână se destrăma ușor printre degetele mamei, adunându-se magic într-un fir subțire care se înfășura cu rapiditate pe fus.

-Mă înveți și pe mine să torc? i-am zis.

-Neapărat, dragul mamei! Cum vei apărea altfel între celelalte fete? Ți-ar sta rușine obrazului să nu știi face și tu, ca toate celelalte.

-Dar mămico, eu nu sunt fată, sunt băiat! am ripostat eu contrariat.

-A, da? Păi sigur că nu ești! Toate sunt cu un rost pe lumea asta. Găinile sunt bune ele, că fac ouă, dar ai văzut cocoșul cum sărise dârz, ca să înfrunte gaia? Iar tu, care ești băiatul mamii viteaz, nu te-ai dus tu imediat după praștie, ca să-l răpui, când eu mă zăpăcisem toată de frica lui?

Simțeam cum îmi crește inima de bucurie, ascultând-o. Eram la fel de viteaz și aliat de acuma, cu vechiul meu inamic, cocoșul cel războinic, care mă alergase o dată până în dreptul ușii. Umbra unui zâmbet furiș a înflorit pe chipul meu. Bine că atunci, nu ne văzuse nimeni, iar cocoșul era prea demn pentru a se mai lăuda și cu isprava asta.

-Ți-a fost frică de gaie, mămico? am întrebat-o eu curios.

-Doar un pic! Numai atunci când ai plecat tu de lângă mine… Dar să știi oricum, că frica e și ea bună la ceva. Uneori ne pune pe fugă și ne poate scăpa pielea de vreun necaz!

 Nu-i vedeam fața, de mâinile cu care torcea. Trebuie să fi zâmbit, așa cum zâmbea ea… Numai puțin din colțurile gurii și mai mult din ochii minunat de căprui. Palma mea mică a mângâiat-o protector pe un genunchi și i-am spus:

-Când sunt eu aici!…

Și n-am mai continuat. Înțelegea ea. Sunt multe pe care nu i le-am spus, dar ea oricum le știa pe toate… Apoi gândurile mi s-au dus într-altă direcție și după o vreme de liniște am continuat:

-Ce îmi mai place că sunt băiat! Numai noi suntem viteji!

-Zău? Așa crezi tu acum? Stai că nu e chiar așa… Se pare că nu ți-am spus încă povestea miresei din stele…

-Nuuu!!! am spus eu dintr-un răsuflet, ciulind dintr-o dată urechile. Tare mult îmi mai plăcea ca să-i ascult poveștile.

-Dar apoi, neapărat te culci! Promiți?

 Am dat doar din cap. Nu-i mai puteam răspunde pentru că mă încordasem tot, devenind un mare și vibrant timpan…

Va urma

Dragostea, ca lumina ochilor -basm

A fost odată ca niciodată, cândva demult , un om pe nume Ieronim, care avea doi fii gemeni. Copiii, ca toți gemenii erau aidoma ca înfățișare însă cel de venise pe lume mai la urmă, era și cu mintea nițel mai întârziat. Măcar că era liniștit și senin ca o zi însorită de toamnă, era greoi de cap, sâsâit și bâlbâit. Asta s-a văzut de îndată ce au răsărit ei toitănei și au început a-și da drumul la mers și la vorbă. Pe măsură ce creșteau, din zi în zi se adâncea și diferența dintre cei doi copii. Florin era ager la minte ca argintul viu, iar bietul Sorin nici măcar numele nu și-l putea pronunța. Tatăl lor se gândea că mai bine de nu l-ar mai fi avut și pe al doilea, decât să-i aducă o asemenea rușine. Fiindcă el era om însemnat, staroste peste locurile acelea și nu-i venea bine ca un fecior de-al său, să fie așa nătâng și să ajungă de ocară. 

Căci într-adevăr, ceilalți copii din sat de cum s-au prins cum stă treaba, tare mult le-a mai plăcut să-și încerce glumele pe el. Ce glume vă gândiți? Se adunau ciurciumel împrejurul lui și îl întrebau:

-Cum te cheamă pe tine?

-S-s-s-orr-rin! se chinuia băiatul să le răspundă, bucuros că e băgat în seamă.

Iar drăcoșii se prăpădeau de râs, maimuțărindu-l. Sorin se amuza și el la început de veselia asta, râzând cu ei laolaltă, neînțelegând batjocura. De aici însă și până la palme peste ceafă, ori ghionturi în spinare, doar un pic a mai fost. Se întreceau care mai de care să inventeze mereu altceva cu care să-l supere și se apreciau în funcție de cât de mare le era răutatea. Fratele cel geamăn s-a dus de a povestit și părinților ce se întâmplă. Văzând însă că tatăl lor numai se mânie și boscoredește, dar nu face nimic ca să îndrepte lucrurile, altădată n-a mai spus nici el nimic. La ce bun? Oricum Sorin suferea numai atunci când îl supărau, dar se întorcea mereu între ei, uitând numaidecât supărarea, așa cum apa se scurge de pe aripa gâștei. De-asta mai pe urmă a trecut și Florin de partea lor, râzând și bucurându-se că nu e el ținta șicanelor, așa precum frate-su.  

-S-s-s-arpele băă! se trezea vreunul din senin ca să agite spiritele și arunca un băț înspre Sorin. De îndată după aceea, fiecare se uita împrejur ca să găsească ceva cu care să facă la fel și de nu găseau bețe așa de iute, erau bune și pietrele de azvârlit înspre copil. Dar el nu mai râdea de acuma, că joaca asta în care era lovit nu-i făcea nici cea mai mică plăcere. Totuși îl vedea pe fratele său în ceata de băieți și nu știa ce să creadă. Sta în loc și încasa, altfel ar fi fugit cum numai el știa și nu l-ar mai fi prins nimeni. Căci la fugă era de neîntrecut.

Ieronim, care era staroste cum vă spuneam, tocmai se întorcea odată de la divan și auzind hărmălaia asta, se apropie tiptil de locul acela, dar nu se arătă copiilor ci numai se piti în umbra unui gard și văzu de-acolo tot. Apoi o luă pe alt drum și se întoarse acasă. Când veniră și copiii într-un târziu, ca și cum n-ar fi știut nimic din cele întâmplate, întâi îl certă pe Sorin că are hainele rupte și murdare.

-Bă-bă-ieee-ții s-s-s-au luu… încerca bietul copil să povestească ce s-a întâmplat, cerând totodată ajutorul lui Florin din ochii săi mari și negri, care se rotunjeau a implorare. Dar acela se făcea însă că nu pricepe rugămintea lui mută, făcându-și de lucru cu o nojiță a opincii.

Tatăl băgă și asta de seamă, dar tot nu se dădu în vileag.

-Lasă că n-are nimic! O să-ți coasă mama ta haina unde e ruptă, făcu Ieronim pe împăciuitorul.

Iar aceasta se și ridică iute pentru a aduce ac și ață, bucuroasă că soțul său se arată atât de înțelegător cu băiatul lor cel nevolnic. Căci mama nu făcea nicio diferență între copii și îi iubea în egală măsură pe amândoi. 

Cât timp fu ea plecată, Ieronim începu să le povestească băieților cum a descoperit când mersese cândva la vânătoare, un loc tare frumos… „uite colo, vedeți?” le arăta el cu degetul un punct în zare, unde se profila culmea înverzită a muntelui. Copiii nu vedeau nimic,  dar se zgâiau care mai de care să observe ceea ce le indica tatăl lor în depărtare. Florin renunțase după o vreme și s-a dus la locul lui de pe scaun. Numai Sorin rămase cu ochii în prelungirea degetului părintelui său, care îndruga întruna povești despre acel ținut cu pâraie atât de limpezi, că poți să vezi peștii cum se joacă și care dau buzna printre stei de piatră, ascuțiți ca niște colți de lup. Când se întoarse mumă-sa și îi văzu așa, pe tatăl cu brațul întins și vorbind molcom, iar pe băiat lipit de el și având ochii mari și gura întredeschisă, se minună și se încântă totodată. Ea suferise că soțul ei nu simte aceeași dragoste și pentru copilul cel oropsit de soartă și acum, văzându-i unul lângă altul îi creștea inima de bucurie. Se duse încetișor să-i ia haina ca să o coasă, iar Sorin se lăsă moale în mâna ei ca să fie dezbrăcat, cu ochii tot înspre cețurile orizontului.

-Sss-s-unt și lu-lu-pi? întrebă el încet.

-Firește că sunt! aprobă tatăl lui, mărinimos. Sunt lupi și râși, urși și jderi… Tot felul. Dar stau ascunși de noi, că dacă îi vedem, pe dată întindem arcul și îi punem la pământ.

Fu rândul lui Florin să se entuziasmeze.

-Mergem și noi acolo, tată?

-Așa mă gândeam!… Chiar mâine, ce ziceți?

-E-e-i! Eiii! țopăiau băieții bucuroși, până când Florin se opri dintr-o dată, zicând cu năduf:

-Dar noi n-avem arcuri!

-N-aveți! Dacă vreți unele ca de jucărie, bune de vânat găinile din curte, am să vă fac chiar acum la amândoi, din alunul ăla de la poartă. Ori mai bine dacă vreți și voi arc așa ca al meu, tare de dă ursul pe spate când îi trag săgeata, vom căuta mâine un păr pădureț și din acela vom alege ramurile potrivite. Hâmm? Ce spuneți?

-Daa! Ca al tău, tată, ca al tău vrem!

-Atunci mergeți la culcare, că mâine o să ne pornim dis de dimineață!

Biata Ilinca era supusă rău bărbatului ei și nu îndrăznea niciodată să ridice glas de contrazicere de față cu alte urechi, mai ales ca acelea de copil. Și Ieronim era om deprins a fi ascultat încă și de alți oameni gospodari, darămite de nevastă-sa, așa că ea săraca, smerită cum se afla, abia într-un târziu, când se văzură amândoi singuri în pat, îl întrebă:

-Măi Ieronime, dragă! Tu vorbeai serios mai devreme, ori ai șuguit? Că-s mici pruncii pentru vânătoare și primejdiile acolo sunt multe…

-Taci tu, femeie, că știu eu mai bine! a răspuns el gros, scuturând a enervare din umăr.

La spatele lui uriaș, mama copiilor a suspinat încetișor, cu grijă să nu-l mai deranjeze.

Așa cum a zis, Ieronim s-a deșteptat devreme și pe dată a poruncit să li se pregătească merinde, ca pentru o zi întreagă de hălăduit prin cele coclauri. Cu ochii în lacrimi mama se învârtea prin casă mângâindu-și băieții la fiecare trecere pe lângă ei, iar aceștia râdeau încrezători în puterea tatălui lor. Care suind mai apoi în șaua calului, i-a urcat și pe ei călare, unul în față, iar pe celălalt punându-l la spatele său.

-Ține-te bine cu mâinile de mine! l-a îndemnat el pe Sorin. 

Iar acesta a încercat să-l cuprindă și nereușind, și-a înfipt degetele cât mai strașnic în sumanul tatălui său. În afară că era voinic, Ieronim mai avea la spinare și tolba cu săgeți, care zornăiau în trapul calului. Și-au mers, și-au mers…. Nu degeaba ajunsese Ieronim un fel de căpetenie, că era destoinic în toate cele. Știa să-și mâne calul în suiș, prin locuri bătătorite au ba, ferind desișurile dar afundându-se tot mai adânc în inima pădurii și a muntelui.

Ajunseră până aproape de locul unde pădurea lasă locul jnepenilor, ce încă se mai încăpățânaseră ca să-și înfigă rădăcinile chiar și în acest pământ sărac de pe aici, unde cremenii muntelui se făceau stăpâni pe toată împrejurimea. Florin, care ținut în brațe de tatăl său și legănat de mersul calului adormise, se trezi deodată și întrebă:

-Ne dai să îmbucăm ceva? Că mi-e și foame, dar și sete!

-Uite colo, sub stânca aia mare o să mânem, fiule! Că e apă, după cum se aude un clipocit.

Și tocmai când ajunseră în locul cu pricina, se prefăcu și el că observă lipsa copilului de la spatele său. Descoperirea asta nu-l împiedică însă de a așterne masa pentru băiatul la care ținea, întinzând pe iarbă ștergarul în care nevastă-sa le pusese de-ale gurii. Prânziră și abia apoi începură chipurile a-l căuta pe Sorin, deși își mâna calul tot pe alte drumuri decât cele pe care veniseră. Florin, care nu era deloc prost, cam înțelesese planurile tatălui, dar se gândi ca și în alte dăți că e totuși bine, câtă vreme nu i se întâmplă lui toate necazurile de care avea parte fratele său.

Când se înapoiară acasă, se murgea de noapte. Ieronim îi explică femeii sale în vorbe răstite, că pe Sorin l-a pierdut dar va merge și mâine din nou, pe lumină, ca să-l găsească. Și în fiecare zi din cele care urmară, el pleca chipurile ca să-l caute, iar femeia sa își jumulea părul din cap și se usca de plâns. După o săptămână, acesteia îi crăpă inima de durere și se prăpădi. Socotelile lui Ieronim nu ajunseseră chiar atât de departe, dar în sfârșit, după ce a petrecut-o la groapă nici că a risipit mult timp până ce s-a convins că la casa lor le trebuie iar o creștină în fuste, care să-i fie lui nevastă, și lui Florin să-i țină loc de mamă. Ceea ce se și întâmplă, până la urmă…

Dar să-i lăsăm într-ale lor deocamdată, și să ne aducem aminte că Sorin s-a pomenit dintr-o dată singur, obosit și speriat, în pădurea cea umbroasă. Căzuse la un salt al murgului, când să treacă peste un lemn culcat la pământ. Era lovit destul de rău și până să-și găsească el glasul ca să strige după ajutor, tatăl lui îndemnase iute calul și dispăruse pe după crengi, făcându-se nevăzut.

Ca orice copil, întâi de toate se puse pe plâns. Apoi neavând ce face altceva, își luă picioarele la spinare și se porni la drum încotro vedea cu ochii. Prea departe nu răzbătea, că erau foarte deși copacii, dar el merse înainte cu nădejde. numai ca să nu stea locului. Și cum Dumnezeu își face milă de sufletele sărmane, ajunse la marginea acelei păduri negre și dădu într-o poiană mare, largă și deschisă, unde putea să vadă din nou soarele cald că îi mângâie fața și supărarea. Niște oi pășteau liniștite în depărtare și mai înainte ca el să le zărească, îl simțiseră câinii care le păzeau și acum veneau iute în salturi mari, ca să-l rupă în bucăți. Se știa bun de fugă băiatul, dar încotro s-o ia? Iar câinii cei mari doar un pic mai aveau și îndată au să ajungă la el. Așa că se puse jos cu genunchii la piept și mâinile peste cap, așteptându-și sfârșitul. Însă ce să vezi! De unde când alergaseră până acolo erau ca niște lei turbați, de credeai că o să-l sfâșie în bucăți cu gurile lor mari din care hămăiseră grozav, acuma stau și îl adulmecau pe toate părțile și trăgând concluzia că e copil cuminte, îl lăsară în pace. Ba încă se mai și tolăniră cât erau de lungi pe lângă el, dar cu ochii tot înspre oile pe care le aveau în grijă.

De emoțiile toate de până atunci, de soarele blând care îi mângâia creștetul, de liniștea pe care și-o găsise între aceste ființe, pașnice de-acum, Sorin își puse capul pe trupul blănos al unui câine și se lăsă cuprins de somn. Ca la un semn, ceilalți doi se ridicară, și unul se duse la oi să le îmbulucească-ntr-un loc așa cum știa că-i place stăpânului, iar celălalt merse chiar la baci, ca să-i vestească și lui ce au descoperit.

Când se trezi din somn, Sorin se afla întins pe o laviță și înfășurat într-o sarică mițoasă de-a ciobanului. Acesta îl lăsă mai întâi de-și făcu ochii roată primprejur și abia după ce socoti că s-a deșteptat cum se cuvine, își drese vocea și începu a-l descoase. Lămurindu-se mai apoi și el că băiatul e încet la vorbă și poate și la minte, nu-l mai supără cu alte întrebări, ci îi aduse de mâncare. Și se bucură din inimă că cel puțin când vine vorba de înfulecat, copilul nu era nici pe departe tot așa de încet.

Și astfel de atunci, Sorin se aciui la stâna baciului Savu. Băiatul era vrednic și săritor, iar problema lui cu rostitul anevoie al cuvintelor aici nu-i făcea niciun necaz. Se înțelegeau mai mult din ochi între ei, iar câinii deveniră cei mai buni prieteni ai săi. Toată vremea și-o petrecea împreună cu aceștia, iar cu Brava, cățeaua pe care dormise, stabili o legătură cu totul specială.

Se bucura și Savu de cursul acestei întâmplări, dar nu-și punea întrebări de cum și în ce fel, căci omul era învățat să le primească pe toate senin, bune sau rele, așa cum i le orânduia bunul Dumnezeu. Așa stând lucrurile, el nu știu să-i aline amarul și dorul care îl mai cuprindeau uneori pe copil, când plângea după fratele și părinții săi, lăsând treaba asta încurcată numai în seama Bravei. Iar cățeaua își vâra capul cel mare în pieptul băiatului și se făcea și ea că scâncește o vreme, după care îl împingea până îl trântea pe spate și îl gâdila mai apoi lingându-l cu limba ei aspră și mare pe față și pe gât, până îl apuca râsul. Dar el tot trist rămânea, ca orice copil despărțit de ai săi.

Într-o zi, sta cum îi era obiceiul, răzemat de Brava și se căznea să învețe la fluierul pe care i-l făurise baciul. Se gândea tocmai că se lasă răcoarea serii, când e vremea de a strânge oile și să le ducă la strungă, pentru a fi mulse. Când deodată toți trei câinii s-au ridicat ciulindu-și urechile și scoteau un fel de scheunat înfricoșat. Sorin știa că ei nu se tem nici de lupi și nici chiar de urs, de aceea își înarmă și el brațul cu ghioaga din lemn de corn, primită de la Savu. Bâta se afla de nădejde, însă mâna lui, tot de copil era. Numai inima i se îmbărbătase foarte tare și porni viteaz să vadă ce este acel fuior de vânt, care ridicase de pe jos frunzele căzute ale pomilor și le răsucea nebunește, într-un vârtej amețitor. La marginea acelui vârtej de care câinii nu îndrăzneau să se apropie, Sorin își vârî ciomagul cel zdravăn înăuntru și simți cum o forță mare i-l smulge din mână și după ce se rotește și acesta de câteva ori prin aer, este azvârlit cât colo, departe de băiat. La fel și frunzele se lăsară pe dată în jos, fiindcă vârtejul dispăruse, iar Sorin putu vedea atunci trei fete în cămăși albe și lungi până la călcâie. Și una sta întinsă, iar celelalte aplecate deasupra ei. Erau ielele pământului și horeau de ploaie, căci seceta începuse să-și cam facă de cap. 

-Cine ești tu nenorocitule, care ai făcut să se împiedice surata noastră? 

Cea care vorbise avea părul roșu ca focul și ochii îi scăpărau fulgere de supărare. Cea de a doua îl avea negru cum e smoala, în contrast mare cu fața ei albă. Ținea gura încleștată și numai nările erau umflate, ca ale taurului când stă să împungă. Atunci cea rănită, care avea părul bălai cum e grâul când i se coace spicul, se ridică cu greutate, dar în mare zor de pe jos și îi luă apărarea copilului:

-Nu vedeți ce mic e? Cui v-ați găsit voi suratelor să îi cereți socoteală? N-a vrut! Nu-i așa băiețaș?

-N-n-n… n-am v-v-vrut! bolborosi el chinuit și sânziana înțelese mai multe din ochii lui ca două mure negre, care erau umeziți de lacrimi. 

Iana Sânziana veni lângă el șchiopătând ușor și punându-i capul la sânul său, îi ținu mâna peste creștet până luă de acolo, toată povestea vieții lui necăjite. Apoi îi suflă peste gură un abur și zise vorbele astea: „Ți-am luat și ți-am dat, Domnul fie lăudat!”… După care lăsându-l ca și mort la pământ, tustrele se făcură nevăzute. 

Din nou rămase Brava lângă el și din nou ceilalți câini îl aduseră pe baci de îl culese așa leșinat și îl puse în patul său. Dar când se trezi după asta, Sorin nu mai era ca înainte. Nu-și amintea nimic din ce se întâmplase ca să-i poată povesti și baciului, dar îi turuia gura mai ceva ca la o femeie de la târg și tot vorbea de nu se mai oprea. Bietul Savu se cruci de minunea asta și își zise că a venit momentul ca să afle câte ceva despre copil, de unde este și cum a ajuns tocmai la el la stână. Însă Iana Sânziana îi ștersese amintirea copilăriei, ca să îi și ia ceva în contul istețimei pe care i-o dăruise. Astfel că la toate întrebările primite, Sorin răspundea zâmbind senin:

-Nu știu cum am apărut. M-am trezit așa, aici la dumneata la stână. Dacă zici că m-ai găsit lângă Brava, cine știe dacă n-oi fi chiar vreun pui de-al ei!

Și râdea… Iar ciobanul își zise că și asta e o rânduială bună de-a lui Dumnezeu, ca să nu mai sufere de dorul părinților de care s-a pierdut.

Și de-atunci au trecut numai zile bune și senine. Sorin creștea și devenea un voinic mândru și frumos, iar după legea firii Savu se împuțina, moșnegindu-se. Tot după legea firii, Brava fătă trei pui, dintre care o cățelușă de-i puseră ei numele de Duna, îi semăna ca o bucățică ruptă. În sfârșit, după aceeași rânduială în care ne-a lăsat Dumnezeu, ca bărbat și femeie să se caute și să se lipească, întocmai ca și magneții, un nou dor neștiut și neînțeles începu a-l chinui pe flăcău. Și-l ardea ca un foc în coșul pieptului și ori se punea de tăia lemne până îi sărea coada toporului, ori sta bolnav de lingoare și n-avea nicio vlagă. Iar seara, după ce se întoarcea cu oile și le mulgea, când venea vremea culcării el ieșea afară și cu ochii către stele îi trăgea niște doine așa de duioase din fluierul său, că Lui Savu îi curgeau lacrimile pe obraji, auzindu-l. Într-o zi îl chemă la el și îi spuse:

-Măi băiete! Sorine tată, ce ai tu de gând?

-Ce-am făcut baciule? întrebă acesta mirat.

-Nu ce ai făcut, ci e vorba de ce nu faci!… Uită-te la tine, că ești cogeamite flăcăul și stai aici, între niște câini și un moș…

-Și unde să mă duc nene Savule? Nu aici e casa mea?

-Ba da, copile! Sigur că da, aici e casa ta!… Dar mai poți pleca uneori să te duci și tu în sate, colo devale și să cunoști lumea și femeile…

-Femeile?

-Da! Acestea sunt niște ființe tot așa ca și noi, mai frumoase însă, și cu glas dulce cum e ciripitul păsărilor, care sunt făcute să stea împreună cu noi și să ne aducă soare în casă, atunci când plouă.

Sorin se minună mult de descoperirea făcută lui de către baci și îl întrebă cum se face că n-a mai văzut niciodată o astfel de ființă cum îi descria taman acum…

-Vezi tu!… Eu am avut o soață foarte dragă și abia îmi murise când te-am găsit pe tine. E îngropată unde este grădinița cea de flori. De-aia, vezi, nu te-am lăsat niciodată să intri acolo!… Dar jos la poalele muntelui sunt multe așezări pline de oameni. Iar aceștia sunt după felul și vârsta lor, bărbați, femei, fete și băieți. Stau la un loc cum stau albinele din stupii noștri. Așa e rânduiala! Eu am ales să fug de lume, că nu mi-a fost mai dragă ca Florica mea, dar tu ești tânăr și…

-Florica? repetă Sorin sub umbra unei palide amintiri, la auzul acestui nume.

-Da! Așa o chema pe soața mea, își întări Savu spusele.

Iar în ziua următoare Sorin se spălă cu atenție, își perie hainele primite de el în dar de la Savu de când se înălțase și se porni devale, neuitând să își mângâie la plecare câinii săi, care nu înțelegeau unde le pleacă stăpânul, fără ca să-l urmeze și ei.

Tot coborând el, dădu mai întâi de câmpuri largi, apoi de ogoare săpate, iar la urmă văzu și casele îngrămădite unele într-altele și se minună foarte mult. Nu mai văzuse nicidată așa ceva. Se nimeri că era într-o duminică și ulițele erau pustii, numai câinii mai lătrau, de prin spatele gardurilor. Dar Sorin nu avea să se sperie el tocmai de câini, doar erau frații lui. Se auzea muzică dintr-un loc și se porni pe direcția aia până văzu tot satul adunat la o clacă mare. Erau mulți, foarte mulți oameni. Unul cânta din scripcă și altul cu fluierul. Toți ceilalți își prinseseră mâinile și se răsuceau, făcând astfel o horă mare care se învârtea după ritmul muzicii. Iar cei care nu dansau, erau strânși și ei laolaltă și vorbeau… Muzică și forfotă! Așa ceva Sorin nu mai întâlnise până acum. Se apropie de hora aceea și văzu și femeile de care îi povestise Savu. Erau într-adevăr, mai frumoase decât bărbații. Nu aveau barbă, iar părul îl purtau lung și despletit, ori adunat în cozi groase. Cele care jucau în horă, își săltau sânii prin cămășile subțiri și înflorate iar Sorin văzându-le mișcările unduioase cu care își răsuceau trupurile mlădii, înțelese ce dorise să spună baciul său când a vorbit de frumusețea femeilor. El nu știa însă că o codană pe nume Cristina, tocmai ieșise din rândul celorlalte fete ca să bea apă și acum întorcându-se îl observase și ea pe Sorin, chiar de la început. Și ochii ei vedeau ce vede o fată când e să-i placă de un bărbat. Sorin era înalt și bine legat, iar mijlocul strâns în brâu era subțirel. În sfârșit, ochii lui negri cu care privea semeț, deși era mirat până peste poate de tot ceea ce vedea, îi căzură cu tronc Cristinei. Și făcu ea ce făcu și se înfiripă pe lângă el, doar-doar o invita-o la joc. Însă el numai sta și privea hora, fascinat de acele miscări pe care le făceau dănțuitorii… Și dacă văzu fata că altfel nu poate ca să-i câștige atenția, se băgă la joc și așa frumos își învârtea ea capul și umerii, iar picioarele nici că i se mai vedeau, de repede ce tropotea cu ele, căci ea bătea măsura de două ori, cât alții de-abia o dată. Cum dar să nu fie remarcată de Sorin, care după aceea n-avu ochi decât numai pentru ea. Și-atâta o sorbi din ochi, că-i știa și alunița mică de sub gât, de la deschiderea cămășuții.

Când se întoarse la stână, tot pe fată o avea dinaintea ochilor și de-ar fi întâlnit vreo fiară în cale, ar fi sărutat-o poate, în loc s-o lovească cu ghioaga lui de care nu se despărțea niciodată.

Și baciul de-abia îl ținu astâmpărat alte șase zile, explicându-i că oamenii mai și muncesc în restul timpului, iar numai duminica e zi de odihnă și ei se adună dimineața la biserică și mai după-amiaza la horit. Sorin se hotărî atunci să plece de cu noaptea, ca să-l prindă crăpatul zilei la biserică. Savu n-avu cu cine se înțelege, ca să-l oprească. Odată pornit focul dragostei, el nu mai poate fi stins. Degeaba mai pui apă peste uleiul care a luat foc, că tot arde…

Și măcar că plecase tocmai din vârf de munte, Sorin ajunse într-adevăr primul lângă ușa bisericii. Și toți oamenii care veniră după aceea trebuiră să-i dea binețe acestui străin care sta doar în prag, așteptând el știe ce. Sosi în sfârșit și Cristina și pe dată se învăluiră în priviri și roșețuri, schimbând iute între ei luciri și străluciri, că frumos mai este Doamne, când îți găsești perechea! Și Cristina păși înăuntru, iar Sorin rămase pe afară, neîndrăznind de fețele sfinților ce-i văzuse zugrăviți pe pereți, ca să să intre cu ciomagul său mare de cioban.  Însă nici nu știa ca să se lipsească de el. Se așeză pe treapta cea mai de jos a pridvorului, își scoase fluierul de la brâu și începu un cântec nou, așa cum îl îndemna inima în ceasul acela. Și așa frumos se potrivi doina lui pe psalmii cântărilor bisericești, care tot de dragoste vorbesc în fond, numai că înspre Dumnezeu, încât oamenii ieșind de la slujbă veniră să-l bată pe spinare și să-l invite și la hora de mai târziu. Așa că fluierul său se uni până la urmă cu al celorlalți cântăreți, fiindcă prinsese repede cântecele lor.

Săptămână după săptămână, Sorin și Cristina se topeau de drag unul după altul, dar niciunul nu spunea nimic. Sorin își umfla obrajii cântând neobosit din fluierul său, tot cu ochii după ea, iar Cristina ziceai că-i floarea soarelui așa cum sta ea mereu cu capul întors, numai ca să-l vadă pe flăcău. Când se dumiri fata că degeaba e el mare și voinic, dacă e mai rușinos chiar și decât ea, puse mâna pe frâul sorții și când se sparse petrecerea într-o seară și el punea mâna pe bâtă ca să plece, îl întrebă:

-De unde ești tu, românașule? 

-De colo! arătă Sorin în sus cu măciulia bâtei.

-Că doar n-oi fi vreun înger! râse fata dezvelindu-și dinții de mărgăritare.

-Ba sunt cioban de la munte! zâmbi și Sorin galeș.

Astea le-au fost toate vorbele. Mai multe și-au spus după aceea din priviri. S-au luat de mână și s-au strâns, s-au sorbit din ochi și din buze… Noroc că era o noapte cu lună plină și luminoasă, că a putut ajunge băiatul teafăr îndărăt la stâna lor. Savu făcuse șanț în jurul colibei, de cât se învârtise și se răsucise mușcându-și degetele de îngrijorare. Când apăru băiatul în sfârșit, agale și visător, aproape că se lumina de ziuă. Nici nu mai știa dacă să-l ia la palme ori să-l strângă în brațe de bucurie. Se sfătuiră ei îndelung după aceea, că nu mai e chip și trebuie să-i ceară mâna fetei, că altfel dau în boală cu toții.

Numai că odată ce a prins în mâinile ei mici capul frâului, oricărei femei îi place să mâne ea căruța și nici că-i mai dă drumul. Cristina se bucură de cererea flăcăului, însă ca să plece ea din rosturile sale și să meargă după el în vârful muntelui, nici vorbă ca să se învoiască.

-Mi-e drag de tine, de nu mai pot! îi zise ea lipindu-și fața de pieptul lat al flăcăului. Însă aici am de toate… Casă, masă, pământ și părinți de ajutor. Tu vrei să merg, unde?… și să fac, ce? Gândește-te un pic și dacă mă iubești, vino și stai tu la un loc cu mine!

Scărpinându-se în cap el n-avu ce mai zice și se întoarse amețit la baci, ca să-l dezlege de tovărășia lor și să-i binecuvânteze plecarea.

-Dumneata m-ai pus să cobor mai întâi! îi zise băiatul, parcă și cu reproș.

-Apăi de, Sorine! Că doar nu erai pasăre de ținut în colivie… Du-te unde te îndeamnă pe tine inima și Dumnezeu să-ți poarte pașii! oftă baciul din toți rărunchii.

Și-i mai dădu și pe Duna, că era ageră și iubitoare.

Fericire ca la casa unor oameni tineri care se iubesc, nu mai găsești. Un an trecu ca o zi. Al doilea, ca o săptămână. În al treilea an, Cristina tot îl iubea ca pe viața ei, dar începu să mai aplece urechea la unele vorbe ale maică-sii. Că de ce n-au și ei un copil, că au rămas codașii satului fiindcă Sorin nu muncește cu socoteală… Câte și mai câte. Că așa vine orice ajutor, cu tot cu vorbe.

Mai fătă și Duna trei puișori drăgălași, că-și găsise până la urmă și ea soț prin împrejurimile gospodăriei și acum soacra se învinețise de ciudă: 

-Măcar știu că animalul îi era bun de prăsilă, ce să zic! Bine că n-a venit cu vreo oaie, ca să nu ne pricopsim cu miei. Nuuu! Ce să facem noi cu ei? Așa, da! Punem de-o târlă chiar aici, în mijlocul satului. Creștem câini, să ne pomenească lumea! Du-te fată, nu mai sta și spune-i să facă bine și să-i lepede de aici! Du-te când îți zic și nu fi proastă! Dacă e el mototol, tu măcar să fii ageră, că altfel cade casa pe voi.

Și Cristina îl luă pe deoparte, ba cu pupături și dezmierdări, ba cu lacrimi și suspine, să îl convingă că la ei în sat nu-i ca la stână și într-o bătătură de om cumsecade nu e loc de mai mult de-un câine și dacă vrea, uite! poate să oprească unul, da numai unul, că și-așa se fac doi, cu Duna cu tot. Lui Sorin care crescuse între câini și îi avea de frați, asta nu-i venea nicicum la socoteală. Însă Cristina reuși până la urmă cu lungi insistențe și îi birui împotrivirea. 

Era în amurgul serii când se duse el cu coșul lângă Duna. Cățeaua se bucura dând din coadă că nu prea mai avusese parte de prezența lui în ultima vreme. Și era mândră de cățeii ei frumoși și îi lingea când pe ei, când mâna stăpânului, care îi lua pe rând și îi întorcea pe toate părțile. Ieșea un abur cald din trupul lor micuț, fiindcă era iarnă. Cu lacrimi în ochi, se hotărî până la urmă asupra unuia, pe care i-l lăsă jos, iar pe ceilalți îi puse în coș scheunând și îi înveli cu un țol gros. Apoi plecă pe poartă, ținând capul în jos de rușine. Duna, care crezu că îl uitase pe cel de-al treilea, îl înșfăcă iute în gură și plecă după Sorin, cu toată încrederea neștirbită pe care o au câinii față de stăpânii lor. Văzând-o chinuindu-se să alerge prin zăpadă cu cățelul în gură, Sorin se decise că mai bine se duce îndărăt la stâna lui, simțind el că-și pierde și sufletul odată cu cățeii Dunei. Și liniștindu-se într-acestea, îi puse și ultimul cățel în coș, după care îndreptându-și la loc spinarea, se porni voinicește pe drumul binecunoscut, către stâna lui Savu adică. 

Deodată însă văzu la dreapta sa, o scânteiere albă. Strânse mâna pe ciomag și-i făcu semn Dunei ca să tacă. Apoi se apropie tiptil de acel loc și văzu că ceea ce sclipise erau de fapt niște cămăși ca de borangic, dar mai albe decât zăpada care era jur-împrejur. Sorin își trecu degetele prin pânza aceea care nu părea a fi țesătură, ci era la pipăit precum petala de crin. Apoi urechea sa desluși un fel de râs. Se uită la Duna și ea ascuțise botul într-acolo și coada îi sta băț de încordare. Foarte încet, cu grijă mare pentru că pașii lui erau grei și scârțâiau în zăpadă, se duse și el acolo unde Duna deja ajunsese, dar nu făcea niciun zgomot pentru că probabil se afla și ea la fel de mirată precum avea să fie și Sorin văzând acel spectacol… Trei fete frumoase ca niște zâne, se scăldau în apa unui lac pe care el nu își amintea să-l mai fi întâlnit vreodată. Ceva foarte ciudat se întâmpla acolo, pentru că nu se știe cât de caldă era apa lacului, însă fetele se aflau în pielea goală. Și râdeau și se zbenguiau săltând și stropindu-se una pe alta, de ziceai că-i mijlocul verii, nu iarnă. Și Duna fu cuminte și ascultătoare, lăsându-l pe Sorin să caște ochii la frumusețea lor nepământeană, dar cățelușii scânciră de foame, ori poate chiar de frig și atunci privitorii au fost descoperiți.

Iar sânzienele săriră deodată din apă și înconjurându-i, se învârtiră iute împrejurul lor până aceștia, om și câine, erau înlemniți și cu totul amețiți. Și de i-ar fi lăsat așa, numai peste câteva zile, dacă le-ar mai fi avut, s-ar fi putut mișca, dar fără să mai știe încotro s-o ia. Căci oricui i s-a mai întâmplat să vadă ielele, n-a rămas cu mintea întreagă. Însă Iana Sânziana recunoscu ochii aceia pe care îi mai văzuse… Se întoarse și îi puse din nou mâna pe cap, înțelegând și cea de-a doua parte a vieții băiatului.

Și de câteva ori se îmbună și de câteva ori se încruntă la loc, neștiind ce are să facă până la urmă cu el. Însă suratele ei deja plecaseră, așa că se hotărî și suflând iar abur, îi zise: „Fiindcă te-ai uitat la ce nu-ți era îngăduit, n-ai să mai vezi ce ți-e drag!”… Apoi mai adăugă în șoaptă înceată: „Ți-am luat și ți-am dat, Domnul fie lăudat!” Și dispăru pe urma celorlalte iele.

Lui Sorin îi reveni dintr-o dată toată memoria dispărută. Se știu acum de când se născuse, cu toate câte pătimise. Înțelese că a fost rătăcit dinadins de către tatăl său și un nod mare îi strânse inima. Apoi și-o închipui pe mama sa care îl iubise cu adevărat, plângând de lipsa lui și nodul se strânse și mai tare, de puse genunchii jos și cât era de mare, începu să plângă. Dacă ar fi fost Brava, care îl mai aflase în astfel de momente, ar fi știut ce să facă. Însă Duna îi da ocol, mirată de prima slăbiciune pe care i-o vedea stăpânului ei. În sfârșit, până la urmă își adunară cu toții puterile și ajunseră la stână. Din păcate, baciul se prăpădise. Îl găsi în grădina așa-zisă cu flori. Nu mai erau de mult flori pe acolo și Sorin îi săpă o groapă baciului, alături de mormântul Floricăi, așa cum știa că își dorise Savu, că doar de-aia se întinsese acolo . Brava lipsea și ea, deci nu mai era în viață de asemenea. Iar oile ședeau buluc, și behăiau una-ntr-alta, că atâta se pricepuseră ceilalți câini să facă, bieții. Și erau slabi și ogărâți ca vai de ei, că n-avusese cine le mai da de mâncare, dar tot nu se înduraseră a-și părăsi datoria lor. Și Sorin se duse între ei și se tăvăli cu ei pe jos, pupându-i și mângâindu-i cu lacrimi în ochi. În noaptea aceea nici nu mai intră în bordei, ci acolo își făcu somnul, încălzit de frații lui cu colți și blană. 

Iar a doua zi le dădu comandă prin fluierăturile bine știute și plecă la vale cu oile și toată târla, către casa Cristinei. Ea să hotărască dacă îl ține așa cum e și cu toate ale sale, ori să știe că atâta doar le-a fost iubirea și să-și vadă fiecare de viața lui. Dar el n-are să renunțe nici măcar la un câine, care nu moare de moarte bună. Și împăcat cu gândurile astea, le lăsă să se risipească și acum altele veniră să nu-i dea pace. Își amintea foarte bine vorbele sânzianei… „Ți-am luat și ți-am dat!”

Dacă prima oară, când i-a dat minte de vorbit, i-a luat în schimb memoria copilăriei, acum i-a lăsat chiar tot. Adică așa credea. Ce putea să-i fi luat? Că de Savu nu putea fi vorba, pentru că după toate aparențele murise dinainte de întâlnirea lui cu sânziana. Și totuși o auzise clar spunând: „Ți-am luat!”… „N-ai să mai vezi ce ți-e drag!” mai șoptise ea…

Doamne, să nu fie Cristina! se rugă atunci Sorin, pradă unei temeri.

Și când ajunse acasă, își lăsă câinii să se descurce singuri cu oile, ca să le treacă dincoace de poartă și el dădu buzna în casă.

Cristina era întinsă pe pat și fața i se lumină deodată când îi auzi călcătura omului drag:

-Sorine, pe unde ai fost? Credeam că n-am să te mai văd! strigă ea cu glasul stins, înainte ca el să pășească peste prag. 

Auzind aceste vorbe, Sorin rămase cu mâna pe clanța ușii, trăsnit de o amară înțelegere. În loc să mai intre, își scoase cuțitul de la brâu și numai după ce-și împunse amândoi ochii de rămase fără lumina lor, se duse în sfârșit bâjbâind cu mâinile înainte și o luă în brațe așa cum se afla, cu sângele șiroindu-i din găvanele de sub frunte. 

-Cum te simți iubirea mea? o întrebă el cu lacrimi de sânge.

-Mă simt mai bine, acum că te-ai întors! Dar ce-i cu ochii tăi, Sorine? Iubitule, ce ai pățit?

-E-hee! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, ți-oi spune tot, că am multe să-ți povestesc acum. Însă dă-mi mai înainte o cârpă de-a ta, ca să-mi leg peste ei și să mă strâng cu putere, că rău mă mai doare locul.

Și Cristina, care își revenise ca prin minune, se duse iute afară și reveni cu un lighean cu apă. Îl spălă bine și abia mai apoi îl strânse tare peste ochii stinși, cu o năframă curată de-a ei. 

În vremea asta, Ieronim se afla la vânătoare. O capră neagră îl necăjise foarte tare, că părea a sta cuminte și dintr-o dată țâșnea ca o nălucă și dispărea. Însă nu prea departe, în ciuda vânătorului, ci numai puțin mai încolo. Toate săgețile și le risipise astfel, de rămăsese decât numai cu una în tolbă. Ieronim știa că de ajunge acolo unde se face pieptul stâncos al muntelui, nu mai avea nicio șansă. Dar fiind ultima săgeată, căută să nu mai tragă în zadar și se hotărâ să mai înainteze câțiva pași spre capră, mai ales că ea părea să-l ignore în continuare, stând cu spatele și păscând alene. Apropiindu-se la nici zece metri, puse săgeata în coardă, întinse arcul și când să tragă… capra se întorse spre el, arătându-i un chip de femeie.

Lui Ieronim îi scăpă arcul din mână și își duse repede mâna la ochi. Știa că atunci când ajunge să vadă așa ceva, nu-i a bună.

-Nu te mai feri, că e prea târziu de acum! vorbi sânziana, ce încă avea trup de capră. Însă Ieronim nu-i mai putu răspunde că i se încleștase și gura de-acum.

Apărură din văzduh și celelalte două iele și punând mâna peste ea, se transformă la loc în frumoasa Iana. Care îi zise așa starostelui Ieronim:

-Fiecare dă socoteală după faptele sale și nu e treaba mea acum, de a-ți zori judecata. Nici n-am să te ucid pentru că ai încercat să mă omori. Ăsta e darul meu de azi, pentru tine. Însă îți cer ca plată lumina ochilor tăi! Așa se cuvenea oricum, fiindcă m-ai văzut, dar să știi că o iau pentru fiul tău, care are trebuință de ea. Te învoiești? Oricum nu te-ai putea împotrivi, dar e mai bine și se leagă schimbul mai repede, dacă mi-o dai tu de bunăvoie.

Auzind de fiu-său, Ieronim se resemnă cu pierderea vederii și dădu din cap a aprobare. Dar după ce își rosti descântecul său: „Ți-am luat și ți-am dat, Domnul fie lăudat!” Iana Sânziana adăugă:

-Nu ăla de ți-a fost în minte, păcătosule! Celălalt, pe care ți-l scoseseși și din cap, nu numai din inimă… Sorin, copilul tău bun, dar oropsit! Și apoi dispăru în văzduh, laolaltă cu suratele sale.

Iar Ieronim rămase orb și neajutorat, foarte departe de casa lui, tocmai în vârf de munte. Adică așa cum îi pregătise el soarta cu mult timp înainte, unui fecior de al său.

Căruia revenindu-i vederea chiar și după ce își scosese ochii cu mâna lui, înțelese că la mijloc tot o minune trebuie să fie și mai întâi cu spaimă și fereală, dar mai pe urmă cu toată bucuria, își învălui aleasa în privirea lui de la început, plină de focul dragostei. 

Și-au trăit fericiți amândoi, așa cum sunt și eu acum, că am ajuns să vă spun povestea lor…

 

-Sfârșit-

 

Grădina de vară

download

Când ești foarte aproape de vacanța de vară, ultimele ore ale zilei de dinainte de weekend, pot părea un calvar. Mai ales dacă una dintre ele este matematica și nu ți-ai scris temele. Desigur, nu era și cazul lui Sorin, dar când toată clasa dintr-a opta B s-a decis pentru chiul în masă, nu avea nici el de ales și s-a conformat, chiar dacă fără tragere de inimă. Avea motivele sale să facă eforturi sporite pentru a fi acceptat și tolerat în gașcă, el fiind un elev premiant și ca atare privit cu rezerve de către popularii mediocri. Așa că neavând de ales, a părăsit curtea școlii, laolaltă cu toți ceilalți copii. Însă acum își punea problema unde să se ducă. Acasă nu putea merge pentru că s-ar fi întâlnit cu mama lui, profă de Geografie la un liceu din oraș și care preda abia după-amiază. Ca și cadru didactic, ea îi impunea băiatului un comportament exemplar, categoric că nu i-ar fi tolerat o astfel de absență nemotivată. Mai încolo tot va afla desigur, dar va fi prea târziu pentru a mai zădărnici în vreun mod operațiunea lor. Fără să se fi hotărât într-un anume fel, pașii îl purtau cu de la sine imbold, către bibliotecă. Acolo și-ar fi putut petrece chiar și o zi întreagă, nu numai aceste două ore, pentru că îi plăcea nespus de mult. Dar exista totuși riscul să fie observat și recunoscut de către vreunul dintre cunoscuții mamei sale.

Mergând tot înainte îngândurat, din pură întâmplare și-a întors la un moment dat capul spre stânga și a văzut prin poarta deschisă, ecranul mare și alb al Grădinii de Vară. Nici nu știuse de existența ei până atunci. S-a apropiat de poartă cât să cuprindă cu privirea băncile aliniate dinaintea acestui ecran și s-a hotărât să intre. Doar câțiva oameni ședeau pe ele, pentru că era matineu. De aceea se strânseseră la un loc, în partea dreaptă a culoarului de pe mijloc. Cam douăzeci de persoane. Mai în spate cu un rând, un bărbat în toată firea, cu o fată în stânga sa. Ea avea părul negru, împletit în două cozi foarte strânse. Cărarea de pe mijlocul capului, dusă până în dreptul cefei, într-atâta era de dreaptă că părea perfect paralelă cu acel culoar aproape de care se așezase.

Sorin înainta cu ochii țintă spre părul brunetei, așa că a tresărit când a fost interpelat de glasul strident al doamnei de la ghișeu:

-Alo! Alo! Unde te duci, băiete? Scrie undeva că e gratuit? Vino și plătește-ți biletul, dacă vrei să stai la film.

S-a făcut mic dintr-o dată, jenat sub privirile care s-au întors spre el. Bărbatul se răsucise cu tot trunchiul, dar pe el îl ardeau mai ales ochii fetei, a cărei privire strecurată furiș pe la coada ochiului, a simțit-o până pe șira spinării. Se rușina acum și de uniforma lui de elev, pentru că toți ceilalți erau îmbrăcați în haine de stradă.

În timp ce se îndrepta spre casierie, se îmbărbăta că nu s-a întâmplat nimic. Se va întoarce și va sta chiar în dreptul fetei, dincolo de acel culoar. Să le demonstreze tuturor că el poate sta singur în cadrul celeilalte jumătăți. Dar una dintre persoanele care au fost înaintea lui la ghișeu, parcă dinadins ghicindu-i gândul, s-a dus și s-a așezat tocmai pe locul vizat de el. Apoi alți doi s-au desprins din acel grup omogen și s-au mutat lângă acela. Erau prieteni și zgomotoși cu toții. Amărât, lui Sorin nu i-a mai rămas decât ultima variantă: locul din spatele fetei. Cu atât mai bine, își spunea el acum, încercând să-și ridice din nou moralul. Avea să-i studieze pieptănătura mai cu de-amănuntul. Totuși când vru să se așeze, se întâmplă ca fata să întorcă rapid capul spre el tocmai atunci. În acea fracțiune de secundă când s-au privit, i s-au înmuiat picioarele și a poposit cu fundul pe bancă mai repede decât s-ar fi așteptat. I s-a părut numai, sau a văzut aievea un zâmbet pe sub umbra genelor ei lungi?

Prima jumătate din film, Sorin l-a petrecut în chinuri. Prea puțin se preocupa de acțiunea de pe ecran. Prezența fetei din fața sa îl acaparase întru totul. Parcă aura ei se răsfrângea până departe împrejur și el îi simțea toată fința sufletească radiind semnale spre senzorii săi. Când se înclina mai mult către margine, ca să îi vadă profilul, se jena ca nu cumva să-l descopere, dar nici nu se putea opri să încerce. Ochii ei codați, din orice unghi i-ar fi privit, păreau atotcuprinzători. Citise el pe undeva că spre deosebire de bărbați, privirea femeilor are capacitate periferică mai mare. Cu toate acestea nici lui nu îi scăpau niciuna dintre mișcările fetei. La un moment dat ea și-a netezit bluza și a rămas cu degetele sprijinite pe bancă. Erau ca niște pui de pasăre acele degete. Aveau trăiri proprii, zbateri, și pe Sorin îl fascinau. S-a îmbărbătat inspirând adânc din parfumul ei și le-a atins. La început cu sfiala zefirului. Se aștepta ca mâna să fie retrasă iute și inima lui s-a dus până în gât de spaimă. Poate nici nu a simțit… Mai întinse încă o dată brațul său tremurător. Degetele li s-au întâlnit și au fulguit iute, unele de altele. Ale lui înghețaseră și ale fetei erau calde și moi. S-au strâns din nou și din nou. Fata i-a dat mâna cealaltă, opusă tatălui său. Iar Sorin a prins-o lacom, în mâna sa înfometată. Tremurul și încordarea lui, îi produceau fetei un fel de arc electric și la un moment dat uitase complet de prezența tatălui alături de ea. Se întorcea câte un pic, alegându-și momentele când gestul acesta era mascat de acțiunea filmului.

…Dar s-a terminat. S-au ridicat cu toții în picioare și lui Sorin i s-a părut că i s-a sfârșit și viața. Aveau să se despartă. Niciun cuvânt nu se rostise între ei. Numai câteva priviri speriate, pe ascuns. De fiecare dată băiatul a încercat să comprime în ele toate gândurile sale disperate: „am să te caut”, „ești aleasa mea”, „să nu mă uiți”…

*

Oricine i-ar fi cunoscut pe băieții aceștia, s-ar fi mirat de camaraderia lor. Sorin și Cristi erau complet antagonici, dar cu toate astea, de nedespărțit. Adică se certau în dese rânduri, dar de fiecare dată se împăcau și atunci erau din nou cei mai buni prieteni. Cine știe totuși că viața este formată dintr-o mulțime de astfel de paradoxuri, nu se mai minunează într-atâta. Ajunseseră în clasa a douăsprezecea și se pregăteau împreună pentru facultate. Dar Cristi era un băiat zglobiu, care se simțea atras acum mai degrabă de ieșirea cu fetele în oraș. Pe Sorin însă nu îl putea abate de la unicul său vis. Pentru el nu putea exista altă fată decât aceea, de care se îndrăgostise el cândva. Umpluse un caiet întreg cu versuri închinate ei. O himeră, dacă i-ar fi cerut cineva părerea lui Cristi.

-Hai vino, te rog! se ruga acesta de Sorin într-o seară. Trebuie neapărat să vii și tu mâine, cu mine. Îmi place mult de fata asta, dar e fițoasă și nu merge la prima întâlnire decât însoțită de prietena ei, așa mi-a spus. Te rooog! Plătesc eu. Niciodată nu te-am rugat așa, cu cerul și cu pământul, dar este foarte important pentru mine, că e trăsnet tipa. Ai s-o vezi! Hai că n-o să te mănânce nimeni dacă stai și tu un pic acolo, cu noi. Și pe urmă poți pleca oricând vrei tu, doar un pic să stai. Vii? Hai, zi că da!

După multe codeli, Sorin s-a îndurat până la urmă să-i facă acest hatâr amicului său, și aștepta acum blazat și impasibil alături de el, la cofetăria „Sava” din centru, unde se stabilise întâlnirea. Aveau locuri foarte bune, cu vizibilitate în toate direcțiile și arareori sorbeau cu înghițituri foarte mici din paharele lor de citronadă. Niciunul însă n-a reușit să vadă de unde au răsărit cele două fete care s-au oprit în dreptul lor.

-Bună! Așteptați de mult? zise una dintre ele, care era mai îndrăzneață și mai voluntară.

Cealaltă tăcea. Părea să fi fost adusă cu arcanul, întocmai ca și Sorin și privea în jos. Băieții s-au ridicat amândoi în picioare, ca să le întâmpine, iar Cristi da asigurări că tocmai atunci ajunseseră. Conform protocolului prezentărilor, și-au spus numele pe rând și și-au dat mâna. Preocupați de ei înșiși, Cristi și Mirabela nu au văzut nimic din ce se petrecea cu însoțitorii lor de ocazie.

Când și-au atins degetele, Dana și Sorin au simțit împreună același fior vibrant. Ea a ridicat ochii verzi înspre el și l-a privit luminos, de sub genele lungi. Au zis dintr-o dată, împletindu-și șoaptele, mirarea și speranța :

-Grădina de vară?

 

 

(imagine preluată de pe net)

Norocul păgubosului -basm

Un om era tare urmărit de ghinion. Pe ce punea el mâna, se prăpădea. Banii fugeau de el ca dracu de tămâie și văzându-l așa năpăstuit de belea, a plecat și nevasta de la dânsul.

Mai era încă și foarte puturos, că iubea munca mai ceva decât sarea în ochi. Însă el toate relele sale își închipuia că i se trag numai de la ghinion.

Ce se gândi însă omul nostru: „Bree! De-aia nu am eu noroc, că poate nu mă rog și eu cum ne învăța popa la biserică. Uite el dacă se roagă… Are! Ia să mă îngrijesc eu să spun rugăciunea cât mai des de acum încolo!”

De la hotărâre până la ispravă, e doar un pas. Nu însă pentru oricine. Căci cu pasul ăsta putea ieși dincolo de marginea satului, într-atâta era de mare. Cum să spună el rugăciuni, dacă nici măcar „Tatăl nostru” nu și-l mai amintea. Își frământă însă mintea lui odihnită până atunci și își născoci din aducere aminte și din dorințele sale, o frumoasă rugăciune care suna cam așa: „Tatăl nostru care ne ești în ceruri, sfințească-se numele tău, fie-mi și mie avere măcar ca și la taica popa. Că și eu am să mă rog de acum încolo, mai mult decât el. Și dă-mi Doamne să vină un noroc peste mine, ca să-mi meargă toate bine. Să afle nevastă-mea și să se întoarcă în genunchi acasă. Amin!”

Ar fi făcut-o el mai lungă, dar când ajungea cu închipuirea la nevasta-sa care s-ar fi întors îndărăt la casa lui îmbelșugată, așa de mult îi plăcea încât se dădea într-o rână ca să-și preguste cuviincios visarea. Tare dragi îi deveniseră momentele astea și putem spune chiar că avea un fel de zel, căci mult s-a mai rugat el în felul acesta. Nu de trei ori pe zi, cum îi învăța popa la biserică, ci în fiecare ceas al zilei.

Drept e, că alceva nici nu făcea omul nostru… Doar ce mai ieșea după cerșit, când i se făcea foame. La început oamenii nu îi dădeau, că îl știau de tânăr și în putere pentru a munci, însă văzându-l tot mereu scurgându-se pe lângă porțile lor, li s-a făcut milă. „O fi având el vreun beteșug, din ăla care nu se vede, dar te roade pe dinăuntru.” Și au început să-l omenească. Era chiar în vremea când omul se îndeletnicea acasă cu rugăciunea lui. Și el când le lua din mână, își spunea că va veni o vreme când va fi mai bogat decât ei și atunci va face praznic mare la el acasă. Și cu ochii iscodea în toate părțile, pe drum, prin șanț, ori pe lângă garduri. Cum altfel era să își găsească norocul?

Trecu o vreme bunicică de atunci, iar cum Dumnezeu nu părea a lua deloc aminte la litania pe care o recita el cu glas răspicat și din tot sufletul , începu să i se cam facă urât de timpul prăpădit. Banii sunt ochiul dracului, asta o știa și el. Îl năpădi îndoiala și se întreba dacă se roagă unde trebuie. Atâta îi umblase mintea în direcția asta, că se trezi la un moment că își încheie rugăciunea astfel: „Dă-mi Doamne când îți zic, că dacă m-oi ruga ăluilalt, poate ar fi mai ascultător!”

Și ăla la care s-a referit, ori că nu dormea, ori că sta pe aproape, dar l-a și auzit.

A doua zi plecă după obiceiul său, ca să-și astâmpere foamea și ca să-și găsească norocul. Soarele ardea fierbinte și nu era nici țipenie de om pe drum. El mătura cu ochii dinspre un gard către celălalt, tot ce îi ieșea în cale. Inelul de pe deget dacă i s-ar fi întâmplat cuiva să și-l piardă, ochii săi vulturești l-ar fi descoperit. Cum să nu vadă așadar punga aceea din piele, care se afla taman în mijlocul drumului. O înșfăcă degrabă și și-o vârî în sân, până a nu-l prinde careva. Mai merse ce merse și după niște hârtoape, mai află una. Hop și cu ea la culcușul sânului. Îi râdea barba de bucurie, iar pielea moale a pungilor îi mângâia cu bunătate ghioldurile pe care i le da burta de foame. De-aia nici nu mai bătu pe la porți. Nu mai avea nevoie de mâncare. Mergea îndoit de la brâu și tot mai căuta cu ochii în jos, simțind el cu sufletul că astăzi e ziua în care s-a întâlnit cu norocul. La altceva nu se mai gândea, că era tare prins în treaba asta.  Și n-a fost în zadar, pentru că la scurtă vreme mai descoperi încă două, una lângă alta, ca niște surori bune. Un altul și-ar fi pus poate niște întrebări și s-ar fi gândit de unde sunt pungile alea cu care își rotunjise el burdihanul pe sub cămașă… Poate chiar și-ar fi făcut cruce și-ar fi zis: „Piei necurate!”. Însă el nu se frământa dintr-asta și își spunea că a găsit tocmai ceea ce căuta de atâta amar de timp.

Nu apucă însă bine a și le îndesa și pe acestea la sân, că iată venind din sus înspre el, un alt drumeț. Acela mergea însă întocmai ca un om beat, pendulându-și pașii când spre un șanț, când înspre celălalt. Dar tot se apropia într-una. Nu mai avea vreme să facă cale întoarsă, așa că se ținu tare și când ajunseră unul în dreptul celuilat, își dădură binețe, cum fac sătenii îndeobște:

-Bună ziua, om bun!

-Mulțămesc asemenea! răspunse al nostru, voind a-și urma calea înainte.

-Bre, om al lui Dumnezeu! Mă rog la dumneata că te văd venind din jos, n-ai găsit cumva niște pungi pe drum?

-Ce să găsesc? se făcu el că nu înțelege, mai mult ca să tragă de timp pentru socoteală. Vezi că el nu fusese tocmai un om rău până să-și vândă sufletul necuratului și parcă simțea încă un pic de milă pentru acela.

-Iaca niște pungi…cu bani! Gologani de aur…

Auzind cuvântul bani, săracului nostru i se scrânti mintea de tot. El se ferise ca să desfacă pungile în drum și doar bănuise conținutul lor, după greutate și înfățișare. Acum însă era sigur că acele patru pungi conțin o avere frumușică și nu avea nici cea mai mică intenție de a se lipsi de ele.

-N-am văzut, bietul de tine! Dă fuga iute și caută bine. Cine știe unde s-or fi pierdut?

Dar nici ăla nu părea să fie prost. Băgase de seamă că pentru un jerpelit cum se arăta, cămașa acestuia îi sta cam prea umflată și încă și cu cocoloașe. Nu semăna a burtă de om gras, iar omul nostru numai gras nu era din mâncatul pomenilor.

-Ce să mai alerg, dacă dumneata care vii dintr-acolo n-ai văzut nimic…

-Chiar n-am!

-Da câini erau în calea dumitale?

-Nici!

-Atunci să știi că nici încoace n-oi afla… Poți arunca bolovanii!

-Ce bolovani?

-Pietroaiele din sânul dumitale. Nu asta ai acolo?

-Ce pietroaie, nu sunt pietroaie!?…se bâlbâi el, prins la înghesuială.

-Dar ce-or fi atunci? insista acela să i se vâre în suflet.

-Treaba mea! Nu-ți dau dumitale socoteală.

-Poate or fi pungi! Nu știu… Zic și eu!

-Și dacă ar fi, ce? Eu n-am voie să am pungi?

-Ei, cum nu! Să am iertare, dar așa e gândul omului. M-a năpădit bănuiala că ar fi ale mele. Ce om pleacă pe drum, cu o așa avere în sân? Te rog să-mi faci dovada că sunt banii dumitale și eu te las în plata Domnului!

-Cum să-ți dovedesc? Ce să-ți dovedesc? Bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat… Așa –mi trebuie dacă mă opresc să stau de vorbă cu oricine. Sunt banii mei și nu-ți dau socoteală. Ce, eu te-am întrebat pe dumneata de unde îi aveai și ce căutai pe drum? Nu! Te las în pace… Așa lasă-mă și dumneata pe mine!

-Dar eu îți spun, bre! Tot ce vrei îți spun… Stai, nu pleca și ascultă-mă! Cu cerul și cu pământul te rog, nu mă nenoroci. Toată avuția mea e în pungile alea. Am vândut vitele, casa și acareturile, că îmi trebuie pentru o operație pe care să i-o facă un doctor vestit din altă țară, copilului meu. Mă întorceam spre casă. Le pitisem de teama tâlharilor pe fundul căruții, între niște uluci. Când am zis să verific, că prea se hurducăia căruța de la gropile astea ale drumului, nu le-am mai găsit. Dacă în sânul dumitale se află cele patru pungi ale mele, dă-mi-le și mă voi ruga pentru sufletul dumitale și să-ți dea Dumnezeu sănătate.

Omul nostru se gândise într-o vreme ca să spună că a găsit doar trei și să-și mai oprească baremi una și pentru el, dar auzind de sănătate, se învârtoșă inima în el și își spuse: „Iauzi, ce-mi dorește el! Sănătate! De asta aveam eu și înainte. Sufletul… E acolo și el, unde să plece! Bani îmi trebuie mie, că de-ăștia nu aveam.”

Și zise hotărât:

-Ce am eu nu e al dumitale, atâta pot să-ți zic!

-Ai curaj să te jurui? îl îndemnă celălalt.

-Da, mă jur!

-Nu așa. Dă-te dracu! Dacă te aud astfel, îmi dau cuvântul că toți banii rămân ai dumitale și eu nu ți-i mai cer.

-Păi dacă sunt ai mei!…primi curaj omul de la făgăduiala asta. Uite, na! Ca să mergi liniștit că nu sunt la mine, mă dau dracu că ce am eu în sân, e avuția mea!

Dar ce să vezi… Ăla nu plecă. Sta așa dinaintea lui și nici nu se jeluia, nici nu se luă cu el la luptă… Se puse pe râs. Un râs drăcesc, care din ce în ce se făcea mai tare și când se opri din hohot, zise:

-Ce, te-ai temut că nu mă țin de vorbă? Eu chiar sunt de cuvânt. Și te-am ascultat, ai văzut… De câte ori m-ai rugat să-ți dau noroc? Numai o dată și eu ți l-am și dat! Oprește-ți averea și mie dă-mi numai ceea ce nu-ți face trebuință… Dă-mi sufletul!

Și dintr-o dată i-l smulse și se făcu nevăzut cu el, în fundul pământului. Omul rămase întins pe jos fără suflare, cu ochii goi de viață căscați înspre cer, ca și cum s-ar fi rugat.

Lumina vine…de sus

lumina

În vremea comunismului se spunea că lumina vine de la răsărit și era o expresie acceptată de toată lumea. Atât ateii, cât și credincioșii erau împăcați cu ea, pentru că în timp ce unii aveau în minte Moscova, ceilalți Ierusalimul, dar nu simțeau nevoia de a face precizarea asta cu glas tare. După revoluție, s-a făcut un obicei din a aduce lumina chiar de acolo, de la Mormântul Sfânt. Sunt multe discuții în jurul acestui subiect, însă nu despre asta vreau să vorbesc aici, în continuare.

Îmi amintesc că dacă lumina pornea din altar înspre noi trecând din mână în mână, o vreme o aveam pe aceea. Dacă se stingea însă din cauza vântului până să ajungem cu ea acasă, nu o reaprindeam noi înșine cu chibritul, ori bricheta? Ba bine că nu. Aveam lumină. E minunat că acum ne vine lumina (ȘI) de la Ierusalim. Dar momentul acela de la mijlocul nopții e dintr-o dată, pretutindeni. Și nu s-ar fi putut realiza fizic fenomenul de transmitere. Însă ea a fost și va fi nelipsită din toate bisericile și din altarul oricăreia izvorăște aceeași mare veste, a Învierii Domnului. Eram bucuroși atunci că aveam unde merge, eram fericiți de comuniunea cu toți ceilalți, care erau credincioși „ca și noi”, cu toate că unii numai atunci și cu ocazia asta veneau. Acum însă e altfel pentru toată lumea. Suntem toți numai cu gândul acolo. Poate acum mai mult ca oricând însă, vom înțelege Lumina aceea despre care tot pomeneam în urările pe care ni le făceam între noi. Fiindcă stăm în case. Și tocmai datorită acestui aspect. La Lumina din suflet mă refer! Să deschidem ușa inimii pentru a o primi. Și să ne-o dorim nestinsă în inimile tuturor celor dragi.

Mai jos redau un text literar tipărit de Emil Gârleanu în „Unirea”- foaie bisericească și politică din Blaj, prea puțin cunoscut publicului, din păcate.

Se numește „În Vinerea Patimilor” și descrie ceea ce tocmai am vrut să spun…

„E cald. Primăvara zâmbește din florile livezii de zarzări, ce împresoară bisericuța uitată din fundul mahalalei pustii. Deasupra crengilor albe, ca de zăpadă, crucea de abia se ițiește într’o sclipire; iar glasul clopotului se împrăștie duios. E în Vinerea Patimilor. Ușile pridvorului sunt deschise larg în lături, ca și ferestrele pronaosului. Cu capul înclinat pe piept, cu fruntea încinsă de spini, cu manile și picioarele pironite, Hristos zâmbește, amar și iertător, din mijlocul bisericii. Două lumânărele de ceară picură în răstimpuri, lacrimile lor fierbinți, care se scurg de se ’ncheagă pe trupul chinuit. Câteva rândunele intră și sboară spre cuiburile lipite de marginea cafasului. Miroase a tămâie și a floare. Altarul de abia se deslușește, cu chipurile șterse ale sfinților, ce privesc ca dintr’o lume de vis. În strana din dreapta un dascăl cetește somnoros. Și în curte, pe lespezile spălate de ploi, printre crăpăturile cărora troscotul își întinde vițele, se aude arare câte un pas târâit al vreunei bătrâne drept credincioase; au venit trei. Mărunțele, aduse de șale, pierdute în cațaveici, șchioapătă toate spre sfânta cruce; se opresc, bat mătănii, își mișcă buzele repede și lăcrămează. Apoi stau cu fruntea lipită de rogojina roasă, în vreme ce rândunelele se încrucișează, ciripind, pe deasupra, culcând în sborul lor nebunatic, flăcările celor câteva lumânări ale policandrului. Perdeaua din ușa altarului se trage la o parte și preotul, cu barba albă ca și primăvara de afară, blagoslovește. Băbuștele se ridică și merg la împărtășit. În ușă se ivește chipul mătușii Sultana, aducându-și strănepotul, pe Iliuță, de mână. Bătrâna se oprește și îndeamnă copilul:
– Iliuță, puiule, fă cruce… Așa…  zi după bunica: În numele
tatălui.
– În numele tatălui.
– Și-al fiului.
– Si-al fiului.
– Și-al sfântului duh. Amin.
– Și-al sfântului duh. Amin.
– Așa sufletul bunicii. Hai, de-i săruta crucea, că doar ești mare; ai patru ani.
Și o iau încet înainte. Băiețelul, cu ochii mari, albaștri și speriați, cu părul încâlcit, rămâne mai în urmă, par’că îi e frică. Bunica îl îmbie după ea. Când ajung în fața crucii se opresc. Bătrâna se închină. Iliuță se uită bine, bine, și trage pe bătrână de mână, să o întrebe la ureche:
– Bunicuțo, de ce stă oare sfântul – așa, pedepsit?
Bătrâna îl alintă, și-i răspunde:
– L-au pironit jidovii pe cruce, suflețelule; îi plin de sânge și de răni. Hai, de-l sărură și te roagă.
Și tremurând, îl ridică în brațe. Copilul privește la chipul firav, la picăturile de sânge de pe frunte, și își amintește că așa, rănit, nu mai văzuse decât pe Gheorghiță, băiatul diaconului, când îl lovise un altul cu piatră. Ca și atunci buzele i se strâng pungă, și-i vine să plângă. Apoi se pleacă, și, ușor, cu mânușița, desmeardă fruntea îndurerată a Celui răstignit și-l mângâie:
– Săracul!… Săracul!
Și-l sărută.
În clipa aceasta scapără o lumină tainică, strălucitoare, de se rumeni întreaga biserică. Bătrâna, orbită, își întoarse privirea înspre fereastra, pe unde-și închipuia că năvălise soarele; dascălul alergă la mucarniță, crezând că se încinsese cumva flăcările lumânărilor din policandru. Numai copilul simți pe obraz o sărutare caldă, ca de mamă. Când îl lăsă jos, voi par’că să spuie ceva bătrânei, dar nu mai știu ce anume.
Și eși, cum venise, de mâna bunicăi. Iar din ușă mai întoarse capul, și zâmbi cuiva, – unui chip, care nici lui, ci doar numai sufletului lui se arătase.”
HRISTOS A ÎNVIAT!!! Sănătate și împliniri sufletești vă doresc tuturor!