Băiatu lu tata

Cel mai mult mă enervează să-mi spun vârsta, trei ani și șapte luni. Nu că nu o știu, dar nu-mi sună bine, mă face să par mic. Mama e cea care ține morțiș la exactități din astea. Tata în schimb, zice un pic mai frumos: „A plecat pe patru ani!”și zâmbește mândru către mine. Are și de ce să fie mândru, sunt frumos ca el. Toată lumea spune asta, chiar și mama recunoaște. Am același vârtej de păr la tâmpla dreaptă și fac gropiță într-un obraz, atunci când zâmbesc. De fapt eu făceam la amândoi obrajii, dar am învățat în oglindă să zâmbesc numai într-o parte, șmecherește, așa ca el. Mai are și o cută frumoasă între sprâncene, atunci când se încruntă, dar aia nu îmi reușește.

Îmi plăcea când mă ridicau amândoi și mă dădeau uța, eu atârnat de mâinile lor. Mă cam durea un pic pe la încheieturi, acolo de unde mă strângeau ei cu putere, dar niciodată nu ziceam „gata”, tot mai voiam. Prima care se oprea era întotdeauna mama, care se văita că nu mai poate. Nu ne-am mai jucat de mult așa frumos. Ea de la o vreme se tot plânge astfel, spunând că nu mai poate. Și nu numai că zice, dar chiar plânge des. Parcă e la întrecere cu surioara mea.

A, da! Am uitat să spun că am și o surioară. Cred că din vina ei sunt supărați părinții mei. Când au adus-o acasă părea că e sărbătoare mare, aveam baloane peste tot prin camere și ei, părinții, îmi spuneau că ce frumos o să fie de acum înainte, că suntem amândoi ai lor și ne vor iubi la fel de mult pe fiecare dintre noi. Îmi cereau să fiu și eu bucuros. Am vrut, dar nu prea aveam de ce. Unu la mână, eu aș fi vrut să îmi aducă un frățior, nu o surioară. Doi la mână, e urâtă. Nu știu de ce zic toți că ar fi frumoasă, ori nu văd ei bine, ori mint de îngheață apele. E știrbă și când plânge, se înroșește la față și pielea toată i se încrețește, mai rău ca la babe.

Noroc cu tata că mă scoate afară, la plimbare. „Să lăsăm orăcăitoarele acasă!” îmi face el cu ochiul, când mă pune pe umerii săi. De acolo, de sus, că tata e foarte înalt, se vede minunat. Văd și că suntem priviți cu admirație, mai ales de către mămici tinere. De la un timp, tata îmi spune tot mai des că eu sunt al lui și asta mă bucură foarte mult.

Am observat că mama n-a fost așa de corectă. Îmi zicea că o să ne iubească pe amândoi copiii la fel de mult, dar acum stă numai cu surioara mea în brațe. Pe ea nu se supără nici măcar când face treaba mare. Și pe mine ce m-a mai certat atunci când m-am scăpat și mi-am udat pantalonașii. „Ești băiat mare!” mi-a repetat cred că de sute de ori, tot timpul ăla cât m-a spălat și primenit. Atunci se găsise și ea să facă o astfel de constatare, altfel nu mi-a mai zis, cred, niciodată.

Iar acum l-a alungat pe tata de acasă și tot ea plânge. El săracul, mai vine pe la mine, să mă ia și să ne jucăm, dar ea țipă într-una la el. Îl trimite la curve, așa îi strigă: „Du-te la curvele tale!” Păi de ce, dacă a venit să se joace cu mine?

Într-una din zile am ieșit totuși cu tata la plimbare, a fost foarte frumos. M-a dus peste tot, mi-a luat înghețată și jucării, iar pe urmă am mers să îmi prezinte pe cineva. De fapt pe doamna o cunoșteam, era o mămică cu care mai sta tata de vorbă și înainte, când ieșeam noi în parc. Și pe băiatul ei îl știam, că ne mai jucasem împreună.

Alta a fost noutatea. Că m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să-mi fie băiatul acesta frățior. Te cred și eu că mi-ar plăcea, că ne-am înțeles grozav. Iar doamna să-mi fie mămică. Ei, asta nu mi-a sunat bine deloc! N-am putut să răspund, am lăsat capul în jos. Doamna e frumoasă și miroase bine, a ceva cu flori, dar nu are mirosul cald al mamei. M-au podidit lacrimile și mi-a fost rușine. Eu n-am mai plâns niciodată de față cu tata, nici când am căzut de pe leagăn și m-am julit la genunchi și în podul palmei. Pentru că tata se încruntă și face cuta aceea din frunte, de bărbat.

Vreau și eu să fiu bărbat, dar acum nu prea pot. Odată pornit, plânsul mă scutură bine și abia într-un târziu reușesc să mă opresc.

Pe drum, tata m-a asigurat că nu s-a supărat pe mine.

Cu toate astea, nu a mai trecut de mult timp pe acasă, pe la noi. Îmi e foarte dor de el. Mama e tot ca înainte, ba chiar mai rău. Mă ceartă des, însă am văzut că de la o vreme, a început s-o mai certe și pe surioară. Bravo! Asta o face să-mi devină mai simpatică un pic. Mai ales că nu mai mi se pare atât de urâtă. Am văzut-o zâmbind o dată, când dormea, și avea gropiță în obrăjor la fel ca și mine. Și ca tata. Dar el nu știe.

Nu știe nici că am mai plâns o dată, foarte rău, când l-am auzit certându-se la telefon cu mama. I-am recunoscut glasul, cu toate că țipa, și pe el nu îl mai auzisem niciodată țipând. Se auzea cum strigă: „Să-mi dai băiatul, că e al meu!” și eu în loc să mă bucur, ca altădată, acum m-a durut. Mai ales că mama s-a pornit pe plâns după ce a închis telefonul și atunci n-am mai putut răbda să nu plâng și eu. Plângeam cu toții, mama, eu și surioara. Să ne fi văzut cineva, cred că ar fi râs de noi.

Dar în ziua aceea am înțeles în sfârșit, că mama și cu tata nu se certau din pricina surioarei mele, cum am crezut eu tot timpul ăsta, ci DIN VINA MEA!

Se certau pentru mine… Adevărul este că plâng foarte des de la un timp, dar cu mama nu contează, că plânge și ea.

Într-o dimineață m-a îmbrăcat frumos, cu hainele cele mai bune și am plecat cu toții de acasă. Știam că e ceva important, îmi spusese de cu o seară înainte. M-a ținut în brațe și m-a pupat foarte des, în timp ce îmi spunea ceva, a vorbit foarte mult cu mine, ca niciodată. Nu știu prea bine ce mi-a spus, că m-a luat somnul. Era așa de plăcut să mă țină în brațe, era cald și mă moleșisem de dragostea ei. Din tot ce mi-a zis, am reținut asta, că mă iubește. Oricum știam și eu atâta lucru, nu înțelegeam de ce îmi repetă acum, dintr-o dată, și încă de atâtea ori.

Ne-am dus într-o clădire foarte mare și am intrat într-o sală imensă. Erau o mulțime de oameni acolo și m-am bucurat să-l văd pe tata. L-am recunoscut, măcar că între atâția alți bărbați, tata nu mai era cel mai înalt. Ce dacă, precis că era oricum, cel mai puternic. Sta lângă un domn care îl ținea de vorbă și n-a putut să vină lângă mine. Dar mi-a zâmbit și mi-a făcut semn cu mâna, de departe.

Aș fi vrut să alerg eu spre el, dar mi-a fost rușine de toți domnii aceia străini și mai ales de mama. Am simțit că s-ar fi supărat. Ea ținea în brațe pe surioara mea, dar cu o mână mă ținea și pe mine. Tot timpul m-a strâns foarte tare, chiar mă durea, dar nu i-am zis. Așa cum o cunosc, îmi era frică să nu plângă pe acolo și să îl supere iar pe tata. Îmi plăcuse să-l văd că zâmbește așa de frumos la noi.

Cine știe, poate nenea acela de la masă, care stă în mijloc și lovește de masă cu un ciocan, poate face ceva și îi împacă. Toată lumea pare să îl știe de frică pe acela, cred că și tata, nu știu de ce. Au tăcut toți când a vorbit el și apoi s-au apucat să vorbească, după cum li se dădea voie de către acest nene. Pe mama a certat-o că vorbește neîntrebată și ea doar știa asta, că mi-a zis și mie de atâtea ori. M-am uitat să văd ce zice tata, dar el de data asta nu s-a supărat. Îl asculta foarte atent pe acel prieten al său, care chiar părea să vorbească despre noi că ne arăta din când în când cu degetul. Eu nu l-am mai văzut niciodată, nu știu de unde știa el despre mine sau mămica mea.

Ca să fiu sincer, mie nu prea mi-a plăcut de omul ăsta. Lasă că avea o mustăcioară nesuferită, lasă că prelungea cuvintele de parcă ar fi cântat și mai era și tare mândru de asta, dar ce spunea el acolo, vedeam că o supără rău pe mama. La toate vorbele lui, ea tresărea și dădea să îl contrazică, însă nenea cu ciocanul nu o lăsa deloc în pace. Și mă uitam la tata că nu zicea nimic să o apere. Ba la un moment dat, ăsta cu mustăcioară s-a apropiat de noi și mi-a pus o întrebare.

Eu întâi n-am înțeles ce vrea de la mine și de ce toți, dintr-o dată, erau atenți la ce ar urma să răspund. Și pentru că s-a văzut că nu pricepusem, m-a mai întrebat o încă o dată, dacă îl iubesc pe tata și vreau să stau cu el.

Oamenii mari sunt tare proști, zău așa! Normal că îl iubesc și normal că vreau să stau cu el.

A mai fost o dată când mi s-a mai pus o astfel de întrebare tâmpită, până să se nască surioara mea. Ne plimbam pe o alee în parc, mama se ținea de mână cu tata și el împingea căruciorul cu mine. Că eram mic pe vremea aia și mă puneau în cărucior. Atunci, o prietenă de-a mamei ne-a oprit în loc și au stat de vorbă între ei. Din când în când aceea se apleca spre mine și mă ciupea de obraz, zicându-mi că sunt frumos și m-ar mânca. Ea era urâtă, cred și eu că se minuna de frumusețea mea. Ei bine, femeia de care vă povestesc, m-a întrebat pe cine iubesc mai mult, pe mama sau pe tata. Atât de proastă, că nici nu puteam răspunde. Noroc cu tata, că i-a zis vreo două și apoi am plecat.

Dar acum tata nu spune nimic și nu îl ceartă pe omul ăsta. Mai mult, pare că așteaptă și el să dau un răspuns, privindu-mă ca niciodată, cu zâmbet dar și încruntat. Gropiță în obraz și cută între sprâncene, amândouă la un loc, nu s-a mai uitat niciodată astfel la mine.

M-am pierdut în privirea lui și am răspuns așa cum știam: „Eu sunt băiatu lu tata!” După care m-am speriat, că s-au auzit dintr-o dată exclamații, mama s-a pus pe plâns, surioara după ea, iar eu… Am pățit cea mai mare rușine din viața mea. M-am scăpat pe mine! Am simțit cum mi se lasă udul pe cracul pantalonilor, în jos, până la ciorăpei și atunci abia, mi-am dat în sfârșit drumul și la lacrimi. Am plâns cu urlete și m-am făcut de toată rușinea știind prea bine că în felul acesta îi supăram pe toți, dar mai ales pe amândoi părinții mei și nimeni, niciodată, nu mă va mai dori.

-Mamă, tată, vă rog! Iertați-mă că am greșit! Luați-mă acasă, vă rog! Vreau la amândoi!