Joi e despre voi – Azi, Ioan Sperling

Trebuie să spun că mi-a fost un pic grijă de felul cum îl voi aborda pe Ioan Sperling. Oricum ideea prezentărilor mele nu urmează linia obișnuită, aceea de a mă inspira din cum se înfățișează subiectul însuși în paginile sale. Ar fi fost poate un pic prea simplu pentru cineva ca mine, care se complică la orice. Sau poate în cazul de față nici asta nu mi-ar fi fost de mare folos, pentru că Ioan se închipuie vrăbiuță 😊 Dacă mergeți la el acasă, pe https://vrabiute.blog/ veți găsi o vrăbiuță foarte frumoasă, făcută chiar de el, și totodată explicația numelui de Sperling, care pe nemțește se traduce… vrăbiuță, ați ghicit. Însă așa am zis încă de la început, că e despre voi, prin prisma percepției mele. Să îmi fie cu iertare așadar!

Știam despre Ioan că este un om de anduranță, care înfruntă cu cerbicie contraziceri și ironizări, fidel cauzelor și convingerilor sale. Iar când ești un om atât de serios, așa cum este el, aflat pe calea bună, descoperită anevoios și cu trudă, prin miracol poate… Ți se mai poate oare pretinde să ai și umor? Toată lumea zice că da, pentru că simțul umorului este foarte important, însă ce treabă ai tu cu lumea când simți că aceasta are un curent turbionar și care te trage în jos?…

Toate aceste întrebări mi le puneam de fapt eu, crezând că mă pun în mintea lui Ioan. Greu exercițiu, pentru că Ioan este un tip deștept și analitic, iar eu analitic nu-s. 😊 Sunt de fapt exact la polul opus, după cum se și vede, pentru că mie îmi place să mă iau în șagă. E forma mea de a da cu tifla problemelor, atunci când singur nu le pot rezolva. Ioan zice că se luptă…

Din perspectiva mea, e un act sisific ceea ce face domnia sa, dar îl respect.

Pentru generozitatea de a fi fost alături de mine încă de la început, pentru cuvintele frumoase, transpuse și în versuri, cu care a ales el să mă zugrăvească într-un articol pe care mi l-a dedicat, în sfârșit, pentru că îmi este drag ca un prieten, mi-ar părea foarte rău să se necăjească din pricina mea.

Și totuși, cum era să îl reprezint? Spuneți și voi! 😊

Sper să nu se fi supărat pe mine că l-am închipuit astfel. Dar după ce voi face mărturisirea că mi-au stat în minte și alte personaje, dintre care unul a fost Don Quixote de la Mancha, iar celălalt Sfântul Ioan Botezătorul, va admite că se putea chiar și mai rău. Am zis din capul locului, aici e vorba despre viziunea mea și nu de altceva. Iar Ioan Sperling este conștiința mânată în luptă de un crez neabătut și este totodată glasul care strigă în pustiu. Dar și un erou, unul pozitiv!

Dea Dumnezeu ca această pozitivitate să se oprească aici, pentru că una din campaniile sale, asupra căreia noi am avut numeroase contraziceri amicale, este tocmai aceasta împotriva vaccinării.

Îi doresc sănătate și multe bucurii, iar mai încolo, un loc asigurat în Rai!

Urmează la rând… Nautilus

Joi e despre voi – Azi, Petru Racolța

Zâmbește-n colțul gurii, hâtru
Și nu știi încă ce gândește
Te va împunge c-o satiră
Sau cu palincă te cinstește
.

I-a venit rândul acum, pentru că așa a fost să fie. După ordinea stabilită încă de când am făcut lista mea personală, de bloggeri. Precizez încă o dată că ea nu e întocmită după niște criterii valorice, deși https://racoltapetru6.wordpress.com/ chiar și așa ar fi ocupat un binemeritat loc de frunte. Însă pur și simplu eu nu mi-aș fi permis să așez pe nimeni pe o treaptă, ori pe alta. Îmi sunteți dragi toți cei care ați făcut popas pe pagina mea citindu-mă, toți care scriu frumos dar încă n-au ajuns pe aici, în sfârșit, toți cei care iubiți slova. Însă unii au făcut mai mult decât atât, au interacționat cu mine. Și să mă iertați, a contat foarte mult! Iar acesta e un fel de prinos pe care m-am gândit să li-l aduc. Lor, vouă!… Aș fi vrut mai mult, ar fi meritat mai mult, însă măcar am încercat. Lui Petru i-aș fi încercat un catren, că știu cât îi plac. Nu era timp astăzi, deci nu aici și nu acum… (La insistența lui Jo, a trebuit să remediez ulterior acest aspect)

Îi apreciez opera, în diversitatea ei, pentru că nu s-a oprit la un singur gen literar și a cochetat atât cu poezia, cât și cu proza. Îi plac rimele și îi plac înțelesurile ascunse. În romane construiește intrigi elaborate și ca un Conan Doyle de Seini, îți deznoadă ițe încurcate, numai de el știute și te ține într-un suspans continuu până la deznodământul final. Iubește tot ce e frumos și este el însuși un creator de frumos. Are umor și este generos cu ceilalți. Înțelegător, conciliant, nu intră niciodată în controverse cu nimeni. Diplomat. Artist. Om!

Tocmai ce am aflat că blogul său a împlinit 10 ani de existență, iar numărul articolelor scrise se apropie de 3000. Frumos! Îi urez de zece ori încă pe atât!

Urmează la rând… Ioan Sperling

Joi e despre voi – Azi, Potecuța

Mă întreb dacă s-o găsi la mine vreun cititor, pentru care acest nume să fie necunoscut și să descopere abia acum https://potecidedor.wordpress.com/, blogul ei de pe care ne încântă ca o adevărată filomelă a versului românesc. Potecuța nu scrie numai poezii, dar oricum ar alege să se exprime, cuvântul ei îți va face gândurile să alerge cu bucuria mânjilor eliberați din țarc înspre zări neajunse. Dacă nu te îndeamnă la introspecție, la dor și la lacrima aceea izvorâtă din duioșie, îți va provoca zâmbet și bună dispoziție, căci garantat nu poți rămâne nepăsător în fața verbului său.

Foarte îndrăgită de către toată lumea, are la rândul ei o mare disponibilitate de a iubi, înțelege, sau măcar tolera. Căci și atunci când își face griji cu duiumul ca nu cumva să fi supărat din greșeală pe cineva, temerea ei este nefondată deoarece își alege cuvintele cu foarte multă delicatețe. Pur și simplu are o inimă înzestrată cu o gingășie deosebită.

Am vrut să țin cont de modestia care o caracterizează și am încercat să îmi mai temperez elogiile, atunci când vorbesc despre Potecuța.

Dar impresiile pe care mi le-a lăsat sunt toate la superlativ, ca niște baloane umplute cu heliu, având tendința firească de a se înalța. Am descris-o pe baza percepției mele și tot la fel am să o și desenez. Neștiind-o altfel decât prin pipăit cu cilii de pe suflet, proiecția ei de pe ecranul minții mele încerca mai multe variante, care la vremea asta îmi erau puțin cam greu de realizat. Așa că mi-a dat voie să o reprezint cum vreau eu. M-am gândit atunci la o altă fată dragă mie, din serialul „Anne cu E la sfârșit”, de pe Netflix. Am avut-o în minte, nu însă și în permisiunea creionului.

Poate că dacă lăsam pagina albă, cum îmi recomandase însăși Potecuța, ar fi fost chiar mai bine. V-ați fi închipuit-o până la urmă așa ca și mine: o lumină !

Urmează la rând… Petru Racolța

Dreptatea învățătorului

Îmi cer iertare de la Mihai, mă ocup în continuare de portretul lui, dar la o pauză în care am mai bloguit și eu așa…ca pentru recreere, m-au furat niște comentarii pe la Ioan și Potecuța. Mă întinsesem deja prea mult, la fiecare dintre ei și cum gândurile tot nu mă lăsau în pace, am făcut această povestioară

Într-una din recreații, doi băieți se încăieraseră în curtea școlii. Hărmălaia creată de copii, a ajuns bineînțeles până la urechile învățătorului, care venind degrabă în mijlocul lor, s-a pus între acei băieți și i-a despărțit. Apoi i-a dus la cancelarie, unde i-a întrebat care a fost motivul gâlcevei și de ce s-au bătut. Atunci ei s-au repezit care mai de care să vorbească unul peste altul, fiecare încercând să fie cât mai convingător și asta cum altfel, decât prin ridicarea glasului.  

-Tăceți gaițelor, că mă asurziți! Dacă vorbiți tare și deodată, nu vă pot înțelege pe niciunul. Am să vă ascult pe rând. Uite, începe tu!

Și acela indicat cu degetul, Alexandru, se așternu imediat să povestească, ceea ce îl supărase la colegul său.

-Da, aveai dreptate să te necăjești! Însă nu trebuia să sari la bătaie. Altădată să vii direct la mine și să-mi spui mie când se mai întâmplă ceva de felul acesta.

Iar întorcându-se către celălalt copil, îl întreabă și pe el:

– Dar tu? Ia spune, tu ce ai de zis?

Bogdan nu se lăsă nici el invitat a doua oară și numaidecât își turui, aproape pe nerăsuflate, varianta sa. Deși terminaseră fiecare ce aveau de spus, învățătorul încă tăcea, adâncit în gândurile sale… Apoi după acel timp de reflecție, le zise:

-Da, măi! Și tu aveai dreptatea ta. Dar v-am zis, nu trebuia să săriți degrabă la bătaie. V-ați fi înțeles dacă v-ați fi ascultat unul pe altul până la capăt, așa cum am făcut eu acum, cu fiecare dintre voi.  Mă uit și îmi dau seama cât semănați de mult, unul cu celălalt. Parcă ați fi frați dintr-o mamă, nu alta. Ia dați-vă mâna și împăcați-vă, că nu vă stă bine închiondorați Numai pentru voi fac această excepție, așa să știți. Ați fi meritat să primiți pedepse aspre și să vă spun părinților voștri că v-ați bătut. Însă presimt că voi amândoi veți fi buni prieteni și asta chiar de acum încolo, ce ziceți?

Chiar așa s-a și întâmplat. Copiii aceia au devenit până la urmă cei mai buni prieteni, au mers la aceeși facultate, la Drept și încă și după căsătoria fiecăruia, relația dintre ei a rămas una foarte strânsă, căci se vizitau foarte des. De învățător uitaseră de mult.

Așa că mare i-a fost bucuria lui Alexandru, ca din pură întâmplare să recunoască în persoana acelui vârstnic ce se odihnea pe una din băncile parcului unde își scosese el fetița la plimbare, tocmai pe fostul său învățător.

S-a apropiat cu emoție și s-a prezentat pe el și pe fetița lui, spunându-și numele și promoția din care făcuse parte. Învățătorul se pensionase de mult și efortul aducerii aminte i-a luat o bună bucată de timp. Cât fusese la catedră, multe serii de elevi i se perindaseră pe dinainte. Avea ochii umezi când a reușit în sfârșit să suprapună peste fața omului matur care îi vorbea acum, imaginea acelui copil șturlubatic de odinioară, de care își amintea că învăța totuși destul de bine.

Și-au povestit multe, iar fetița sta cuminte alături, mirată să îl observe pe tăticul ei atât de emoționat și chiar intimidat parcă, așa cum nu îl mai văzuse niciodată până acum.

La despărțire, Alexandru se cam foia, dar până la urmă a îndrăznit și i-a pus învățătorului o întrebare ce îl frământase pe el multă vreme…

-Vă mai amintiți când ne-ați mustrat atunci, pe mine și pe Bogdan Gruia fiindcă ne-am bătut?

-Cum să nu! Asta nu se putea uita, pentru că era ceva foarte important ce aveam atunci de predat.

-Eu aveam dreptate, nu-i așa? Dar ați vrut să ne împăcați și de-aia ne-ați aprobat pe fiecare.

-Sunt surprins să-mi zici asta! Credeam că dacă nu atunci, măcar mai târziu să fi înțeles…

-Adică aveam dreptate amândoi? Chiar și acum spuneți asta? se miră Alexandru. Știți doar că adevărul este unul singur, deci nu se poate!

-Ba se poate! răspunse învățătorul. Adevărul este unul singur, dar dreptatea poate să fie de fiecare parte a lui, așa cum sunt versanții unui acoperiș. În cazul vostru nu aveați niciunul dreptate, râse el, dar am preferat să v-o acord eu așa, pentru încrederea voastră. Uite! Băiatul meu locuiește tocmai în Australia. Când mă sună, trebuie să își facă dinainte socoteala ce oră este la noi acasă. Adică să țină cont de fusul orar. Altfel m-ar scula poate din somn. Și ia zi-mi, te rog!… Cum ar fi ca în loc de a-și face el singur acest calcul, să se certe cu mine și să-mi spună că nu-i noapte, ci zi. Din perspectiva lui nu s-ar înșela, că doar e clar ca lumina zilei, nu-i așa? Și totuși, știe că la mine este noapte… Dreptatea așadar, ține de perspectiva din care privești lucrurile, și nu trebuie revedicată fără răbdarea de a înțelege foarte bine cum se află aceste lucruri și în fața celorlalți. Dar ia stai un pic, nu spuneai tu că ești avocat?

-Ba da! răspunse tânărul.

-Ei! Păi atunci ce îți tot explic eu ție, râse învățătorul. Cunoști foarte bine cum se învârte dreptatea, când pe-o parte, când pe alta, ca și-o clătită în tigaie. Însă când ai să devii poate judecător, te rog să ai mare grijă cum o vei ține în palmele tale, că pripeala produce arsuri.

Joi e despre voi – Azi, Mihai Hai-Hui

Îmi făcusem pagină de blog… Mă bucuram, dar nu îmi era încă destul de clar cum aveam să o și folosesc. Mi-a stat mereu în minte gândul că o să vină ea cândva și vremea aceea când o să scriu la modul serios și nu numai pe bucăți de hârtie, ori prin caiete abandonate. Asta ar fi urmat să se întâmple însă pe undeva pe la pensie, când credeam eu că voi avea mai multă liniște și tihna potrivită pentru așa ceva. Nu mă simțeam încă pregătit, nici măcar pentru a le aduna de pe te miri unde și să le trec „pe curat”. Da, pentru că asta îmi închipuiam eu că este blogul. Un fel de loc curat, unde voi putea să îmi fac acea ordine care mi-a lipsit de când mă știu. Astfel că a trecut mai bine de un an fără a ajunge să întinez vreun pic, albul paginii încă nescrise. Mă cam intimida la drept vorbind și acel buton albastru, știți care, acel PUBLICĂ! 🙂

Pentru că odată apăsat, îmi imaginam că mii de ochi se vor lăsa deodată deasupra poezelelor mele și le vor face jirebii cu franjuri, criticându-mă și punându-mă la punct. Însă pe 10 august 2018, n-am mai rezistat emoțiilor patriotice și, cum nu mai puteam să particip fizic la evenimente, m-am manifestat de data aceasta prin scris. După care totul îmi devenise simplu și îmi era drag că de-acum, pot să-mi dau în sfârșit frâu liber gândurilor. Nu mă preocupa prea mult să știu câți și cum mă citesc, eu scriam…

Până când mi-a ieșit în cale cel căruia îi dedic astăzi joia, Mihai Hai-Hui. El își zice așa probabil fiiindcă în afară de scris (că toți, sau majoritatea dintre noi ne scoatem pâinea cea de toate zilele din alte activități, nu-i așa?), se ocupă cu plimbatul prin lume. Nu oricum, ci cu ditamai tirul. Șofer profesionist prin urmare. Bine… Chiar dacă mi-a obținut admirația că a fost într-atâtea locuri minunate, altul este motivul pentru care am ajuns să îl apreciez. Cu mașina lui de lucru a urmat întotdeauna trasee precise, din punctul A în punctul Z, cu întoarcere probabil prin punctul N. În schimb, mintea i-a mers pe direcții încă și mai interesante și aici cred eu că i se potrivește mai degrabă titulatura de Hai-Hui… Citindu-l, nu ai cum să nu rămâi surprins de câte îi mai trec omului acesta prin cap. Povestiri captivante, plasate undeva în istorie sau din domeniul fantastic, dar și reportaje din viața lui de zi cu zi. E de văzut în continuare. Cei care nu l-ați citit deja până acum, veți avea numai de câștigat descoperindu-l, vă asigur.

Și omul acesta așadar, m-a luat în primire după acele câteva postări ale mele, m-a încurajat să continui că o fac bine 🙂 și mi-a făcut și niște recomandări. Eu nu știusem spre exemplu până în acel moment, să umblu și să caut după voi, cei ce aveați să deveniți ulterior atât de importanți pentru mine. Astfel, lumea mea s-a tot lărgit de atunci încoace și cunoscându-vă, mi-am încălzit inima la focul dragostei de frumos.

Urmează la rând… Potecuța!

Joi e despre voi – Începuturi

Așa mi-am dorit să se intituleze un serial, în care joi după joi, adică în fiecare astfel de zi a săptămânii, să mă ocup de câte unul dintre voi, cei prezenți aici, să vă fac un portret fizic și poate încă ceva. Mai bine zis, să încerc! Proiectul îmi stă în cap de mult, dar realizarea se lasă greu. Pe de o parte, energia mea se pare că și-a cam consumat stocul: de abia reușesc să vă citesc lucrările voastre, ați văzut… Apoi, de la gând la execuție, m-am poticnit într-o nouă problemă. O îndemânare care se baza exclusiv pe lucru mult și încăpățânare, nicidecum pe talent, s-a cam pierdut și nu mă mulțumesc deloc rezultatele. Dar ce să mai aștept… Ochii nu-mi vor fi mai buni de aici încolo, poate doar mâna pe parcurs, dar mă bazez foarte tare pe bunătatea și înțelegerea voastră. Aveți îngăduință cu mine, atâta doar se poate deocamdată. Posibil ca încăpățânarea mea de a continua chiar și când nu e încă bine, numai de dragul intenției, va aduce și niște roade mai bune, să sperăm. Pentru că meritați! Și vreau să se afle cât a însemnat acest blog… Și mai înseamnă încă!

Cam ca toate lucrurile făcute de mine în viață, și el stă tot sub semnul nimerelii. Ca să nu zic de-a dreptul că mi-am făcut pagina din prostie 🙂 Da, pentru că de fapt am vrut să scriu un comentariu (chiar la cel prezentat acum aici) și pentru că nu reușeam nicicum, am crezut eu că nu-mi este acceptat deoarece nu sunt la rându-mi, blogger. Și mi-am încropit-o cât ai zice pește, urmând toate acele instrucțiuni care la vremea aceea mi s-au părut simple. Azi nu cred că aș mai fi în stare, sunt tare curios dacă voi reuși să tăguiesc, deși am întrebat și am primit răspuns cât se poate de lămuritor de la voi. Negreșit trebuie să vă mulțumesc, chiar și de nu voi izbândi deocamdată. Poate dacă nu-mi iese încă, o faceți voi în locul meu? Până mă deprind. Mihai, Ioan… Please! Am nevoie ca numele celui de care mă ocup să trimită către blogul său, așa ar fi frumos și s-ar cuveni.

Încep așadar cu părintele Ioan-Florin Florescu pentru că el reprezintă cum am mai zis, motivul începerii. Mi-ar veni greu altfel, să fac un așa-zis clasament al locului pe care îl ocupați în inima mea. Desigur pe unii vă iubesc mai mult, vă știți, dar ca să îmi liniștesc cugetul că absolut toți care sunteți unu și unu vă și regăsiți astfel, voi urma o linie oarecum cronologică, așa cum ați apărut în viața mea. Și să provoc pe acei cititori discreți, care îmi mai vin pe aici dar nu lasă nicio urmă 🙂 să îmi fie și ei de categoria PRIME… Așa, ca voi! 🙂

Ioan-Florin Florescu este un scriitor excelent, eu i-am citit numai Jurnalul Scoțian, dar are foarte multe cărți și articole grozave. Nu toate pe temă religioasă, veți fi surprinși de cât colorit are paleta sa scriitoricească. Totuși eu nu pot face abstracție de faptul deosebit de important, că este preot la o parohie românească din Edinburgh. Unul dintre cei aleși, hărăziți să ne redescopere biserica așa cum este ea de fapt și nu așa cum a ajuns să ne pară, mai ales în mijloacele media. Urmăriți-l și mai discutăm… Eu îl stimez în mod deosebit pentru aceasta, și-i pun abia în plan secund calitatea de scriitor, cu toate că e colosal. Citiți-l! Nu știu de ce, blogul său și acum mi se pare puțin cam incomod, dar numai din motive tehnice, ori mai bine și mai corect zis, faptului că sunt eu atehnic. Aici mi-ar fi tare drag să mă contraziceți! 🙂

Ca un câine

Luați cuvântul câinoșenie și căutați-i corespondența în alte limbi… Eu unul nu i-am găsit traducere. În limba română însă, înțelegem prin acest termen răutatea extremă, sălbăticia, cruzimea… într-un cuvânt: neomenia. De ce am ales noi oare tocmai câinele, dintre toate jivinele de pe pământ, ca să descriem ceea ce nu e omenos? Omenos, adică bun, blând, îngăduitor. Câinos, rău și foarte rău, da? Păi nu e drept! Nu rabdă câinele toate capriciile omului? Nu stă el legat de lanț ziua întreagă, întocmai ca și un ocnaș, dar se bucură umil de atenția pe care i-o acordă din când în când stăpânul său și de boțul acela amărât de mămăligă? Pe care îl hălpăne înfometat dar nu uită să și mulțumească, dând recunoscător din coadă de parcă ar fi fost scos la un restaurant select? Mai există și câini răi, nu zic nu. Dar sunt excepții, așa cum excepție fac și câinii bine îngrijiți. Dea Domnul, fie cât mai mulți din aceștia care primesc și dragoste pe lângă mâncare, dar în bătăturile pe unde m-am preumblat eu, am văzut unii ce nici măcar umbră nu aveau. Sau apă în blidul acela de lângă țăruș…

Câini și câini, oameni și oameni…

Povestirea aceasta îmi este stârnită acum de Issabela Cotelin, cu al ei text intitulat „Cafea cu gust de regret”, unde a pomenit de câinii blocurilor. Dar amintirea îmi era deșteptată de fapt încă de pe când citisem la Aurora de la Eco despre câinele copilăriei sale, Cobârzan cel credincios. Aducerile aminte sunt ca niște țurțuri ce stau atârnați de streașina casei. Dau să pice, dar nu se întâmplă când vrei tu, ci numai când le vine vremea topitului și parcă te ușurezi după ce scapi de câte o poveste, punând-o aici pe pagină, unde ți se pare că nici nu s-a pierdut în van, odată ce ai scris-o. Ți se pare, știu… 🙂

Să fac mai înainte o scurtă trecere în revistă a câinilor mei… nu prea mulți.
După Gulek, ce de fapt se numea Mureș, dar cu limba mea peltică eu pe atunci numai astfel puteam să-i spun și se pare că și lui îi convenea mai mult, de vreme ce numai de mine asculta. Lățos, mare și bleguț, acesta îmi permitea chiar să mă sui pe el și să îl călăresc. A urmat apoi Azor. Azor era mai mic de statură, dar foarte inimos. Se lupta noaptea cu aricii care veneau să ne mănânce puii cei mici. Îl găseam dimineața plin de sânge pe la bot, dar cu prada dovedită. Și aceștia au fost toți câinii pe care i-am știut în curtea noastră. Erau de decor, nu aveau nimic de apărat. Când noi am crescut și am plecat la școala din oraș, curtea întreagă s-a pustiit de animale. Ce rost își mai aveau?
De aceea am simțit pentru Moldița, câinele de mai târziu al blocului nostru, o dragoste mare și întârziată. Ca toți câinii nimănui și ai tuturor, avea de fapt mai multe nume. Noi îi spuneam Moldița, alții o strigau Fetița. Probabil acel Ița din coada numelui o făcea să se recunoască în ambele ipostaze și să dea prietenoasă din propria ei codiță bearcă. Cred că era o corcitură de labrador, pentru că era foarte inteligentă și avea cam aceeași înfățișare. Nu era bineînțeles, singurul câine aciuit pe lângă blocul nostru, dar ea era șefa. Credeam și eu la fel ca și ea, că e iubită de toți. Ea negreșit iubea pe toată lumea, însă pe copii în mod deosebit. Până la școală, fetița mea trecea pe lângă alte blocuri, cu alte haite de câini, de care ei îi era frică. Moldița știa, simțise asta. Și efectiv o însoțea în fiecare dimineață până dincolo de acele blocuri. Iar apoi se ducea din nou să-i iasă înainte, pentru întoarcerea acasă. Moldița nu se temea de nimeni. Îi înfrunta pe semenii ei patrupezi mârâind fioros și amenințător, de n-ai fi zis că e același câine blajin, care în lipsa cozii ciuntite, dădea din tot fundul, numai să înțeleagă orișicine că ea este prietenoasă cu oamenii. De ce era așa și nu altfel? Nu știu și nu pot să-mi explic. Știu bine însă că oamenii nu sunt constanți în prietenia lor. De sărbătorile de iarnă era nebunie mare cu pocniturile artificiilor. De parcă trecuse printr-un război și rămăsese cu sechele, pe Moldița o treceau atunci toate spaimele. Numai la noi la etajul patru și-a găsit săraca refugiu și se ascundea sub pat, tocmai în ultimul dormitor. Îi tremura pielea și scâncea… După ce trecea nebunia însă, uita de toate supărările, ca și cum nici nu le-ar fi avut vreodată.
Și cum remarca și Issa…
La fiecare bloc se mai găsește din păcate și câte unul care nu suferă pe nimeni și nimic. A otrăvit-o. Am găsit-o dimineața lângă tomberon, cu acea spumă albă pe la gură. Era deja înțepenită. M-am chinuit împreună cu băiatul meu și am dus-o pe un teren viran din spatele blocului, unde am îngropat-o. Am simțit priviri rele din spatele perdelelor, dar merita mai mult draga de ea, decât a fi aruncată la gunoi.
Peste câțiva ani, tot acolo l-am îngropat și pe Pery, puiul ei. Se făcuse la fel de frumos și tot așa de inteligent era. Pe el l-am mai prins în viață și chiar am sperat că o să mai avem timp să-l scăpăm. Până la sfârșit am sperat…
Să vă mai zic ceva despre câini. Eu am auzit-o când eram mic și știți cum sunt copiii, când cred ceva, apăi cred!… Cică animalele simt când ai sufletul bun și nu-ți fac rău. Nu vă recomand să vă luați după mine și să vă coborâți la mintea mea, dar mie mi-a intrat asta încă de atunci în cap și a cam funcționat. Mă duceam și puneam mâna pe cel mai feroce câine, de care stăpânii lor ziceau că rupe în dinți orice prinde. Probabil că doar îi derutam cu nonșalanța mea, sau fiindcă a fost o vreme când nu aveam îndoieli asupra bunătății mele, dar până acum mi-a mers.
Și totuși o dată mi-a fost frică și mie. Extrem de frică, ce mai… am fost îngrozit. Ne-am întâlnit în pădure și era ultimul loc unde să te sperii de un câine, nu-i așa? Nu are ce apăra acolo, nu e pe teritoriul lui, dar cu toate astea ne-am întâlnit pe o potecă, față în față și avea ochii scoși din orbite, colții rânjiți și mârâia într-un mare fel. Ce era totuși așa deosebit la el? Blana. Nu mai văzusem decât la pisici până atunci, părul așa zbârlit. Efectiv perii din blana sa erau ridicați în sus, de parcă era electrocutat și asta m-a făcut să mă cutremur. Îmi sta înainte, la câțiva metri în aval și doar mârâia amenințător. Au trecut niște secunde bune până mi-am dat seama că ochii lui nu erau ațintiți la mine ci priveau de fapt pe deasupra mea. Am întors capul cu un presentiment și abia apoi l-am văzut și pe el, pe urs adică, ridicat namilă neagră în două picioare. Nu era negru, dar așa l-am văzut eu atunci. Probabil că și părul meu se electrizase și nici el n-o mai fi rămas după aceea, la fel de negru ca înainte.  🙂 Și apoi văzând eu că nimeni nu mai are treabă cu mine, am zis să-mi folosesc picioarele cât mai au o țâră de vlagă în ele și am coborât trecând frumușel pe lângă câinele cel fioros, care nu și-a abandonat poziția sa cu niciun pas.

Aveam după mine ca ajutoare pentru inventarierea unor arbori, doi băietani de liceu, pe care îi lăsasem să se odihnească într-o parcelă de mai jos, cât m-am dus eu de unul singur să măsor cu G.P.S.-ul, o doborâtură de vânt de pe culme. Văzusem culcușul ursului, dar mai putusem observa și ce mâncase de curând (nimic cu unghii 🙂 ) și nu mi-a fost așadar frică până în acel moment, când au ajuns a se confrunta ursul și câinele, în fapt realitatea cu închipuirea din capul meu, că eu nu pot păți nimic. Băieții s-au bucurat să mă vadă și mi-au raportat unul peste altul, despre un câine mare care umblă prin pădure.
-Știu, da! L-am întâlnit și eu pe acel câine mai adineauri! am spus eu, încercând să-mi fac un glas cât mai liniștitor, deși inima îmi bătea încă foarte puternic. E de treabă, nici nu știți voi ce cuminte e!
Despre urs nu le-am zis totuși nimic, pentru că n-ar mai fi venit și a doua zi.

Prin ochii celuilalt

Undeva, cândva, trăiau doi frați. Cel mic se născuse cu o neputință și avea picioarele betege. Fiindu-i anevoie să se miște, prefera să-și omoare timpul în casă, stând în pat. Se uita toată ziua la televizor. Nimic nu-i convenea și din când în când, mormăia nemulțumit, supărat pe soartă și pe toată lumea. Era invidios mai ales pe fratele său, care ieșea când poftea, adică zi de zi. De fapt Vilem se ducea la muncă, făcea piața, pregătea de mâncare și se străduia din toate puterile sale ca să-l vadă și pe Martinek mai senin și să nu mai tune și să fulgere toată ziulica. Gândindu-se că dacă ar ieși pe afară s-ar mai îmbuna, fratele cel mare s-a dat peste cap, a muncit în plus și a făcut economii, astfel că într-o bună zi îi aduse un cărucior din acela specializat pentru nevoile invalizilor, foarte modern și dotat cu toate utilitățile. Cât se mai încântase bietul Vilem în timp ce strângea banii necesari acestei achiziții, anticipând bucuria fratelui său…

Însă Martinek de cum l-a văzut, s-a supărat și i-a zis:

-Ai fi putut să mă întrebi și pe mine dacă vreau una ca asta! De unde știi tu că îmi doresc să mă urc în așa ceva? Dacă nu pot să-l manevrez? Dacă îmi pierd controlul și mă accidentez? Te pomenești că ai mai cheltuit și o grămadă de bani pe el…

-Ba, nu! minți Vilem. N-a costat așa de mult. De fapt mi l-a împrumutat un coleg ca să ți-l arăt. Dacă ți-ar fi plăcut îl luam, dacă nu, i-l dau îndărăt lui Pekar. Dar te rog, nu te grăbi să-l refuzi. Uită-te mai bine la el, să vezi câte poate să facă.

-Un scaun poate să facă ce nu pot eu? Mulțumesc Vilem pentru încurajare! Știu că sunt o povară pentru tine, dar n-am ce-ți face! Poate te-ai gândit să mă trimiți și la muncă, de ce nu? Păi cu un așa cărucior perfomant, cum spui tu că mi-ai adus… Spune drept! La asta te-ai gândit?

Ce era să mai zică bietul om? Vilem a plecat cu scaunul și abia a reușit să-l vândă la jumătate de preț. El nu se supăra niciodată. Își iubea fratele și nu îi judeca toanele, punându-le pe seama necazului din naștere. Se simțea într-un fel chiar vinovat că el a fost întreg și sănătos tot timpul, iar Martinek era așa de bolnav că nici măcar nu putea sta singur pe picioarele sale.

-M-am plictisit și de televizor! spuse Martinek în altă zi. Aș vrea altceva, aș vrea să îmi faci niște fotografii din lumea adevărată. De pe unde mergi tu la muncă, de pe unde te plimbi. Să cunosc lumea prin ochii tăi… Vrei să faci asta pentru mine?

Și din banii care îi rămăseseră de la vânzarea căruciorului, Vilem și-a cumpărat un aparat de fotografiat.

Ori de câte ori i se părea ceva frumos, demn de a-i arăta lui Martinek, el se oprea și fotografia. Nenumărate poze a strâns astfel, fără ca să se depărteze prea mult din rutina sa zilnică. În drum spre muncă, ori spre cumpărături, el vedea o floare în crăpătura trotuarului, o gâză pe scoarța unui copac, un nor de forma unui rinocer, copiii sărind șotronul, toate le prindea în cadru spre a i le aduce fratelui său. Iar acesta chiar părea să se bucure foarte mult de ele și le studia pe fiecare în parte îndelung. Se liniștise și se mai îmbunase.

-Îmi pare rău că te-am certat atunci! recunoscu Martinek. Tare frumos este pe afară. Îmi e necaz că nu pot și eu ca să văd toate frumusețile de care te bucuri tu, zi de zi. Sper că mă înțelegi și să nu fii supărat.

Lui Vilem i se păru că Martinek a fost foarte drăguț să spună așa ceva și se duse degrabă ca să-și ascundă lacrimile ce îl podideau.

Noaptea, au visat împreună același vis. Se făcea că Martinek era cel sănătos care pleca la muncă, iar Vilem sta neputincios în pat, așteptând întoarcerea fratelui său. Martinek era grozav de bucuros că putea să-și miște în voie picioarele. Știți visele acelea de care vă întrebați dacă sunt aievea… S-a dat jos din pat, a îndoit genunchii de câteva ori, a mers de s-a spălat, iar apoi s-a îmbrăcat în hainele lui Vilem, și-a pus pantofii aceluia în picioare și a ieșit pe ușă afară. I-a venit să fugă și chiar a și făcut-o, întorcând spre el privirile mirate ale unor oameni. Grozav se mai simțea!

La muncă însă tot venea un șef și îl certa că nu face bine, că nu se mișcă destul de repede, îl amenința că îi taie din salariu, ori că îl dă afară. Martinek se ciupea de obraji și văzând că simte durerea își zicea că ce se întâmplă trebuie să fie adevărat. Pe fratele său îl lăsase întins în pat, așa cum sta el tot timpul, deci nu se mai putea baza că o vor scoate la capăt dacă nu își păstrează locul de muncă. Și răbdă.

Iar când se termină programul, plecă spre casă bucuros că până una-alta, a scăpat de o zi. Iar dacă la venire era prea încântat de faptul că mergea pe picioarele sale pentru a mai lua bine seama împrejur, acum se uita și nu vedea nimic frumos. Ziduri murdare, bălți pe trotuare, cerul fumuriu, oameni încruntați… Unde e lumea aceea pe care i-o arăta Vilem? Unde-i floarea, unde-s copiii veseli?

Martinek era foarte abătut gândindu-se că de acum încolo va trebui să se scoale zi de zi și să meargă la treabă în locul fratelui său. Nu așa își închipuise el realitatea. Când puse mâna pe clanța ușii de la intrare și păși în interiorul casei, se deșteptă.

Se afla la el în pat, ca întotdeauna. Iar Vilem îi tampona fruntea cu un prosop umed, neliniștit.

-Nu știu ce ai visat frățioare, dar tare rău te mai zvârcoleai! îi spuse acesta.

Martinek îl privea cu ochi mari, nevenindu-i să creadă.

-Te-ai sculat? Ești iarăși sănătos?

-Sigur că sunt sănătos, slavă lui Dumnezeu, răspunse Vilem. La drept vorbind, am avut eu un vis în care se făcea că nu mă puteam ridica, întocmai ca și tine și nu mi-a fost deloc bine. Sărăcuțul de tine, greu trebuie să-ți fie! Nu știu cât a durat visul, dar când m-am trezit, am scăpat ca dintr-un coșmar.

-Ei, află scumpul meu frățior, că și eu am visat că îți luasem locul. Și a trebuit să muncesc în locul tău și am fost certat de șeful tău, iar afară era urât și murdărie… Îți mulțumesc scumpul meu Vilem pentru toate câte le faci pentru mine!

Cei doi frați s-au strâns în brațe cu afecțiune, iar apoi Vilem a trebuit să se grăbească puțin, ca să nu întârzie la lucru. O zi obișnuită, din viața sa…

Mireasa din stele -basm

-continuare-

Și povestea a venit:

…. Încearcă să-ți imaginezi, cum ar fi să poți zbura! Uite așa, ca uliul de adineauri. Pe sus, pe deasupra caselor și a toate câte sunt pe suprafața pământului…

De sus de tot, de dincolo de nori, îl vezi rotund ca pe o minge. Pe-acolo însă nici nu poți respira aerul grozav al înălțimilor. Dar tu să zbori numai atâta cât să mai poți deosebi casa noastră, de cea a vecinilor. Cum crezi că ar fi panorama? Hm? Și așa să dai roată pământului, cum se răsucea uliul împrejurul curții noastre. Toate casele le-ai vedea  mici și multe, una lângă alta, pentru că vezi tu, noi astăzi suntem foarte mulți, vreo șase-șapte miliarde de oameni, dar cu mii de ani înainte nu erau atâția, ce crezi?… Erau puțini, bieții de ei. Demult așadar, pe vremea aceea din poveste, aici era o casă, la zeci de kilometri depărtare, altă casă… Și tot așa. Puțini de tot.

Iar ei abia se știau unii cu ceilalți și nici nu se întâlneau. Fiecare cu familia lui. Și își lucrau pământul împrejur, creșteau animale și asta le era toată viața. Era pe-atunci un flăcăiaș frumos, așa cam ca tine, care se plictisise de atâta singurătate. El vorbea cu câinii, cu oile, cu păsările, dar nimeni nu-i răspundea. Căscau și atât. Și abia seara când se adunau cu toții la masă, mai auzea și el glas omenesc. Dar chiar și atunci, oamenii erau obosiți de la muncă și nu prea mai aveau chef de pălăvrăgeala lui.

Împlinise vreo șaisprezece ani când și-a întrebat el într-o seară părinții cum s-au cunoscut. Furată de amintirea aceea frumoasă, mama i-a răspuns:

-A aflat tatăl tău de la fântână și…

-Ah! Cine o fi la ora asta? a zis iute tatăl, uitându-se către ușă.

Nu se auzise nicio bătaie în ușă, dar Dafin nu s-a prins și s-a dus ca din praștie să o deschidă, doritor ca nimeni altul de musafiri. Când a revenit la masă, dezamăgit că nu fusese nimeni, părinții își schimbaseră priviri furișe între ei și se înțeleseseră să nu-i mai dezvăluie nimic.

Un an de zile i-a tot sâcâit cu întrebări, stăruind până când mama nu a mai putut rezista și i-a povestit că fântâna lor e fermecată și dacă o privești într-o anumită noapte când e lună plină, ți se arată fata ursită și locul unde s-o găsești. Cine s-a mai înțeles de atunci cu Dafin? Seară de seară sta pe ghizdurile fântânii și privea în adâncul ei întunecat, măcar că era lună au ba.

-Măi copile, ai să amețești și cazi acolo! i-a zis mama lui de la fereastră.

El, nimic.

-Vino, când îți spun! Treci imediat în casă! a încercat ea să fie mai autoritară.

Dafin nu răspundea… Când s-a deschis ușa, a crezut că este tot mama și tocmai se pregătea să-i spună ca să-l lase în pace. Cum fac băieții în general cu mamele lor, dar nu cei cuminți, așa cum ești tu… Însă era tata. Se apropia încruntat, voinic cât un urs și băiatul s-a înfricoșat, crezând că o să-l bată. Nici tatăl nu știa ce are de gând să facă. S-au uitat doar unul la altul și tatălui i s-a înmuiat inima privind la ochii mari ai lui Dafin, strălucind vineți, deasupra obrajilor albi. Puful de mustăcioară îl arăta pe flăcău că i-a sosit și lui vremea încercărilor vieții. Tatăl nu-l mai putea ocroti în pofida voinței băiatului. Așa i se întâmplase și lui și tot așa e și până în ceasul de astăzi. Când îți vine vremea dorului, te pui împotriva vântului și a oricăror stihii, căutându-ți ursita. Îl chemă cu glasul lui gros, să se așeze împreună pe treptele casei.

-Mai stai baremi un an! îi ceru el mai apoi. Drumul e greu și plin de primejdii. Sunt fiare, lighioane și tot felul de jivine pe care trebuie să le înfrunți. Ar fi păcat de tinerețea ta să te prăpădești înainte de vreme. Fântâna îți spune, dar dacă nu ești pregătit, n-ai să înțelegi ce. Și lumea e largă, iar tu încă plăpând…

Cu chiu cu vai, băiatul a înțeles să mai aștepte un an. Vorba vine că a înțeles… Într-o noapte a ieșit tiptil din casă și s-a dus la fântână. Luna scânteia de albă ce era și Dafin a privit-o și din apa fântânii. Apoi s-a pus un nor peste ea și stelele au prins viață. Erau ca niște beculețe, văzute în oglinda neagră a fântânii. Iar acolo, printre ele a văzut un chip frumos de fată. Doar o clipă, ca o fantasmă și a și dispărut. Băiatul s-a lăsat tremurând pe treptele casei și acolo a încremenit. Dimineața, când l-a văzut tatăl său, a înțeles pe dată ce s-a întâmplat.

-Ce ai făcut, măi băiete! Așa-i că nu m-ai ascultat?

Ochii rătăciți ai lui Dafin au răspuns în locul lui.

-Și cum era? Ți s-a arătat semn încotro s-o apuci?

-Ooo, era frumoasă! Și se afla în stele…

-Cum în stele, măi copile? Unde sunt stelele acestea și cum ai să te duci tu acolo după ea?

-Uite acolo! a arătat băiatul înspre linia orizontului, unde părea că cerul se lasă pe pământ.

Dintr-o neascultare, nu poate ieși nimic bun. Dafin nu mai avea somn și nici poftă de mâncare. Sta ca un câine bolnav de lingoare și lâncezind cât era ziua de lungă, tot ofta și se ruga să-l lase ca să plece.

-Tu, cu fântâna ta năzdrăvană, că mai bine o astupai de mult! zicea mama.

-Ba tu, cu gura ta slobodă! Tu ești de vină, că n-ai știut să o ții închisă! îi răspundea și tatăl.

Așa se sfădeau și se învinovățeau părinții unul pe altul. Iar Dafin suferea și din pricina asta și din ceea ce era ca un vierme în măruntaiele sale.

-Dragii mei, nu vă mai supărați din pricina mea! Mai bine lăsați-mă să plec la drum și ce-o fi, să fie! După cum mi-e soarta…

Dacă au văzut ei că n-au ce-i mai face, s-au înduplecat. Tatăl i-a adus armele sale și i-a spus:

-Pune-ți cămașa de zale și încinge-ți sabia mea la brâu, să văd cum îți vin!

Băiatul era voinicuț, dar nu i se terminase creșterea. Îi atârna cămașa până la genunchi.

-E! Ai să stai pe cal și nu se vede, a mormăit tatăl în barbă. Maică-sa plângea.

A doua zi de dimineață, Dafin a încălecat pe cal, și-a pus traista cu mâncare la oblânc și a plecat strigând „Sărut-mâna mamă și tată!” de peste umăr. Așa… din trapul calului.

Cât de supărați au rămas părinții în urma lui, nu mai povestim, că nici pe Dafin nu l-a interesat. Mâna calul nerăbdător, grăbit ca să scurteze calea către cer. Însă vezi că degeaba mergea și mergea, că orizontul se muta și el mereu, iar locul acela unde se întâlnește cerul cu pământul, îi sta tot înainte. A trecut râuri, a ocolit lacuri, a urcat dealuri, nimic și nimic. Traversa la un moment dat o pădure, când a întâlnit în sfârșit niște oameni. Păreau drumeți ca și el și tare s-a mai bucurat Dafin de aflarea lor. Și-a lăsat calul la pas și le-a propus să se întovărășească împreună. Cei trei oameni nu erau prea vorbăreți, dar nici nu era nevoie, că vorbea Dafin și pentru ei. Le-a spus de unde e și încotro a plecat și îi turuia gura fără încetare, măcar că îi vedea și pe aceștia căscând întocmai cum făceau și câinii lui de acasă. Când s-a lăsat seara, unul din ei a propus să se odihnească cu toții. Au făcut focul, iar Dafin și-a legat calul de un copac de alături, după care și-a împărțit merindele cu tovarășii săi.

-Doar n-ai să te culci cu zalele pe tine, că ai să îngheți de frig la noapte! l-a învățat unul din cei trei oameni.

Iar Dafin s-a descins de sabie și și-a scos cămașa de zale de pe trup. Îndată ceilalți au tăbărât pe el și l-au bătut. După care i-au luat armele și calul, lăsându-l sărac, dezbrăcat și legat de mâini și de picioare, iar ei duși au fost. Se căina acum că nu fusese mai prevăzător când se încrezuse în oameni, dar habar nu avea că necazurile sale de-abia începeau.

Legat fiind, nu putuse ține grija focului și acesta se stinsese. Îi era frig și tot felul de zgomote suspecte se auzeau în întunericul nopții. Însă Dafin nu era un flăcău care să deznădăduiască cu una, cu două. Își ridică ochii înspre stele și șopti:

-Așteaptă-mă mireaso, că tot am să vin!

Până să ajungă însă el la draga lui, se văzu înconjurat dintr-o dată de o haită de lupi. Și măcar că el nu se putea mișca în vreun fel, ei deocamdată doar îi dădeau roată cu dinții rânjiți, mârâind fioros și așteptând comanda căpeteniei lor de a ataca.

Jiip! Jiip! Două săgeți se înfipseră în cei de veniseră mai aproape și acum lupii se trăgeau îndărăt, cu mai mult respect decât înainte. Altă săgeată vâjâi de nicăieri și omorî pe cel mai mare, care probabil că fusese tocmai șeful haitei. Fiindcă după asta, lupii fugiră cu toții, înfricoșați. Mare îi fu mirarea lui Dafin când văzu că viteazul ce îl salvase de la gura lupilor era de fapt o fată. Ea îi spuse din depărtare:

-Nu știu cine ești, de aceea mai înainte de a te dezlega, am să te pun să-mi făgăduiești că nu-mi vei face rău.

-Pe legea mea și a părinților mei! îi promise flăcăul.

Și ea îi tăie frânghiile cu un cuțitaș mic, de la brâu. Dafin îi mulțumi, dar fu mai ponderat în povestea vieții lui și nu-i spuse decât că era drumeț și că fusese atacat de trei oameni cu care se întovărășise, iar aceștia îi luaseră calul și armele.

-Trebuie să cunoști mai înainte omul cu care vrei să te întovărășești! admise fata. Aveam de gând să-ți propun de a merge cu mine, însă povestea ta m-a făcut să mă răzgândesc.

Și Dafin se întristă, dar fata începu să râdă. Glumise.

-Nu poveștile pe care le spun oamenii te fac să-i cunoști, ci inima. Dacă știi să o asculți, îți spune cu cine ai de-a face.

Dafin era prea necopt și nu înțelegea multe din cele ce îi spunea fata aceasta, care când s-a prezentat, a spus că o cheamă Sulfina.

Îi plăcea însă ca s-o asculte, dar mai ales îi plăcea mult să o privească, fiindcă era neînchipuit de frumoasă.

„Parcă și seamănă cu ursita mea, ce păcat că e de aici de pe pământ și nu e din stele…” își zicea el câteodată. Pentru că trei ani de zile merseră ei împreună și umăr lângă umăr înfruntaseră tot felul de primejdii. Iar el nu o întreba care este ținta călătoriei Sulfinei, așa cum nici ea  nu-l întrebase niciodată de ce oftează când se uită noaptea pe cer și de ce pornește atât de hotărât la drum în fiecare dimineață.

Se întâmplă ca ocolind ei ape mari, stânci uriașe, ori văi abrupte, să-și fi pierdut de mult linia dreaptă. Orizontul se află în orice direcție te-ai uita. Iar Dafin nu știa că la capătul acestui lung drum, ajunsese să se întoarcă tocmai în punctul de plecare, adică în apropiere de casa părinților săi. Recunoscu însă locurile pe unde își păștea oile și văzu iazul de care le ferea să nu se înece, dar unde se mai ducea el să pescuiască ori să se scalde. Se bucura și nu prea… Pe de o parte îi era tare dor de ei și cam obosise de atâta drum. Dar pe de altă parte era trist că nu ajunsese la ursita lui care poate îl aștepta încă acolo, sus în cer.

Dacă părinții l-ar fi văzut cu Sulfina, ar fi crezut că ea este mireasa pe care și-a ales-o și ea nu s-ar fi simțit tocmai bine să afle asta din brațele lor. A hotărât că a sosit vremea să-i povestească fetei tot necazul cu fântâna și ursita lui din stele, ca să înțeleagă de ce nu o alege pe ea, care este și frumoasă și înțeleaptă și mai ales i-a fost tot timpul de ajutor.

Sulfina l-a ascultat tăcută, iar după ce și-a terminat Dafin povestea, i-a zis:

-Era mai frumoasă decât mine fata aceea?

-Nu! și chiar semăna un pic cu tine, dar a dispărut foarte repede și nu pot spune cu exactitate cum era.

-Dar spui că se afla în stele?

-Da! De asta sunt sigur, pentru că și după ce nu am mai văzut-o, stelele au rămas.

-Știi ceva? Dacă zici că suntem aproape de casa ta, mâine o să mergem ca să-ți vezi părinții, iar după aceea o să ne continuăm împreună călătoria. Eu am să te urmez până ce îți vei găsi mireasa și abia apoi te las. Dar până atunci, fiindcă acum se lasă seara, eu zic să înnoptăm aici, pe marginea lacului, ca nu cumva să-i speriem pe părinții tăi ivindu-ne așa pe înserat, când nu-ți poți deosebi fiul de vreun tâlhar. Ce spui?

Și Dafin a încuviințat, pentru că Sulfina știa întotdeauna ce vorbește. Iar mai apoi, după ce făcuseră focul, ea i-a zis:

-Du-te să-mi aduci niște apă și eu voi pune să fierb un ceai!

Când sta Dafin aplecat cu ulciorul ca să ia apă, fata a venit în spatele său și s-a oglindit în apa lacului. Stelele luminau deasupra, întocmai ca și atunci, la fântână.

Abia astfel a recunoscut-o și el în sfârșit, că cea care îi fusese tot timpul aproape nu era numai o tovarășă de drum ci era chiar ursita lui, aleasa după care plecase pentru a și-o face mireasă.

Iar bucuria care a urmat după aceea, oricum nu poate fi exprimată în cuvinte așa că nici măcar nu mai încerc. Părinții i-au pupat drăgăstos pe amândoi, așa cum și eu te pup acum pe tine dragul meu, că ești cuminte și o să te culci imediat…

Iar eu am fost cuminte cât am putut, dar așa de fericit și lipsit de griji ca în vremea aceea, nu prea știu să mai fi fost.

Mireasa din stele 1-basm

Era o toridă după-amiază de vară… Căldura se așternuse pâcloasă, greu de suportat și eu am hotărât că nu mai puteam dormi înăuntru. A scos mama o velință și a întins-o în curte, sub frasinul cel mare, ce-și împingea crengile până aproape de streașina casei noastre. Ar fi fost mai deasă și mai răcoroasă umbra ei, dar nu o socotea sănătoasă pentru mine. Peste velință a pus o plapumă, ca să-i fie băiatului moale. Dar s-a gândit ea ca plapuma încinge spatele copilului și a mai scos încă o pătură, s-o pună pe deasupra. Iar eu am țopăit o vreme peste toate acestea, încântat de noutate, însă până la urmă am ales să mă culcușesc tot în poala ei. Nu era loc pe lume, unde să mă simt mai bine decât acolo. Și făceam ce pofteam, pentru că în vremea aceea datorită dragostei cu care eram înconjurat, mă consideram buricul pământului și centrul universului. Tata, mama, chiar și fratele mai mare, nu credeam să aibă altă grijă sau plăcere, decât aceea de a-mi fi mie bine și de a-mi face toate bucuriile.

Lăsase mama și găinile slobode prin curte, ca să ciugulească iarba cât încă mai era verde. Anticipând tipica lor neobrăzare, își pusese la îndemână și o nuia lungă. Să le alunge în caz că ar fi îndrăznit să se apropie de culcușul copilului. Dar mai era până acolo. Deocamdată îi stam în poală și ascultam ciripitul vrăbiilor de pe sus și sfârâitul vrednic al fusului cu care torcea un caier de lână. O incomodam desigur, dar trebuie să fi fost totuși o povară dulce, așa cum este orice copil pentru mama lui. Sătule sau nu, găinile moțăiau pleoștite cu ciocul deschis, pe-acolo pe unde nimeriseră. Mie îmi erau mai dragi puicile tinere fiindcă pe acestea le știam de mici, de pe vremea când erau ca niște bulgărași de aur și le mângâiasem eu pe căpșoare ca să crescă mari și sănătoase. Față de găinile ouătoare mă arătam indiferent, însă mai degrabă eram înciudat pe ele, deoarece erau mai bătrâne decât mine. Până și ele… Îmi plăcea că puteam acum să constat cât erau totuși de proaste, în raport cu mine. Eu n-aș fi rămas așa, în vipia soarelui și să nu mă adăpostesc pe undeva. Numai una roșcată sta pitită după casa lui Azor, întins și el cu burta pe țărâna făcută jur-împrejurul cuștii și cu limba scoasă de-un cot pe afară.

Mă prinsese și pe mine o dulce toropeală, privind la moțăiala găinii porumbace care se afla în planul cel mai apropiat. Ochiul ei mic, fix și rotund, sta cu pleoapa pe jumătate închisă, de jos în sus, iar ciocul și-l căsca la răstimpuri, ca să mai înghită câte un dumicat de aer fierbinte.

 Poate chiar aș fi adormit în clipa imediat următoare, dacă n-ar fi intrat deodată în scenă, cocoșul cel cu coada rotată. Era alarmat într-un mod nefiresc, cu aripile îndepărtate de corp, se învârtea în cerc și părea că le ceartă  fiindcă stau ca proastele în soare. Găinile s-au deșteptat toate și chirăiau speriate.

-Gaia! a zis atunci mama și depunându-mă iute pe pernă, a ridicat nuielușa de jos și amenințând către cer, striga:

-Hâș! Hâș! Hâș gaie, hâș!

 Mă uitam și eu în sus, dar nu vedeam nimic. M-am ridicat apoi în picioare și abia atunci am văzut un punct gri făcând volte împrejurul curții noastre. M-a dezamăgit. Auzisem despre gaie, mama îmi spusese chiar o poveste cu ea și mi-o imaginasem mult mai mare. Însă asta nu era nici măcar cât un pumn. M-am dus totuși iute în casă, după praștia pe care mi-o meșterise fratele meu. Grozavă praștie mai aveam, dar între timp gaia plecase.

-Gata, puiu meu drag! A fugit, afurisita… Hai la loc și culcă-te! mi-a zis mama cu glasul ei domol.

Mi-am umflat mândru pieptul, de parcă de spaima mea fugise răpitoarea.

-Era cam mică, dar tot o nimeream eu! am asigurat-o cu emfază, încrezător în abilitățile mele vânătorești.

-Ei, nu era ea chiar așa de mică, dar zbura pe sus și distanța micșorează, mi-a explicat ea.

Am înțeles și mai bine cum stă treaba asta, văzându-l pe cocoș cum își primea binemeritate elogii de la consoartele sale. Părea mai mare acum chiar și decât Azor. Asta pentru că el era pe aproape, iar câinele la distanță. „Aha!” mi-am zis eu, reluându-mi locul favorit, acela din poală. Fusul și-a reînceput și el piruietele vesele. Sfârrr! Sfârrr! Sfârrr! Norul de lână se destrăma ușor printre degetele mamei, adunându-se magic într-un fir subțire care se înfășura cu rapiditate pe fus.

-Mă înveți și pe mine să torc? i-am zis.

-Neapărat, dragul mamei! Cum vei apărea altfel între celelalte fete? Ți-ar sta rușine obrazului să nu știi face și tu, ca toate celelalte.

-Dar mămico, eu nu sunt fată, sunt băiat! am ripostat eu contrariat.

-A, da? Păi sigur că nu ești! Toate sunt cu un rost pe lumea asta. Găinile sunt bune ele, că fac ouă, dar ai văzut cocoșul cum sărise dârz, ca să înfrunte gaia? Iar tu, care ești băiatul mamii viteaz, nu te-ai dus tu imediat după praștie, ca să-l răpui, când eu mă zăpăcisem toată de frica lui?

Simțeam cum îmi crește inima de bucurie, ascultând-o. Eram la fel de viteaz și aliat de acuma, cu vechiul meu inamic, cocoșul cel războinic, care mă alergase o dată până în dreptul ușii. Umbra unui zâmbet furiș a înflorit pe chipul meu. Bine că atunci, nu ne văzuse nimeni, iar cocoșul era prea demn pentru a se mai lăuda și cu isprava asta.

-Ți-a fost frică de gaie, mămico? am întrebat-o eu curios.

-Doar un pic! Numai atunci când ai plecat tu de lângă mine… Dar să știi oricum, că frica e și ea bună la ceva. Uneori ne pune pe fugă și ne poate scăpa pielea de vreun necaz!

 Nu-i vedeam fața, de mâinile cu care torcea. Trebuie să fi zâmbit, așa cum zâmbea ea… Numai puțin din colțurile gurii și mai mult din ochii minunat de căprui. Palma mea mică a mângâiat-o protector pe un genunchi și i-am spus:

-Când sunt eu aici!…

Și n-am mai continuat. Înțelegea ea. Sunt multe pe care nu i le-am spus, dar ea oricum le știa pe toate… Apoi gândurile mi s-au dus într-altă direcție și după o vreme de liniște am continuat:

-Ce îmi mai place că sunt băiat! Numai noi suntem viteji!

-Zău? Așa crezi tu acum? Stai că nu e chiar așa… Se pare că nu ți-am spus încă povestea miresei din stele…

-Nuuu!!! am spus eu dintr-un răsuflet, ciulind dintr-o dată urechile. Tare mult îmi mai plăcea ca să-i ascult poveștile.

-Dar apoi, neapărat te culci! Promiți?

 Am dat doar din cap. Nu-i mai puteam răspunde pentru că mă încordasem tot, devenind un mare și vibrant timpan…

Va urma