A fost odată, un copil. Îl chema Călin. Și avea acest copil părinți buni, ba chiar și un frate mai mare, de aceea se simțea fericit. O vreme. Mai apoi, crescând el încă puțin, începu să tânjească după ceva neînțeles. Nu știa ce-i lipsește. Ar fi fugit în sus și în jos și s-ar fi dat de-a rostogolul prin iarba curții, așa cum văzuse că făcea mânzul, însă parcă îi era rușine. Nimeni din casa lor nu mai părea să aibă astfel de apucături, fiindcă toți erau mari și serioși. Chiar și Teo, fratele său, era cât se poate de serios. Acesta însă l-a observat pe Călin că sta retras și abătut. S-a apropiat de el și l-a întrebat dacă îl supără ceva.
-Nu știu să spun, i-a răspuns Călin. Cred că sunt bolnav, pentru că îmi vine să mă zbengui, așa cum fac numai animalele.
Teo a zâmbit, l-a luat pe după gât și i-a explicat:
-Nu te neliniști, e ceva foarte normal la vârsta ta. Îți vine să te joci, asta-i tot. Vei crește și tu și vei scăpa de starea asta.
-Dar până atunci, ce fac? Pentru că în fiecare zi mă uit în oglindă și nu cresc deloc.
-Nu e chiar așa. Creșterea nu o poți vedea cu ochii și nici măcar nu o simți. Se petrece cu pași mici, foarte mici, dar te asigur că se întâmplă. Chiar acum, în clipa asta în care stăm noi de vorbă, tu de fapt și crești puțintel.
-Chiar și tu?
-Desigur! Chiar și eu.
-Și până atunci, este normal să mă joc?
-Bineînțeles! Toți copiii simt nevoia să se joace.
-Vrei să te joci cu mine?
-Eu? Hmm! s-a amuzat Teo, ciufulindu-i părul din creștet. Eu nu mai sunt de mult copil. Acum, pentru mine joaca a devenit o simplă pierdere de vreme.
-De ce?
-Fiindcă am de învățat!
-Pentru ce?
-Uite, de asta! Ca să schimb întrebările cu răspunsuri. Când eram ca tine, aveam și eu capul plin de întrebări. Învățând însă întruna, toate aceste întrebări vor fi înlocuite la un moment dat numai cu răspunsuri. Pricepi? În loc de întrebări, să ai mereu răspunsuri. Asta înseamnă maturizare. Nu ți se pare minunat?
Dar Călin era prea mic să înțeleagă ce-i spunea fratele său. Cu o nouă idee în cap, a făcut un pas îndărăt și apoi a zbughit-o în grădină, acolo unde știa că se află tatăl său. Acesta săpa pământul cu o cazma. Pământul întors era mai negru decât cel care fusese la suprafață și râme deranjate din odihna lor, își căutau zorite eliberarea, în umbra întunecoasă a adâncului lăsat de brazdă. Copilul a privit fascinat câteva clipe, dar apoi și-a adus aminte de rostul său acolo și s-a rugat de tata să se joace împreună.
-Tu nu vezi câtă treabă am eu? Nu am timp de joacă! a răspuns tatăl său icnind și răsturnând pământul de pe cazma. Apoi zise cu un glas ceva mai domol:
-Dacă nu este săpat, acest pământ ne va da buruieni în loc de legume!
Și văzând fețișoara încă îmbufnată a copilului, continuă:
-Ce ar fi să o cauți pe mama, ori pe Teo? Poate ei au timp să se joace cu tine.
Cu Teo fiind lămurit, Călin se duse drept la mama. Ea robotea în bucătărie. Acolo nu era nimic interesant pentru ochii lui, așa că intră direct în subiect:
-Mami, vrei să te joci cu mine?
-Dragul mamei, ți se pare cumva că aș avea eu timp de joacă? îi răspunse ea închizând cuptorul de la aragaz, pentru ca în clipa imediat următoare să dea fuga la cratița care sfârâia și să amestece de zor. Puiule, caută-l pe Teo și roagă-te de el, altfel, dacă se arde mâncarea, nu cred că-i va conveni nimănui, nu crezi?
Învins, Călin se duse după Teo. Totuși acesta era cel mai apropiat de vârsta lui, chiar dacă era el, mai mare. Și la urma urmei tot el îi spusese și de joacă. Însă în pragul camerei, avântul i se mai domoli puțin. Teo sta încruntat, aplecat deasupra unei cărți. Din când în când, nota ceva pe caiet, iar în timp ce scria, răsucea și filele cărții, când înainte, când înapoi. Îi simțise prezența frățiorului, dar nu se îndura să ia pauză. În fond știa ce își dorește Călin și chiar nu avea chef de întoarcere într-o lume din care nu mai făcea parte. Însă îl înduioșă cumințenia aceluia, faptul că stătuse așa smerit, în pragul ușii și nu îndrăznise ca să deranjeze. S-a întors spre el și i-a făcut semn că e în regulă dacă intră.
-Așa-i că n-ai găsit pe nimeni altcineva cu care să te joci?
-Nimeni! recunoscu cu un oftat frățiorul.
-Hai să-ți explic ceva!… Vezi tu? Pentru orice, este nevoie de cheltuirea unei energii. Că înveți, că muncești, sau că pur și simplu te joci, noi trebuie să cheltuim o energie. Timp și energie. După ce te maturizezi, devii econom cu această energie, pentru că ea se obține din greu, prin mâncare și odihnă. Cu odihna nu-i așa de simplu precum s-ar crede, fiindcă mare fiind, ai tot felul de griji, care consumă și ele. De aceea căutăm să facem ceea ce este necesar. Adică ceea ce se cere de la noi. Tu ești mic și de la tine nu se cere încă nimic. Mama muncește și gătește, tata de asemenea și are grijă de toate, eu… După cum știi, ajut pe cât pot. Însă datoria mea principală este învățătura. Aș vrea să mă joc și cu tine, de dragul tău. Însă îmi consumă un timp prețios și îmi vine foarte greu să mă cobor la o etapă de care, îți spun sincer, m-am bucurat că am depășit-o. Eu m-am maturizat repede și îmi place așa. Trag nădejde să se întâmple și cu tine la fel, că te văd băiat deștept. Joaca nu are niciun sens, ai văzut și tu la mânzul acela. Dar e drept că ai acea energie, care trebuie consumată. Eu îți propun așadar să alergi prin curte. De la colțul casei până la poartă și înapoi, de câte ori poți. Se cheamă sport și acesta are un pic de sens.
Călin l-a ascultat. A fugit de câteva ori, încolo și încoace, prin bătătură. La un moment dat s-a oprit. Nimeni nu îl băga în seamă, în afara unor găini care cotcodăciseră speriate. Seara, după masă, i-a mărturisit lui Teo că nu fusese îndeajuns, că tot nu se simțea bine.
-Pentru că altfel ar fi fost dacă ai fi alergat laolaltă cu alți copii, recunoscu Teo.
-Și alți copii, așa ca mine, nu mai sunt?
-Ba da! Când vei începe școala îi vei întâlni. Acolo veți învăța carte, dar vă veți și juca. Și eu m-am jucat pe-atunci, mă bucuram de recreații. Ce-i drept, nu la fel de mult ca la lecții.
-Uff! Și când voi începe școala?
-Mai e un pic, nu fii așa grăbit. Mai ai răbdare!
Dar Călin nu mai avea acea răbdare. De la această discuție sta mereu la poartă și se uita printre ulucile gardului. Vedea cum fiecare curte era împrejmuită de câte un gard și în spatele acestor alte garduri el își închipuia că undeva vor mai fi copii, la fel ca și el, cu care se va întâlni odată și-odată. Cândva, peste un timp. Un timp pe care el nu îl mai putea suporta.
Înțelegându-i fratele său această supărare, s-a apucat și i-a construit un zmeu. I-a meșterit cel mai frumos zmeu care se poate închipui. Și l-a pictat mai apoi în culori vii, astfel încât dacă îl priveai de sus părea un fluture, dintr-o parte semăna cu o pasăre, iar pe dedesubt, dacă îl înălțai, ai fi zis că e un dragon.
-Ce e asta? l-a întrebat copilul pe fratele mai mare.
-Acesta e un zmeu! a răspuns Teo.
-Un zmeu?
Teo știa din povești că zmeii sunt urâți și dușmănoși.
-Cu zmeul acesta te vei putea juca singur. Uite cum!
Și Teo l-a săltat deasupra capului, l-a ținut până a simțit cum prinde sub aripi aerul și a început să-i dea ușor drumul la ața înfășurată, în timp ce se tot înălța, mai sus și mai sus.
-Acum ține și tu! l-a îndemnat el pe Călin.
Și copilul a prins tulburat sfoara, care-i vibra deja în mâini. Zmeul se înălțase sus de tot, pe deasupra la orice. Scutura din coada lungă și se mișca dintr-o parte într-alta ca și cum ar fi căutat ceva. Atunci, deodată, Călin a simțit cum mintea lui se ridică prin sfoara zbârnâindă și se face una cu zmeul. Putea vedea aievea, de acolo de sus, toate acoperișurile caselor, coroanele rotunde ale pomilor, vedea tot, mai puțin gardurile. Acestea dispăruseră și curțile tuturor se vedeau lipite, una de alta. Însă ce a fost și mai minunat de atât, prin zmeu a intrat în vorbă cu alți copii.
-Ce frumos ești! îi strigau ei.
-Ce faceți acolo? i-a întrebat Călin.
-Ne jucăm! au răspuns copiii în cor.
-Mă pot juca și eu cu voi?
-Da! au râs ei. De ce mai întrebi, când deja o faci.
-A! se miră Călin. Deci asta înseamnă joaca?
-Da! au răspuns ei. Ne copilărim. Vorbim lucruri neimportante și ne amuzăm din nimicuri.
-Îmi place aici cu voi, n-aș mai pleca niciodată! le-a mărturisit Călin.
-Atunci rămâi, noi ne bucurăm. Ne place să fim cât mai mulți, atunci joaca iese strașnică de tot. Păcat că pleacă mereu câte unul, din când în când.
-Dar dacă este așa de bine, de ce pleacă aceștia?
-Nu e vina lor. Se îmbolnăvesc și se maturizează, a primit el răspuns.
Călin s-a întristat ușor. Cu un ochi încă râdea, dar celuilalt îi scăpa o lacrimă.
Sfoara devenise deodată mai ușoară. Era pe pământ, alături de fratele său, care încerca să-l consoleze:
-Nu fi supărat! îi zicea Teo. E vina mea că am pus ața prea subțire și s-a rupt. Îți voi face un alt zmeu și mai frumos, ai să vezi.
-Nu e nevoie, a răspuns Călin. Mai frumos de atâta nu se poate, îți mulțumesc mult. M-am simțit minunat, păcat numai că acum a durat atât de puțin.
Și până către seară nu a mai scos niciun cuvânt. Atunci abia a mâncat, a răspuns monosilabic la toate întrebările și s-a grăbit să meargă la culcare.
-Ce e cu el? Sper că nu e bolnav! și-a arătat mama îngrijoarea.
-Nu știu, nu cred! Poate e doar supărat. Îi făcusem un zmeu și s-a rupt. A fost luat de vânt, nu s-a mai văzut.
-Și nu-i poți face altul? l-a întrebat și tata. Îți pot da și eu o mână de ajutor, dacă vrei.
-Ba da, dar nu mai dorește încă unul. Spune că i-a plăcut și atât.
-Ce ciudat!
Din patul său, Călin auzise discuția. Zâmbea în tăcere. Adormi repede, strângând în pumn căpătâiul de sfoară cu care rămăsese. Se întâlni numaidecât cu noii săi prieteni.
-Ne jucăm?
-Ne jucăm!
-Credeam că te-am pierdut și pe tine, prea arătai serios, au zis ei.
-Nuuu! Sunt foarte sănătos și știu și cum să nu mă îmbolnăvesc niciodată.
-Cum? Cum?
-Păi nici n-aș vrea să răspund, că tocmai asta e!… Maturizarea începe odată cu răspunsurile pe care crezi că le-ai obținut. Dacă ne păstrăm întrebările, ne păstrăm și copilăria.
-A, da? Nu înțelegem nimic, deci e bine, nu-i așa?
Și toți copiii râdeau. Râdeau de-a joaca iar zmeul încă zbura, pe deasupra tuturor.
condeiblog 