În pragul toamnei

Îmi picură stropi reci pe față.

E toamnă, confirmată și de calendar.

Va-ncepe mâine-n zori, de dimineață.

De-acum și soarele va fi avar.

Pitit pe după nori, cu bruscă sfială

Va zice printre dinți, cu aer mustrător:

„-De ce-mi ședeai la umbră astă-vară

De-ai  fost cum spui, atât de iubitor?”

 

Ne pasă de copiii noștri? – Av. Ana-Corina Săcrieru

† DOAR ORTODOX †

În vara aceasta (n. ed.: 2018), au intervenit modificări legislative în ceea ce privește educația copiilor noștri. Astfel, prevederi ale Convenției de la Istanbul au fost transpuse în legislația internă, cu privire la educație, prevăzându-se în mod expres că  Ministerul Educației Naționale are obligația de a efectua demersurile necesare pentru a include în curriculum școlar al fiecărui nivel de educație și abordări didactice referitoare la rolurile de gen.

De altfel, în Strategia națională privind promovarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbațși prevenirea și combaterea violenței domestice, aprobată prin HG 365/24.05.2018 sunt prevăzute în mod expres:

  • organizarea unei campanii de informare si educare privind eliminarea stereotipurilor de gen, modelelor culturale, obiceiurilor si tradițiilor ce influentează direct concilierea vieții profesioanale cu viața familială,
  • includerea în…

View original post 2,237 more words

27 August 1991

iromaniamages

Mâine, adică la ora asta (22.20) deja e azi în Basarabia, se sărbătorește Ziua Independenței, ziua lor națională. Iar dacă este a lor, este și a noastră. Am sperat mult și am crezut că doar de asta depindea reîntregirea țării. Au urmat tot felul de ezitări de-o parte și de alta… Azi ne aflăm încă și mai departe de acest ideal. Ne dezintegrăm ușor, ușor… Nu mai credem în bine, nu mai credem în frumos, în dreptate, cum am mai putea crede în unitate?

Dar chiar și când nu mai credem, putem măcar să sperăm. Să sperăm că vom mai crede, că nu ne-am risipit de tot.

Să spunem și noi ca acel tată cu inima frântă, din Sfânta Evanghelie:

CRED DOAMNE, AJUTĂ NECREDINȚEI MELE !

Împlinească-se România Mare !!!

Starea de rușine

images3

Avem noi o expresie destul de plastică în țară: „A căzut cerul pe mine”. Oamenii o folosesc în diverse împrejurări, atunci când vor să sublinieze starea de rușine. Sau: „Am intrat în pământ de rușine”

Pentru că ei nu se rușinează numai pentru câți centimetri de piele au la vedere, ci sunt atâtea și atâtea situații în care se poate simți acest disconfort psihic. Cu cât ești mai sensibil, cu atât ești mai rușinos.

Totuși, rușinea că sunt român, eu nu am avut-o. Dimpotrivă. Iubesc poporul din care mă trag și pe cât mi-a fost cu putință am încercat, așa cum am sperat că o fac și alții, ca să schimb impresia proastă lăsată de primul val de migranți. Care în general aparțineau unei anumite etnii și s-au ocupat în afară, cu aceleași „meșteșuguri” practicate și acasă. Evident.

Dar între timp, valuri- valuri, români de toate condițiile, specializați pe meserii ori cu pregătire superioară, au fost nevoiți să ia drumul băjeniei. Și au muncit cinstit, au dat peste cap normele dinainte cu hărnicia lor și în general, s-au comportat exemplar.

Aha! Deci ăștia sunt românii! Aveau să-și zică străinii cunoscându-ne…

O fi sau nu o fi așa, îmi place ca să visez frumos.

Oricum, românii din diaspora chiar mă fac să mă simt mândru.

Ce te faci cu cei de acasă? Cu cei cocoțați în vârf și se pretind conducători. Ei, care nici mașina nu și-o mai pot menține pe circulabil și ca atare își angajează șofer personal…

Ieri am simțit o mare rușine. Din aceea descrisă mai sus, care nu mă slăbește încă nici acum. Și mă tot gândesc să reiau discuția cumva și să spun, să arăt… Ce? Ce? Realitatea asta este!

-The Prime Minister of your country is crazy?

Așa mi-a spus un manager englez. Of! Și ce aproape este aici cerul, mult mai aproape ca în România. N-am putut avea replică, de aceea îmi este necaz. La fel gândeam și eu. Dar dacă noi putem spune sau glumi pe treaba asta, noi între noi, când un străin îți vorbește de premierul ȚĂRII TALE, lucrurile se schimbă.

Desigur, el era într-o confuzie. Se referea la Dragnea și nu la biata Viorica Dăncilă. Dar în fond o nimerise foarte bine pentru că el e sforarul, iar ea nu pare să fie decât o glugă de coceni.

Azi am evitat să-l mai întâlnesc pe acel manager pentru că nu m-am hotărât încă ce să-i zic… Dacă îi vorbesc despre Veorica, n-are decât să dea pe „search” și atunci va descoperi puzderia ei de gafe. Politice și nu numai. Nuuu!

Mai bine mai stau așa vreo două-trei zile, poate…nu știu, să sper? Poate se schimbă regimul!

Hmm! V-am spus doar că îmi place ca să visez frumos.

Trista steluță a unui Blogger

 

Oana tocmai termină de tocat ceapa pentru ciorbă. Încercă să-și șteargă ochii înlăcrimați cu o parte a brațului pe care o socotise neatinsă de acei vapori ai acidului sulfenic. A fost  deja prea târziu, sau mai rău și-a făcut, așa că se duce direct la baie, unde se spală pe îndelete cu apă și săpun.

La întoarcere realizează că este prea liniște în casă și merge să vadă ce face Marius. Îl găsește la geam, cu coatele pe pervazul ferestrei și cu capul sprijinit în palme. O postură în care nu te-ai aștepta ca să vezi un copil de patru ani și două luni.

 

-Ce faci Marius?

-?!

-De ce stai așa, ești supărat?

-Nu.

-Dar totuși, nu cumva ești bolnăvior? Îl doare ceva pe băiețelul mamei? Hai! Spune-i tu lui mami ce te doare…

Copilul ridică din sprâncene întrebător, mirat de aceste întrebări și zice grav:

-Nu mă doare nimic.

-Atunci ești trist?

-Ce e trist?

-Trist este cineva care se simte singur. Sau care are ceva pe cap.

-Adică o căciuliță?

-Nu căciuliță… Cum să spun eu…griji, probleme… Ce mai, care se simte singur, las-o așa. Oana face un gest ca și cum și-ar aranja pe frunte o șuviță rebelă de păr, prilej numai pentru a-și ridica ochii în sus, a exasperare.

-Nu sunt trist, spune el într-un târziu.

-Dar stai așa…cu privirea în gol. Mă îngrijorezi!

-Mă gândesc.

-Ei! Asta-i acum! Băiatul meu se gândește! Și la ce se gândește el? Poate mami ca să știe?

-Mă gândesc la îngeraș…

-La îngeraaaș. Și cum te gândești tu la el?

-Îngerașul doarme?

-Dacă doarme îngerașul? Tiii! Asta nu mi-a trecut prin cap… Hmm. Marius! Ce-ai zice tu dacă te-aș ruga eu ceva?

-Ce? Face copilul, entuziasmat dintr-o dată de această solicitare serioasă a mamei sale.

-Mami trebuie să se întoarcă la bucătărie pentru a termina de pregătit păpica bun. Te duci tu să-i duci un pahar de apă lui tati? Știi ce se mai bucură tati când primește inspirație de la tine. Și să-l întrebi pe el tot ce îți trece ție prin căpșorul ăsta frumos, da?

Băiețelul o însoțește pe mama sa la bucătărie, unde asistă tăcut la prepararea elixirului de inspirație.

Dintr-o sticlă de apă minerală, mama umple până la jumătate un pahar de plastic, după care stoarce o lămâie deasupra și gata.

Este momentul acum ca Marius să-l apuce în mânuțele sale mici și purtându-l mai solemn decât un preot ce duce potirul cu Sfintele Daruri, să-și facă apariția în camera de zi, transformată de Radu Mihnea în birou de lucru.

Oana i-a deschis ușa și mai rămâne puțin acolo pe hol, pentru a asista la obișnuita scenă.

-Cine vine pe la mine?

Băiețelul răspunde, ca și cum ar vorbi despre o altă persoană:

-Marius!

-Și ce are Marius acolo, în mânuțe? Ceva pentru mine?

-Da. Apă vie cu spirațe.

-Oooo! Spirațe de la rațe! Păi dacă e vie, ia să vie la mine apa asta care îmi dă mie inspirație.

Apucă din mâinile copilului paharul și îl răstoarnă pe gât, mimând o mare satisfacție.

-Cât este de bun! De ce nu îi arăți și lui mami o dată, de unde îmi aduci tu apa vie? Că tare bine îmi face. Uite! Stai numai să vezi… A venit! Gata!

Copilul zâmbește hoțește și nu îi mărturisește că mami este cea care a preparat-o.

După ce își îmbrățișează băiatul, Radu îl pune pe genunchi și îi arată cum cu ajutorul său a primit inspirația necesară pentru a scrie cuvântul „Sfârșit”, în josul povestioarei pe care abia o terminase.

Radu lucrează pe șantier. Este macaragiu. Dar acasă, el este scriitor în drepturi depline.

Acum două luni, cam la o săptămână după aniversarea celor patru ani ai băiețelului, Oana a trecut printr-o mare frământare. Și-a bănuit soțul că o înșeală. Prezenta toate acele semnalmente ale unui om îndrăgostit de alta. Ochii languroși, neatenția, zâmbetul uitat pe față și acele retrageri precipitate în propria singurătate erau indicii. Dar nu erau probe. Nici chiar statul noaptea în fața calculatorului nu era o probă, cu toate că se ascundea când o făcea. Atunci Oana s-a decis să-și încalce principiile ei de demnitate și când Radu era la muncă iar Marius la grădiniță, s-a învoit de la șeful ei invocând o problemă urgentă și s-a întors fuguța acasă pentru a vedea cu ochii ei, ce și cui îi scrie el atunci când se furișează.

I-a deschis calculatorul, a scormonit, însă Radu nu ascundea o iubită, ci un roman. Adică o scriere literară. Radu al ei era scriitor și încă unul foarte bun. Avea șase capitole încheiate și lucra la al șaptelea.

Oana a vrut să citească pe sărite, așa…ca să-și facă doar o idee și să se întoarcă la lucru. Dar era atât de bine scris, iubirea dintre protagoniști era așa de frumoasă, încât nu s-a mai putut desprinde. A citit tot, tot.

Și cât de bine semăna cu propria lor poveste de dragoste, începută încă din vremea liceului.

Și acum înțelegea, parcă abia acum, cât de mult a iubit-o… Pentru că a trecut prea ușor până în momentul acela peste niște suspiciuni, care iată, acum se adevereau.

Când au fost să se înscrie la facultate, au fost împreună la București. El la Litere, iar ea la Chimie. Pe urmă însă…Ea aflase telefonic de la o fată, că a picat, iar când el a sosit cu propria veste, acum își aducea bine aminte, el venise vesel… Dar a spus că nu a reușit. Tuturor le-a spus așa, numai ca să rămână împreună. Pentru că părinții Oanei fuseseră categorici. „Nu iei examenul, te mărităm cu băiatul Marineștilor. E omul pe banii lui, părinții îi știm bine, că doar suntem prieteni vechi. Aproape, colea…N-are rost să mai visezi la cai verzi pe pereți. Dragostea la distanță e o prostie și Radu al tău dacă intră la facultate o să te uite”. El știa asta, că-i povestise. Și atunci, pe loc, în clipa aceea își răsucise calea, arzându-și pe altarul dragostei toată truda lui trecută și perspectiva viitorului.

Desigur că modificase mult în povestire, însă ea știa. Recunoștea, ca pe un fir roșu adevărul ascuns printre cuvinte. Și cât de frumos descria toate stările sufletești. Cât colorit de sentimente. Iar ea ce se mai supărase o dată pe el că a uitat data nunții. A și plâns ca o proastă. O fi uitat el data, dar uite câte amănunte a păstrat..

Seara, când el a sărutat-o de noapte bună, a bufnit în plâns.

-Ce s-a întâmplat? A zis el îngrijorat. De ce plângi?

-Nimic, a răspuns ea.

Nu putea să-și recunoască fărădelegea spionajului. Se jena.

-Plâng de fericire, i-a zis. Te iubesc!

-Și eu, draga mea. dar fericirea este o stare care se exprimă în râs, nu în lacrimi.

-Ba da. Știu eu. N-ai auzit de vorba „plâng de fericire”?

-E doar o vorbă. O lacrimă, două hai…admit. Dar uite, am pijamaua udă de la plânsul tău. Nu ține. Spune-mi te rog, ce e?

-Ți-am spus. Și mă gândeam ce proastă pot să fiu câteodată.

-A, da! Ăsta e un motiv serios. Atât de serios că ar trebui să mă alătur și eu. Stai numai puțin să-mi tai o ceapă…

Și au râs. Și s-au iubit. Intens, cu dăruirea primei lor nopți, aceea din podul internatului.

Dar după asta, Oana s-a hotărât să-i vină cumva în ajutor. Pentru că voia să-i respecte pudoarea lui artistică, dar să-și ascundă și indiscreția sa domestică, i-a spus:

-Radu de ce nu te apuci tu de scris?

Și cu ochii pe lingura de lemn cu care amesteca în cratița unde sfârâia tocănița, continuă:

-Am văzut cât de repede născocești tu povestioarele pentru Marius. Ai putea să-ți faci un blog. Și astfel poveștile tale ar putea fi citite și de alții, ce zici? Nu ți-ar plăcea?

Ba bine că nu! Fusese doar visul său! Și așa, sub acoperirea blogului, el putu acum continua a scrie, fără să mai caute subterfugii. Însă concomitent scria și pe blog. Îi era drag, pentru că povestioarele acestea mici le și publica. Fiecare din aceste mici producții erau deja citite și puteau fi chiar apreciate. Odată lansate, milioane de oameni le aveau la dispoziție, din care foarte mulți colegi de peniță, care la rândul lor scriau și ei și deci erau din branșă.

-Ia întreabă-l și pe tati acum, ce vrei tu să știi despre îngeraș? spuse Oana de pe hol, bucuroasă că a pasat-o.

-Îngerașul doarme? fu întrebat bărbatul.

-Mai doarme, dar trebuie să fie pupat aici ca să stea treaz până e gata cina mamei.

Și îl pupă pe frunte. Știa că nu face decât să tragă de timp.

Marius se împotrivi acestui răspuns și zise:

-Nuu!  Îngerașul îngeraaaaș!

Radu cumpănise mai multe variante și o alese pe una dintre ele:

-Doarme și îngerașul!

-Dar când doarme, cine are grijă de mine?

-Mami, tati și alt îngeraș.

-Altul? făcu băiatul mirat.

-Da. Pentru că sunt mai mulți.

Copilul tăcu, pentru a procesa noua informație. Apoi continuă:

-De ce nu pot să îi văd?

-Pe îngerași?

-Da.

-Pentru că sunt prea luminoși iar ochii noștri suferă de la lumină, când e prea puternică. N-ai văzut că nu te poți uita la soare?

-Ba da.

-Ei! Așa este și un îngeraș de luminos, spuse Radu trumfător.

-Și nu o să-l văd niciodată, niciodată?

-Dar eu știu un secret pentru a-i vedea. Pe toți la un loc însă… Nu știm care ai cui sunt. Vrei să-i vezi și tu?

-Daaa!

Radu se ridică cu băiatul în brațe și se duse la fereastră.

-Acum nu au apărut încă, dar mai târziu o să-i poți vedea.

-Unde?

-Pe cer. Noi le zicem stele dar de fapt sunt îngerașii.

S-au întors la masa de lucru, în fața calculatorului. Deși împăcat cu aceste răspunsuri, copilul nu se mai lăsa dus de acolo și atunci Radu se hotărâ să-i dea drumul povestioarei sale în spațiul virtual, fără a o mai supune verificării.

La câteva secunde după expediere a și primit un like de la un prieten.

Radu nu se mai gândi că sosind atât de devreme, nu putea ca să o considere drept o apreciere pentru lucrarea sa, ci doar un simplu semn de amiciție.

Îi arătă entuziasmat lui Marius acel simbol și zise:

-Iată prima steluță! Până ne va striga mami la masă, au să mai vină și altele…

Au stat, au stat…Copilul s-a plictisit și s-a dus la joacă. Pe urmă au mâncat, apoi fiecare s-a întors la activitățile lui.

Radu însăila câte o idee la roman, ștergea…Revenea cu alte cuvinte pe aceeași idee, iar ștergea. Se simțea împotmolit.

Din când în când, își deschidea blogul, ca să vadă dacă au mai sosit aprecieri.

Nu băgase de seamă că băiatul era acolo și privea ecranul calculatorului, din spatele său.

Așa că tresări atunci când îi auzi glasul rostind:

-E tristă, steluța ta.

-Poftim!!!???

-E tristă. A rămas singură.

 

Bibeloul de la geam

Vis-a-vis de stația unde îmi aștept autobuzul care mă duce la muncă, este o clădire unde de la un geam, la etajul unu, părea că mă privește un câine de bibelou. Nu prea mă dau în vânt după aceste obiecte, pentru că îmi aduc aminte de vizitele plictisitoare la bunici, când toate aceste porțelanuri nu trebuiau atinse, ca să nu se spargă. Un calvar! E drept că de ce te temi nu scapi și până la urmă tot am comis pocinogul, oricât de mult m-am străduit să fiu cuminte. Am spart o pisică mare, mai mare și decât cei doi cai cu gâturile cambrate, ridicați pe picioarele dindărăt. Brr! Câtă supărare a mai fost. Cum li se mai lipeau sufletele bătrânilor de lucrurile înconjurătoare…Dumnezeu să-i odihnească! La marea desprindere niciun obiect nu te însoțește.

Eu am învățat din vreme asta. Am plecat din țară cu un singur troler. Bagajele cele multe sunt în inimă și în cap.

dog-window-views-outlook-thumb

Îl bănuiam bibelou pentru că mereu avea aceeași postură.

Însă o dată, tocmai când pășeam pe scara autobuzului, mi s-a părut că se mișcă. A doua zi am venit mai devreme și am privit înadins către el. Și da…era viu. O viață chinuită, de plantă, la fereastră. Privea ca un deținut de după geamul închisorii lui, mișcarea trepidantă și forfota de afară. Și visa poate că zburdă și el printre picioarele oamenilor.

După aceea am fost mai atent, am venit și la alte ore ale zilei, anume să-l urmăresc. Mereu, mereu, câinele sta ca o petunie la fereastră. Povestea lui tristă nu o știu, dar mi-o pot închipui. Un copil cândva și l-a dorit. Apoi copilul și-a schimbat dorința pe alt capriciu, sau a plecat la școală mai departe… Iar bietul animal a rămas al nimănui. Stăpânii casei nu l-au vrut, nu l-au iubit. Este doar tolerat acolo.

Între momentul dinainte, când îl socoteam un bibelou neinteresant, și cel de acum, când îl salut prin agitarea brațelor, iar el mă recunoaște și face și el propriile mișcări de întâmpinare, ce s-a schimbat? Numai percepția mea despre el.

Și îmi aduc aminte de gândurile de la sosirea mea în U.K….„Frate, dar mulți oameni cu dizabilități mai sunt aici!”

Pentru că nu eram obișnuit să întâlnesc atâția, la tot pasul, în magazine, la piață, cu transportul în comun… pe mașinuțele lor electrice.

Nimeni nu holbează ochii, nimeni nu dă semne de nerăbdare în spatele lor… E o lume comună, a tuturor. Sunt respectați și chiar iubiți, pentru că nimeni nu îi ține în spinare. Dimpotrivă, pensiile cu care îi ajută statul sunt extrem de generoase.

Și deodată mi-am pus întrebarea: Chiar așa? Să nu existe și în țara mea natală oameni cu dizabilități? Ba bine că nu!

Dar stau bieții chinuiți în case, în spatele vreunui geam spre care n-am știut să-mi ridic niciodată ochii, depinzând exclusiv de un întreținător obosit de această corvoadă a datoriei zilnice.

Și cum noi suntem un popor înțelept, născocim proverbe pline de tâlc.

Unul este: „Dă-i Doamne românului, mintea de pe urmă”.

Mă regăsesc bine în el. Cu înțelegerea de la urmă, răstorn mereu prima judecată și sunt convins că voi ajunge să fiu chiar înțelept cândva, numai să mai am puțintică răbdare, pentru că va fi exact în ceasul acela, al doisprezecelea.

Dar până atunci mă rog pentru înțelepciunea conducătorilor țării mele, ca să primească mintea de pe urmă, pentru a o cârmui cumsecade.

A! Desigur, mă rog întâi ca să ajungă. Oricât de visător, nu mi-aș putea închipui că aceștia de acum, uzurpatorii, ar putea să mai producă ceva bun.