Vitejia iepurească -basm

 

images

Dedic această poveste copiilor Florinei Turugă, care sunt foarte cuminți, după cum mă încredințează însăși dumneaei.

Dragii mei! Eu știu ce vă trece chiar acum prin minte… Vă întrebați cum de se vorbește despre cumințenia voastră odată ce, n-ați uitat nu-i așa? ați mai avut și momente când ați supărat-o, încă și până la lacrimi. De unde am eu astfel de informații, veți afla altădată și dintr-o altă poveste. Nu pot scrie altcumva despre puterile mele nemaiauzite, fiindcă e lucru arhicunoscut că atunci când te lauzi cu harismele primite, pe dată le și poți pierde. Vreau numai să vă încredințez că acolo unde nu se vede cumințenia copiilor lor, toate mămicile adaugă de la ele speranța în bunătatea de la urmă și rugându-se cu focul dragostei către Dumnezeu, compensează toate aceste goluri și scăderi. Păi altfel Moșii noștri nici nu s-ar mai deranja ca să vină cu cadourile, nu credeți? Și doar un lucru vă mai spun din cele ce le știu eu dinainte, dar vă rog să țineți minte: Știu și că vă mai supărați între voi, e adevărat, că doar frații se mai și necăjesc câteodată, dar vă sunteți unul altuia, darul cel mai frumos pe care vi l-a făcut mama voastră! Iar bucuria aceasta nu se va sfârși, ci va crește odată cu voi. Peste ani și ani veți sta așa pe gânduri, cum fac și eu acum și veți zice „Mulțumesc Doamne și mulțumesc mămică, pentru că mi-ai dăruit un asemenea frățior!”  Mă rog, unul dintre voi va zice „frățioară” 😊

 

Trăia departe, în inima unei păduri nesfârșite, o familie de iepuri. Pe iepuroi îl chema Rilă, iar soția purta numele de Rita. Din rodul iubirii lor li se născuse Ira, care era foarte drăgălașă și cum nu se poate mai cuminte. Cu toate astea, Rilă avea un păs pe inimă și măcar că îi era nespus de dragă familia lui, tot și-ar fi dorit un urmaș de parte bărbătească. De aceea când a venit pe lume micul Ari, abia atunci s-a simțit binecuvântat de Dumnezeu. Nu se afla nicăieri în lume iepuroi mai fericit decât mândrul tată. Ari a devenit în scurt timp centrul universului și buricul pământului, pentru că toți din casa lor l-au înconjurat numaidecât cu o atenție exagerată. Astfel încât el a ajuns să fie exact așa cum îl crescuseră, un răsfățat și un puturos. Lasă-l dragă, că dacă mai crește se face el mai cuminte, se încurajau bieții părinți unul pe altul, dar niciunul dintre ei nu credea ce spune. Pentru că Ari, deși sta toată ziulica după sobă și nu ajuta pe nimeni cu nimic, tot el se arăta supărat pe toată lumea, că adică de ce nu i se acordă și lui mai multă atenție, iar pe el nimeni nu-l laudă. Și mai ales pe Ira nu o putea înghiți defel, pentru că era frumoasă, cuminte și harnică. Frumos era și el, nu-i vorbă și de nu l-ar fi stârnit urechiușele ei albe și pufoase ca să tragă de ele, ar fi fost chiar și cuminte, că tot nu făcea nimic. Harnic însă, nicio nădejde. Nu îl trăgea inima să asculte de alții și numai sta și visa cum are să le arate el cândva, de ce în stare. În închipuirile sale se vedea un erou pe care numai o împrejurare potrivită avea să-l scoată la lumină și abia atunci are să le dovedească tuturor, că el e mai presus decât Ira și decât toți. Pe vremea aceea și puii animalelor mergeau la școală, fiecare după neamul său. Vârsta nu se lua în considerare, mergeau tot timpul până se făceau mari. Materiile pe care trebuiau să le învețe erau diferite, de-aia și mergeau la școli conforme cu soiul din care proveneau. Lui Ari nu îi convenea că numai lupușorii, râșii, vulpișorii și cei ca ei, făceau materii interesante cum ar fi Pânda, Fuga Lungă, ori Vânătoarea, în timp ce iepurașii și cu alți fricoși de felul lor, învățau Ascunderea, Orientarea și Fuga Scurtă. Adică lașitatea, ce mai încolo și-ncoace. Să fugă iute și să se pitească. Asta era de nesuportat pentru un erou ca el. Chiar nimănui până la el nu-i trecuse prin minte a se împotrivi? Ia uite ce dinți mari am, se admira el într-un ochi de apă. Retez lăstarul ăsta gros dintr-o mușcătură. Harșt!… Harșt-Harșt! Mă rog, din trei… Dar sunt mari și puternici, asta nu încape îndoială. Iar laba? O-hoo! Când i-a tras el una peste nas Irei, nici n-a vrut s-o lovească așa de tare, dar toată ziua o auzise plângând după aceea.

Cam astea erau gândurile ce îi treceau atunci prin minte. Plecase împreună cu Ira către școală, dar acolo îi dăduse brânci surioarei, iar el se dusese la locul lui preferat, în poieniță. Când i se păru că s-a făcut vremea potrivită, se întoarse și el către casă, ca și cum se înapoia împreună cu toți ceilalți, de la școală. Ira n-ar fi îndrăznit să-l pârască, pentru că știa ce are să pățească de la el dacă s-ar fi încumetat. Văzând că a sosit mai devreme, aștepta pe la colțul vizuinii să apară sora lui, iar atunci s-ar fi și năpustit înăuntru, strigând după obiceiul lui că îi e foame. Numai că părinții săi vorbeau despre el și asta îl făcu să ciulească urechile și să asculte:

-Știu măi bărbate, văd și eu, dar ce putem face? E al nostru! zicea mama lui.

-Al nostru, al nostru… Îți spun drept că mi-e rușine cu el. Eu nu-l mai rabd așa la ușa casei noastre.

-Ce spui tu măi iepuroiule! Ce îndrugi acolo? Oare nu-ți trece prin minte să-l alungi?

-Stai așa măi soțioară, nu te aprinde! Eu zic numai să ne prefacem, știi? Adică așa ca pentru urechile lui. Când s-or întoarce de la școală și vor mânca, după aceea tu să te faci că întrebi cine vrea să spele vasele. Când Ira se va repezi că le spală ea, tu să spui : Ba nu! Să le mai spele și Ari! El va zice că nu vrea și atunci… lasă-l pe mâna mea. O să-l scutur puțin și o să-l ameninț că îl gonesc, dar tu să nu te amesteci, ne-am înțeles?

Auzind una ca asta, Ari se simți tare jignit. Adică până într-acolo s-a ajuns, că vor să-i joace teatru? Să se prefacă, auzi la ei… Ei lasă dacă-i pe așa, că nu le va mai da el prilejul acesta. Și va pleca singur de acasă, fără să-i mai audă cum se vorbesc în spatele său. Are să le arate el, Ari, că nu e așa de fricos cum l-au socotit ei. Și îmbărbătându-se astfel, își scutură codița furios și plecă îndărăt spre poienița lui.

Nu peste mult timp apăru și Ira de la școală. Ea dădu ocol vizuinii și nevăzându-l pe Ari așa cum se așteptase, intră în casă. S-a spălat, s-a schimbat… Rita cu mâncarea pe foc, să o țină caldă. Tot schimba priviri cu Rilă pe deasupra fetei, dar până la urmă întrebă:

-Dar frate-tu unde este, de nu mai vine? Cât avem să-l mai așteptăm cu mâncarea?

-Nu știu! Recunoscu ea, roșie în obraji.

-Cum nu știi, măi copilă? Păi unde s-a dus de la școală?

Iar Ira, cu ochii în jos și lacrimi picurându-i de sub pleoape, mărturisi:

-Am crezut că îl găsesc acasă, pentru că Ari nu a stat la școală nici astăzi.

-Și tu nu aveai de gând să ne spui una ca asta? zise Rilă, galben în obraji.

Bieții de ei… Pe dată se mobilizară și ieșiră în grabă afară, ca să-l caute.

În vremea asta, Ari înaintase adânc în pădure. De supărat ce fusese, nu a mai nimerit poienița lui din apropiere, unde îi plăcea să se joace. Ajunsese într-un loc neumblat și nu prea îi plăcea cum arată. Dar se opri să aștepte acolo. Și după ce șezu o vreme călare pe o buturugă, se gândi că ar fi momentul să-i treacă supărarea, mai ales că și foamea îl cam strângea de burtică. „Eu cred că i-am învățat minte îndeajuns și aș putea de acum să mă întorc acasă!” își spuse.

Ușor de zis. Dar cu hotărârea asta nu era îndeajuns pentru a se și vedea din nou în căldura căminului pe care îl părăsise. Nu mai știa să se întoarcă. Lipsise de la toate lecțiile de orientare. Iar noaptea care se lăsa în curând, nu avea cum să-l ajute. Arborii întindeau umbre lungi, care îl speriau. Probabil că și pe păsări, pentru că începură deodată să chirăie de-acolo de sus, dintre frunze. Și Ari începu să fugă alandala. Ba la dreapta, ba la stânga, când înainte, când îndărăt. Neobișnuit cu alergarea, a obosit repede și se simțea terminat. Noaptea s-a lăsat curând și mai adâncă. La un moment dat, văzu cum scapără niște luminițe din tufișuri. Erau licurici, dar el își închipuia că sunt ochii fiarelor pădurii. Blănița tremura pe el și dinții cu care se fălise mai devreme îi clănțăneau amarnic de spaimă. Își adună din nou puterile și o rupse la fugă. Ce să mai fugă sărmanul? De l-ai fi văzut cum se împiedică în propriile lăbuțe, n-ai fi știut dacă să râzi, ori să-i plângi de milă. „Tataaaa!…Îîî!…Mamaaaa!…Îîî!… Atâta mai putea să spună. Când nimeri din întâmplare peste o rădăcină de copac ieșită în afară, crezând că l-a agățat altceva, se smulse disperat dar căzu grămadă înainte. De groază însă, nu se opri nici atunci, ci făcându-se ghem de blană moale, se dădu de-a rostogolul până se trezi dintr-o dată într-un colnic. Lumina galbenă a lunii făcea din acel loc fără copaci, un loc mai puțin fioros și Ari se gândi tocmai acolo ca să-și adune sufletul și puterile prăpădite. El nu știa că nicăieri nu-i mai primejdios decât un astfel de loc, unde doar tu ești văzut iar dușmanul stă la pândă. De data asta luminițele care se vedeau din întuneric nu mai erau licurici. Atras de tămbălăul goanei sale dezordonate, lupul îl pândea pe Ari studiindu-l pofticios, cu colții rânjiți și ochii scăpărând. Tocmai își încordase picioarele și se pregătea de atac, când un țipăt subțire se auzi de alături.

-Fuga, Ari! În tufiș! Vino aici! Aici, la mine! Surioara lui era cea care îl striga.

Dar Ari sta răsturnat cu lăbuțele în sus, paralizat de frică. Sigur de această pradă nevolnică, lupul se îndreptă spre locul de unde auzise strigătul. Poate că în noaptea asta are să vâneze doi iepuri și nu numai unul. Mergea încet, mirosind cu luare aminte să dea de urma mogâldeții pe care nu o vedea, dar o ghicea pe undeva acolo, bine ascunsă. Se apropia, se apropia și Ira nu-și mai putea opri tremurul, care dintr-o clipă în alta, urma să o dea de gol.

Și atunci apărură părinții. Drept în mijlocul poienii se dădeau tumba și se prefăceau amândoi că sunt ologi de picioare.

Patru iepuri deodată? Lupului nu-i venea să creadă cât noroc dăduse peste el. Dar când se întoarse în luminiș, iepurii nu mai erau așa de neajutorați cum păruseră. Când unul, când altul, fugeau pe lângă el, scăpându-i chiar de sub bot. Înfuriat și obosit, se duse atunci la cel mic, prăpăditul de Ari și puse laba pe el, hotărât ca să termine cu joaca.

Și atunci s-a întâmplat ceva extraordinar. Cu un strigăt dureros, Rita se aruncă disperată dinaintea lupului, ca adică să-și înfigă mai degrabă în ea colții cei sclipitori, decât să-i vatăme odrasla. Ba nu, că vine ceva și mai teribil. Ari nici una, nici două, se întoarce la lup și îl mușcă puternic de nas. Nu s-a retezat, cum se întâmplase cu lăstarul cel crud, dar nici bine nu i-a fost lupului. Urla de se prăpădea și Ari nici că-și dădea drumul, atârnat așa de nasul lupului. Se ridică și Rita de la pământ și îl mușcă de urechi. Rilă vine și i se azvârle în cârcă, înfigându-și dinții în grumazul lui cel gros. Nebunie! Lupul încerca să fugă așa, cu toți iepurii ăștia atârnați de el, dar mai era și Ira care îl mușca de labe. De-ar fi putut, s-ar fi rugat de ei să-l ierte și să-l lase în pace, dar cel mai rău îi făcea Ari care îl strângea de nas și nu putea să vorbească. Uite așa s-a târât el scheunând, cale lungă prin pădure, până când abia de a scăpat.

Apoi iepurii s-au luat în brațe și s-au pupat și mai râzând și mai plângând, că nu înțelegeau nici ei ce se întâmplase acolo, s-au întors bucuroși la casa lor. Iar povestea asta nu s-a mai spus niciodată, pentru că oricum nimeni n-ar fi crezut-o. Dar oare le trebuia lor altceva mai mult, decât dragostea dintre ei? Cât de cuminte a devenit Ari după aceea, vă las pe voi singuri să vă închipuiți.

Ani de fiere

Pe Dana Fodor Mateescu am descoperit-o cu mare bucurie. Scrie din suflet, rupându-și din inimă cu fiecare cuvânt exprimat, iar aceasta reîntregindu-se de fiecare dată și devenind mai mare și mai luminoasă. Observă realitatea cu o luciditate atentă, de fin ziarist, dar când scrie filtrează această realitate prin spiritul său cu desăvârșire uman, transpunând-o cu lava incandescentă a simțirii profunde.

Dana Fodor Mateescu

Am stat mult pe gânduri înainte să mă apuc de scris povestea asta. Mi-am impus decenii în șir s-o șterg din capul meu, din mine. Am avut impresia că am reușit. Dar n-a fost așa.

Recent, m-am întâlnit cu cineva care mi-a amintit de vremurile alea cumplite. Un fost coleg. Știa aproape tot ce mi se întâmplase atunci, cunoștea bine subiectul, văzuse multe. Omul a deschis o ușă, pe care eu o zidisem de mult. Cu furie și foame de viață o zidisem.

-Dana, de ce nu scrii despre asta? Să vadă și tinerii de azi prin ce mizerii treceam noi atunci…

Mi se face un gol în stomac când îmi amintesc. Un hău. Tremur. Mi se răcesc mâinile. Mi se usucă gura. Îmi crește pulsul. Mor încet. Cui i-ar folosi? Ce învățăminte ar trage cineva din pățania mea? Ce ar simți un om străin față de evenimentele care mie…

View original post 2,708 more words

Un alt fel de poveste -pentru oameni mari

Bărbatul se opri puțin în fața ușii apartamentului. Dacă ar fi fost femeie și-ar fi căutat o oglinjoară prin poșetă, un ruj ceva și și-ar fi recompus chipul mai cu ușurință. Dar așa… Era cătrănit și știa că asta nu e o față cu care să apară dinaintea copiilor. Își frecă obrajii cu palmele amândouă, iar la urmă își lipăi cu rapiditate și niște palme ușoare, ca atunci când se dădea cu aftershave. După care în sfârșit apăsă pe clanță și intră. Nu apucă bine nici să se descalțe, pentru că apărură ca din pământ cei doi gemeni și năvălind asupra lui, i se aruncară de gât.

-Tati! Tati! strigau ei entuziasmați, ca și cum nu-l mai văzuseră de mult. E drept că de dimineață, când a plecat el la muncă, ei încă dormeau. Îi luă pe fiecare în câte o mână și se ridică așa cu ei în brațe, mândru de dulcea povară. Mijlocul îi trosni însă și o durere ascuțită fulgeră circular prin șalele sale. Cu toate astea nu-i lăsă ca să scape, ci numai își lipi capul de pieptul unuia, ca să-și ascundă grimasa. Mirosul de curat și de crud al fetei îi umplu nările și grație acestei senzații, i se eliberară endorfine care îl făcură să uite numaidecât și de durere.

-Ce mari v-ați făcut puii tatei, de-abia vă mai pot ține în brațe, rosti el cu răsuflarea întretăiată de efort și de emoție.

Cocoțați în brațele sale, copii se întreceau să-l pupe, disputându-și porțiunile de pe fața sa. Din senin, Marius îi ceru să le spună o poveste. Maia îl urmă, pisicindu-se:

-Tati, te rugăăăm!

-Acum vreți voi? Chiar acum? Dar nici n-am intrat bine pe ușă. Să se spele și tati mai întâi. Poate chiar să mănââânce, dacă o vrea și maaami! adăugă el întărind și prelungind vocalele, spre a fi auzit dinspre bucătărie, acolo unde bănuia că ar fi soția sa. Aceasta ieși furioasă și îl sfredeli cu ochii ei frumoși, acum lucind cu reproș. Mirosul de cocă arsă ce se înființase prin crăpătura ușii odată cu ea, îl făcu să-și ia gândul de la o masă liniștită.

-Bună! Am sosit! spuse el ca și cum prezența sa acolo, trebuia înștiințată în vreun fel.

-Văd! Și nu numai că văd, dar aud! Se bucură veverițoii ăștia, de parcă ești Moș Crăciun, ca s-o trezească pe cea mică și abia ce am adormit-o mai adineauri. Mi-au scos sufletul, nu alta. Ea plângea, ei se încurau pe aici de parcă erau alergați de viespi. Acum, când ți se aruncă de gât sunt niște scumpi nu-i așa?… Păi sigur că da! Mami cu cearta, tati cu pupatul, mersi frumos. Nu da Bogdane din cap așa ca și cum ai înțelege, nu știi nimic! Să stai și tu acasă o dată, ca să vezi cum e. Vrei să-mi spui că ești obosit? Abține-te! Am lucrat și eu până să mă pricopsești tu cu plozi. Crede-mă că îmi e dor de vremea când mergeam la muncă. Mi-e dor să mă certe șefa, mi-e dor de orice. Numai să mai scap de aici!

Și o pufni plânsul, dintr-o dată. Bogdan lăsă copiii să se scurgă în jos din brațele sale înmuiate și schiță numai jumătate dintr-un gest care îi trăda intenția de a o îmbrățișa. Dar ea se feri trecând pe lângă el și hohotind mai tare, merse de se închise în baie. El rămase în mijlocul holului, cu umerii căzuți a neputință. Nu putea să se fi dus și ea măcar în dormitor? Și-ar fi făcut și el dușul. Ciocăni până la urmă ușor, cu sfială.

-Hai măi Sonia, te rog! Hai ieși de acolo!

Ea nu se lăsa înduplecată ușor, ci numai când se auzi urletul de sirenă al celei mici, catadicsi să iasă și merse iute într-acolo. Se schimba un plâns cu altul. Bogdan se băgase deja sub jetul de apă, când încă un țipăt, mai înțăglat decât toate, răzbătu prin pereții casei sale. Era al lui Marius.

-Bogdane, tu nu auzi? Ești acasă, ori nu?

El nu răspunse. Își mută numai dușul de pe corp și lăsă apa ca să-i invadeze  creștetul capului, deși nu avusese de gând să-și spele și părul. Dar nu voia să mai știe de nimic.

*

Gemenii terminaseră de mâncat, cu chiu cu vai. Sonia încă mai alerga însă cu lingurița după gurița Dariei pentru că voia musai să-i dea și morcovul pasat, de curând introdus în alimentația fetiței. Mânjită până la ochi, Daria scotea afară cu limba acea pastă portocalie, al cărei gust deocamdată nu i se părea prea cușer. Fu rândul Maiei să înceapă cu rugămințile:

-Tati ne-ai promis că ne spui o poveste…

-Fie! Am să vă spun chiar acum, dar să-mi promiteți că o veți asculta pe mama, încuviință Bogdan.

Sonia de data asta se rezumă numai ca să-și dea ochii peste cap, dar tăcu.

-Am să vă spun „Povestea Porcului”…

-O știm! zise Marius.

-Și ce dacă? Eu vreau s-o aud din nou, sări Maia în apărarea tatălui său.

-Nu-i la fel, e alta. E un fel de interpretare…

-Cum adică? se miră fata.

-Nu-l mai întrerupe! se răsti de data asta băiatul, dornic și el să aibă autoritate.

-Off! Tăceți odată, veverițoilor! Bine v-a mai zis mama. Așaa… Cică era odată o prințesă…

-O prințesă adevărată? interveni fetița.

-Da, adevărată. Cum sunt toate fetițele mici și iubite de părinții lor. Tu nu ești o prințesă? Ia spune! și zicând asta, se întinse și o sărută pe frunte.

-Hai odată! Spune mai departe! îl zori băiatul nerăbdător. E făcută de tine, nu?

Bogdan înțelese gelozia lui Marius și îl pupă și pe el înainte de a continua:

-… Și prințesa aceasta se făcuse mare și îi sosise vremea măritișului. Cum se întâmplă oriunde în lume, începură să vină pețitorii. Soseau feciori de împărați mândri, îmbrăcați în fireturi de aur, cu calești poleite și cai împintenați. Dar fata nu se împăca la niciunul. Ea le zicea la toți că își mai așteaptă sortitul. – Cine-i ăla? o întrebase tatăl ei. – Nu-l știu dar când am să-l văd, am să-l recunosc, a răspuns ea. Trecu un timp bunișor. Bobocul dăduse în floare, iar floarea se desfăcuse până la ultima petală. Curând ar fi urmat să se desprindă, căci nu mai era tocmai o copilă. Lumea de la curte începuse să șușotească, iar împăratul se făcea foc și pară pentru asta. A scos chiar și un decret de interzicere a șușotitului, amenințând cu pierderea capului pe acela care va fi prins că nu se supune poruncii. Dar în sinea lui, chiar dacă se arăta mânios pe dinafară, recunoștea că oamenii aveau dreptate să șușotească. Ce s-ar alege de împărăție fără un vlăstar împărătesc? Dar nu îndrăznea să-i vorbească nimic fetei sale, pe care o iubea ca pe lumina ochilor. „Dacă el nu mai vine, am să plec eu în calea lui” și-a zis atunci prințesa, care simțea și ea ce se petrece în jurul său, că doar nu era o fată îngustă la minte. Și a plecaaat. Vedeți voi, nu era ea îngustă la minte, dar un pic cam răsfățată tot era și voința sa era mai de neclintit decât a bietului părinte, care cât era el de împărat n-a fost chip s-o oprească, cu toate rugămințile sale înlăcrimate. Își luă cu ea numai o bocceluță mică cu de-ale gurii și așa plecă la drum, refuzând alai, suită, sau orice ajutor cât de mic. Tatăl său rămase în cămările sale frângându-și mâinile și fiind convins că și-a petrecut fiica pe ultimul ei drum. Care drum se făcea în toate direcțiile și odată ieșită pe poarta palatului, prințesa sta în loc și nu știa încotro s-o apuce. Îi picară însă ochii pe o buburuză mică și luând-o ca pe un semn al ursitei sale, se duse după ea pe direcția indicată de zborul acelei gărgărițe. Și merse și merse, până ajunse într-un desiș de pădure. Acolo s-a rătăcit și făcându-i-se frică, se ruga la Dumnezeu ca să o scoată cumva din locul acela înfundat și plin de mărăciniș. Tocmai când o prinsese deznădejdea, răsări dinaintea ei un românaș sprâncenat și drăguțel, care zâmbindu-i blajin, îi spuse: -Te-oi fi rătăcit domniță, bag seama! Hai nu te teme, că te-oi scoate eu iar la lumină. Cunosc bine această pădure că eu mi-s puiul ei. Și fata nu stătu mult pe gânduri și îl urmă. Ce altceva mai bun avea de făcut? Flăcăul o conduse pe cărări întortocheate, numai de el știute și vorbindu-i lin, cu un glas blând, ea nu mai simțea pe unde calcă și nici n-a băgat de seamă cum au ajuns la capătul pădurii. Și văzând lumina printre tulpinile copacilor de la margine, parcă îi părea și rău că o să se despartă. Își zicea că tocmai el e omul pe care îl căutase și toate semnele după care l-a aflat, o îndreptățeau să creadă acest lucru. Așa că se opri în loc și îl privi verde în față când îi zise: -Tu știi măi românașule, cine sunt eu? -Cine să fii, nu ești om ca toți oamenii? -Ba da! Dar sunt și fiică de împărat. Și dac-ai vrea, am să te duc la tatăl meu să mă ceri de nevastă. -Mare cinste îmi faci, dulce prințesă! zâmbi el pe sub mustață. Și neobișnuită. Parcă flăcăii cereau mâna fetelor și nu invers. Și-apoi de ce să vrei tu un om simplu cum îs eu, când regi și împărați ai lumii s-ar bate în războaie pentru mâna ta? -Pentru mine nu ești un om simplu, răspunse fata. Mie îmi pari Făt-Frumos. Și te-am cerut de soț pentru că am simțit în inima mea că pe tine te-am căutat părăsindu-mi palatul împărătesc. Când a zis ea cuvântul acesta, numai ce ochii lui au și scăpărat deodată ca niște cărbuni aprizându-se. Și luând-o de mijlocul subțirel o strânse cu drag la pieptul său. -Of! Că nu credeam să mai aud vreodată vorbele astea. Află despre mine că sunt sub un blestem grozav. Ți-l spun, dacă îmi promiți că vei avea grijă să nu-mi faci rău. Tu mă poți scăpa de el, dar mă poți încă și mai mult nenoroci. Așa că nu știu zău ce să fac… Dar ea i se lipi de gât și îl asigură că are numai simțăminte bune și îi mai spuse ea acolo multe vorbe din cele dulci care le vin pe buze oamenilor atunci când se îndăgostesc, crezând că numai ei singuri de pe toată suprafața pământului, le știu înțelesul. Așa că băiatul se convinse de dragostea ei și se apucă de îi povesti cum a tras el cu arcul și a omorât o scroafă cu purcei de lapte. Iar aceasta grohăind îndurerată că își lasă puii să moară de foame, l-a blestemat să nu mai iasă niciodată din pădure că altfel la lumină neumbrită de frunze, se va transforma în mistreț. Iar când s-a dus la ea și i s-a rugat de iertare, cu ultima răsuflare scroafa i-a mai zis că numai prin dragoste și bătaie va scăpa.  -Pe asta cu bătaia am înțeles-o deja, adăugă el, că pierzând într-o zi mai multă vreme într-o poieniță luminoasă, îmi crescuse pe mine o piele groasă, urâtă și păroasă ca de mistreț. Și scârbit de înfățișarea asta, atâta m-am bătut cu niște nuiele încât s-a tras înapoi și m-am vindecat. Dar cu dragostea nu am avut cum să-mi dau seama până acum, că nicio copilă nu a mai trecut pe aici, de ani și ani. Auzind că nu îl poate scoate din pădure, fata se hotărî să rămână ea acolo ca să stea împreună. Și au trăit în bucuria dragostei lor, vreme lungă. Le era bine, dar prințesa la un moment dat a început să se plictisească și să ducă dorul traiului de la curte, unde avea servitori mulți și mese îmbelșugate. Și spunându-i lui Făt Frumos că îi e dor de tatăl ei, împăratul și de alți oameni de la curte, îl tot punea să probeze blestemul și să iasă la lumină. De fiecare dată el se făcea rugos și păros sluțindu-se, dar pentru vindecare îl ajuta și ea, altoindu-l pe toate părțile cu un târn de nuiele, anume împletit pentru asta. Și când el se ruga la urmă însângerat tot și cu lacrimi în ochi să nu-i mai ceară asta, îi răspundea în felul acesta: -Dar cât crezi omule că am să mai stau eu aici cu tine? M-am săturat să trăiesc ca o pustnică și vreau să văd dacă nu cumva ți-a trecut. Tu spuneai că iubirea te va vindeca. Nu te-am iubit eu destul? Dar mi s-a cam luat! Și astfel într-o zi, s-a hotărât să-l părăsească…

-Cum adică, a plecat de tot? sări Maia de la locul ei.

-Nu-l mai întrerupe, că ai să vezi tu la urmă… o sfătui Marius atoateștiutor.

-La urmă!… Văd că se cam lungește povestea asta, interveni și Sonia care de când auzise comentariile pe seama iubirii, îl ascultase pe Bogdan cu o circumspecție crescătoare, convinsă că bate el niște apropouri pe acolo, așa cum îi era felul.

Se ridică cu Daria în brațe și anunță:

-Eu mă duc și încerc s-o culc din nou. Să aveți grijă să nu faceți gălăgie. Și Bogdane vezi că nici gemenii nu trebuie să mai stea mult. Viața nu e ca în povești. Ai văzut când ai fost la baie că robinetul ăla de apă rece nu se mai închide bine? Pică, pică într-una, așa ca la femeia văduvă. Să plătim o grămadă de bani de pomană.

Și zicând aceasta, ieși. Se lăsă o liniște ciudată în cameră pe urma ei, nici copiii neîndrăznind ca să o tulbure. Apoi Bogdan zise încet, parcă rugându-se:

-Are și mama dreptate! Ce-ați zice să dați fuga și să vă spălați pe dinți? Continuăm povestea mai târziu și o să o ascultați mai departe întinși în paturile voastre. Stați să vin eu ca să vă deschid apa…

Mai târziu e o vorbă ca toate vorbele… După ce au plecat copiii spre dormitor, Bogdan s-a chinuit puțin prin baie cu o cheie franceză, încercând să repare defecțiunea. Copiii îl strigau să vină mai repede, Sonia să facă liniște… Constatând într-un final că nu e în stare să repare, țârâitul apei fiind acum și mai pronunțat, s-a enervat și a renunțat. O să cheme mâine un instalator, și-a zis. A deschis ușa încet, băgând numai puțin capul și sperând ca ei să fi adormit.

-Tati! îl strigă Marius din patul de sus. Nu dormim!

-Foarte rău! șopti Bogdan.

-Dar nu ne-ai terminat povestea! scânci și Maia, alintându-se.

-Nu țineam neapărat să o mai termin, zise tatăl iritat. E tristă. Prințesa a plecat, Făt-Frumos s-a luat după ea, a căzut în lumina soarelui și apoi s-a transformat în mistreț. A luat-o la fugă îndărăt în pădure și s-a pierdut în întunericul ei. Fata nu l-a mai văzut și nici nu îndrăznea să-l caute în adânc ca să nu se rătăcească din nou. S-a întors la palat, dar împăratul murise și alt boier mare îi luase locul. Așa că au alungat-o. Gata, s-a terminat. Culcați-vă!

-S-a terminat așa? se miră Marius.

-Da. De ce nu? Și poveștile se pot termina trist. Ca și în viață… Și ieși.

Când se întinse oftând alături de Sonia, pe care o credea adormită, ea se întoarse spre el încolăcindu-l cu brațele calde și îi șopti la ureche:

-De ce plânge Maia?

-Nu știu, cred că nu i-a plăcut povestea.

-Ce focului măi Bogdane, ce ți-a venit să le spui povești triste înainte de culcare?

-Eram furios! Azi am avut o zi grea și…

-Tu știi ce zi a fost azi? îl întrerupse Sonia sărutându-l pe ochiul drept. Avea gust sărat, de la o lacrimă zdrobită sub pleoapă. Azi am împlinit zece ani de la căsătoria noastră! spuse tot ea dintr-o răsuflare. Eram necăjită că nu mi-a reușit tortul pe care am vrut să-l fac. După ce că mi s-a tăiat crema de nu știu câte ori, am reușit până la urmă să-l și ard. L-am lăsat ascuns în cuptorul aragazului și voiam să-l arunc abia mâine, în lipsa ta. Și spunând asta chicoti drăgălaș. El simți cum i se topește o gheară ce îi sta pe inimă și înmuindu-se de drag, o sărută prelung. Toate supărările din capul său dispăruseră dintr-o dată ca și cum n-ar fi fost. Îi povesti și ei scena de la birou, când șeful lui îl făcuse porc obraznic, pentru că i s-a opus.

-Porc e el, boșorogul dracului! rezolvă pe loc Sonia diferendul dintre subaltern și șef.

-Stai să mă duc ca să împac copiii, se ridică Bogdan cu elan. Să nu adormi, da? Și o sărută promițător.

-Ați adormit? Începu el vorba, deși se auzeau încă prin obscuritate niște suspinuri înfundate.

-Aia nu e poveste, ce ne-ai spus tu! îl certă Marius.

-Ba este, dar nu aveam răbdare să o termin în seara asta că îmi e somn, teribil de somn. Dacă vă culcați cuminți, am să v-o isprăvesc mâine seară, da?

-Păi nu s-a terminat? zise Maia cu o speranță renăscută, scoțându-și iute căpșorul de sub cuvertură.

-Sigur că nu! Ați uitat ce a zis scroafa? Că iubirea îl va salva până la urmă.

-Și s-a întors la el?

-Sigur că s-a întors! Dar este mult de povestit, o aventură întreagă. Rămâne pentru mâine să vă spun cum a reușit să o scoată la capăt.

-Deci se termină cu bine, nu-i așa? ceru Marius o asigurare.

-Sigur că se termină cu bine, toate se termină cu bine. Hai să vă culcați acum. Noapte bună!

-Noapte bună! răspunseră și copiii, culcușindu-se liniștiți în așternut.

Bogdan ieși încet din camera lor și pătrunse la Sonia cu inima bătându-i năvalnic și fața radiind de bucurie. O iubea la fel de mult ca și acum zece ani.

Măruntul -IX

Maricek și-a petrecut toată dimineața într-o surescitare maximă. Cum nu avea stare să stea închis în casă, își tot căuta de lucru pe afară, căci așteptarea clipei de înfruntare făcea ca acele ore să pară mult mai lungi decât în realitate. Pâcla de căldură care începuse încă de pe la orele nouă și jumătate, îi dădea și mai mult senzația de timp oprit. Bolta azurie a cerului, sta ca un capac peste o oală sub presiune, sau cel puțin așa o percepea el. Își puse capul sub cișmea și apa îi curse peste tot, intrând gâdilăcios pe sub cămașă și răcorindu-i pielea. Dar cel mai bine se simțea că își răcorise capul fierbinte. Ud până la piele, se gândi să intre totuși înăuntru ca să-și schimbe hainele, dar o mișcare umbroasă pe cer îl făcu să se uite mirat în sus, ca în fața unei minuni. De nicăieri se adunau nori și parcă o mână nevăzută îi deplasa încolo și încoace, strângându-i ca pe niște oi în staul, într-o liniște mătăsoasă căci vântul de-la suprafața pământului abia dacă adia. Se uita în sus cu mirare și vedea cum se înnegrește totul, iar zigzaguri tăcute încă se formau departe, în înalt, ca și cum s-ar fi crăpat o oglindă uriașă în mai multe locuri. Dinaintea acestui spectacol grandios își șopti un „Doaamne!” evlavios din înspăimântare, ca unul ce se simte mic și becisnic în fața naturii. Și parcă primind și răspuns la gândul său, un vânt venit de nicăieri îl izbi tare peste față, înfiorându-l și făcându-l să se zgribulească sub o răcoare adevărată. Rafala aceasta îl determină chiar să dea capul într-o parte, întorcându-l pentru a-și regăsi aerul respirației. Și tocmai atunci, pe deasupra gardului nu prea înalt, văzu înaintând aplecată în față, o femeie ce semăna cu… Era chiar ea, tovarășa lui învățătoare. Nu mai avea timp să se schimbe. Se duse așa cum se afla la poartă, ca să i-o deschidă. Mânat din spate de suflul care se întețise, ajunse iute, numai din câțiva pași. Și când strânse clanța în mână, un fulger năprasnic crăpă văzduhul de sus în jos, drept deasupra lui, trăsnindu-l.

*

Iuliana văzu și ea sulița fulgerului, ca niciodată atât de aproape, dar abia când bubui amarnic tunetul, simți cum îi sare inima din piept de la spaimă. „Doamne apără și păzește, ce-a fost asta?” își zicea ea trecându-și mâna iute în semnul crucii de mai multe ori pe dinainte. Se oprise în loc, țintuită de la sperietură. Numai mâna singură se mișca parcă dintr-un reflex atavic, ea nefiind obișnuită cu astfel de obiceiuri ritualice. Și totuși trăsnetul se abătuse la câțiva pași înaintea ei. Mai mult din curiozitate se urni din loc, să vadă ce-a lovit până la urmă. Abia apoi și-a amintit că își fixase ca reper gardul din panouri de beton prefabricate, care se zărea la nici zece metri depărtare. Pe urmă venea imediat gardul din uluci joase al proprietății lui Maricek, căci așa se orientase când venise în recunoaștere atunci, cu soțul ei. Și chiar acolo fulgerase. „Doooamne!” își repetă ea iar, dar mâna zeloasă de mai înainte rămase de data aceasta în dreptul pieptului, apăsând ca să-și țină răsuflul greu și bătăile inimii.

*

Ploaia cădea în ropote, de parcă fulgerul acela tăiase fundul cerului și apa strânsă de atâtea zile, se voia revărsată acum dintr-o dată. Deasupra lui Maricek întins pe jos fără semne de viață, învățătoarea udă fleașcă se canunea ca să-l resusciteze. Părul îi atârna în zbilțe de pe care apa se prelingea pe fața lui inertă când se apleca să-l mai asculte din când în când cu urechea. El rămăsese cu dinții încleștați și nu putea ca să-i facă respirație gură la gură. Lasă că nici nu-i prea venea oricum, ca să-și pună gura peste a lui. Dar îi trăgea palme cu nemiluita și îl apăsa pe piept strigându-i tare:

-Maricek! Mă băiatule trezește-te, tu n-auzi? Maricek!

La început a fost o durere atroce care i s-a lăsat prin toți mușchii deodată, cu un fel de arsură rece. Era înțepenit cu mâna pe clanță și când din partea cealaltă Iuliana a împins poarta ca să intre, el s-a prăvălit ca un buștean retezat, numai mâna arsă și lipită de fier, desprinzându-se anevoie și amortizându-i cumva și căderea. Parcă zile trecuseră și nu minute, de atunci. Nu mai știuse nimic de el din momentul fulgerului. Își revenea cu greu, abia întors din moarte și senzații nenumărate îi parcurgeau trupul mititel. De auzit, nu auzea încă nimic dar când întredeschise ochii, văzu buzele învățătoarei cum se rotunjeau strigând numele său și îi veni să glumească răspunzând „Prezent!” Dar nu putea să se miște și nici ochii nu era sigur dacă îi deschisese. Totuși vedea. Iar apa care se scurgea pe lângă el și venea de deasupra, o simțea caldă și bună, ca îmbrățișarea Soniei. Capul i se mișcă într-o parte dar nu că așa a vrut el, ci din forța palmei femeii, care ostenise să-l tot cheme. Și atunci i se întâmplă și minunea. Dinspre cap, niște globule mici și luminoase, se porniră să circule prin el. Le simțea trecând iute prin terminațiile nervoase ca trenul prin tunel și scânteind din când în când un fel de foc de artificii. Maricek vedea acum în afară, dar se vedea și pe el pe dinăuntru și i se părea fascinant acel joc de lumini.

-Mare ești Doamne! rosti el clar dintr-o dată și femeia se opri cu mâna ridicată în sus. Nu știa că de data asta vorbise și i se părea că încă se află în sine și în lumea gândurilor din simțuri. Descoperise acum că exista și o astfel de lume, care sta ca o fântână în el, neumblată. Și ori de câte ori se apleca deasupra ei, îi ieșeau la iveală noțiuni de existența cărora nu avusese habar, deși fuseseră acolo tot timpul, în el. Îi veni din nou să zâmbească și de data asta chiar reuși.

-Doamna învățătoare, nici nu știți ce bucurie mi-ați făcut, cu vizita dumneavoastră!

Ea îl privi cu suspiciune și da să-i răspundă ceva, dar pe urmă își aduse aminte că stă de atâta timp în ploaia aceea și își zise că dacă intră acum în casă și se schimbă, ar fi poate șanse să nu se aleagă și cu o pneumonie.

-Avem haine de schimb, desigur. Mama mea era cam de talia dumneavoastră și n-am știut ce să fac cu hainele ei. Le-am păstrat în șifonier. Am să vă rog să mă ajutați însă. Nu îmi simt niciun mușchi încă și chiar nu știu cum de pot vorbi. Dar așa cum văd, picioarele nu au nimic, și niciun alt fel de traumatism nu se evidențiază deocamdată. Pare să se fi produs totuși o paralizie de tip brahial, căci la nivelul distal, mă simt făcut praf. Trebuie să încercăm să mă ridic de aici, căci n-are a face cu brațul afectat. Lasă că așa îi și trebuie acestei mâini criminale.

Făcuse o glumă, dar învățătoarea nu putea avea altă reacție, decât o gură larg căscată.

-Va urma-

La Suceava nu s-a sărbătorit Ziua Națională a României… s-a sărbătorit ziua celor mulți și singuri

Am zis că poate este prea mult să republic în aceeași zi, două texte aparținând altor autori. Deosebiți, din zone diferite, dar deopotrivă de apreciați de către mine. Iar eu postez nu prea des și acum dintr-o dată două, care nici măcar nu sunt ale mele? Dar este ziua României azi și nimic nu e la fel ca oricând. Și mi se pare potrivit să mă exprim astfel, de data asta sondând nu în mintea și în sufletul meu, care oricum sunt exagerat de gonflate tocmai datorită acestui moment înălțător, ci prin scrierile altora pe care îi apreciam demult parcă prea stingher, ei meritând negreșit o recunoaștere mai mare.

Jurnal de Bucovina

„Un cântec istoric mi-aduce aminte,

Că frații în veci vor fi frați,

Un cântec de luptă, bătrân ca Unirea,

Voi compatrioți ascultați,

Un cântec de luptă, bătrân ca Unirea,

Voi compatrioți ascultați….”

România Speranței

O voce micuță, de nici măcar 5 ani, intonează acest cântec mare. Mă aflu în autobuzul numărul 2 ce merge spre Centru, încercând să ajung la timp pentru festivitățile ce au loc în centrul Sucevei cu ocazia Zilei Naționale a României. În fața mea, doi copilași, un băiețel și o fetiță fac ultimele pregătiri pentru această zi. Băiețelul este îmbrăcat tradițional, ca un românaș autentic, fetița poartă în piept, peste rochița nouă, o cocardă cu tricolorul. Băiețelul repetă cântecul, iar fetița îl corectează. Ea e mult mai mare. Are 6 ani și este deja în clasa 0, dar știe cântecelul de anul trecut, când era mică. Mama lor îi mănâncă din ochi de dragi și încearcă…

View original post 1,019 more words

România mea

Recunosc această Românie prezentată de Dana. O iubesc pentru că este a mea, cu bune și rele. Și a noastră, a celor care simțim la fel. Dar până și soarele uneori ne scaldă în dogoarea cuptorului, iar alteori își mijește zadarnic dinții ascuțiți, că sunt străpeziți de neputință și nu ne poate încălzi. Și noi îl știm totuși că e acolo, ca leagăn al existenței noastre și îl iubim.

Ziua României o sărbătorim la 1 Decembrie pentru că s-au văzut laolaltă, măcar că pentru puțină vreme, toate provinciile românești. Și a existat acest moment extraordinar când brațele noastre, ale tuturor, au fost împletite în horă mare. Petre Țuțea spunea undeva că poporul român este sortit paradoxurilor. Păi parcă și această sărbătoare națională se circumscrie ideii sale, căci deși din punct de vedere calendaristic cu data aceasta începem iarna, pentru noi va fi mereu punctul primăvăratic de naștere al națiunii. Trăiască România Mare! Și dacă în fața urării acesteia vor mai fi umeri care se chircesc să nu deranjeze puterile externe, să zicem măcar din toată inima : Trăiască românii de pretutindeni!

Dana Fodor Mateescu

Există o Românie frumoasă, cu ochii albaștri de Voroneț și părul ca grâul de august, o Românie curată, a datinilor și obiceiurilor populare strămoșești, care încă se mai păstreză în inima ei, ca într-un tezaur neprețuit.
Există o Românie visătoare și bună ca pâinea aburindă abia scoasă de pe vatră, o Românie veselă, abia așteptând să se prindă la horă și joc, în care dragostea adevărată și speranța refuză să moară, o patrie a olimpicilor la informatică și a dascălilor care le-au călăuzit pașii, a lucrului bine făcut, cu migală, talent și dăruire, a sacrificiului și a roadelor obținute în urma lui, a ochilor micuți care privesc cu încredere spre viitor.
Există o Românie în care copiii își iubesc și-și respectă părinții, o Românie puternică și frumoasă.

View original post 363 more words

Bucovina

 

486418_466513040039174_1240050632_n-1Suntem datori să nu uităm.

La 28 noiembrie 1918, Bucovina se alipea Regatului României, consfințind unirea prin Congresul General al Bucovinei, la care au participat membrii Consiliului Național Central Român, delegații Consiliului Național Polonez, ai Consiliului Național German, precum și reprezentanți ai comunelor rutene.

Rezoluția Congresului, exprimând voința națională a locuitorilor din această provincie, enunța cu solemnitate: „Drept aceea, noi, Congresul General al Bucovinei, întrupând suprema putere a țării și fiind investiți cu puterea legiuitoare, în numele suveranității naționale, hotărâm: Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacik și Nistru, cu regatul României”

Pe vecie!… Da, așa s-a vrut.

Cu șapte luni mai înainte, la 27 martie, Basarabia se unise deja cu România, iar Bucovina venea să întregească și ea acum trupul țării, precedând astfel marele act al Unirii de la 1 Decembrie, când atașându-se și Transilvania, deveneam România Mare. Am fost pentru o vreme o Românie dodoloață, așa cum ne povestea cu emoție Lucian Blaga.

Apoi…

Speranțe vin, speranțe se împlinesc, speranțe se risipesc. Factori străini de noi ne-au sfârtecat din nou.

Dacă despre Basarabia, acum stat autonom purtând numele de Republica Moldova, se mai poate vorbi, gândi și închipui că vreodată, poate chiar în anii vieții mele, se va întoarce în brațele întinse ale fraților de dincoace de Prut (e ceva mai mult de sorbit decât fusese Milcovul, dar unde punem umărul cu toții, se poate 😊 ), nu la fel stau lucrurile din păcate și cu Bucovina, căci această dorință e greu de îndeplinit. În contextul geopolitic de astăzi, această pretenție din partea noastră ar crea falii tectonice în geostrategia politică, cel puțin în perioada de acum și nimeni nu îndrăznește să zică nimic, temându-se de o cutie a Pandorei cu praf de pușcă.

De aceea s-ar cuveni ca măcar noi între noi să nu uităm. Să nu lăsăm colbul uitării așternut peste conștiințele noastre frățești și să purtăm începând chiar de azi tricolorul la vedere.

Cu mândrie, demnitate și dragoste, pentru toți frații noștri de același sânge, acolo unde ne regăsim.