Lupa -30

images

A doua zi, fãrã ca sã-l pregãtesc, era ultima înainte de plecare, l-am luat pe Danny cu mine și ne-am dus în satul lui Ilie Vãduva. Acolo, am întrebat de nea Marin, cel care vinde cartofi.

-Dați și la En-Gros? L-am întrebat eu pe om când a venit la poartã. Făceam pe negustorul.

-Domne, nu știu cine v-a spus despre mine, îmi rãspunse el. Poate cã odatã aș fi avut sã vând așa, dar sunt ani de zile de atunci. Acum nu am așa de mulți, cã nu mai cultiv pe suprafațã mare.

-Dar de ce? M-am prefăcut eu mirat.

-De ce… Pentru cã sunt bãtrân de-acuma, nu mai sunt în putere și nu mai am nici ajutor.

-Munciți adicã fãrã ajutoare? La vârsta dumneavoastrã?

-Nu bre! Cum fãrã ajutoare? Arãt eu a om care sã mai fie bun de sapã? Iau ajutoare când se fac lucrãrile. Dar numai atunci… Ajutor însã numesc un om de încredere, bun la toate. Așa cum am avut cândva.

-Ce s-a întâmplat cu el? Se bãgã și Danny în vorbã.

S-a pripit, eu aș mai fi fãcut niște ocoluri, simțeam cã omul încã nu era pregãtit pentru o abordare directã.

Nea Marin s-a uitat dintr-o datã chiorâș la noi și ne-a zis:

-Da ce vã privește pe dvs., de puneți atâtea întrebãri? V-am spus cã n-am cartofi la angro de vânzare și gata.

Dãdea sã plece și sã ne lase la poartã cu toate întrebãrile fãrã rãspuns. Atunci m-am hotãrât și l-am strigat:

-Nea Marine, nu plecați. Doar o informație sã-mi spuneți, vã rog, și vin și eu apoi cu vești cãtre dvs.

-Ce vești, bre? Ce o tot dați cotitã… Vorbește odatã cumsecade, omule. Ce mã iei pe mine cu cartofi și alte alea dacã altceva ai în cap?

-Aveți dreptate, dar uite cum facem. Ne rãspundeți la o întrebare, una singurã și vã promit apoi cã vã vom povesti ceva care o sã vã aducã, zic eu, bucurie.

-Și care este, mã rog, întrebarea?

-Ne interesãm de bãiatul ãla, țiganul care te ajuta la muncã… Iliuțã.

-Ce vreți sã știți despre el? Nu știu nici eu prea multe. Era un om cuminte. Eu n-am crezut prostiile care s-au spus despre el. A plecat într-o zi dupã o fatã și de atunci nu l-a mai vãzut nimeni. Poate ãlalalt, Jan…da. Pe ãla îl cred în stare, cã era derbedeu. Pe ãla l-au gãsit omorât în casã, cã se împuțise și așa l-au descoperit. Își luase casã la oraș, prãpãditul. Avea tot gâtul ars cu acid. Cine l-a omorât l-a mai și chinuit, așa spune lumea. Dar cã Ilie a fost și el bãgat în asta, eu nu o mai cred. Eu i-am zis și maicã-sii, chiar deunãzi, cã ne-am întâlnit la magazin:

-Țațo sã nu crezi prostiile astea pe care le vorbește lumea. Mai bine când faci pomanã sã le faci la amândoi pentru cã eu cred cã ãia de l-au omorât pe Jan, i-au fãcut de petrecanie și lui bietul Iliuțã, neștiind sã-i deosebeascã.

-Nu i-ai spus bine nea Marine, pentru cã nu e mort. Trãiește în Scoția și e bine sãnãtos. El mi-a povestit de dumneata. Dar era speriat de ãia și s-a temut și el pentru viața sa.

Auzind asta, omul s-a întors pe cãlcâie și a intrat în casã strigând la femeia sa:

-Aurico! Aurico! Auzi mã, cã trãiește Iliuțã!

Danny se uita spre mine mulțumit cã se adeverește povestirea celui care îl crescuse.

-Nea Marine, fii cu luare aminte, sã nu te mai audã careva. Zisei eu sã-l temperez pe bãtrân. Pentru cã Ilie trãiește acolo cu spaima cã ungurii ãia l-ar putea ucide și pe el.

-Nu are de ce, bre! Au fost prinși cu toții. Erau o bandã de opt tâlhari, în cârdãșie cu un doctor de la Oradea. Ãia nu mai ies de la închisoare toatã viața lor, pentru câte capete de acuzare li s-au pus în cârcã.

-Atunci am sã-l înștiințez când îl voi întâlni, cã nu mai are motiv de fricã.

-Sigur, domnule. Sã vinã acasã liniștit, cã mã-sa și-așa e cam bolnavã și știu cã ținea mult la ea.

*

În avion l-am vãzut pe Danny cã se tot frãmântã ca și cum ar dori sã-mi spunã ceva. Cam bãnuiam despre ce e vorba și ca sã-l ajut, i-am zis:

-Danny știu, sau cred cã știu, ce te frãmântã. Ca sã nu-mi dau eu însã cu presupusul și ca sã ne fie mai ușor tuturor, ai putea și tu sã fii mai deschis cu mine. O sã vezi când mã vei cunoaște mai bine cã sunt un om rezonabil. Nu trebuie sã te ferești de mine când te mai duci sã-l vezi pe Ilie…

-Acum și-așa cred cã o sã se întoarcã în țarã la mama lui, mã întrerupse el.

-Da. Probabil cã da. Dar voiam sã spun despre sentimente… Înțeleg cã ești atașat de cel care te-a crescut și așa este și normal. În ce mã privește însã, eu n-am înghițit tot ce a povestit, sã știi. A zis cã n-a fost decât un moment pe care sã i-l pot imputa… Când a rãmas singur cu tine în casa lui Jan. Dar apoi de ce nu putea? De ce s-a complicat? Sã fi plecat numai el. Pe tine sã te fi lãsat undeva…la garã, la aeroport… Nu era totul mult mai ușor? Oricine te-ar fi vãzut ar fi știut cã ești copilul dat dispãrut. Erau afișe peste tot. În loc de asta ți-a pregãtit acte false, te-a scos din țarã…

În tot timpul cât i-am vorbit îi urmãream expresia feței ca sã știu dacã sã continui, sau sã mã opresc. Nu voiam sã-l supãr, îmi doream doar sã-i spun ce gândesc. Și îmi doream nespus ca sã știu ce gândește el.

Dar nu am mai apucat sã aflu. Alãturi de noi ocupa loc o mãmicã al cãrei copil era de sub un an. Deși vorbisem în șoaptã și acela dormise tot timpul zborului, s-a pornit așa dintr-o datã un altul mai din fațã sã scânceascã și apoi nervii tuturor copiilor au luat-o razna. Gãlãgia s-a propagat cu vitezã iar când s-a pornit și ãsta…nu a mai fost de oprit. Noroc cã zborul nu a mai durat mult și într-o jumãtate de orã aterizam. Abia când aplaudam prestația pilotului, s-a oprit și copilul din plâns. De-aș fi știut cã asta era soluția, ce aș mai fi plescãit eu din palme…mai ceva ca o focã dresată.

Tocmai în șerpuitoarea coadã de pânã la punctul de verificare a pașapoartelor, am reluat discuția cu Danny. I-am zis ce mã frãmânta:

-Când am plecat în lume, am plecat pentru cã luam foc sã mai calc pe urmele unde odatã fusesem fericit. Nu mai rãbdam, așa cã am fugit cât mai departe de locurile acelea. Acum însã…nimic nu-mi mai justificã aceastã peregrinare. Iulia este acolo, tatãl meu…încã este acolo, iar tu… Tu ești în viață! Trăiești! Asta e cel mai important pentru mine. Sã știu cã ești viu. E de ajuns ca de acum încolo sã fiu liniștit în ce te privește.

Am tãcut puțin pentru a-mi regla respirația și bãtãile inimii, apoi am continuat:

-De aceea nu voi mai rãmâne mult pe aici. Voi discuta și cu McConor și îi voi vorbi despre planurile mele…Care sunt de întoarcere acasã.

Privirea lui acum era încețoșatã de lacrimi, de lacrimile unor regrete. Pentru prima datã parcã, se uita la mine ca un fiu la tatãl lui.

-Mai rãmâi mãcar pânã la nuntã. Îmi zise cu glasul sugrumat.

-Pãi este pregãtitã? Când va fi? Cu cine ai discutat?

Mã temeam sã aud numele lui Vãduva, pe care eram gelos, chiar și pe al lui McConor… Însã el a spus:

-Cu Imma!

Am simțit atunci nevoia sã-mi exprim starea sufleteascã, care era de maximã duioșie și l-am apucat de mânã.

Mi-a rãspuns de îndatã printr-o strângere puternicã, plinã de cãldurã.

Asta m-a făcut să-mi dau seama cã numai firea mea dificilã și țepii cu care îmi tunasem carapacea, mã opreau la distanțã fațã de oamenii la care țineam.

-Cât de curând, dar nu am pregãtit nimic! Continuã Danny sã-mi rãspundã, în ordine inversã, la întrebările de mai-nainte.

-Bine tati. Ne vom pregăti împreună, am spus eu cu afecțiune.

Nu mai era nici Dãnuț, nici Danny, ci fiul meu, copilul care îmi fusese luat aproape din mâna mea. Și îl strângeam de parcă m-aș mai fi temut încă să nu-l pierd.

Nici nu i-am mai dat drumul pânã am ajuns în dreptul polițiștilor de frontierã.

-Va urma-

Lupa -29

images

Hmm! Tata emoționat? Tata sentimental? Îl priveam mirat deoarece pentru mine acea nouă înfățișare nu îl reprezenta.

Fusese un om energic, tenace și cutezător. Nu avea o statură impunătoare, dar firea lui aspră și iute, îl făcea să pară. Când eram copil, așa mi-l închipuiam pe Ștefan cel Mare, un fel de tata cu plete și mustăți. Justițiar prin excelență, își asumase în viață cele mai mari riscuri pentru a schimba răul în bine. Părinții săi fuseseră țărani, dar din aceia care țineau la renumele lor de oameni harnici și cinstiți. Prin instaurarea comunismului, în viața oamenilor se petrecuse un fel de răsturnare a valorilor. Cei care se zbătuseră mai mult ca prin muncă și numeroase privațiuni, să-și facă un rost, chivernisindu-și cât de cât gospodăriile lor, treceau acum drept chiaburi. Bunicul însă provenea dintr-o familie cu șapte frați, așa încât, cu partea care îi revenise nu putea fi considerat înstărit. Astfel că tata a putut ocupa postul de contabil la Sfatul Popular. O vreme tulbure în care oamenii, deja săraci, erau siliți să dea cote și impozite peste posibilitățile lor materiale. Mereu de partea oamenilor neajutorați, el îi anunța prin alții, în care se încredea și-i prevenea când aveau să treacă colectorii pe la ei. Oamenii își piteau atunci în pripă bruma de pe sărăcie, pe unde puteau, găinile prin vecini, vaca la cumnată, macatele în pod… Și perceptorii se întorceau umiliți, cu căruța goală la primărie. La un moment dat s-au prins de unde li se trage și l-au acuzat de sabotaj. Au venit într-o noapte și l-au arestat. Nu a stat mult, pentru că nu au putut strange probe. Dar l-au chinuit și l-au bătut zile întregi. Niciun om însă nu l-a trădat, așa încât a revenit acasă. Dar din noaptea aceea, mama s-a îmbolnăvit. Șocul și spaima suferită, i-au produs o hemipareză pe partea dreaptă. Ea nu s-a mai dus la școală de atunci, desi fusese o învățătoare foarte bună. Se rușina de această deformație și nu voia să fie văzută astfel de copii.

*

Într-o zi eu repetam de zor o poezie pe care o aveam de pregătit pentru serbare. Era încâlcită, plină de osanale iubitului conducător. Pentru că învățam bine, eu le primeam pe cele mai grele. Dar eram mândru de acest rol și în general eram mândru de mine, în hainele mele de pionier. Cu șnurul galben pe piept și cu multe insigne, mă vedeam în oglindă ca pe un general. Învățasem cu mama multe poezii de Coșbuc, pe care le recitam împreună prin casă. Dar aceste cuvinte goale de conținut îmi era foarte greu să le memorez, darămite să le și recit. Versurile erau searbăde și totodată pompoase iar cuvinte ca patrie, iubit conducător, partid, triumfător, spice, roade, cârmaci, împliniri… se tot repetau. Erau niște simple vorbe goale și atât. Tata a trecut prin cameră și auzindu-mă, s-a oprit să mă asculte. Eu i-am dat foaia după care repetam, ca să-i fie mai ușor să mă umărească. S-a uitat pe ea iar pe la a doua strofă, m-a întrerupt:

-Știi că eu l-am cunoscut personal pe Ceaușescu? Mi-a și adresat niște vorbe…

-Da? Am zis eu, bucuros de această onoare pe care o avusese.

Tovarășul Ceaușescu era pe toți pereții școlii noastre și era cel mai iubit fiu al țării, normal că era o onoare.

-Daa….Spuse el cu un oftat, așezându-se pe pat în fața mea.

….Era vremea în care oamenii trebuia să-și dea acareturile la C.A.P.  Pământurile de-acum erau deja înscrise în cooperativă. Dar cu caii însă… La noi a fost atunci o mică revoltă. Îi adunaseră pe toți și îi legaseră de gard, în grădina Sfatului Popular. Cam toți aveau cai în vremea aia și calul pentru noi era mai mult decât un mijloc oarecare, era prietenul nostru. Își puneau problema mai ales de îngrijirea bietului animal. Cine avea să le dea de mâncare, să-i țăsale, să-i adape… Era un sfârșit de noiembrie, nu ninsese încă, dar era frig. Aveau să se îmbolnăvească. Auziseră că vor fi sacrificați și asta îi scotea din minți. Se împotriveau și spuneau că asta nu o să se întâmple decât peste cadavrele lor. „Facem răscoală, oameni buni! Nu se mai poate.” Așa se încurajau ei unul pe altul. Președintele C.A.P.-ului a pus mâna pe telefon și a sunat la Raion. De acolo s-a anunțat conducerea centrală. Iar a doua zi a sosit în fața Sfatului, chiar iubitul nostru conducător…

-Da? Chiar el?

-Chiar el. Dar atunci nu era președintele țării. Era doar un activist mai important. A coborât dintr-un Moskvich negru și mai erau unii care s-au pus pe lângă el. Cu trei mașini veniseră. Se vedea că dintre toți, el e cel mai mare, desi nu era înalt, era așa cam ca mine.

-Și? L-am întrebat eu nerăbdător să aflu mai iute ce vorbiseră.

….-Și când s-a dat jos din mașină, a strigat tare către mulțime:

-Ce se întâmplă aici, tovarăși?

-Noi nu ne dăm caii ca să faceți salam din ei! A strigat al lui Bolge și oamenii au prins toți glas…Nu dăm…Nu vrem…

Atunci Ceaușescu a ridicat brațele în sus, ca să-l lase să vorbească și a rostit mânios către noi, cei care făceam parte din corpul funcționăresc al primăriei.

-E o rușine ce s-a întâmplat aici, tovarăși! Cine v-a dat dreptul să faceți asta? Partidul Comunist nu face nimic cu de-a sila. Să dați imediat înapoi la oameni tot ce li s-a luat!

Toată gloata era bucuroasă și câțiva au strigat: „Ura!”

-Colectivul înseamnă fiecare dintre voi. Cu toții, laolaltă sunteți unul, nu-i așa tovarășe? S-a adresat Ceaușescu unuia, Tătârcă…

-Tatăl lui Marian?

-Da, poate…Iar ăsta a rânjit prostește, că nu înțelegea nimic și a zis:

-Așa e, tovarășe.

-Dar dacă vă răzgândiți, a continuat iubitul nostru conducător, dacă o să înțelegi că ăsta e drumul nostru spre progres, oamenii de aici vă vor sta permanent la dispoziție. Zi și noapte! Nu-i așa tovarăși? A mai zis el către noi. Să vă faceți datoria și să vorbiți cu oamenii, să le explicați. Asta vă cere partidul!

-Dar tovarășul Dima nu este membru, tovarășe. Și vorbește cu oamenii împotriva noastră și se râde de sarcinile noastre.

Primarul era cel care mă pâra. El era un analfabet care nu știa decât să înjure, să fumeze și să scuipe pe jos de ți-era și scârbă de biroul ăla unde sta el toată ziua până seara, când se ducea la bufet. A murit ca un prost, beat în șanț, vai de capul lui. Nu mă înghițea deloc pe mine. El și cu președintele de la C.A.P.  Dar pe ăsta măcar îl mai duce capul. În fine…

Ceaușescu s-a uitat atunci la mine și a zis:

-Așa e tovarășe? Sabotezi programele partidului?

-Nu tovarășe, m-am grăbit eu să neg.

De-abia scăpasem de anchete, pentru aceeași acuzație.

-Ești legionar?

-Nu.

-Poate oi fi țărănist, atunci?

-Nu, nu sunt.

-Uite ce este tovarășe, mi-a mai zis. La noi în partid totul e simplu, e doar alb și negru. Ești cu noi, sau ești împotriva noastră. S-a înțeles?

Și n-a mai așteptat să audă dacă am înțeles sau nu. S-a întors spre oamenii săi, a vorbit ceva cu glas încet, iar apoi a zis tare către oameni:

-Deci ne-am înțeles tovarăși! Vă luați înapoi tot ce vi s-a luat și după ce vă gândiți bine, numai atunci, poate vă întoarceți și vi le înscrieți în gospodăria cooperativei, unde vor fi tot ale voastre, ale tuturor. Așa-i? Și se uita după Tătârcă, dar acesta se dăduse mai la o parte și nu-l mai vedea. M-a privit pe mine încă o dată, încruntat și apoi s-a urcat în mașină.

În noaptea aceea a fost forfotă mare. L-au ridicat pe al lui Bolge. S-au dus și l-au arestat noaptea, că așa umblau ei, ca hoții, numai noaptea…

Și când a zis asta, tata se uita către mama, care croșeta chinuită cu mâna ei beteagă o față de masă. Din croșetă își câștiga ea acum un bănuț, de când nu se mai ducea la școală.

Eu tăceam… Înțelesesem cum a fost cu întâlnirea aceea. După schimbul de priviri cu mama, tata a reluat:

…-Au venit și la noi în seara aia. M-au amenințat că dacă mă mai ridică o dată, nu-mi garantează că am să mă mai întorc întreg îndărăt. Să am grijă ce fac și ce vorbesc. Și să stau acasă ziua următoare, să nu mai merg la muncă. Absență obligatorie.

S-a dus vorba ca fulgerul. Au fost oameni care au bătut din poartă în poartă și au alarmat că îi arestează pe toți care s-au retras de la colectiv. Au zis de al lui Bolge, au zis chiar și despre mine, că m-au arestat din nou. Dimineața erau cu toții ciuruc dinaintea primăriei, cu caii pe care și-i legau acum singuri de gard, zicând: „Mai bine el, decât eu…dați-mi să semnez”. „Bă! Stai așa, făcea al Linii pe deșteptul, semnezi de bună voie? Să nu zici după aia că te-a silit careva.” „Nu bă, dă-te dr… Dă încoace, că știi tu că de bună voie semnez…”

La nici o săptămână de la povestea asta, am primit control de la Raion. Era un revizor bătrân. Nu știu cât de bătrân, dar mie care eram tânăr, așa mi se părea. Cu părul alb și adus de spate. Toată ziua a umblat prin toate dosarele, a puricat tot, tot.

-N-am terminat tovarășe, îmi zice. Trebuie să continuăm și mâine.

-Continuăm tovarășe revizor, am spus eu liniștit. Știam că sunt în ordine.

-Dar în noaptea asta, îmi zice, pot dormi la dumneata?

-Desigur tovarășe. Nu încape vorbă. Eu n-am îndrăznit să vă invit pentru că sunt sărac, la mine este modest și nu mi-am permis.

-Tovarășe, eu vreau să merg la dumneata, înțelegi?

Am înțeles și mai bine după ce am ajuns acasă. Omul ăsta mi-a destăinuit că a fost trimis special ca să mă înfunde. Avea sarcină trasată de la partid.

-Tovarășe Dima, nu știu ce să mă fac cu dumneata. Nu ți-am găsit nimic, dar mă gândesc că ar fi mai bine pentru mine și chiar și pentru dumneata să-ți pun acolo ceva, nu știu, poate mă ajuți și dumneata…

-Stați așa tovarășe revizor, am zis eu, cum să vă ajut? Să îmi găsiți greșeli care nu există? Să mi se impute penalități pe degeaba?

El a oftat și a zis:

-Nu m-ai înțeles. Ăștia dacă îmi scapi mie, te arestează și tot scapă de dumneata, că le stai în coaste… Dar ar mai fi totuși ceva tovarășe, i s-a luminat deodată fața, asta ar putea fi o soluție, mă gândesc.

-Care soluție, tovarășe revizor?

-Înscrie-te în partid! Fă-te și dumneata comunist. Și eu sunt și nu mă doare nicăieri. Te faci comunist cu numele, dar scapi de colții lor…

-Nu pot tovarășe revizor, am răspuns eu, că nu mă lasă tata.

-Asta-i bună! A răbufnit el. Ia adu-l la mine tovarășe, să stau eu de vorbă cu el.

-Nu puteți tovarășe revizor, cum nu mai pot nici eu de acum încolo… Că s-a prăpădit. Iar ultimele sale vorbe au fost astea, că dacă eu mă fac comunist el se va întoarce acolo, în mormânt de supărare. Ultimele sale vorbe, înțelegeți? Ce ați face în locul meu?

Toată noaptea s-a perpelit revizorul meu. Îl auzeam, că îl culcasem chiar aici, pe patul ăsta, iar eu cu mama ta eram dincolo, unde era mai frig.

A doua zi, a mai răsfoit niște dosare, cam o oră și apoi a plecat. A spus că n-are ce să scrie de rău, că n-a găsit nicăieri o situație mai bună și mai ordonată și fie ce-o fi… el o să scrie că m-a găsit bine…

-Te-au mai arestat?

-Nu. M-au lăsat în pace. Dar se fereau de mine când discutau  între ei despre planuri și aplicarea lor.

*

A sosit și ziua serbării. Tremuram în dimineața aia nu atât din cauza relonului răcoros, din care era confecționată cămașa albă, cât din cauza emoțiilor.

Mi-a sosit rândul să recit poezia „El este România”… Era cam așa: „El este România și România el. E conștiința țării într-o zidire dreaptă…Când spunem Ceaușescu se face pace-n lume. Când spunem Ceaușescu, e primăvară-n grâu…”

Tata era în față că oamenii îl respectau și îi ofereau un loc mai de cinste. Un loc…pentru că mama nu se mai arăta de mult în public.

Cu ochii în ochii lui m-am trezit spunând „Rugămintea din urmă”, o pezie pe care o învățasem de plăcere, cu mama acasă:

„Eşti schilav tot! Un cerşetor
Te-ntorci acum acasă,
Şi ce fecior frumos erai!
Dar oricum eşti, ce-ţi pasă!
Tu vei vedea iar satul tău
Şi casa voastră-n vale,
Şi biata mamă-ţi va ieşi
Plângând în cale”…

Când am pronunțat biata mamă, mi-a venit în gând mama mea, care mă ajutase acasă să mă gătesc, rugându-mă să nu fiu supărat că nu poate veni și ea… Și mi-a venit așa o apă în ochi și glasul mi s-a spart a plâns, dar am zis toată poezia până la capăt, recitând cum nu o mai făcusem niciodată. Oamenii au aplaudat frenetic. Câțiva s-au ridicat și în picioare. Auzeam glasuri care strigau: „Bravo, mă!”, „Să trăiești copile!” Și se uitau admirativ către tata, că are o așa progenitură de băiat. Pe fața lui însă, n-am citit nimic. Nici încurajare, nici dojană, nici mândrie, nici rușine. Și m-am retras iute la marginea scenei, în culise, unde aș fi vrut să-mi dau drumul lacrimilor. Dar acolo mă aștepta tovarășa învățătoare, cu o falcă în cer și una în pământ, care m-a și luat la rost:

-Ce-a fost asta, Dima? Asta ți-am dat eu să pregătești? Cine te-a învățat, ia spune-mi, ca să râzi de noi, tac-tu? Sau Elena?

Elena era mama. Fuseseră colege. La început tovarășa îmi zicea pe numele mic, Sorin. Dar soțul ei , președintele cooperativei, îl ura pe tata că îl făcuse de râs într-o ședință. Era acuzată o femeie care fusese prinsă furând o poală de boabe de porumb…„Ce să facă și ea, a zis atunci tata, dacă stă la margine de sat și vede cum alții trec cu mașinile, a crezut că o poală acolo, nu înseamnă nimic.” Oamenii și-au dat coate știind cine fura cu mașina și au strigat să o lase în pace. Toți înțelegeau în vremea aceea să care acasă câte ceva, în sân și buzunare dacă era bărbat, cu poala dacă era femeie și nu socoteau acest lucru ca hoție. Era un firesc al lucrurilor. Dar de atunci, tovarășa se uita cu dușmănie la mine și îmi spunea să plec din clasa mea dacă mă cred așa de deștept, să mă duc mai devreme la Gimnaziu. Eu nu făceam altceva decât să ridic mâna, alături de alți copii. E drept că mă pregăteam cu mama acasă, dinainte, la toate lecțiile.

-Nimeni nu m-a învățat tovarășa învățătoare, am mințit-o. Dar uitasem poezia și mi-a fost rușine să nu zic nimic.

-Dar pe asta cum de n-ai uitat-o? Făcu ea aspru către mine, ridicându-mă în sus de o ureche.

N-am răspuns nimic. Eu abia acum îmi explicam de ce rămăsese tata împietrit în expresia feței. Era conștient bietul, de faptul că multe priviri erau ațintite spre el și urmăreau să-i pună în cârcă până și poezia recitată de mine. M-am bucurat de urecheală pentru că am putut să dau în sfârșit drumul în jos lacrimilor strânse, care îmi tot împăienjeneau privirea.

-Va urma-

Lupa -28

images

Le-am mulțumit polițiștilor și i-am lăsat să plece la treaba lor. Le-am spus că nu depun nicio plângere în mod oficial împotriva acelui domn. A trecut prea multă vreme de când a săvârșit fapta și socotesc că și-a primit deja pedeapsa prin viața pe care a trăit-o.

Dănuț s-a mutat pe urmă la mine. Mă rugase să îi zic Danny pe mai departe, pentru că Dănuț îi pare un nume de copil în care nu se regăsește.

Știam că se duce mereu să-l viziteze pe Ilie, chiar dacă se ferea de mine ca să aflu. Nu îmi convenea, ce e drept, dar nu spuneam nimic și făceam eforturi ca să-l înțeleg.

-Dã-i timp de acomodare, mã sfãtuia și McConor. Reiese cã e un bãiat bun și statornic în sentimente și asta îl calificã pentru mâna Immei. Apropo, a cam venit vremea sã vã vadã și soția mea. Nu vreți sã veniți la un dineu?

-Cu plãcere, i-am rãspuns.

Ne-am dus într-o searã de sâmbãtã, îmbrãcați la costume. Pe al lui Danny i-l cumpãrasem special pentru ocazia asta, el fiind un tip sportiv și având numai ținute casual.

-Am cele mai bune referințe pentru domnul Dima și pot spune că și pentru fiul său, spuse McConor către soția sa, radiind de satisfacție.

Doamna McConor era o femeie cu părul arămiu cum e lița, înaltă și pistruiată pe toate porțiunile de piele expuse vederii. Nimic din gena ei nu se transmisese asupra Immei, care era brunetă. Vorbea foarte mult, îi plcea să facă asta, dar era atentă să nu îl acopere pe McConor, care se bucura și în familie de un mare respect. Fata lor era într-adevăr drăguță și se comporta extrem de frumos. O plăceai ușor. Ochii ei mari și negri se luminau îndeosebi când priveau spre Danny. Se vedea cât îl iubește.

A fost o searã minunatã, ce a decurs foarte bine. Oameni stilați dar cu bun simț, soții McConor ne-au ajutat și pe noi într-un mod discret ca sã scãpãm de stingherealã și sã ne simțim în largul nostru.

Acolo la ei, i-am comunicat lui Danny ce plănuisem, de comun acord bineînțeles, cu McConor:

-Aș vrea să merg în țară săptămâna viitoare, Danny. Dorești să mă însoțești? Ai putea venind cu mine, ca să-ți vezi mama.

,-Mai e vorbă? Sigur că vreau să merg și eu, a zis el entuziasmat.

Și m-am bucurat sã-l vãd cum arde de nerãbdare în așteptarea zilei îmbarcãrii.

*

-E tot cum știi, nu s-a modificat nimic, îmi spuse directorul sanatoriului, mãsurându-l din ochi pe Danny. Privirea lui era acrã și nesuferitã ca întotdeauna.

-În regulã doctore, trecui și eu în sfârșit la per-tu cu el. Nimeni nu ți-a fãcut vreun reproș. Suntem convinși cã ți-ai dat toatã silința. De altfel, vom trece pe aici mult mai des de acum încolo și vom putea constata și singuri chiar și micile modificãri. La revedere.

Am ieșit apoi, înainte ca sã primesc vreun rãspuns, deoarece el abia procesa insolența cu care îi vorbisem.

Eram deja în curte când l-am auzit strigându-mă din pragul ușii:

-Domnule Dima!

-?!

-Faci cum vrei, dar eu în locul dumitale m-aș gândi mai bine dacă să-i provoc sau nu, un astfel de șoc emotional… Nu sunt progrese marcante, e drept, dar la ora actuală ai văzut și dumneata, ea este într-un fel de echilibru. Pur și simplu îmi e teamă de o criză majoră în cazul în care i-l prezinți pe băiat, acum mare și transformat radical, suprapunându-i zic imaginea aceasta, peste aceea pe care și-o fixase la momentul de debut al alienării.

Și s-a retras, deîndată ce și-a terminat vorba.

Nu apucasem să iau o hotărâre în sensul acesta. Înaintam pe alee cu capul în jos, gânditor. Un alt motiv era că la ora aceea soarele bătea din față, iar lumina lui puternică nu era ușor de suportat.

Dar ca și prima oară, înainte de a o putea vedea, am simțit-o. Am ridicat ochii și am privit așa cum am putut, printre degetele mâinii puse pavăză dinainte. Nu mă înșelasem. Ea era acolo. M-am uitat spre Danny și mă pregăteam să-i spun că am zărit-o, când el, care era foarte atent la stările mele, mă descifră și mi-o luă înainte:

-Este acolo, nu-i așa?

Îi povestisem atâtea evenimente din copilăria lui pe care și-o uitase, încât era fericit și surescitat cã ajunge în sfârșit sã o cunoascã pe cea care îi dãduse viațã.

-El este bãiatul… nostru, nostru….meu, Danny, am spus eu cu mare greutate, alegând până la final varianta ponderației, după acea sugestie a medicului.

-Încântatã! A rãspuns ea grațios, întinzându-i mâna băiatului. El i-a strâns-o ușor, emoționat. Și parcă pentru a mai prelungi puțin momentul acela, și-a ridicat-o până la gură și a sărutat-o.

-Ce cavaler este băiatul dumitale, domnule Sorin, mi se adresă ea mie. Și chipeș. Îți seamănă, să știi.

Mie? Mie? Dar nu vezi că este copie fidelă după tine, iubita mea? Nu vezi? Numai tu puteai vedea o asemănare cu cel care îi este tată… Numai tu…

Dar ea îmi întrerupse firul gândurilor, zicându-mi:

-Nu te-am mai vãzut pe la noi. Ce-ți mai face angina?

-Acum mã simt foarte bine. O sã mai venim, eu și cu Danny pe aici.

-Foarte bine, foarte bine. Și sã treceți neapărat și pe la mine.

După asta s-a îndepãrtat, pentru a-și lua în primire veșnicii ei pacienți, care o urmau în cortegiu, ca și cum ar fi fost cu toții studenți la medicină.

La prima vizitã, am avut noroc și Danny nu a auzit urletul acela îngrozitor. L-a auzit însã  mereu de atunci încolo, ori de câte ori am revenit. De fiecare datã îl podideau lacrimile. Ce bine mi-ar fi prins și mie sã pot plânge.  Sã-mi pot și eu rãcori suferința mutã. Pentru cã mã durea sã nu fiu recunoscut de cea pe care o iubeam. Sã nu o pot strânge în brațele mele doritoare nici când îmi vorbea cu zâmbet cochet și nici când urla strãbãtutã de fiorii nebuniei sale.

În zilele cât am stat în țarã, doamna Precup a venit de multe ori pe la noi. Astfel, ea i-a completat  lui Danny amintiri din vremea cât fusese el mic. Altele, pe care eu le omisesem, sau aceleași dar într-o lumină nouă.

Apoi am fost împreunã la tata acasã și i-am produs cea mai mare bucurie a bãtrâneților sale.

-El este Dãnuț? Chiar el? Și se uita la tânãrul cu alurã atleticã ce îi sta dinainte, nevenindu-i sã-și creadã ochilor.

-Chiar el este. Teafãr și nevãtãmat.

Și l-am vãzut atunci pe bãtrân, fãcând un gest de care nu-l credeam în stare. A vrut cred sã-l pupe, dar pentru cã i s-a pãrut prea înalt poate, i-a venit mai ușor sã-i ridice mâinile la gurã și i le-a pupat pe amândouã.

Sãracul Danny… Cât s-a mai emoționat de acest gest neobișnuit. S-a aplecat el și l-a pupat drăgăstos pe obraji. Tata a stat mult așa cu băiatul în brațe, apoi mi-a zis:

-De acuma pot sã mor liniștit!

-Nu te grãbi, îi zise Danny. Așteaptã sã-ți cunoști strãnepotul…

-Ce? Ești însurat?

-Nu încã, intervenii eu. Dar fata cãreia i-a pus gând este chiar fiica șefului meu.

-Nu vii cu noi? L-a întrebat atunci Danny. Trebuie sã plecãm poimâine. Îți arãt și fata și dacã vrei, ți-l prezint și pe acela care m-a crescut.

Am surprins și pe fața tatei același rictus pe care îl fãceam și eu, semn cã nici el nu suferea sã audã despre omul care l-a ținut departe de noi. Totuși a rãspuns diplomatic:

-Nu pot dragul tatei. Eu nu mai am vârsta pentru astfel de cãlãtorii. Eu amețesc și culcat la mine în pat, dar sã zbor cu avionul. Vã aștept pe voi însã, sã mai veniți.

Și se uita la mine întrebãtor, ca sã-i spun când va fi asta.

-Luna viitoare! i-am rãspuns eu acelei priviri. Vom veni cât mai des, chiar dacã nu vom sta mult. Vom veni pentru cã trebuie sã o vizitãm bineînțeles și pe Iulia.

-Așa sã faceți. Pãi atunci înseamnã cã îmi dați de lucru ca sã vã aștept. Eu începusem ca sã mã întrețin cu morții, sã mã dau de partea lor.

Danny nu înțelegea genul acesta de glumã macabră și îl privea lung, încurcat.

-Lasã, lasã…Stai pe metereze, nu capitula. Am spus eu îmbrãțișându-mi pãrintele. Avem nevoie sã te știm aici, pentru noi.

-Pentru voi, da…pentru voi. Îmi rãspunse tata cu glasul sugrumat de emoție.

-Va urma-

Cum arată un spiriduș de la Fabrica de Zâmbete

Dana Codori

Privește-te în oglindă. Un spiriduș arată ca tine. Poate nu mă crezi, dar iată că aceștia există pe Pământ, printre noi, au chipul blând și sufletul mare, fac fapte bune pe tot parcursul anului, nu se laudă, nu așteaptă recunoștință, ci doar ajută din adâncul inimii.

Am primit de veste că este foarte simplu să devii un spiriduș. Tot ce trebuie să faci este să intri în contact cu Spiridușul Șef , Alexandra Timar  și să întrebi cum poți ajuta.

În perioada 12 noiembrie – 17 decembrie se desfășoară campaniile

”Adoptă o scrisoare” și ”Crăciun pentru bunici”

Din diverse motive unii copilași nu reușesc sau nu pot scrie o scrisoare pentru Moș Crăciun, iar aceștia nu merită să fie lăsați deoparte. 

Alexandra: ”Anul acesta ne-am propus să ajungem la un număr mare de copii dacă e să comparăm cu cel de anul trecut, mai exact 1000… dar pare mic…

View original post 421 more words

Lupa -27

images

Ilie se ridicã de pe scaun ca sã se ducã la bucãtãrie. Acolo bãu apã, iar când se întoarse, îmi zise:

-Ãla domnule Dima, a fost singurul moment din acțiunile mele pe care mi-l poți reproșa. Cã n-am fãcut nimic atunci când am rãmas singur cu copilul. M-am gândit la asta atunci, dar n-am avut curaj. E drept cã și eu am rãmas tot încuiat în casã, dar mi-a trecut prin minte cã pot sparge ușa, sau mãcar geamul și sã strig în gura mare ca sã vinã poliția. Erau șanse mari sã iasã bine. Dar și sã iasã prost. Nu eram sigur decât pe rãzbunarea țiganilor unguri. Așa cã n-am fãcut nimic din toate astea.

I-am schimbat pempãrșii, cã se cufurise sãracul pe el de la combinația aia de lapte și vin. N-am terminat bine, cã s-a pornit apoi și a vomitat. În timpul ãsta s-a trezit și se uita galeș la mine nerecunoscându-mã.

-Lasã tatã, cã n-are nimic. Te curãțã tata, numaidecât. Și în tot timpul ãsta când îl ștergeam, vorbeam cu el și îi spuneam tatã în sus și tatã în jos.

El era sub influența somniferelor și a alcoolului și nu prea înțelegea ce se întâmplã cu el.

-Ai visat copilul meu… Nu e nimic. Tata e aici cu tine îl linișteam eu cu vorbã domoalã. M-am pus în pat lângã el și ținându-l în brațe, a adormit la loc.

Mă mai liniștisem și eu de acum, considerând cã prin vomã și toate cele i se curãțase corpul de otravã.

Când s-a întors Jan, l-am lãsat însã de i-a pus din nou somniferul în supițã pentru cã aveam nevoie ca sã stea liniștit pentru a-i vopsi pãrul. I-am dat și peste sprâncene ca sã parã mai brunet, dar fața lui avea o culoare așa de palidã, cã tot nu semãna cu un puradel de-al nostru. Însã nu puteam face nimic mai mult.

-Ce urmeazã? Ce mai facem acum?

-Așteptãm sã fim contactați. Plecãm tot așa, cu schimbul din casã. Ține tu și banii ãștia, i-am zis. M-am gândit cã n-are rost sã stau cu toți la mine. De-acum nu prea mai am ce cheltuieli sã fac, dupã ce am rezolvat cu actul de naștere.

-Lasã cã îi pun eu bine, mã asigurã el crezându-se mai șmecher decât mine.

M-am prefãcut cã mã duc în dormitor la copil, însã lãsasem ușa întredeschisã. L-am pândit și am vãzut cã se duce în chicinetã unde s-a moșmondit mai mult timp.

Asta era informația de care aveam nevoie. Sã știu locul unde își ține el banii.

Dupã ce și-a terminat treaba s-a întors repede sã mã verifice ce fac. Eu eram întins lângã copil și mã prefãceam cã ațipisem.

-Ce e? l-am întrebat în șoaptã.

-Nimic. Mã uitam sã vãd ce faci. Te-ai culcat?

-Mã simt obosit. O sã mã culc aici, ca sã-l veghez mai bine.

Jan nu era omul ca sã stea prea mult într-un loc. Avea mâncãrici la tãlpi. Ziua urmãtoare a venit sã mã întrebe dacã mai am ceva de fãcut.

-Nu. Pentru azi n-am nimic în plan.

-Bine. Pãi atunci am sã ies eu puțin, dacã e în ordine.

-Sã nu stai mult totuși, îi spusei eu. Pânã la prânz. Apoi ies eu și rãmâi tu.

El a plecat mulțumit de aranjamentul ãsta. De cum a plecat, m-am dus la chicinetã și am stat pe jos în pragul ei, gândindu-mã unde ar fi locul secret pe care și l-a fãcut Jan pentru ascunderea banilor. Am evaluat toate locurile doar din privire, pentru cã nu voiam sã las urme și sã-i dau motive de bãnuieli. Apoi, m-am gândit: Eu în locul lui nu i-aș fi pus prin cutiile de fãinã sau orez…mai degrabã mi-aș fi fãcut un locșor… Și m-am apucat sã probez toate scândurelele parchetului de acolo. Nu mi-a luat nici o jumãtate de orã de la plecarea lui și îi și gãsisem ascunzãtoarea. Însã nu am umblat la ea. Nu mã interesa sã știu câți anume are, ci doar unde și-i ține. În eventualitatea cã își lãsase vreun mic semn, eu așa aș fi procedat, avea sã gãseascã totul intact.

Când mi-a venit rândul sã ies din casã, m-am dus și mi-am fãcut o copie dupã cheie. Apoi am cãutat prin toate ziarele anunțuri cu închirieri. Îmi trebuia doar pentru câteva zile, pânã aveau sã fie gata pașapoartele. Am cãutat ceva mai așa, sã fie și mobilat. Am gãsit unul exact cum îmi trebuia, mai aproape de garã. I-am spus moșului cã îmi trebuie pe o perioadã mai lungã, i-am dat un acont generos și gata, o rezolvasem și pe asta. Mai rãmânea sã aleg momentul când îl voi lãsa pe Jan cu buza umflatã. Nu trebuia sã fie nici prea din vreme, pentru cã totuși ne era mai ușor când eram doi. Pe de altã parte, îmi era fricã sã și rãmân prea multã vreme. Bozgorii puteau reveni oricând.

Cu grozăvia acestei perspective în fațã, m-am decis ca sã-mi fac mutarea chiar de a doua zi.

Când Jan a plecat liniștit din casã, eu m-am dus la locul sãu secret și i-am luat banii. I-am luat pe toți, pe nenumãrate. Aveam sã constat mai pe urmã cã era o micã avere. Oricum lui Jan nu i-ar mai fi trebuit. Știam ce o sã pãțeascã de la unguri, dar merita cu vârf și îndesat. Am îmbrãcat bãiatul cu hainele cele noi pe care i le cumpãrasem, am descuiat cu cheia de rezervã și am ieșit fãrã sã mai încui, ținând copilul în brațe. M-am întâlnit pe scarã cu aceiași femeie pe care am vãzut-o și prima datã, dar ca și atunci, ea a întors capul în altã parte. Nu vã mai povestesc toate emoțiile pe care le-am trãit și în autobuz, pânã am ajuns cu copilul la noua locuințã.

Imediat ce am primit pașapoartele de la Eugen, am suit în tren și am plecat la aeroport. Îmi pare rãu, dar trebuie sã recunosc cã am procedat și eu în continuare ca și fratele meu, administrându-i somnifere.

Gândul meu a fost sã plec în Grecia, așa cum îi spusesem lui Eugen, dar la aeroport m-am rãzgândit și am ales Scoția. Știam cã aici sunt ferme, iar eu mã simțeam pregãtit pentru toate muncile.

Am transformat banii lui Jan la o bancã și puteam spune cã dețin o micã avere: 3800 de lire. Însã nu voiam sã mã întrețin din banii ãștia, pe care îi socoteam de drept ai bãiatului. Mi-am cãutat de lucru.

Aveam o singurã vorbã pe care o învãțasem pe de rost și cu asta, am bãtut pe la mai multe porți pânã am gãsit:

– You need help at work? I am a good worker and I have no claims for payment. (Aveți nevoie de ajutor la muncã? Sunt un bun muncitor și nu am pretenții la platã).

Am găsit niște bãtrânei care m-au ascultat, dar apoi când au început sã-mi punã alte întrebãri și-au dat seama cã nu știu mai mult. Totuși m-au invitat cu copilul și m-au așezat la masã. La sfârșit, eu ca sã fac impresie, am scos bani ca sã plãtesc. Într-adevãr am lãsat o impresie bunã și mi-au dat ceva de fãcut. Vãzându-mã harnic și priceput, m-au angajat. Întâi un an, apoi și altul… șase ani am stat la familia aia. Și ei se mirau cã stau pe bani așa de puțini, dar le convenea.

Dãnuț s-a trezit dupã o vreme, evident cã nu i-am mai dat somnifere, înconjurat de oameni strãini și a început sã plângã. Eu am ținut-o într-una cã este copilul meu și cã visase urât. Când zicea de mama îi spuneam cã o sã vinã și ea în curând.

Te-am substituit domnule Dima, îmi cer iertare, dar dacã nu aș fi fost eu, copilul dumitale nu ar mai fi fost în viațã azi.

Noi tãceam cu toții. Nimeni nu scotea o vorbã. Atunci Ilie și-a continuat povestirea:

Dupã cei șase ani, bãrbatul fiind mai în vârstã se îmbolnãvise și trãgea sã moarã. A sosit acolo bãiatul lui, împreunã cu familia ca sã fie mai aproape, la ceea ce se așteptau sã urmeze.

Eu atunci am plecat sã-mi caut în altã parte. dar de data asta o rupeam mai bine cu engleza și aveam niște referințe excelente, primite pentru perioada cât am lucrat la prima fermã.

Am mai muncit dupã aceea la încã trei ferme, pânã s-a fãcut Nick mare. Scuze… Dãnuț. I-am spus de atâtea ori astfel, încât m-am obișnuit prea mult… se scuzã apoi cãtre mine.

De când a început el lucrul, m-am mutat și eu la poșta de aici din Dunkeld, pe schimbul de noapte.

Banii au rãmas neatinși, am mai intrat în ei dar am avut grijã sã pun la loc. Ba am mai și pus, sunt pe cardul ãsta, uite. Sunt acum vreo nouã mii de lire. Am mai luat când am cumpãrat mașina, pentru taxi. Este mai bine când intri cu mașina ta personalã, dai taxe mai puține.

Nu mã așteptam ca sã vã gãsiți, am vrut sã îi las un fel de testament în care sã-i scriu povestea vieții pentru cã nu mã simțeam pregãtit sã mai deschid subiectul dupã ce abia îl fãcusem ca sã-mi zicã tatã, iar apoi ne învãțasem așa.

M-am ferit tot timpul de noi cunoștințe, mai ales de români, pentru cã mi-a fost și îmi este fricã încã de rãzbunarea ãlora. Se poate ca sã se fi potolit dupã ce l-au mãtrãșit pe Jan, sau se poate ca el sã fi apucat sã le spunã despre mine și sã mã caute și acum. Nu am de unde sã știu. Și nici curaj ca sã mã interesez.

Pe deoparte teama de aceia, pe de altã parte îmi era teamã și sã nu fiu descoperit cã am rãpit bãiatul. Tot timpul ãsta am trãit ca un iepure, înfricoșat de propria lui umbrã.

-Dumneata, domnule Dima, ai fost singurul care mi-a pãșit vreodatã în casã pânã acum. Ca sã se nimereascã sã fii și tatãl copilului…eu socotesc cã asta e lucrare dumnezeiascã.

-Va urma-

Lupa -26

images

La Focșani m-am dus direct la Poliția Municipalã, unde se eliberau pașapoartele. Știam cã lucreazã acolo, un fost coleg de școalã, cu care mã întreceam eu pentru locul fruntaș, unul Mincã Eugen. Am întrebat de el și dintr-unul în altul, l-am gãsit. Ajunsese plutonier major. Fãcea facultate la fãrã frecvențã și avea sã mai avanseze.

Mã ascultã liniștit când i-am spus cã vreau la urgențã niște pașapoarte pentru mine și bãiatul meu, dar apoi îmi zise:

-Zici cã ești Ilie? Mã mãsurã aspru din priviri fostul meu coleg. Am doar o vorbã pentru tine și apoi te duci sã cânți la altã masã: Care este teorema lui Pitagora?

Mai întâi am rãmas nãuc la aceastã întrebare, dar apoi i-am rãspuns:

-Pãtratul ipotenuzei este egal cu suma….

-Pãtratelor catetelor! completã el vesel. Bãi Ilie, gata, gata! Știu acum sigur cã ești tu. Cã de la Jan nu m-aș fi așteptat sã-mi știe de ipotenuzã. Ce mai, bã! Bravo! Dupã atâta timp…sã mai ții minte de la școalã? Dar mã crezi cã pe mine dacã m-ai fi întrebat nu-mi mai aduceam așa de bine aminte? Adicã știam, dar…

-Bine Eugene. Lasă asta… Acum dacã ne lãmurirãm cu identitatea, ce zici, mã ajuți? La cea mai mare urgențã?

-Da mã. Mã ocup și te rezolv. Cât se poate de repede.

-Aș vrea sã știu Eugene, cam cât dureazã repedele ãsta, pentru cã sunt foarte presat de timp.

-Bãi Ilie, e vorba de pașaport, ce dr…lui. Mai devreme de cinci zile nici Papa Pius nu ți le face.

-Bine, bine. Îți mulțumesc foarte mult. Trebuia sã știu cum îmi fac și eu socotelile.

-Dar pot sã știu și eu care e zorul tãu? Că de-aia nici nu te recunoșteam, cã nu te știam pe tine aventurier. Unde vrei sã pleci?

-În Grecia, la cules de portocale.

-Și de ce iei copilul cu tine?

Mã pregãtisem dinainte cu toate rãspunsurile, pentru cã mã așteptam sã fiu întrebat,

-Pãi mã-sa e deja acolo. Ea a plecat de luna trecutã și mi-a trimis vorbã cã pot veni și eu.

Îi dãdui buletinul meu și certificatul lui Niculaie, ãla mic al lui Licã. Când puse mâna pe certificat, mã întrebã deodatã:

-Bãi Ilie ce e asta? Aici scrie tata Licã, mama Saveta.

-Pãi da, rãspund eu fãrã sã-mi pierd cumpãtul, pe mã-sa o cheamã Elisabeta, iar pe mine Ilie. Noi eram la București atunci, cã dupã ce-a nãscut nevastã-mea a suferit niște complicații. Și s-a dus tata sã declare copilul la Starea Civilã. O fi fost beat, cã știi cã el le cam trage la mãsea…

-Nu știam, fãcu el.

-Da. Și nu știai nici cã mie acasã mi se zicea Licã.

-Nici asta nu știam, îmi rãspunse.

-Nu mai știi cum îmi zicea Jan? Licã…așa mã striga.

-Da? Sincer, nu-mi mai amintesc.

-Ei! Și uite mã, așa s-a întâmplat… Tanti Nina, secretara de la primãrie, a scris ce i s-a spus, acu ce era sã-i mai zic? Am vãzut și eu cã nu e bine, dar am lãsat lucrurile așa…

-Da mã, da nu e bine. Ai probleme, uite nici nu știu, acu zici cã te grãbești. Dar trebuie neapãrat ca sã îl schimbi. E minor. Dacã ai probleme la aeroport și zice cã nu e al tãu?

-De mã Eugene, familie de țigani, ce sã-i faci?

-Pãi da…te cred. Dar ãsta poate sã fie și un noroc acum, cã pe voi nu vã cautã așa în cap.

-Așa noroc… Dãdui eu din cap, a neaprobare.

-Bine Ilie, sau Licã, cum zici cã ți se zice. Azi e marți, picã prost weekendul ãsta mã…, nu luni, tot marți te aștept, ai înțeles?

Am plecat de la el mulțumindu-i și m-am întors la Jan. N-am intrat bine pe ușã cã m-a și luat în primire:

-Unde ai fost bãi și nu te mai întorceai odatã! M-ai lãsat aici încuiat… Tu n-ai mai adus somnifere, eu nu mai aveam și se trezea ãsta micu…

-Și ce-ai fãcut? întrebai eu speriat pentru cã în casã era totuși liniște. Am și trecut glonț pe lângã el, la dormitor, sã vãd copilul. Acesta dormea ca și în ziua precedentã.

-Oi fi tu mai deștept, dar nici Jan nu e prost, sã știi, se lãudã el…I-am pus în zeamă restul de la vinul ãla pe care nu l-am terminat noi, aseară…

Eu știam cã alcoolul și somniferele nu fac o combinație prea bunã dar nu i-am mai zis nimic. L-am trimis sã-și cumpere ce mai credea el cã are nevoie… Am rãmas singur….

-Va urma-

Lupa -25

images

Dupã ce spuse asta, Ilie se hotãrî în sfârșit ca sã se ridice de pe jos. Povestise totul pânã atunci așezat în genunchi și cu ochii închiși de parcã s-ar fi aflat sub un patrafir imaginar, la spovedanie. Și-a luat apoi taburetul și l-a pus lângã al bãiatului, dar de data asta nu am mai protestat. Așteptam nerãbdãtor sã-și reia povestirea. În cele din urmã, continuã:

-….Dar mai înainte trebuia sã mã pregãtesc cum trebuie. Am bãut cu el ca și cum eram cu adevãrat în cârdãșie. Îi ziceam din gurã: -Sã trãiești și Sãnãtate iar în gândurile mele îi ticluiam moartea. Dacã pânã aici mi-ai ajuns frãțioare, n-am sã te mai las sã faci umbrã pãmântului…Apoi i-am spus:

-Gata! La culcare cã de mâine avem multe de fãcut.

Aș fi vrut sã îl întreb dacã a participat și la prima rãpire dar îmi era fricã de mine cã n-am sã mã mai pot stãpâni și trebuia sã fiu calculat pentru a-mi urma planul. Ne-am culcat unul lângã altul pe canapeaua desfãcutã, cum dormeam și când eram copii, dar de data asta îmi era scârbã de el ca sã mã atingã. Așa de mult îl uram. Și cum nu puteam adormi, m-am dus tiptil sã vãd ce mai face bãiatul. Dormea sãracul, dar parcã nici nu rãsufla, așa era de prãpãdit. De dimineațã i-am cerut cheia sã mã duc la cumpãrãturi.

-De ce îți trebuie cheia? Nu-ți deschid eu?

-Nu. Pentru cã nu vreau sã mai bat la ușã. Eu sunt tot Jan, n-ai priceput?

-Aaaa! da, da. Ai dreptate Iliuțã. Tu mereu ai fost mai deștept decât mine, mã gâdilã el.

M-am dus și am cumpãrat pempãrși, lapte praf de copii sugari, ca sã dau o consistențã nutritivã zemei cu care îl alimenta Jan, niște hãinuțe de schimb și vopsea de pãr de culoare neagrã.

-Ce sunt astea? m-a întrebat Jan când am revenit. L-am instruit sã foloseascã pempãrșii și sã renunțe la celofanurile alea mizerabile. Îl alimentezi de acum cu lapte din ãsta cã altfel ne moare copilul și ãia au zis cã de se întâmplã asta ne omoarã și ei pe noi. Jan mã asculta tãcut. Îi știa în stare sã aducã amenințãrile la îndeplinire.

-Unde pleci iar?

-Mã duc sã rezolv cu actul de naștere. Îi vopsim pãrul și îl facem unul de al nostru. Așa poate sã plece mai repede, ca sã nu ne mai chinuim.

-Da bãi! Exclamã el. Chiar cã ești deștept frãțioare.

Eu însã nu l-am bãgat în seamã. Am plecat și l-am încuiat cu cheia pe dinãuntru. M-am dus apoi la un taximetrist și i-am zis așa:

-Vericule, transporți și țigani? Cã știam cã unii nu ne prea agreeazã.

-Da. Rãspunde el. Depinde de ce-mi cere omul ãla… Câți adicã?

-Numai unul, vericule! Pe mine. Și dacã ne înțelegem, ți-a pus Dumnezeu mâna în cap. Am bani, am zis, fluturându-i trei sutare pe dinainte…Te țin o juma de zi, dar la urmã ãștia sunt ai dumitale.

-Gata! Sãri el bucuros. Ne-am înțeles.

*

Și m-am dus la vãrul Licã din Surpata. Tații noștri erau frați, iar vãrul ãsta plecase de la noi din sat, dupã femeia cu care se însurase. Era aproape prânzul când am ajuns la poarta lui. Nici nu știam dacã mai nimeresc sã ajung, cã nu mai fusesem la ei, de la nunta lor. Dar am memorie bunã. M-am descurcat.

-Care ești mã acolo? fãcu el deși mã vãzuse prin poarta întredeschisã.

Un câine mare, negru și nelegat dãdea sã iasã la mine prin acea deschidere pe care eu mã luptam din rãsputeri ca sã nu se facã și mai mare. Mai bine așa, cã mai alãturi gardul era rupt de tot și putea sã iasã lejer.

-Du-te de-aici, fire-ai tu al dr..lui  de javrã! se rãsti vãrul Licã la câine și-i dãdu și un șut ca sã se facã mai bine înțeles.

Câinele plecã scheunând și mai lãtrã puțin din depãrtare, așa ca din orgoliu, dar apoi socotind cã nu meritã osteneala fiindcã tot nu este apreciat, ne lãsã în pace.

-Sunt Ilie, vere Licã și am venit la tine sã-ți propun o afacere.

-Taci dr….Jane, nu mã lua pe mine cu de-astea. Eu te cunosc, nu ca alții. Dacã îmi propui afaceri, nu ești Ilie cum nu sunt eu popã.

-Zi-mi cum vrei dar dacã nu mã asculți, ești cel mai mare prost. Îi rãspunsei eu.

-Adicãtelea, despre ce e vorba? cã mã fãcuși curios.

-Bãi vere! protestai eu prefãcându-mã supãrat. Unde ai mai vãzut tu sã vorbești afaceri printre ulucile gardului? Așa mã primești tu?

-Bã da al dr… mai ești. Hai acu în casã. Hai și stai și la masã cã ai nimerit tocmai bine.

Sãracul de el de-aia nu mã chema, cã îi era rușine. Femeia lui avea de dinainte o fatã mai mare, fãcutã cu altul, iar cu Licã mai nãscuse încã doi. Unul de vreo 4-5 ani, și altul mai mic, de țâțã. Erau cu toții așezați pe lângã o mãsuțã micã și rotundã pe care era rãsturnatã o mãmãligã din care și începuserã deja sã mãnânce. Acum se uitau stingheriți pentru cã se jenau cã nu prea au la ce sã mã invite. Ãla de era sugar dormea înfãșat în niște scutece care lãsau în camerã un miros puternic de urinã, peste cel al mãmãligii aburinde. Fata ce era mai mãrișoarã se înghesuise pe dupã mã-sa și de acolo îmi trimitea niște priviri cercetãtoare. Era mai negricioasã decât ãla mijlociu care nici la venirea mea nu lãsase lingura din mânã și pãrea cã se mirã de ce nu mai mãnâncã dacã tot e masa pusã. Semãna în partea noastrã cu ochii așa… mai mari. Mucii îi atârnau de la nas înspre gurã și foarte rar își aducea aminte sã treacã cu mâneca cãmãșii pentru ca sã și-i șteargã.

-Bã, uite care e treaba. Le zisei eu atunci.

Sunt cu taxiul la poartã și n-am timp de masã, cã ãla mã taxeazã. Dar ce am eu de vorbã e între noi și nu voiam ca sã mai audã și el. Am o treabã sigurã, știu pe unul de cumpãrã certificate de naștere. Ce face el cu ele e treaba lui, cred cã le folosește la voturi, p…da mã-sii. Dar îmi dã douã sute pe bucatã. Opresc și eu un sfert, cã de…fac trampa și restul banilor sânt ai voștri. Acum gândește-te. Ce te costã? Tu dupã aia le declari pierdute la primãrie și îți elibereazã altele. S-au pierdut domne, nu le mai gãsim.

-Buletine? mã întrebã nevastã-sa care se și ridicase de la locul ei.

-Nu Saveto. Nu buletine. A zis certificate de naștere.

-Mai bine atunci, fãcu ea bucuroasã și plecã în altã camerã de unde reveni în câteva minute cu cele douã certificate, al ei și al lui Licã. Apoi mã întrebã cu mâna întinsã.

-Da banii când ni-i dai?

-Cum când? Acu pe loc.

Și îi pusei în palmã trei sute de lei. Le sticleau ochii și îi lãsai pe ei sã vinã cu propunerea următoare:

-Dar certificatele la ãștia micii n-or fi oare bune?

-Nu știu ce sã zic… mã prefãcui eu gânditor. Nu mi-a spus mai mult. Îmi e sã nu mã pãcãlesc dacã le cumpãr de la voi și ãla zice cã nu-s bune.

Licã se uitã la nevastã-sa, ea la el și apoi ziserã:

-Hai bã Jane, ia-le și pe alea. Ți le dãm la jumãtate, na!.

Eu mã fãcui cã mã codesc dar pânã la urmã cedai și mai scosei trei hârtii de câte o sutã pentru certificatele ãlora micii.

-Ce-o fi o fi! Fãcui eu ca și cum simțeam cã mã pãcãlesc.

În realitate mie nu-mi trebuise decât cel al bãiatului de patru ani, ãla muciosul, Niculaie. Restul erau de aburealã.

Când mi-am luat la revedere de la ei, mã și puparã fiecare pe obraji cãci erau foarte bucuroși de târgul nostru.

-Și mai veniți bã Jane și pe la noi cã nu stãm așa de departe, strigã Licã la mine când mã urcam în mașinã. Și ia-l și pe Iliuțã, da?

-Va urma-