Grădina de vară

download

Când ești foarte aproape de vacanța de vară, ultimele ore ale zilei de dinainte de weekend, pot părea un calvar. Mai ales dacă una dintre ele este matematica și nu ți-ai scris temele. Desigur, nu era și cazul lui Sorin, dar când toată clasa dintr-a opta B s-a decis pentru chiul în masă, nu avea nici el de ales și s-a conformat, chiar dacă fără tragere de inimă. Avea motivele sale să facă eforturi sporite pentru a fi acceptat și tolerat în gașcă, el fiind un elev premiant și ca atare privit cu rezerve de către popularii mediocri. Așa că neavând de ales, a părăsit curtea școlii, laolaltă cu toți ceilalți copii. Însă acum își punea problema unde să se ducă. Acasă nu putea merge pentru că s-ar fi întâlnit cu mama lui, profă de Geografie la un liceu din oraș și care preda abia după-amiază. Ca și cadru didactic, ea îi impunea băiatului un comportament exemplar, categoric că nu i-ar fi tolerat o astfel de absență nemotivată. Mai încolo tot va afla desigur, dar va fi prea târziu pentru a mai zădărnici în vreun mod operațiunea lor. Fără să se fi hotărât într-un anume fel, pașii îl purtau cu de la sine imbold, către bibliotecă. Acolo și-ar fi putut petrece chiar și o zi întreagă, nu numai aceste două ore, pentru că îi plăcea nespus de mult. Dar exista totuși riscul să fie observat și recunoscut de către vreunul dintre cunoscuții mamei sale.

Mergând tot înainte îngândurat, din pură întâmplare și-a întors la un moment dat capul spre stânga și a văzut prin poarta deschisă, ecranul mare și alb al Grădinii de Vară. Nici nu știuse de existența ei până atunci. S-a apropiat de poartă cât să cuprindă cu privirea băncile aliniate dinaintea acestui ecran și s-a hotărât să intre. Doar câțiva oameni ședeau pe ele, pentru că era matineu. De aceea se strânseseră la un loc, în partea dreaptă a culoarului de pe mijloc. Cam douăzeci de persoane. Mai în spate cu un rând, un bărbat în toată firea, cu o fată în stânga sa. Ea avea părul negru, împletit în două cozi foarte strânse. Cărarea de pe mijlocul capului, dusă până în dreptul cefei, într-atâta era de dreaptă că părea perfect paralelă cu acel culoar aproape de care se așezase.

Sorin înainta cu ochii țintă spre părul brunetei, așa că a tresărit când a fost interpelat de glasul strident al doamnei de la ghișeu:

-Alo! Alo! Unde te duci, băiete? Scrie undeva că e gratuit? Vino și plătește-ți biletul, dacă vrei să stai la film.

S-a făcut mic dintr-o dată, jenat sub privirile care s-au întors spre el. Bărbatul se răsucise cu tot trunchiul, dar pe el îl ardeau mai ales ochii fetei, a cărei privire strecurată furiș pe la coada ochiului, a simțit-o până pe șira spinării. Se rușina acum și de uniforma lui de elev, pentru că toți ceilalți erau îmbrăcați în haine de stradă.

În timp ce se îndrepta spre casierie, se îmbărbăta că nu s-a întâmplat nimic. Se va întoarce și va sta chiar în dreptul fetei, dincolo de acel culoar. Să le demonstreze tuturor că el poate sta singur în cadrul celeilalte jumătăți. Dar una dintre persoanele care au fost înaintea lui la ghișeu, parcă dinadins ghicindu-i gândul, s-a dus și s-a așezat tocmai pe locul vizat de el. Apoi alți doi s-au desprins din acel grup omogen și s-au mutat lângă acela. Erau prieteni și zgomotoși cu toții. Amărât, lui Sorin nu i-a mai rămas decât ultima variantă: locul din spatele fetei. Cu atât mai bine, își spunea el acum, încercând să-și ridice din nou moralul. Avea să-i studieze pieptănătura mai cu de-amănuntul. Totuși când vru să se așeze, se întâmplă ca fata să întorcă rapid capul spre el tocmai atunci. În acea fracțiune de secundă când s-au privit, i s-au înmuiat picioarele și a poposit cu fundul pe bancă mai repede decât s-ar fi așteptat. I s-a părut numai, sau a văzut aievea un zâmbet pe sub umbra genelor ei lungi?

Prima jumătate din film, Sorin l-a petrecut în chinuri. Prea puțin se preocupa de acțiunea de pe ecran. Prezența fetei din fața sa îl acaparase întru totul. Parcă aura ei se răsfrângea până departe împrejur și el îi simțea toată fința sufletească radiind semnale spre senzorii săi. Când se înclina mai mult către margine, ca să îi vadă profilul, se jena ca nu cumva să-l descopere, dar nici nu se putea opri să încerce. Ochii ei codați, din orice unghi i-ar fi privit, păreau atotcuprinzători. Citise el pe undeva că spre deosebire de bărbați, privirea femeilor are capacitate periferică mai mare. Cu toate acestea nici lui nu îi scăpau niciuna dintre mișcările fetei. La un moment dat ea și-a netezit bluza și a rămas cu degetele sprijinite pe bancă. Erau ca niște pui de pasăre acele degete. Aveau trăiri proprii, zbateri, și pe Sorin îl fascinau. S-a îmbărbătat inspirând adânc din parfumul ei și le-a atins. La început cu sfiala zefirului. Se aștepta ca mâna să fie retrasă iute și inima lui s-a dus până în gât de spaimă. Poate nici nu a simțit… Mai întinse încă o dată brațul său tremurător. Degetele li s-au întâlnit și au fulguit iute, unele de altele. Ale lui înghețaseră și ale fetei erau calde și moi. S-au strâns din nou și din nou. Fata i-a dat mâna cealaltă, opusă tatălui său. Iar Sorin a prins-o lacom, în mâna sa înfometată. Tremurul și încordarea lui, îi produceau fetei un fel de arc electric și la un moment dat uitase complet de prezența tatălui alături de ea. Se întorcea câte un pic, alegându-și momentele când gestul acesta era mascat de acțiunea filmului.

…Dar s-a terminat. S-au ridicat cu toții în picioare și lui Sorin i s-a părut că i s-a sfârșit și viața. Aveau să se despartă. Niciun cuvânt nu se rostise între ei. Numai câteva priviri speriate, pe ascuns. De fiecare dată băiatul a încercat să comprime în ele toate gândurile sale disperate: „am să te caut”, „ești aleasa mea”, „să nu mă uiți”…

*

Oricine i-ar fi cunoscut pe băieții aceștia, s-ar fi mirat de camaraderia lor. Sorin și Cristi erau complet antagonici, dar cu toate astea, de nedespărțit. Adică se certau în dese rânduri, dar de fiecare dată se împăcau și atunci erau din nou cei mai buni prieteni. Cine știe totuși că viața este formată dintr-o mulțime de astfel de paradoxuri, nu se mai minunează într-atâta. Ajunseseră în clasa a douăsprezecea și se pregăteau împreună pentru facultate. Dar Cristi era un băiat zglobiu, care se simțea atras acum mai degrabă de ieșirea cu fetele în oraș. Pe Sorin însă nu îl putea abate de la unicul său vis. Pentru el nu putea exista altă fată decât aceea, de care se îndrăgostise el cândva. Umpluse un caiet întreg cu versuri închinate ei. O himeră, dacă i-ar fi cerut cineva părerea lui Cristi.

-Hai vino, te rog! se ruga acesta de Sorin într-o seară. Trebuie neapărat să vii și tu mâine, cu mine. Îmi place mult de fata asta, dar e fițoasă și nu merge la prima întâlnire decât însoțită de prietena ei, așa mi-a spus. Te rooog! Plătesc eu. Niciodată nu te-am rugat așa, cu cerul și cu pământul, dar este foarte important pentru mine, că e trăsnet tipa. Ai s-o vezi! Hai că n-o să te mănânce nimeni dacă stai și tu un pic acolo, cu noi. Și pe urmă poți pleca oricând vrei tu, doar un pic să stai. Vii? Hai, zi că da!

După multe codeli, Sorin s-a îndurat până la urmă să-i facă acest hatâr amicului său, și aștepta acum blazat și impasibil alături de el, la cofetăria „Sava” din centru, unde se stabilise întâlnirea. Aveau locuri foarte bune, cu vizibilitate în toate direcțiile și arareori sorbeau cu înghițituri foarte mici din paharele lor de citronadă. Niciunul însă n-a reușit să vadă de unde au răsărit cele două fete care s-au oprit în dreptul lor.

-Bună! Așteptați de mult? zise una dintre ele, care era mai îndrăzneață și mai voluntară.

Cealaltă tăcea. Părea să fi fost adusă cu arcanul, întocmai ca și Sorin și privea în jos. Băieții s-au ridicat amândoi în picioare, ca să le întâmpine, iar Cristi da asigurări că tocmai atunci ajunseseră. Conform protocolului prezentărilor, și-au spus numele pe rând și și-au dat mâna. Preocupați de ei înșiși, Cristi și Mirabela nu au văzut nimic din ce se petrecea cu însoțitorii lor de ocazie.

Când și-au atins degetele, Dana și Sorin au simțit împreună același fior vibrant. Ea a ridicat ochii verzi înspre el și l-a privit luminos, de sub genele lungi. Au zis dintr-o dată, împletindu-și șoaptele, mirarea și speranța :

-Grădina de vară?

 

 

(imagine preluată de pe net)

Norocul păgubosului -basm

Un om era tare urmărit de ghinion. Pe ce punea el mâna, se prăpădea. Banii fugeau de el ca dracu de tămâie și văzându-l așa năpăstuit de belea, a plecat și nevasta de la dânsul.

Mai era încă și foarte puturos, că iubea munca mai ceva decât sarea în ochi. Însă el toate relele sale își închipuia că i se trag numai de la ghinion.

Ce se gândi însă omul nostru: „Bree! De-aia nu am eu noroc, că poate nu mă rog și eu cum ne învăța popa la biserică. Uite el dacă se roagă… Are! Ia să mă îngrijesc eu să spun rugăciunea cât mai des de acum încolo!”

De la hotărâre până la ispravă, e doar un pas. Nu însă pentru oricine. Căci cu pasul ăsta putea ieși dincolo de marginea satului, într-atâta era de mare. Cum să spună el rugăciuni, dacă nici măcar „Tatăl nostru” nu și-l mai amintea. Își frământă însă mintea lui odihnită până atunci și își născoci din aducere aminte și din dorințele sale, o frumoasă rugăciune care suna cam așa: „Tatăl nostru care ne ești în ceruri, sfințească-se numele tău, fie-mi și mie avere măcar ca și la taica popa. Că și eu am să mă rog de acum încolo, mai mult decât el. Și dă-mi Doamne să vină un noroc peste mine, ca să-mi meargă toate bine. Să afle nevastă-mea și să se întoarcă în genunchi acasă. Amin!”

Ar fi făcut-o el mai lungă, dar când ajungea cu închipuirea la nevasta-sa care s-ar fi întors îndărăt la casa lui îmbelșugată, așa de mult îi plăcea încât se dădea într-o rână ca să-și preguste cuviincios visarea. Tare dragi îi deveniseră momentele astea și putem spune chiar că avea un fel de zel, căci mult s-a mai rugat el în felul acesta. Nu de trei ori pe zi, cum îi învăța popa la biserică, ci în fiecare ceas al zilei.

Drept e, că alceva nici nu făcea omul nostru… Doar ce mai ieșea după cerșit, când i se făcea foame. La început oamenii nu îi dădeau, că îl știau de tânăr și în putere pentru a munci, însă văzându-l tot mereu scurgându-se pe lângă porțile lor, li s-a făcut milă. „O fi având el vreun beteșug, din ăla care nu se vede, dar te roade pe dinăuntru.” Și au început să-l omenească. Era chiar în vremea când omul se îndeletnicea acasă cu rugăciunea lui. Și el când le lua din mână, își spunea că va veni o vreme când va fi mai bogat decât ei și atunci va face praznic mare la el acasă. Și cu ochii iscodea în toate părțile, pe drum, prin șanț, ori pe lângă garduri. Cum altfel era să își găsească norocul?

Trecu o vreme bunicică de atunci, iar cum Dumnezeu nu părea a lua deloc aminte la litania pe care o recita el cu glas răspicat și din tot sufletul , începu să i se cam facă urât de timpul prăpădit. Banii sunt ochiul dracului, asta o știa și el. Îl năpădi îndoiala și se întreba dacă se roagă unde trebuie. Atâta îi umblase mintea în direcția asta, că se trezi la un moment că își încheie rugăciunea astfel: „Dă-mi Doamne când îți zic, că dacă m-oi ruga ăluilalt, poate ar fi mai ascultător!”

Și ăla la care s-a referit, ori că nu dormea, ori că sta pe aproape, dar l-a și auzit.

A doua zi plecă după obiceiul său, ca să-și astâmpere foamea și ca să-și găsească norocul. Soarele ardea fierbinte și nu era nici țipenie de om pe drum. El mătura cu ochii dinspre un gard către celălalt, tot ce îi ieșea în cale. Inelul de pe deget dacă i s-ar fi întâmplat cuiva să și-l piardă, ochii săi vulturești l-ar fi descoperit. Cum să nu vadă așadar punga aceea din piele, care se afla taman în mijlocul drumului. O înșfăcă degrabă și și-o vârî în sân, până a nu-l prinde careva. Mai merse ce merse și după niște hârtoape, mai află una. Hop și cu ea la culcușul sânului. Îi râdea barba de bucurie, iar pielea moale a pungilor îi mângâia cu bunătate ghioldurile pe care i le da burta de foame. De-aia nici nu mai bătu pe la porți. Nu mai avea nevoie de mâncare. Mergea îndoit de la brâu și tot mai căuta cu ochii în jos, simțind el cu sufletul că astăzi e ziua în care s-a întâlnit cu norocul. La altceva nu se mai gândea, că era tare prins în treaba asta.  Și n-a fost în zadar, pentru că la scurtă vreme mai descoperi încă două, una lângă alta, ca niște surori bune. Un altul și-ar fi pus poate niște întrebări și s-ar fi gândit de unde sunt pungile alea cu care își rotunjise el burdihanul pe sub cămașă… Poate chiar și-ar fi făcut cruce și-ar fi zis: „Piei necurate!”. Însă el nu se frământa dintr-asta și își spunea că a găsit tocmai ceea ce căuta de atâta amar de timp.

Nu apucă însă bine a și le îndesa și pe acestea la sân, că iată venind din sus înspre el, un alt drumeț. Acela mergea însă întocmai ca un om beat, pendulându-și pașii când spre un șanț, când înspre celălalt. Dar tot se apropia într-una. Nu mai avea vreme să facă cale întoarsă, așa că se ținu tare și când ajunseră unul în dreptul celuilat, își dădură binețe, cum fac sătenii îndeobște:

-Bună ziua, om bun!

-Mulțămesc asemenea! răspunse al nostru, voind a-și urma calea înainte.

-Bre, om al lui Dumnezeu! Mă rog la dumneata că te văd venind din jos, n-ai găsit cumva niște pungi pe drum?

-Ce să găsesc? se făcu el că nu înțelege, mai mult ca să tragă de timp pentru socoteală. Vezi că el nu fusese tocmai un om rău până să-și vândă sufletul necuratului și parcă simțea încă un pic de milă pentru acela.

-Iaca niște pungi…cu bani! Gologani de aur…

Auzind cuvântul bani, săracului nostru i se scrânti mintea de tot. El se ferise ca să desfacă pungile în drum și doar bănuise conținutul lor, după greutate și înfățișare. Acum însă era sigur că acele patru pungi conțin o avere frumușică și nu avea nici cea mai mică intenție de a se lipsi de ele.

-N-am văzut, bietul de tine! Dă fuga iute și caută bine. Cine știe unde s-or fi pierdut?

Dar nici ăla nu părea să fie prost. Băgase de seamă că pentru un jerpelit cum se arăta, cămașa acestuia îi sta cam prea umflată și încă și cu cocoloașe. Nu semăna a burtă de om gras, iar omul nostru numai gras nu era din mâncatul pomenilor.

-Ce să mai alerg, dacă dumneata care vii dintr-acolo n-ai văzut nimic…

-Chiar n-am!

-Da câini erau în calea dumitale?

-Nici!

-Atunci să știi că nici încoace n-oi afla… Poți arunca bolovanii!

-Ce bolovani?

-Pietroaiele din sânul dumitale. Nu asta ai acolo?

-Ce pietroaie, nu sunt pietroaie!?…se bâlbâi el, prins la înghesuială.

-Dar ce-or fi atunci? insista acela să i se vâre în suflet.

-Treaba mea! Nu-ți dau dumitale socoteală.

-Poate or fi pungi! Nu știu… Zic și eu!

-Și dacă ar fi, ce? Eu n-am voie să am pungi?

-Ei, cum nu! Să am iertare, dar așa e gândul omului. M-a năpădit bănuiala că ar fi ale mele. Ce om pleacă pe drum, cu o așa avere în sân? Te rog să-mi faci dovada că sunt banii dumitale și eu te las în plata Domnului!

-Cum să-ți dovedesc? Ce să-ți dovedesc? Bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat… Așa –mi trebuie dacă mă opresc să stau de vorbă cu oricine. Sunt banii mei și nu-ți dau socoteală. Ce, eu te-am întrebat pe dumneata de unde îi aveai și ce căutai pe drum? Nu! Te las în pace… Așa lasă-mă și dumneata pe mine!

-Dar eu îți spun, bre! Tot ce vrei îți spun… Stai, nu pleca și ascultă-mă! Cu cerul și cu pământul te rog, nu mă nenoroci. Toată avuția mea e în pungile alea. Am vândut vitele, casa și acareturile, că îmi trebuie pentru o operație pe care să i-o facă un doctor vestit din altă țară, copilului meu. Mă întorceam spre casă. Le pitisem de teama tâlharilor pe fundul căruții, între niște uluci. Când am zis să verific, că prea se hurducăia căruța de la gropile astea ale drumului, nu le-am mai găsit. Dacă în sânul dumitale se află cele patru pungi ale mele, dă-mi-le și mă voi ruga pentru sufletul dumitale și să-ți dea Dumnezeu sănătate.

Omul nostru se gândise într-o vreme ca să spună că a găsit doar trei și să-și mai oprească baremi una și pentru el, dar auzind de sănătate, se învârtoșă inima în el și își spuse: „Iauzi, ce-mi dorește el! Sănătate! De asta aveam eu și înainte. Sufletul… E acolo și el, unde să plece! Bani îmi trebuie mie, că de-ăștia nu aveam.”

Și zise hotărât:

-Ce am eu nu e al dumitale, atâta pot să-ți zic!

-Ai curaj să te jurui? îl îndemnă celălalt.

-Da, mă jur!

-Nu așa. Dă-te dracu! Dacă te aud astfel, îmi dau cuvântul că toți banii rămân ai dumitale și eu nu ți-i mai cer.

-Păi dacă sunt ai mei!…primi curaj omul de la făgăduiala asta. Uite, na! Ca să mergi liniștit că nu sunt la mine, mă dau dracu că ce am eu în sân, e avuția mea!

Dar ce să vezi… Ăla nu plecă. Sta așa dinaintea lui și nici nu se jeluia, nici nu se luă cu el la luptă… Se puse pe râs. Un râs drăcesc, care din ce în ce se făcea mai tare și când se opri din hohot, zise:

-Ce, te-ai temut că nu mă țin de vorbă? Eu chiar sunt de cuvânt. Și te-am ascultat, ai văzut… De câte ori m-ai rugat să-ți dau noroc? Numai o dată și eu ți l-am și dat! Oprește-ți averea și mie dă-mi numai ceea ce nu-ți face trebuință… Dă-mi sufletul!

Și dintr-o dată i-l smulse și se făcu nevăzut cu el, în fundul pământului. Omul rămase întins pe jos fără suflare, cu ochii goi de viață căscați înspre cer, ca și cum s-ar fi rugat.

Lumina vine…de sus

lumina

În vremea comunismului se spunea că lumina vine de la răsărit și era o expresie acceptată de toată lumea. Atât ateii, cât și credincioșii erau împăcați cu ea, pentru că în timp ce unii aveau în minte Moscova, ceilalți Ierusalimul, dar nu simțeau nevoia de a face precizarea asta cu glas tare. După revoluție, s-a făcut un obicei din a aduce lumina chiar de acolo, de la Mormântul Sfânt. Sunt multe discuții în jurul acestui subiect, însă nu despre asta vreau să vorbesc aici, în continuare.

Îmi amintesc că dacă lumina pornea din altar înspre noi trecând din mână în mână, o vreme o aveam pe aceea. Dacă se stingea însă din cauza vântului până să ajungem cu ea acasă, nu o reaprindeam noi înșine cu chibritul, ori bricheta? Ba bine că nu. Aveam lumină. E minunat că acum ne vine lumina (ȘI) de la Ierusalim. Dar momentul acela de la mijlocul nopții e dintr-o dată, pretutindeni. Și nu s-ar fi putut realiza fizic fenomenul de transmitere. Însă ea a fost și va fi nelipsită din toate bisericile și din altarul oricăreia izvorăște aceeași mare veste, a Învierii Domnului. Eram bucuroși atunci că aveam unde merge, eram fericiți de comuniunea cu toți ceilalți, care erau credincioși „ca și noi”, cu toate că unii numai atunci și cu ocazia asta veneau. Acum însă e altfel pentru toată lumea. Suntem toți numai cu gândul acolo. Poate acum mai mult ca oricând însă, vom înțelege Lumina aceea despre care tot pomeneam în urările pe care ni le făceam între noi. Fiindcă stăm în case. Și tocmai datorită acestui aspect. La Lumina din suflet mă refer! Să deschidem ușa inimii pentru a o primi. Și să ne-o dorim nestinsă în inimile tuturor celor dragi.

Mai jos redau un text literar tipărit de Emil Gârleanu în „Unirea”- foaie bisericească și politică din Blaj, prea puțin cunoscut publicului, din păcate.

Se numește „În Vinerea Patimilor” și descrie ceea ce tocmai am vrut să spun…

„E cald. Primăvara zâmbește din florile livezii de zarzări, ce împresoară bisericuța uitată din fundul mahalalei pustii. Deasupra crengilor albe, ca de zăpadă, crucea de abia se ițiește într’o sclipire; iar glasul clopotului se împrăștie duios. E în Vinerea Patimilor. Ușile pridvorului sunt deschise larg în lături, ca și ferestrele pronaosului. Cu capul înclinat pe piept, cu fruntea încinsă de spini, cu manile și picioarele pironite, Hristos zâmbește, amar și iertător, din mijlocul bisericii. Două lumânărele de ceară picură în răstimpuri, lacrimile lor fierbinți, care se scurg de se ’ncheagă pe trupul chinuit. Câteva rândunele intră și sboară spre cuiburile lipite de marginea cafasului. Miroase a tămâie și a floare. Altarul de abia se deslușește, cu chipurile șterse ale sfinților, ce privesc ca dintr’o lume de vis. În strana din dreapta un dascăl cetește somnoros. Și în curte, pe lespezile spălate de ploi, printre crăpăturile cărora troscotul își întinde vițele, se aude arare câte un pas târâit al vreunei bătrâne drept credincioase; au venit trei. Mărunțele, aduse de șale, pierdute în cațaveici, șchioapătă toate spre sfânta cruce; se opresc, bat mătănii, își mișcă buzele repede și lăcrămează. Apoi stau cu fruntea lipită de rogojina roasă, în vreme ce rândunelele se încrucișează, ciripind, pe deasupra, culcând în sborul lor nebunatic, flăcările celor câteva lumânări ale policandrului. Perdeaua din ușa altarului se trage la o parte și preotul, cu barba albă ca și primăvara de afară, blagoslovește. Băbuștele se ridică și merg la împărtășit. În ușă se ivește chipul mătușii Sultana, aducându-și strănepotul, pe Iliuță, de mână. Bătrâna se oprește și îndeamnă copilul:
– Iliuță, puiule, fă cruce… Așa…  zi după bunica: În numele
tatălui.
– În numele tatălui.
– Și-al fiului.
– Si-al fiului.
– Și-al sfântului duh. Amin.
– Și-al sfântului duh. Amin.
– Așa sufletul bunicii. Hai, de-i săruta crucea, că doar ești mare; ai patru ani.
Și o iau încet înainte. Băiețelul, cu ochii mari, albaștri și speriați, cu părul încâlcit, rămâne mai în urmă, par’că îi e frică. Bunica îl îmbie după ea. Când ajung în fața crucii se opresc. Bătrâna se închină. Iliuță se uită bine, bine, și trage pe bătrână de mână, să o întrebe la ureche:
– Bunicuțo, de ce stă oare sfântul – așa, pedepsit?
Bătrâna îl alintă, și-i răspunde:
– L-au pironit jidovii pe cruce, suflețelule; îi plin de sânge și de răni. Hai, de-l sărură și te roagă.
Și tremurând, îl ridică în brațe. Copilul privește la chipul firav, la picăturile de sânge de pe frunte, și își amintește că așa, rănit, nu mai văzuse decât pe Gheorghiță, băiatul diaconului, când îl lovise un altul cu piatră. Ca și atunci buzele i se strâng pungă, și-i vine să plângă. Apoi se pleacă, și, ușor, cu mânușița, desmeardă fruntea îndurerată a Celui răstignit și-l mângâie:
– Săracul!… Săracul!
Și-l sărută.
În clipa aceasta scapără o lumină tainică, strălucitoare, de se rumeni întreaga biserică. Bătrâna, orbită, își întoarse privirea înspre fereastra, pe unde-și închipuia că năvălise soarele; dascălul alergă la mucarniță, crezând că se încinsese cumva flăcările lumânărilor din policandru. Numai copilul simți pe obraz o sărutare caldă, ca de mamă. Când îl lăsă jos, voi par’că să spuie ceva bătrânei, dar nu mai știu ce anume.
Și eși, cum venise, de mâna bunicăi. Iar din ușă mai întoarse capul, și zâmbi cuiva, – unui chip, care nici lui, ci doar numai sufletului lui se arătase.”
HRISTOS A ÎNVIAT!!! Sănătate și împliniri sufletești vă doresc tuturor!

Măruntul -X (ultima parte)

S-au chinuit împleticindu-se împreună și cu chiu cu vai, au ajuns în casă. Maricek era un om mărunt, dar îndesat și pietros și chiar dacă slăbise tare mult în zilele din urmă, tot era destul de greu pentru puterea ei de femeie nemuncită. Îl lăsă anevoie pe canapeaua din prima cameră, iar apoi pentru că se simțea vlăguită, șezu și ea alături.

-Nu stați! o îndemnă Cătălin. Mergeți alături în dormitor și schimbați-vă. Găsiți în șifonier tot ce vă trebuie.

Iuliana se ridicase alene, frântă de la tot efortul depus mai devreme. Își zicea așa în gândul ei : „Ce moartea era atât de greu piticul ăsta? Numai de la capul ăla mare, cred că i se trage!” De aceea rămase încremenită când îl auzi spunând cu glas încet, de parcă i-ar fi răspuns:

-Tot greu de cap am rămas, desigur…

Îl privi mirată, dar nu zise nimic. Dincolo însă, în timp ce se dezbrăca, se gândea la ciudata coincidență ca el să îi răspundă la un gând pe care nu îl rostise totuși cu glas tare. Ca urmare a acestei stranii întâmplări, nu îndrăzni să cotrobăie prea mult prin dormitor, deși o curiozitate femeiască i-ar fi dat un pic de ghes. Găsi repede haine de-ale Ioanei, care erau întocmite ordonat, pe trei rafturi ale șifonierului. Rămăseseră acolo, înghesuindu-i partea lui de șifonier, pentru că n-au știut să le dea alt rost și nu pentru că dragostea filială a lui Maricek l-ar fi împiedicat să se despartă de ele. În partea dreapă, locul ocupat de către Sonia și Paul, era acum gol și sinistru.

Iuliana se schimbă iute, pe cele ude ale ei răsfirându-le pe tot patul, negăsind o altă soluție. Revenind lângă Maricek, îl găsi cu ochii închiși și se repezi să-i pună degetele pe gât, acolo unde se simte pulsul.

-Nu, n-am murit! zise el zâmbind cu sforțare. Mai am cel puțin o jumătate de oră de trăit…

-Ce prostii spui tu acolo? O să te faci bine, ai să vezi.

-Văd deja foarte multe… Nu prea sunt în stare să vorbesc, pentru că mă simt ars pe dinăuntru, dar nu mai am foarte mult timp. Salvarea o să vină în câteva minute.

-Dar nu am chemat-o încă, nici nu mi-am mai dat seama! tresări Iuliana simțindu-se vinovată pentru o asemenea scăpare. Își imputa faptul că îl ascultase și nu-i trecuse prin minte să facă apelul mai înainte de a merge să se schimbe.

-Nu vă faceți griji! o liniști bărbatul. Vecina mea, care dealtfel nu vorbea niciodată cu noi, acum ne-a văzut acolo în curte și s-a achitat de această îndatorire cetățenească. Mașina salvării este deja pe drum.

-Maricek! Tu vorbești niște chestii care mă sperie! Adică de unde știi tu toate astea?

El schiță din nou un zâmbet, dar care semăna mult mai mult cu o grimasă, căci durerea pe dinăuntru era foarte mare.

-Nu pricep absolut deloc cum corzile mele vocale mai pot articula sunete comprehensibile, că doar sunt ars pe oriunde fulgerul a întâlnit umiditate… V-am zis că văd. Ar trebui să fie mai ușor de înțeles pentru dvs., care ați învățat carte, nu ca mine. E ca la vasele comunicante. O parte a spiritului meu, sau cum să-i zic…o latură energetică, s-a desprins de mine și s-a alăturat conștiinței universale, îmbibându-se cu informații de la aceasta.  Felul cum ajung să știu dintr-o dată, să vizualizez de fapt, orice informație la care îmi trimit gândul, mi se pare simplu și natural, fără să fiu în stare însă, a vă explica prea bine cum fac asta. Absorb imagini. E cam la fel cum folosiți și dvs. telefonul mobil, dar nu aveți cunoștințe despre undele radio. Așa merg și gândurile pretutindeni și eu acum le pot intercepta. Îmi pare rău că am descoperit toate astea înainte de moarte, când nu-mi mai folosește la nimic. Am trăit toată viața cu capul sec și acum s-a făcut doldora dintr-o dată….

Un puseu de tuse îl zgudui atunci din toate încheieturile. I se citea pe față suferința extremă și învățătoarea îl compătimi cu toată sinceritatea.

-Adică tu ești sigur că…

-Da! În drumul spre spital. Nu știu ce să vă spun mai repede, durerea oricum nu mai contează, dar nu prea mai este timp. Iar gândurile dvs. nu se stabilizează și mă obosesc.

Iuliana își înfipse atunci fața în cea a lui Maricek și îi șopti:

-Dacă mi-ai putea spune…

-Despre soț! i-o luă el înainte și ea rămase din nou cu gura căscată, trădând expresia aceea de maximă perplexitate.

-Ghicești?

-Nu, doar v-am zis… Văd!

Tăcu un pic, încercând prin înghițituri seci să-și mai aline durerea.

-Să-ți aduc niște apă?

-Nuu! Se împotrivi el speriat. Categoric, nu! Nu știu cum să vă zic…

Bănuiala ei, care îi otrăvea sufletul de câteva luni bune încoace, îi întunecă privirea.

-Știi ceva?

-Știu că acel coleg retras, poetul, vă iubește de mult și nu a avut curaj să vă destăinuie…

-Dar soțul meu… De Mircea vreau să-mi spui, Maricek dragule!

În clipa aceea ușa se dădu de perete și o echipă de brancardieri își făcu apariția umplând camera din față, care nu era foarte mare.

Văzând-o pe Iuliana aplecată deasupra omului bolnav, ei nu știau că resuscitarea se petrecuse cu multă vreme înainte și acum ea doar îl asculta la propriu cu urechea. O traseră la o parte ca să-i amplaseze rapid lui Maricek, masca de oxigen.

-Lăsați-ne, că ne ocupăm noi de acum!

Ea se perpelea nervoasă, contrariată. Când s-au hotărât peste câteva clipe să îl transporte la mașină, i-au scos puțin aparatul cât să încapă pe ușă cu targă cu tot. Atunci ea s-a îmbulzit grămadă și i-a auzit ultimele cuvinte, șuierate cu anevoie:

-N-aveți ce mai face!… Are copil cu femeia aceea. Urmează să vă spună. Dar va fi bine, aveți încredere! Da, există!

Cine, copilul? Și asta îi trecuse prin minte, dar ultima întrebare nerostită se referise la Dumnezeu. Mai avusese el vreme să-i intercepteze gândul acela? Și oare ce o fi vrut să spună când i-a zis să aibă încredere?

Iuliana sta pe canapeaua din prima cameră a casei fostului său elev și o mulțime de întrebări i se învârteau în jurul capului, ca niște albine pe lângă stup. În vremea aceasta mașina salvării pleca în trombă, cu sirena urlând a spaimă. Calm în durerea care îi mai făcea diferența dintre viață și moarte, Maricek trăgea cu sete încă un boț de aer în pieptul său pârjolit.  Fusese pentru ultima oară. Îl expiră lung apoi, ca pe un oftat, și se stinse.

*

La biserica din Măgura, cea cu hramul Sfântului Nicolae, Maricek sta întins pe catafalc și i se citea slujba. Învățătoarea Iuliana Ducucule își adusese clasa de copii, să mai fie baremi cineva acolo, temându-se că necunoscându-l prea bine, oamenii n-au să vină pentru a-l petrece pe ultimul drum. Se îngrijise de toate cele trebuincioase, simțindu-se datoare față de amintirea lui, dar nu putuse cu toate eforturile sale, să dea de dâra Soniei, a soției care îl părăsise. Pentru Paul mai mult și-ar fi dorit aceasta, pentru că își dăduse seama că acel copil fusese poate singura persoană din lume care îl iubise cu adevărat. Dacă l-ar fi întrebat chiar pe Maricek atunci, când el avea răspunsuri pentru orice întrebare, i-ar fi putut-o da și pe aceasta. Însă nu-i trecuse prin minte. Tot ce o interesase pe ea, fusese despre dobitocul de Mircea. De parcă nu ar fi avut mai apoi tot timpul din lume ca să afle și ce vrea și ce nu vrea, despre acest ticălos… Dar așa e când n-ai minte. „Cine o fi Iuliano capul sec, hai? Ia spune!…” își zise ea cu amar, în timp ce privirea căuta spre ușile deschise ale bisericii unde vedea mereu alte capete ițindu-se, nemaiîncăpând nimeni înăuntru. Biserica era plină, mai ceva ca la Înviere. Oamenii veniseră din curiozitate, se zvonea că o să sosească și de la televiziune, pentru că ea nu-și ținuse gura și povestise câtorva de fenomenala minte a băiatului acela mărunt, care venise din Italia.

Undeva înspre marginea cimitirului, doi bărbați icneau lovind cu târnăcoapele în pământul tare, uscat de la seceta prelungită. Se înșelaseră că ploaia torențială de acum trei zile avea să-l fi înmuiat, începuseră târziu și acum erau puțin în contratimp.

-Bă, stai așa! Eu îl dau dracu, că nu mai pot!… făcu Mitică, ăl mai tânăr dintre ei.

Nae se simțea mai responsabil, că el era groparul titular și cu el se tranzacționase lucrarea. Trebuia ca la ora unu să fie gata și pe el pica toată răspunderea. Scuipă doar în palme și izbi din nou, dar moale, că nu mai avea nici el vlagă. Se făcu că adună niște pietre care i-ar fi îngreunat lucrul și apoi zise și el cu răsuflarea întretăiată:

-Hai bă, răsucește-ți o țigară, dar să-mi dai și mie vreo două fumuri.

-Da ce dracu bă, nea Nae. Alții ne aduceau dă fumat, dă băut… Că oameni sântem șî noi. Șî dă la ăsta nimic, nimic? Mai auzii că a muncit șî pân Italia.

-O fi muncit nică Mitică, da acu de!… Înțelege-te cu el! Dacă n-avea pe nimeni ce să-i faci? Cu cine să te cerți?

-Șî de ce să-i facem bă groapă normală, dacă era d-ăla pitic?

-Hai bă Mitică, lasă-mă dracu în pace! Dă un să știu eu? Uite d-aia! Că așa a zis învățătoarea șî dă la ea sânt biștarii! I-a luat coșciug d-ăla normal, nu de copii, na! Dacă e coșciugu mare, groapa cum să fie? Că zâcea că să să vadă că a fost om mare, chiar dacă era pitic. Nu pitic, ea nu zicea așa… E! Nu mai țâu minte, da nu l-a făcut pitic. Zici că-mi dai șî mie un fum?

Mitică mai trase o dată din țigară și apoi i-o întinse celuilalt. Înainte de a pune mâna din nou pe târnăcop, scuipă prelung înspre maldărul de pământ roșu, adus din străfund la suprafață.

-Hai că începe să bureze, uite! se bucură Nae de revenirea partenerului său și de picăturile mărunte care se porniră dintr-o dată, fără veste. O să să mai înmoaie d-acu șî pământu! Ploaia asta când vine așa, să zîce că e plânsu răposatului. I-o fi părut rău săracu, să să dăspartă dă ai lui.

-Dă cine bă, dacă n-avea pă nimeni? se miră Mitică.

Nae însă nu răspunse. Icnetele lor erau acum tot mai întețite, ca și ploicica aceea caldă, a unei veri care începuse înainte de vreme.

-Sfârșit-

„Onorată instanță!”

Bogdan Marinescu este un bărbat chipeș, fără îndoială. Reputația lui de seducător mergea mână în mână cu renumele pe care și l-a făcut ca avocat în Baroul din Argeș. Pentru că în mai toate procesele preluate de el, toată lumea se aștepta ca Marinescu să aibă câștig de cauză. Știa să fie extrem de elocvent în pledoariile sale. El își însoțea cuvintele bine meșteșugite cu expresii faciale și cu gestică bine dozată, fără să fie totuși teatral. Dar când era cazul, descria volte cu brațele, ca un dirijor, sau și le deschidea larg pe amândouă, ca într-un fel de îmbrățișare a adevărului care numai dinaintea lui se afla. Acum își proiecta privirea adânc în ochii judecătorului, ridicând dintr-o sprânceană ca și cum i-ar fi zis „te-ai prins?”, acum se întorcea iute spre sală, răsucindu-se grațios în pofida staturii lui impresionante, pentru  a-și atrage și publicul de partea sa, cu aerul acela convingător de „vă spun eu!” Și atrăgea… Agenda lui profesională ca și cea extraprofesională, era mereu plină. Nu avea remușcări pentru încornorarea unor soți. Se simțea un fel de bondar îndatorat cu polenizarea și lăsând femeile satisfăcute în urma lui, credea chiar că le face un bine tuturor. Dragostea e minunată și în numele dragostei, ar trebui mai multă libertate. Canoanele rigide ale moralei sunt inventate de cei care nu au avut parte de iubire și la rândul lor au fost lipsiți de capacitatea de a o dărui. Evident că își câștiga și procesele de conștiință, doar era avocat.

Aștepta acum să-și refacă puterile, sleit după o partidă de sex aprig cu Angela. Nu și-ar fi închipuit să găsească atâta pasiune la femeia directorului de la Școala nr. 3. E drept că nu avea vârsta soțului, dar nici tocmai tânără nu mai era. Bogdan nu se da în vânt după sărutări când avea de-a face cu neveste, lăsând treaba asta în sarcina celor care sunt ai lor de drept, dar pe Angela a tot sărutat-o apăsat peste gură în timpul actului, dorind să i-o astupe, că prea se manifesta zgomotos.

-Spune-mi, așa faci tu mereu, când?… o întrebă el la un moment dat.

-De unde să știu? Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să simt ca acum! îi răspunse ea, jenându-se mai mult de obrajii care se îmbujoraseră, decât de poziția de răstignire nudă în care se afla.

Se simțea frumoasă și tânără din nou, așa cum nu se mai simțise de mult. Iar epuizarea aceasta plăcută, care îi ridicase de pe creier o pâclă densă ca mătasea broaștei, era extrem de dulce. Până la ora 14.00 când avea din nou oră, ar mai fi fost timp în ce o privește să repete minunata experiență, dar desigur că mai depindea și de Bogdan. Îl mângâie cu mâna ei mică pe corpul pietros, gândindu-se că nu au fost exagerate zvonurile care circulau pe seama lui. Lasă că nici Dragoș n-o sta el tocmai cuminte pe acolo prin Suedia, unde era plecat în schimb de experiență cu trei elevi. Și dacă nu, asta e treaba lui. Nu i-a oferit niciodată ce i-a dăruit uite, bărbatul acesta superb. Se ridică într-un cot și îi depuse un calup de sărutări mici pornind dinspre ochi și luând la rând nas, buze, gât…Ajunse cu gura în dreptul pieptului și mâna îi plecă singură înspre membrul ostenit al lui Bogdan, să îl alinte.

-Ei, ei!.. Ce faci? îi zise el zâmbind galeș.

-Te vreau din nou!

-Mă bucur mult, dar te rog mai lasă-mă puțin. Nu mai am tocmai 20 de ani…

-Tu ești minunat, Bogdan! Atât de minunat că îmi vine să-ți și mulțumesc! spuse ea, ridicându-se din nou deasupra lui.

El îi trase capul, o pupă scurt și o așeză să stea cuminte la îmbinarea largă dintre pieptul său și braț.

-Asta nu se cade, știi bine! zise el încet, mângâindu-i cuminte părul, ca la copii, în timp ce căuta să se odihnească stând câteva minuțele întins pe spate.

Angela nu știu ce a vrut să spună bărbatul prin acest nu se cade, dacă se referea la sex în sine, sau la vorba despre el. Poziția aceasta îi venea bine însă și se simțea relaxată întru totul. Ascultându-i bătăile regulate ale inimii și legănată ușor de respirația lui, curând o cuprinse somnul.

*

Bogdan se pomeni înconjurat de o mulțime de ochi care îl priveau neîndurători. Judecătorul se afla undeva prea sus pentru a-l putea vedea, îi simțea numai prezența, ca ceva apăsător spre care n-ar fi putut ridica măcar ochii.

„Ce tribunal o fi ăsta și cum am ajuns aici?” își spuse el cu teamă. Nu știa absolut nimic și se simțea complet nepregătit pentru acest proces. Observă panicat că nu avea mapa la el și căutându-și clientul pe care îl reprezenta, pentru ca măcar astfel să-și aducă aminte de cazul dezbătut acolo, descoperi îngrozit că el nu se afla în instanță ca apărător, ci era în boxa acuzaților. Vru să vorbească, să pună întrebări, dar nu putea rosti niciun sunet și nici să se miște. Nu îi zărea decât spatele acuzatorului, care vorbea, vorbea într-una. Iar glasul acela, singurul care se auzea în toată acea aulă imensă, îi era cumva cunoscut. Procurorul se mișca mult și dădea din brațe îndreptând uneori degetul arătător înspre el, dar tot fără să se întoarcă și acuzarea lui părea că nu are să se mai sfârșească vreodată…

„Doamne, ăsta mă îngroapă de-a binelea, că e bun de tot! Of și eu nu pot spune nimic! Cine dracu o fi, că nu-l știu, dar parcă mi-e totuși cunoscut?….”

Deodată acela se întoarse și îi rânji obraznic drept în față, fulgerându-l totodată cu privirea.

„Cum? Păi tu… Adică, stai un pic! Cum?…Tu..ăăă..adică…Eu?”

-Eu sunt eu, nu tu, nebunule! Sunt conștiința. Am fost cel mai bun prieten al tău, dar nu m-ai ascultat niciodată. Credeai că îți aparțin? Te-am însoțit numai până aici, dar de-acum drumurile noastre o iau în direcții diferite. Am spus tot, onorată instanță! Vă rog să deliberați luând act că eu nu am fost niciodată lăsat să mă exprim, acolo unde el s-a crezut un zeu!

*

-Dar eu nu m-am apărat! Nu m-am apărat!

Bogdan sărise până în mijlocul camerei. Țopăia întinzând brațele în sus și strigând, iar mișcarea aceasta îi făcea ca membrul să i se bălăngăne într-un mod tare caraghios.

Șocată la început de mișcarea lui bruscă, Angela îl privea acum cu ochii mijiți a râs.

-Bogdane! Bogdane! Ce faci, ești somnambul? Unde socotești că te afli? Vino-ți în fire, dragă!

Și râse până la urmă de tot comicul acestei situații.

El se uită la ea de undeva de foarte departe și privirii sale îi trebui mult timp să se focalizeze pe femeia goală de dinaintea sa. Parcă nu o recunoștea. Mai rămase o vreme acolo, în picioare și apoi își căută din ochi hainele, să se îmbrace.

Văzându-l cum își trage pantalonii pe el, ea zise:

-Nu te îmbrăca încă, mai avem destul timp!…

Dar cum el nu răspundea nimic ci doar se îmbrăca în liniște, ea se temu dintr-o dată că l-a supărat cu ceva și i se aruncă de gât, implorându-l:

-Ce faci? De ce pleci? Bogdane, stai așa!… Hai măi! Ce am zis, ori ce-am făcut? Că zău, eu nici nu mi-am dat seama că te-am supărat! Hai te rog…. Baremi mai vii? Spune-mi!… Dragoș nu se întoarce decât tocmai vineri, să știi!

-Nu sunt supărat! se învoi până la urmă bărbatul să dea un răspuns neliniștilor femeii.

-Atunci cum ești? mai apucă Angela să zică, în timp ce el deja deschidea ușa apartamentului.

Nici nu s-a mai gândit că o puteau auzi sau chiar vedea vecinii, că ieșise după Bogdan așa cum se afla, în pielea goală.

-Speriat! răspunse el moale, ca pentru sine, coborând scările. Sunt speriat!

Curentul de pe hol îi înfioră pielea și o făcu pe Angela să-și dea seama de situația penibilă în care se afla. Închise ușa în urma lui și zise enervată:

-Du-te dracului de ciudat care ești!

Dacă Bogdan Marinescu ar fi auzit-o, nu ar fi comentat nimic. Dar își dorea din tot sufletul, să meargă în sens contrar acelei urări.

Viral

Până la proba contrarie, mă declar neînfricat în fața animalelor mari. Adică de ce să mint… Și ursul mi-a încrețit puțin pielea, da, chiar și scroafa de mistreț, despre ursoaica aceea cu pui pe lângă ea nici nu mai vorbesc (poate o să scriu totuși vreodată 🙂 )… Dar toate acele emoții de atunci le prefer indiscutabil, pentru că le mai pot încă înfrunta bărbătește… Ce să te faci însă cu chestiile astea mici și abjecte, pe care nu le vezi cu ochii dar te dovedesc fără luptă dreaptă, pe dinăuntrul tău… Acolo unde se introduc nechemate, bineînțeles. Am căutat să mă feresc cât am putut de coronavirus. El a atacat întocmai ca un zmeu, aruncând mai întâi cu buzduganul veștilor proaste, pentru a speria. Dacă tușește vreunul, îți ții răsuflarea cât poți de mult, că nu se știe… Câtă vreme se zguduie lumea de la acest ecou care se propagă, e greu să nu te lași cuprins de alarmă. Culmea este că tot ce se vorbește pretutindeni, toate îndemnurile, conțin în afară de morbul panicii, niște sfaturi care au fost dintotdeauna cunoscute tuturor. Mai puțin urmate, ce e drept… Igienă sporită și fereală! Ups! Aici e aici… Tu, cel sănătos, e cam greu să te ferești, când e musai să ieși în lume. Te rogi la Dumnezeu să ai șansă și te mai rogi ca cel afectat să înțeleagă că trebuie să stea acasă dacă nu se simte bine. Să fie responsabil! Dar când s-au mai arătat și altădată oamenii responsabili? Câte nu ți-ai fi dorit să fie altcumva? De câte ori nu te-ai mirat de neînțelegerea celorlalți? Hm! De aceea mă bucur când vine ceva care să dea altă turnură stărilor actuale. Situația rămâne desigur la fel, dar măcar atitudinea mea (poate și a voastră) în fața ei să se schimbe… Albinuța a redescoperit și ne-a adus și nouă, zâmbetul hâtru al lui Topârceanu, care împreună cu aceleași sfaturi de bun simț, valabile ieri ca și azi, ne mai aduce parcă printre rânduri, încă un îndemn: „Stați liniștiți fraților, că o să treacă și acceleratul ăsta!…”

Jurnal de fraieră

Și dacă e viral, iau și eu. 😀
Singura modalitate a fost cu copy/paste. M-a distrat prea mult ca să nu pun și aici.
Sper să vă placă și vouă.

În 1928, la Teatrul Naţional din Iaşi, George Topârceanu a urcat pe scenă pentru a susţine o conferinţă în versuri.
Subiectul era bacilul Koch, evenimentul făcând parte dintr-un festival al Societăţii pentru Profilaxia tuberculozei.

Întâi de toate, cum arată duşmanul de care trebuie să ne ferim?

După savanți și medici ca doctorul Argon,
Bacilul se prezintă sub formă de baston…
Dar bolnavii, săraicii, spun doctorului Ciucă,
Că lor li se prezintă sub formă de măciucă!
Ce-i el de fapt? Un zero, un fel de vârcolac
Nici cât un ou de muscă, nici cât un vârf de ac, —
Ceva așa, cilindric… Regret că nu găsesc
O cretă și-o tabelă ca să vi-l zugrăvesc.

Cum se răspândeşte bacilul lui Koch?

View original post 350 more words