Viermii

images v

Să-i dedic două articole Suleimanelistului Guță, este mai mult decât ar fi sperat el și din păcate, mai mult decât mi-aș fi dorit eu. Dar asta e! M-a „lovit”. Și mă obsedau într-atâta stupizeniile alea, încât mi-am pus problema: Ce am, frate? Ce e în neregulă cu mine? De ce nu-mi mai pot scoate prostia asta din cap? Și deîndată ce am ajuns la biblioteca internetului, am scorocit să mă dumiresc. Iată așadar:

„Viermii fonici” conform definiţei celor de la Goldsmiths, University Of London, sunt  „o parte dintr-o melodie care-ţi pătrunde în creier şi se repetă un timp, care variază între câteva minute şi câteva ore. Pot fi versuri, sau poate fi doar melodia, sau ritmul. Viermii fonici sunt în general foarte iritanţi şi aproape imposibil de oprit. Experienţa de a fi invadat de un vierme fonic poate fi şi plăcută, dar şi neplăcută.” Refrenurile unor cântece de muzică pop din topuri tind să devină viermi fonici, pentru că sunt extrem de repetitive şi tind să rămână blocate în creier. Motivele pentru care ne rămân melodii blocate în creier au de a face cu stresul, lipsa de atenţie, o stare emoţională precară şi asocierea dintre cuvinte şi amintiri.

Dr. Daniel Mullensiefen, un lector de la Goldsmiths explică:

„Orice hit muzical se bazează pe matematică, ştiinţă, inginerie şi tehnologie, de la fizica şi frecvenţele sunetelor care determină intensitatea şi ritmul, la procesoarele digitale şi sintetizatoarele care adaugă efecte pentru a face melodiile mai atrăgătoare. Am descoperit că există o ştiinţă în spatele nevoii de a cânta odată cu melodia difuzată şi că o anumită combinaţie de neuroştiinţă, matematică şi psihologie cognitivă, pot produce elixirul magic care îţi blochează cântece în creier.”

Cei de la WWU au descoperit că Lady Gaga este artista cu hiturile care au cea mai ridicată probabilitate de a rămâne blocate în creierele noastre, mai ales cu melodiile Bad Romance, Paparazzi, Just Dance şi Alejandro. Imediat după ea urmează cântece de Katy Perry, Abba, David Bowie şi The Beatles.

Ei n-au auzit desigur de Guță Magnificul!

S-avem pardon! Beatles e Beatles, Abba e Abba. Nu mă deranjează dacă îmi rămâne în cap o linie melodică cu care pot fuziona. Mă deranjează dacă îmi rămân versurile astea tâmpite, gen: „Marțienii de-ar veni și tot nu ne pot opri!”

Așadar, cum oprim viermii?

Cică cea mai bună metodă de a înlocui melodiile enervante cu gânduri mai agreabile, este rezolvarea unor puzzle-uri, mai ales anagrame şi Sudoku. Savanţii i-au trecut pe voluntari printr-o serie de teste precum rezolvarea unor jocuri labirint pe hârtie în timp ce aceleaşi melodii rulau iar şi iar pe fundal, până când deveneau o parte imuabilă a memoriei. Jocurile de sudoku şi anagramele au scăzut recurenţele acestor amintiri auditive. „Activităţile verbale precum rezolvarea anagramelor sau lectura unui roman sunt perfecte pentru eliminarea viermilor fonici.”

Nu știu, o fi… dar pare frecție la un picior de lemn. Nu mai bine mergem noi la vot?

 

Hai la urnăăă….

download guță

Vi s-a întâmplat vreodată să aveți mâncărimi? Dar să vă scărpinați asiduu știind totuși că nu e bine dacă vă frecați așa de rău, fiindcă vi se ia pielea?

Eu nu știu ce reacție puteți avea ascultând maneaua cu care Nicolae Guță zis „Magnificul”, se aruncă în campania de sprijin a partidului, care chiar asta face de la un timp, ne ia pielea.

„Hai române, hai,

Hai la urnăăă

Dacă vrei viața mai bună

Votează cu-ncredere

Liviu Dragnea – PSD.”

🙂

Nu știam despre mine că am aplecări spre masochism. Dar eu unul, după ce am descoperit maneaua asta, am mai pus-o încă o dată. Unuia ca secretarul general al P.S.D., „vizionarul” Codrin Ștefănescu îi place mult, mult de tot, după cum afirma. Dar pe mine mă oripilează și mă apucă toate mâncărimile. Râd și plâng, îmi smulg părul din cap și îmi vine să mă iau la palme… O fi vreo strategie? Să ne facă imuni la orice alt fel de cataclism politic? În armată, la instrucție, ne feream de noroi doar până la primul „Culcat!”… Mai departe, conștienți că suntem deja murdari, executam acele târâșuri pe burtă fără să mai conteze dacă se pune pe noi încă o murdărie în plus.

„De vrei gustul fericirii,

Ștampilează trandafirii.

Când e cald fierul de bate

Dacă vrei prosperitate.”

Așa se va întâmpla oare? Românii se vor încolona din nou să-i voteze pe invincibili, că… nu-i așa? „Arde flacăra în torță, Psedeul e o forțăăă…!

Nu știu zău, mi s-a făcut teamă. Cică nu mai scăpăm, nici de ar veni marțienii! Ce spuneți? N-or fi venit oare dinainte și sunt deja acolo? Ne conduc mințile și acționăm ca zombii. Cum am ascultat eu de două ori maneaua aceasta cretină, iar de îndată ce am să termin de scris, o voi pune iarăși? Dacă voi ștampila trandafirii cum mă îndeamnă „Magnificul”? Nu vreau, dar când te mănâncă… 🙂

 

Lupa -40

images

Când m-am întors acasă, Danny de-abia revenise cu puțin mai devreme. Îi povestea ceva soției sale și intrarea mea l-a făcut să tacă. Avea un zâmbet emoționat, chiar și mâinile îi tremurau ușor, iar când mi-a zis „tată, îmi doresc mult să nu te fi supărat”, înduioșarea m-a cuprins total. Era copilul meu, în fond. Un copil căruia îi venea greu să-mi zică tată, era stângaci, dar se vedea că face eforturi. Înțelegând că sunt mai îmbunat, a continuat:

-Hai puțin pe balcon, să-ți arăt ceva!

Știam ce vrea să-mi arate, așa cum puteam ghici și de unde luase banii de care avusese nevoie. Dacă nu-i trimisese McConor, atunci sigur erau luați de la Ilie. Niciuna dintre variante nu-mi era pe plac, dar nu mai găseam în mine suficientă energie pentru a sta supărat pe el. Și în fond, la ce bun?

-Uite acolo! Aia albă. Îți place?

Degetul său indica o Solenza, parcată între două Opeluri. Văzând-o de sus, apeciam că nu era cu nimic mai prejos decât vecinele sale, cel puțin în privința aspectului.

-Te simți obosit? l-am întrebat.

-De ce? Nu. S-a grăbit el să-mi răspundă.

Am tăcut. Dacă într-adevăr nu ar fi fost, vorbele sale ar fi venit în altă ordine. Întâi negația și abia apoi ar fi urmat întrebarea „de ce”. Dar el a insistat să-i spun ce îmi doresc.

-Nu mă simt nici eu în apele mele, i-am zis, totuși aș fi vrut să facem un drum. O ocazie de a proba și mașina…

-La mama?

-Nu. Nu într-acolo. Nu acum. Am o treabă cu bunicul…

Imma, mult mai degajată ca aseară, auzind cuvintele drum și bunic, pe care și le însușise, deja plecase în camera lor, să se schimbe. Bineînțeles că le oferisem lor dormitorul cel mare în care eu oricum n-aș mai fi putut locui, fără de Iulia. În doi timpi și trei mișcări, fata a revenit gata de drum și văzând-o așa de hotărâtă, noi ne-am uitat unul la altul și am râs. Când vorbeam în prezența ei, foloseam de regulă engleza, dar atunci furat de gânduri și cuprins cum eram de slăbiciune, uitasem. Faptul că înțelesese vorba mea, m-a încântat și înduioșat totodată.

Am trecut mai înainte pe la un magazin de am făcut niște cumpărături pentru la țară și apoi ne-am așternut la drum întins. Mașina se comporta bine și rulam oricum cu o viteză  moderată, așa cum se obișnuiește la primii kilometri ai unui automobil. De aceea am fost surprinși când la un moment dat, Imma ne-a rugat să încetinim. Iar prin dreptul seriei de curbe care se fac înainte de Poiana Narciselor, a trebuit să oprim de tot și ea s-a coborât să vomite.

Cu chiu cu vai, am ajuns în curtea părintească. Când am pătruns în casă, tata era luat prin surprindere. L-am îmbrățișat cu toții, pe rând, după care el își muta privirea de la unul spre altul, abținându-se totuși de a pune întrebarea rostului venirii noastre. Era bucuros evident să ne revadă, dar mai fusesem de curând și neștiind cărui fapt îi datorează acum această vizită intempestivă, la o oră a amiezei, sta neliniștit. Imma a fost cea care a înțeles prima, că omul are nevoie cât mai rapid de niște explicații.

-Tell him we want to give him two good news! (Spune-i că că dorim să-i dăm două vești îmbucurătoare), a șoptit ea galeș la urechea lui Danny.

În timp ce tatăl meu se uita cu drag la ei, sorbindu-i din ochi, băiatul s-a conformat și a transmis anunțul:

-Ne-am luat mașină, bunicule! Apoi simțindu-se încurcat că nu știa să spună și care era cea de-a doua veste bună, s-a întors spre ea și a întrebat-o:

– You say two news? (Spuneai de două anunțuri)

-And we will have a baby! (Și vom avea un copil), a zis ea îmbujorată, radiind de fericire.

Vorba asta nu mai avea nevoie de nicio traducere. Bebe, e bebe și pe limba noastră. Pe deasupra tinerii se îmbrățișau de-acum, dând momentului o elocvență în plus. Îmi era drag să îmi privesc copii, cum își trăiau ei această clipă frumoasă din viața lor, însă am avut inspirația să mă uit la bătrânul meu tată și să-l văd încă de la început. Șovăitor și nedeprins cu exprimările sentimentale, s-a apropiat tremurător, încet și stângaci, ca într-un sfârșit să se bage și el acolo, drept în mijlocul lor, asemenea unui copil. O lacrimă i-a stat multă vreme aninată de geană, dar când s-a desprins, era grea și i-a străbătut razant obrazul lui cel cutat.

Nu pot să spun că eu am rămas insensibil la ce mi se derula înaintea ochilor. Doar că ai mei chiar și acum erau uscați, la fel ca în toate celelalte împrejurări. Înregistram precum o cameră de luat vederi și înmagazinam în mine la grămadă, fără alegere, orice fel de emoție m-ar fi invadat. Iar bucuria mea se manifesta mai mult ca o crampă foarte dureroasă în coșul pieptului.

Va urma

Visul

images

Azi m-am trezit din nou. Visam că zbor.

Pluteam, mai bine zis. Eram atâta de ușor…

Mă înălțam spre cer. Curat și liber, liniștit.

Un înger însă mi-a ieșit în cale. M-a oprit.

-Nu-i vremea ta. Nu simți? Tu încă ești legat.

Mă pipăiam, dar nesimțind, l-am întrebat:

-Cu ce? Nu văd nimic. Nici lanțuri, nici frânghii.

-Cu dragoste! Privește jos. Zărești ai tăi copii?

Și-n clipa aceea, am auzit trăgând din depărtare

Un clopot. Și bătea mereu. Mai tare. Tot mai tare…

-Ce s-a `ntâmplat? Sunt mort? Pe cine au strigat?

-Nimic, doar ceasul deșteptării. Scoală-te din pat.

Lupa -39

images

Bărbatul de la birou era adâncit cu ochii în laptop, așa că televizorul suspendat pe peretele din fața sa, cel cu ușa, nu-și avea rostul să fie nici măcar deschis, darămite cu sonor așa de puternic. Însă pe el nu-l deranjase până atunci. Intrarea mea, însă da. A ridicat spre mine o privire severă, dar care s-a înmuiat imediat și în clipa imediat următoare, un zâmbet larg i se întindea înspre ambele urechi.

-Sorin?! Băi Sorine, tu ești dragă?

Eu eram eu, însă el cine mama naibii era? Memoria nu mă ajuta și mă simțeam penibil. Am trecut în revistă cât am putut de repede toți colegii pe care i-am avut și nu era categoric, niciunul dintre ei. Mi-a simțit încurcătura dar nu părea să fie atât de deranjat că nu-l recunosc, pe cât se simțea de amuzat.

-Ha-ha! Ce repede ne mai uităm prietenii, Sorine dragă…

-Vă rog să mă scuzați, am bâlbâit eu, nici nu știu dacă îmi pot permite să vă tutuiesc. Pur și simplu nu-mi amintesc și mă simt cumplit de prost. Nu știu când ați venit dvs. la institut. Eu…

-Păi te simți fiindcă și ești, mă întrerupse el. Râdea când spunea asta. Chiar ești prost. Și eu care te credeam într-o vreme cel mai bun prieten al meu…

Atunci l-am privit din nou, ca la emisiunea aceea unde persoane publice se deghizau și trebuia să ghicești cine se ascunde în spatele măștii. Dacă aveai indiciul că este cântăreț, sau actor, te ajuta mult să-l descoperi. Deîndată ce am scăpat de gândul că mi-a fost coleg la locul de muncă, am putut în sfârșit să-mi dau seama că cel ce se afla dinaintea mea, este Cristi Donoiu. Alias Kenny Rogers, dar fără plete și fără barbă. E drept că la liceu nu avusese podoabele astea, dar în studenție îl făcuseră celebru. Iar acum, deposedat de ele era… un oarecine. Un bărbat de vârsta mea, aproape trecut, dar cu nelipsitul său aplomb.

-Știu acum, i-am zis. Te pot tutui. Ba chiar în lipsa martorilor, îți pot trage și o palmă după ceafă. Păi bine măi Cristi, ce-ai făcut cu mândrețea aceea de barbă? De ce-ai tuns-o? Și pletele tale blonde…

-E-hee! Nu se mai potriveau cu situația mea de acum. Trebuia să par și eu mai serios.

Se puse iar pe râs și apoi mă îndemnă cu brațul să iau loc.

-Hai, așează-te odată, că sunt multe de povestit. Bei o cafea, nu? Și fără să-mi mai aștepte răspunsul, apăsă pe un buton.

-Pușa dragă, îi zise el fetei care-și introdusese capul pe ușă, zâmbind dulce. Ne faci și nouă niște cafele? De-alea bune, cum știi tu…

Iar după ce căpșorul cel creț  se retrase, îmi făcu din ochi un semn complice.

-Hm? Ce spui? Cum ți se pare?

-O copilă frumoasă, îi răspund eu. Numai că ar putea să-ți fie fiică.

-Nu e sigur, îți garantez. Păi ce! Nu crezi că i-am cerut o poză cu mă-sa? Că trebuia să mă asigur. Se porni din nou pe râs. Stai mă liniștit, că vulpea nu mănâncă găinile din ograda unde-și face vizuina. Am una acuma, o farmacistă, e frumoasă de mori și talentată, înțelegi? Chiar adineauri…

Secretara intră unduitoare cu cafelele și Cristi schimbă vorba din mers:

-… Am vorbit cu el și cred că se va rezolva…Dar stai așa! Să vezi chestie minunată. Ia numai să guști tu cafeaua asta și să-mi spui dacă ai băut alta mai bună vreodată. Știu că era să refuzi adineauri, de-aia nu te-am lăsat. Ar fi fost și păcat. E robot măi Sorine! Robot, fir-ar el să fie. Am încercat și eu dar n-are gustul ăsta. Ce poate să-i facă fata asta, de a ei iese așa de bună? I-am și zis. Aș fi angajat-o chiar și fără de masterul la economie, numai pentru cârlionții ăștia creți și pentru talentul de a face cafea.

Ea zâmbea mulțumită și se retrase cu spatele, fâstâcită de cavalcada complimentelor prietenului meu. Dacă fizic se schimbase, Cristi se pare că își păstrase temperamentul intact.

-Cuma ai ajuns tu aici, tocmai de la Baia Mare? l-am întrebat când am rămas singuri. Am sorbit din cafea și trebuie să recunosc că era excelentă. Poate mă lăsasem influențat..

-Băi Sorine! De tine nu mă feresc. Ba chiar mi-au înflorit niște planuri mari, deîndată ce te-am văzut. Ia spune, tu ai mai lucrat în domeniu de când ai plecat de aici?

-Cum să nu? Numai în domeniu. Am pus în practică teoriile de pe aici. Am trecut de la învârtitul hârtiilor la…

Din nou nu mă lăsă să-mi termin vorba și mă întrerupse cu o întrebare:

-Dar de politică, ce părere ai?

Când plecasem de acasă nu-mi formulasem un plan. Ca și în alte dăți mă lăsasem purtat de pași în voia sorții, cum spuneam eu. Totuși niște dorințe și așteptări aveam eu pe acolo, pe la colțul minții. Auzindu-l pe Cristi că se bucură de revederea mea, că are planuri cu mine, îmi dădeam seama că speranța asta existase dinainte. Mă voi întoarce așadar la muncă, să scap de stresul risipirii banilor. Și chiar aici, în România. Dar întrebarea cu politica m-a descumpănit. I-am răspuns, cum altfel, cu sinceritate:

-Înțeleg politica, dar nu-mi place. Adică sunt conștient de faptul că niște oameni trebuie să ocupe niște funcții și să… Stai să reformulez. Nu cu politica am eu probleme, ci cu politicienii. Oamenii se schimbă când ajung pe poziții de putere, parcă se virusează.

-Dar tu cunoști îndeaproape vreun politician? Adică de unde știi tu despre ei?

-De unde să știu… Din sursele media.

-Care te pot influența. Într-un fel sau altul. Și dacă ți-aș spune că eu sunt politician, ce părere ai avea?

-M-aș mira și nu prea, îi răspund eu. Nu știu, în fine, ce să zic… Ești?

-Păi? Cum altfel aș fi ajuns eu aici, exilat ca Ovidiu la Pontul Euxin?

-Exilat?

-Figură de stil, amice. Stau un an, maxim doi, ca să vin din câmpul muncii, înțelegi? Și nu venetic, ci de-al locului. Candidez ca deputat de Vrancea.

-Ce partid?

-Cum, mă! Ce întrebare e asta? Mă știi pe mine prost? P.S.D. bineînțeles. Pe val, nu sub el. Am făcut treabă Sorine, nu ca tine. Îmi semnezi o adeziune chiar de astăzi și te bag pe lângă mine. Când va fi să plec eu sus, tu rămâi dacă vrei aici, director în locul meu. Cu condiția să o păstrezi și pe Pușa, că e fată bună. Zi că nu-ți place… Ce dracu, mă! N-ai rămas tu cu mine că… Cu sexul cum mai stai?

Privirea lui devenise iar vicleană și avea acea lucire de complicitate, care pe mine mă făcea să mă zbârlesc. Odată mersesem împreună la o baie cu aburi. Cum stam noi vorbind de una de alta, la un moment dat, cu același tip de privire, s-a uitat la zona unde eram înfășurat cu prosop și mi-a propus:

-Hai să vedem dacă o ai mai mare ca a mea.

-Poate vrei să vezi cum îți stă cu nasul spart, i-am răspuns eu. Prost loc ți-ai ales să-mi spui că ești gay.

-Nu sunt bă nebune, ho! S-a apărat el. Am zis și eu doar așa, știi doar că îmi plac fetele.

Dar eu mă uitam crunt la el și mai departe, ochii lui au rămas numai pe pereți.

Fiindcă am amintit de privire, poate e momentul acum să constat că nu oamenii cu care intram eu în contact aveau chiar cu toții talentul de a-mi ghici gândurile, ci pur și simplu ochii mei erau foarte trădători și mi le relevau de fiecare dată.

Cristi se plesni cu palma peste gură și exclamă:

-Stai mă că tu ești cu aia, cu… S-a vorbit mult pe aici despre necazul tău. Am fost pus la curent, dar a trecut ceva vreme și între timp am uitat. Dar nu-mi spune că tu de atunci și până acum… Gata! Promit să nu mai vorbesc. Mucles! Zi mai bine dacă-ți surâde propunerea mea. Te angajez imediat. Uite acuma îl chem pe ăsta, cum îi zice… Te faci tovarăș cu mine?

Ochii lui mă scormoneau întrebători, părăsindu-și repede ideile, cum îi era obiceiul și eu nu m-am putut abține să nu-i zic, oarecum răutăcios:

-Dar ce… Deja ați revenit la formulele astea comuniste? Sunteți iar tovarăși voi ăștia, pesediștii?

-Aaaa! Voi ăștia… Adică stimabilul este dintr-ăilalți, nu? Păi siiiigur că da! Își țuguia buzele ironic, când vorbea acum. Domnul este din emigrație. Și dacă vine de unde a înțărcat mutu iapa, el crede că știe mai bine decât noi cum este mersul țării, păi nu? Face dizidență, că așa e trendul. Prost ai fost și prost ai rămas, ți-o spun eu!

Mă ridicasem deja în picioare și Cristi a interpretat altfel gestul meu.

-Să nu îndrăznești, că sun la poliție!

-Ce să îndrăznesc, Cristi? Am abuzat prea mult de ospitalitatea ta și mă gândeam doar că e cam vremea să plec…

-Du-te învârtindu-te, dobitocule!  Astfel mă petrecu glasul său, când deschideam ușa.

Tânăra drăguță mă privea perplex. Am plecat așa cum îmi urase el, învârtindu-mă. Gândurile mi se roteau acum în cap, ca fluturii împrejurul lămpii. Îmi revenise și migrena aceea insuportabilă.

-Va urma-

Lupa -38 (Capitolul VII)

images

M-am ridicat din pat cu o migrenă insuportabilă și foarte indispus. Toată noaptea mi-am rumegat creierii în tot felul de gânduri. De regulă am insomnii când este lună plină, însă altele erau motivele care mă frământau acum. A fost prima oară, de când mi-am recâștigat băiatul, când ne-am supărat între noi. Iar vina îmi aparținea în totalitate.

Mă schimbasem, asta era concluzia la care am ajuns, iar schimbarea nu era una în bine. Pur și simplu începusem să îmi fac griji materiale, iar asta mă făcea să fiu încordat și cărpănos, dându-mi o duritate în comportament care nu îmi era proprie și îmi displăcea profund.

Când a plecat McConor din România, mi-a spus înainte de îmbarcare că această călătorie a fost una inițiatică pentru el. Că a reprezentat un punct de cotitură majoră în viața sa și chiar dacă își va continua afacerea, din datorie pentru oamenii care depind de viabilitatea ei, simte nevoia unor transformări radicale. Realizase că tot ceea ce întreprinsese în ultima vreme se circumscria dorinței de a face bani. Iar acum nu avea nimic mai bun de făcut, decât să își schimbe acest comportament și să ofere.

-Găsește ceva care să vă țină laolaltă. Știu că e și dorința ta ca după atâta vreme în care ai fost singur, să ai în sfârșit familia pe aproape. Astea au fost cuvintele lui de la despărțire.

La nici o lună după asta, Danny revenea acasă, însoțit bineînțeles de aleasa inimii sale. Cu o mulțime de bagaje, cu foarte mult entuziasm, dar…doar cu atât. McConor nu le dăduse și banii pe care credeam eu că mi-i promisese. Nu zisese el că avea de gând să ofere? Cui, dacă nu fiicei sale mult iubite? Și mai ales când? Zilele treceau goale fără să facem nimic. Și dacă la început ne făceam planul ca țiganul pe socoteala blănii ursului din pădure, Danny propunând o afacere pe domeniul pe care îl cunoștea, adică firmă de taxiuri, iar Imma o casă de modă, pentru că ea făcuse o școală de design vestimentar, mai la urmă ocoleam subiectul afacerilor. Asta nu-i împiedica totuși să fie foarte cheltuitori. Mamaia noastră, o gospodină excelentă dealtfel, gătea pentru toată lumea și chiar dacă serveam prânzul împreună, seara ei ieșeau la restaurant. Îmi era jenă să pun pe tapet subiectul banilor, înțelegeam că Danny nu se poate opune unui stil de viață cu care soția lui era obișnuită, dar economiile noastre se scurgeau rapid și alți bani nu puneam la loc. Avusesem orgoliul de a-i respinge pe ai lui Ilie, în timp ce agoniseala mea nu era chiar așa de însemnată, pentru că mulți bani îi depusesem pe adresa sanatoriului din Câmpina.

Când mi-a scăpat în sfârșit o observație despre simțul măsurii, într-un context de felul acesta, Danny mi-a contrat vorba numaidecât:

-Dar nici tu nu te organizezi bine, îmi pare rău să-ți zic. Faci uite, atât de des drumurile astea, când la țară la bunicul, când la sanatoriu și nu te-ai gândit deloc că o mașină ne-ar prinde bine. Ți-ar fi mai comod, dar ai face economie și de bani.

A trebuit să-i dau dreptate. Dar mai departe, ideile noastre despre mașină nu se potriveau. Eu eram de părere că una second-hand este îndeajuns de bună pentru nevoile noastre, iar el insista pentru a cumpăra ceva nou.

-Nu zic să fie neapărat de firmă, putem lua și ceva produs aici, Sandero ori Logan, dar dacă este nouă, putem avea încredere că vreme lungă de aici înainte nu vom avea griji că se strică.

Și cu toate că logica sa era bună și de data asta, m-am enervat și i-am zis:

-Cu ce bani, Danny? Cu ultimele economii? Și după aceea ce vom face? Tu îți pui problema vreodată?

S-a întors supărat cu spatele la mine, a mai stat puțin în dreptul ușii, dar a ieșit fără să-mi mai răspundă, iar până la ora de culcare nu a revenit. Imma ne-a auzit discuția, însă nu putuse bineînțeles s-o și înțeleagă. Fiindcă nu-i suportam privirea întrebătoare, am dat bir cu fugiții la vecina. Biata mamaia m-a ascultat, însă nu s-a grăbit să facă vreun comentariu. Dealtfel, ce era de zis? Târziu de tot m-am înapoiat în vârful picioarelor și m-am culcat, dar fără să pot adormi.

*

Față în față cu Imma, sorbeam din cafele și îi mulțumeam în gând că nu mă chestionează. Dar ochii ei nu mai erau întrebători ca aseară. Mi-am dat seama că de data asta eu sunt cel care a rămas pe dinafară. Așadar vorbiseră la telefon.

-Are you going to tell me, where it is? (Ai de gând să-mi spui și mie unde este?)

-He’ll come in at noon, and then he’ll tell you where he was. You did not talk too much to me last night (Va veni pe la prânz și atunci îți va spune el însuși unde a fost. Nici tu nu ai fost prea vorbăreț cu mine aseară), a venit răspnsul ei.

Apartamentul era prea mic pentru a mă mai încăpea cu neastâmpărul de care mă simțeam cuprins, așa că am ieșit la plimbare. Migrena nu mă slăbise deloc, dar cu toate astea mi-am zis că nu pot rătăci aiurea pe străzi toată dimineața și mi-a venit în minte să îmi vizitez fostul meu loc de muncă. Nu știam pe cine aveam să mai găsesc după atâta vreme. Un bărbat necunoscut, m-a întâmpinat încă din curtea institutului. Tundea o tuie din fața intrării și m-a întrebat:

-Pe cine căutați dvs.?

-Caut pe… Eu sunt…  Am bolborosit eu nedeslușit, continuând să urc treptele. Iar apoi am intrat fără să-l mai lămuresc. Ar fi fost și greu deoarece eu însumi nu aveam nicio idee despre intențiile mele. La biroul secretarei, o tânără drăguță și cu părul foarte creț, pentru că vorbea chiar în momentul acela la telefon, m-a întrebat doar din ochi ce doresc. I-am zâmbit distrat și mi-am continuat drumul până în dreptul ușii capitonate cu negru. Am ciocănit scurt și am intrat.

-Va urma-