Curcubeul

download curcubeu

Când eram mai tineri, aveam niște prieteni. Prietenii îi mai am și acum. 🙂 Tinerețea…știu și eu?

Am ales într-o vară, să mergem cu toții într-o stațiune balneoclimaterică. Și noi și ei aveam băieții mici, patru, cinci anișori. Pentru că venisem laolaltă, evident că am cerut să ni se dea camere apropiate. Și cu toate că am însoțit rugămintea cu „atențiile” care se obișnuiau pe vremea aceea, nu s-a putut mai mult decât o relativă vecinătate, pentru că aveam între noi o cameră închiriată deja de alții.

-Lasă că e mai bine așa, a glumit Dan. Cel puțin să nu vă aud pe voi sforăind, sau mai știu eu ce faceți noaptea…

Am zâmbit. Glume obișnuite între niște oameni tineri, dar însoțiți de copii mici.

Ne-a plăcut Slănic Prahova. Lac, salină… O stațiune minunată, mai corect spus, un loc binecuvântat. La vremea aceea nu erau prea multe investiții în zonă, mi-aș dori ca între timp lucrurile să stea mai bine și să se fi adus niște îmbunătățiri pe care le-ar merita cu prisosință.

Dar noi nu venisem cu fasoane și ne-am declarat destul de mulțumiți. Copiii se jucau între ei, respirau acel aer ozonat, noi făceam partide de șah, seara, pe măsuța de pe hol…

Acel hol… 🙂

Chiar în ziua sosirii noastre, ne-am plimbat pe marginea lacului, am pasat o minge mică între noi, am râs, am alergat…Dădusem și noi în mintea copiilor. După prânz însă, am zis:

-Hai să ne culcăm copiii! În mod cert ne prindea bine puțină odihnă, că doar bătusem niște kilometri cu mașinile, însă niciunul dintre noi nu și-ar fi recunoscut pe față oboseala. Așa că am pus copiii la înaintare.

Bun… Dar una e zisul, alta făcutul. Noi am fi adormit, dar băiatul nici vorbă. Mie îmi vine o idee și zic:

-Vrei să-ți spun o poveste? Pe ,,Jack și vrejul de fasole”.

Mizam pe ea, pentru că urma să insist asupra acelui urcuș nemaipomenit: „S-a suit, s-a suit, s-a suit…”. Că de, până la cer e cale, nu? Și știm cu toții că Jack urcă de mai multe ori, după una, după alta, ca orice om gospodar, care dă de comori. Dar când eram eu în toiul povestirii și descriam întâmplările cu o acuratețe de care s-ar fi mirat până și Joseph Jacobs, dinspre camera ocupată de vecinii noștri de la mijloc, au început să se audă niște zgomote dubioase. Și zgomotele se amplificau pe măsură ce și cursul poveștii mele era mai antrenant. Ca atare am ridicat și eu puțin glasul, dar nu aveam șanse să acopăr orgia ce părea să fie dincolo de acel perete subțire, de care se sprijinea căpătâiul patului nostru. Și pentru că mă așteptam dintr-o clipă în alta să fiu întrebat de copil dacă nenea o bate pe tanti, sau ce îi face oare, am zis deodată:

-Hai pe hol, să vedem curcubeul! Acum trebuie să apară…

Nimeni nu m-a întrebat ce curcubeu și de unde până unde…tocmai pe hol. Am ieșit afară de parcă aș fi spus că e cutremur. Andrei al meu era foarte entuziasmat. Uitase și de Jack și de zgomote… Privea atent, în plafonul holului, când spre un cap, când spre celălalt.

Pe hol, lângă măsuță, prietenii noștri, Dan și Maria, cu băiețelul lor pe genunchi. Ne priveau rânjind, știind motivul năpustirii noastre afară din cameră.

Atunci eu, ca să salvez aparențele, am zis repede:

-Curcubeul! O fi trecut curcubeul? L-ați văzut?

-…Ăăăă! Curcubeu spui? Nu l-am văzut, dar am auzit și noi ceva… Iar rânjet. Eu zic să ieșim afară, că și aici se aude.

-Păi, eu vreau să văd! A strigat Andrei revoltat.

-Hai afară, atunci… Îi răspund eu, apucându-l de mânuță.

Și am stat noi așa, zgâindu-ne cu ochii la cer, minute în șir. Din când în când, ne întrebam unii pe alții, fără de a fi convinși.

-Poate o fi trecut…

-Crezi? Eu zic să mai stăm!

-Dar n-am văzut nimic! Au spus băieții într-un glas.

-Vedeți voi, am făcut eu pe deșteptul, uneori trece fără să-l vezi. Asta este…

-Dar când veți mai crește, o să-l vedeți și voi, mă completează istețul de Dan, în amuzamentul Mariei.

Ziua următoare, vecinii noștri amorezi au eliberat camera. În locul lor, s-au cazat alții. O familie cu doi copii mici, dintre care unul sugar.

Noaptea…plâns pe două voci. Sugarul dădea tonul, iar celălalt îl urma îndeaproape.

Ne-am întâlnit cu ei peste o vreme, la restaurant. Tânăra mămică ne spune rușinată, cu ochii lăsați în jos:

-Știu că pereții sunt așa de subțiri… Ne cerem scuze dacă v-a deranjat gălăgia noastră.

-Vai! Cum puteți să ziceți asta? Chiar ne bucurăm să vă avem de vecini pe dumneavoastră și nu pe alții…

Ea s-a uitat atunci mirată spre mine, neîncrezătoare. Fața mea însă era sinceră, în acord cu ce declarasem.

Pentru că de fapt, nici nu mințeam. Erau de-ai noștri, părinți ca și noi.

Între bărbați -2

images

Petcu simți că mașina încetinise și atunci catadicsi și el să privească, întâi afară, prin geamul mașinii, iar apoi către cel care o conducea.

-De ce mergeți așa de încet, aveți probleme la mașină?

-Nici n-ar fi de mirare pe drumurile astea proaste, răspunse Manea înciudat.

-Păi și cine trebuie să se ocupe de întreținerea lor, nu dvs.?

Auzind asta, Petre Manea răbufni dintr-o dată și cu nervii întinși la maxim, îi zise:

-Uite ce e, băi țâcă! Eu te bag în moașă-ta de copil obraznic, ce ești!

Oprise mașina și se întorsese către el, ca să-l fixeze între sprâncenele sale groase și încruntate. Nu ridicase glasul, dar năduful acumulat și reținut până în momentul ăsta, îi dăduse o dogeală răgușită care îl făcea mai amenințător chiar decât îi fusese intenția. Privirea speriată a tânărului, îl determină să-și revină încet și își zise să o lase mai moale:

-Domnu inginer, ca să ne înțelegem bine… Eu știu despre dumneata că ești la prima lucrare, mi-a spus chiar domnul Radu, cu care mă cunosc mai demult. El m-a rugat să am grijă de dumneata și chiar asta și aveam de gând, dar dacă te văd că mă tot iei așa de sus, atunci știu și eu să întorc foaia. Păi ce-ți închipui? Că sunt luat pe arșice? Poate dumneata nici n-ai vârstă câți ani am eu de muncă. Păi, e frumos? Te duc cu mașina mea pe-aici… Ce, crezi că mi-a dat cineva bani pentru asta?

Petcu nu avea reacție. Felul cum se schimbase dintr-o dată comportamentul pădurarului, îl descumpănise într-atâta, încât nu știa ce să facă mai departe. Realiza că o amenințare în momentul ăsta nu i-ar fi fost de niciun folos și totuși nu știa ce ar trebui să spună. De aceea continua să privească țintă înainte, cu ochii măriți de uluire.

Dar când Manea se gândea cum să facă pentru a mai drege puțin situația, îl auzi pe tânăr scăpând din gură ceea ce i se fixase încă de la început în cap, când intrase în starea de șoc:

-Asta n-o să rămână așa! Asta n-o să rămână așa! Repeta Marius necontrolat.

– Binee! Hai să te dau jos acum. Chiar acum! Să vedem… Te însoțesc și eu, cum nu… Să te văd cum mergi cu tot calabalâcul ăsta în spinare doișpe kilometri de acum încolo… Hai! Te prinzi cu mine? Sau poate vrei să mergi îndărăt, către sat, că e mai aproape. Numai unșpe! Da, te întorci singur. Așa să știi! Eu m-am însărcinat să te însoțesc la muncă, nu sunt obligat să-ți urmez gărgăunii. Du-te unde vrei și spune cui vrei. Nu-mi e frică, să știi! Icni Petre aruncându-i rucsacul voluminos în litiera de la marginea pădurii, dincolo de drum.

Când se văzu cu picioarele în șleaul plin de noroi lăsat de urma tractorului care cărase lemnele cu o zi mai înainte, Marius realiză dintr-o dată situația în care se găsea, care depășea problema orgoliului rănit.

Și strigă:

-Nu mă lăsați! Domnu pădurar! …Nea Petre, te rog nu mă lăsa aici!

Manea, care doar atâta aștepta, opri din nou motorul, coborî de-i culese rucsacul de pe jos și punându-i-l pe bancheta din spate, îl conduse pe Marius ținându-l de cot, să se așeze în față, în dreapta sa. Apoi plecară fără să mai zică nimeni nimic. Și abia după un timp, cu ochii în față pentru a ocoli gropile adânci, mascate de umplutura cu apă, începu să-i vorbească despre greutățile pe care le întâmpină ei, pădurarii, cu banii mereu la limită, nevoiți să se descurce cum pot. De data asta îi vorbea pe un ton molcom, liniștitor, de parcă ar fi vrut să îl adoarmă. Pe Marius, ascultându-l de voie, de nevoie, chiar îl cuprinsese o toropeală din ghearele căreia nu știa cum să scape. Era ciudat că după o întâmplare ca cea de mai înainte, se simțea ca un prunc ce tocmai fusese îmbăiat și s-ar fi lăsat cu drag în mrejele somnului, dacă și condițiile ar fi fost mai prielnice. Pentru că Petre vorbea acum într-una, vărsându-și necazurile într-o confesiune care negreșit merita un ascultător mai serios. Singura preocupare a tânărului din ceasul acela era să-și țină ochii deschiși și să-și mascheze căscatul, care chiar îl chinuia cumplit. Strângând tare de maxilarul ce s-ar fi dorit destins, îl auzea ca prin vis pe pădurar, cum perorează netulburat:

-…Nici nu vă închipuiți, domnu inginer, de câte ori nu am vrut să plec și să-i dau dracului cu regulamentele lor. Care dacă e să le urmezi, îți iei lumea în cap. Credeți că avem câștiguri așa de mari? Salariul e mic și povestea cu pădurarul hoț, a rămas de poveste. Nu se mai poate, ăsta e adevărul. De-aia să știți că amenințarea aia cu pârâtul la șef, nu mă sperie. Ce-o să-mi facă? O să mă ajute să-mi caut și eu un alt drum, cât nu e poate prea târziu. Asta în caz că ar fi vorba să se ajungă până acolo, dar mă îndoiesc. Mă înțelegeți?

-Ă, da, da… Înțeleg! Răspunse Marius, fâstâcit de parcă l-ar fi prins cu fițuica pe genunchi la un examen.

-Va urma-

 

Între bărbați

images

Pădurarul Petre Manea se uita din când în când în oglinda retrovizoare, să-l urmărească pe furiș pe acest tânăr, pe care îl avea în mașină.

-Nea Petrică, îi zisese Radu Timofte, pe matale te știu de rândul trecut. Ai participat și știi cu ce se mănâncă lucrarea noastră. Am încredere așadar să-ți dau pe mână un coleg mai tânăr. E venit de la București. Se pare că e nepot, sau așa ceva de-al d-lui Oprea, de la minister. Chiar dânsul a intervenit pentru angajarea băiatului la noi, la Institut.

Manea îl cunoștea pe acest șef Timofte, de acum zece ani când sosiseră tot așa, în campania de amenajare a pădurilor. Numai că atunci inginerul Radu făcea parte dintr-o echipă, iar acum venise în calitate de conducător al colectivului. Desigur, în afară de Radu nu mai erau și alții din vechea echipă de care își amintea Manea. Dar ca și atunci, șeful lor de Ocol, același Bumbu, îi băgase în ședință și le ceruse să le dea tot concursul inginerilor de la Brașov, pentru ducerea la bun sfârșit a acestei operațiuni: „Eu știu că fiecare dintre voi aveți chiar acum altceva pe cap, poate parchete de exploatare, poate bocșe de mangal, nu vă cer să le opriți, dar faceți în așa fel încât să considerați totuși lucrările de amenajare, ca fiind prioritare.” Adică, nu erau scutiți de la primele, dar li se puneau în cap și astelalte. Bună treabă. Muncă mai multă, eforturi financiare, fără bineînțeles ca cineva să se îngrijească cum și în ce fel. „Lasă că se descurcă pădurarul”, asta era vorba lor de încurajare… Mama lor de șefi! Dar dacă era prins cu vreo șpârlă, nu se uitau la el. Cum pățise Guță, pe care doar că nu l-au dat afară. Îl opriseră în ștate ca muncitor silvic, câine de pripas, la un loc cu ăia din Maramureș ce lucrau la el în rampă. Că avea și el în lucru un astfel de parchet de exploatare. Om de omenie, Petre îi zicea lui Guță „colegule” , ca adică ăia să se prindă că nu e de teapa lor.

Se bucurase de revederea inginerului Radu. Măcar pentru că îl cunoștea bine, doar bătuseră împreună pădurea și nu avea așteptări rele de la dânsul.

-Bine domnu inginer, o să am grijă. Da adică, mai exact, cam în ce fel vă referiți să procedez? Că nici dvs. nu erați tocmai în vârstă când ați venit rândul trecut. Și nu îmi amintesc să-mi fi spus cineva să fiu atent să nu vă rătăciți.

-Bre! Eram mai tânăr ca acum, ce e drept, dar nu eram la prima mea lucrare. Băiatul ăsta însă, abia a venit la noi, acum în iarnă. La teorie e bun, că am elaborat proiectele împreună cu el și îi merge mintea. Însă este la prima ieșire în teren și cu asta îmi fac griji. O să-l vezi și dumneata… Pare cam aerian și nu am încredere totală. O să vin și eu cât de des pot, dar ce te rog eu mult, este să nu-l lași singur. Când nu poți chiar dumneata să-l însoțești, măcar dă-i cu el niște oameni, care să-i fie alături. E o rugăminte, dacă mă înțelegi…

-Gata, domnu inginer, am înțeles. Stați liniștit. Ca de copilul meu o să am grijă.

Numai că una-i zisul, alta făcutul. Băiatul ăsta, Marius Petcu, era un capsoman în toată legea. Fără să știe de aranjamentele șefului său, încercase să se dea experimentat și cutezător, luându-l tare pe Manea, de la început:

-Domnu pădurar, am nevoie de doi oameni în permanență, care să vină cu mine la treabă. Cred că v-a anunțat șeful dvs. că trebuie să-mi stați și dvs. la dispoziție pe durata lucrărilor. Nouă așa ni s-au dat asigurări și ne-a mai zis să-i raportăm direct dacă nu suntem sprijiniți cum trebuie de oamenii dânsului.

Lui Manea nu i-au picat bine aceste vorbe, dar nici n-a comentat. A răspuns că îi va da oameni și chiar și el va fi permanent în zonă.

-Nu în zonă, domnu pădurar, cu mine am spus.

-Bine domnu inginer, cu dvs.

Marius voia să pozeze într-un om hotărât, de acțiune, dar glasul lui îl trăda că este imatur și înciudat din cauza asta, își forța și mai mult aroganța, care îl făcea să pară ridicol de-a binelea.

-Ia spuneți-mi domnu pădurar, puteți să-mi faceți rost de un adăpost cât mai apropiat zonei acesteia? Și-i arătase cu degetul pe harta amenajistică a unității parcelare, un cerc cuprinzând o arie de câțiva kilometri pătrați. Mă interesează astea în primul rând și nu aș vrea să-mi pierd timpul  făcând naveta pe drum de la pensiunea unde suntem cazați, până acolo, zi de zi.

La drept vorbind, nu era un lucru chiar așa de rău. Naveta aceasta ar fi trebuit să o asigure chiar el, pădurarul. Și nu cu mașina Ocolului, ci cu mașina lui personală, Aro 10, pentru care nici motorina măcar nu-i compensau, darămite uzura mersului pe acel drum forestier foarte prost.

Așa că l-a dat dracului în gând pe Radu Timofte cu a lui rugăminte, s-a uitat în ochii de pește ai lui Marius și i-a zis:

-Apăi de, domnu inginer… Ar fi, nu zic că n-ar fi, dar știu și eu?

-Ce să știți? Adică este sau nu este? Ce nu știți?

Această insolență din partea puștiului ăsta cu tulei sub nas, l-a enervat și mai rău pe Manea și i-a dat un răspuns care știa sigur că o să-l provoace.

-Adică există, domnu inginer. Sigur că există și am chiar două posibilități, dar nu știu dacă puteți dvs. să le considerați acceptabile?

-Să auzim!

-Una ar fi la vagonul unde dorm muncitorii care exploatează parchetul. Știu sigur că au un pat liber, că unul tocmai a plecat acasă la el în Lopătari că-i năștea nevasta…

-Așa, bun! Foarte bine. Și cealaltă?

-Tot în zona aia, cam la trei kilometri, este și un canton părăsit. Nu este dezafectat complet dar este scos din funcțiune… Vedeți? Nu mai figurează nici pe hartă.

-De ce l-ați scos din uz? Ce-i cu el?

-Poveste veche. Domnul Radu o știe…

-Bine, dar pot afla și eu?

-Pădurarul ce a fost înaintea mea în acest district… Era tânăr săracul. Aflase că îl înșeală nevasta. Când a luat-o la întrebări ea nu l-a luat pe NU în brațe, cum fac ale noastre, care te mai lasă baremi cu închipuirea că ți-i credincioasă. I-a râs în nas și i-a spus și cu cine și de ce, că e mai bun, adicătelea. Ăla era un zdrahon cât ursul, ce să facă Auraș al nostru. Că Aurică îl chema pe băiat, nu știu dacă v-am zis…

-Nu. Dar tot nu înțeleg, ce treabă are Aurică cu părăsirea cantonului.

-Păi v-am spus. El își cam făcea veacul pe acolo. Mai ales după treaba cu nevastă-sa, nici nu mai da pe acasă. De urât, de ciudă și de necaz. Până într-o zi când s-a hotărât să-i țină calea ăluia, lui Ion Mocanu. Restul poveștii o știu chiar de la Mocanu, că a dat declarație și la poliție și mai pe urmă ne spunea tuturor, ca o scuză, cum fusese. Dar nimeni nu l-a iertat și a plecat de aici, s-a dus în lume, n-am mai auzit de el.

Marius Petcu devenise de la un moment dat, foarte atent și de fiecare dată când pădurarul se mai oprea să răsufle, ori să-și adune gândurile, îl îndemna nerăbdător să continuie.

-I-a ieșit în cale cu o toporișcă, din asta, cum avem toți după noi când mergem prin pădure, urmase Petre povestirea. Și-l amenința că dacă se mai leagă de nevasta lui, îi crapă capul cu toporul. Numai că Mocanu în loc să se sperie, i-a dat cu o nuielușă de alun peste ochi și când acela a pus mâna la față de usturime i-a mai dat și doi pumni în cap, de l-a năucit. După aia l-a bătut peste cur cu propria toporișcă pe care i-o luase din mâini și i-a dat cu ea pe spate până l-a învinețit. Chiar el a mărturisit toate astea, apoi zicea că și-a văzut de drum.

-Și?

-Mai departe nu mai știe nimeni. Doar ne-am putut închipui. Aurică s-a dus acolo, la el la canton și s-a spânzurat. De rușine probabil, că a mai mâncat și bătaie tot de la ăla care îi luase nevasta. Asta credem noi. La anchetă a reieșit oricum, că și-a făcut singur felul.

-Umilința, da… Ar fi un motiv. Și totuși, care e treaba cu cantonul?

-Păi după ce l-au dat jos din funie nu s-a mai putut sta acolo. Nimeni nu mai are curaj.

-De ce?

-Păi pentru că săracul Aurică s-a făcut fantomă, de-aia. Toți care s-au mai încumetat să facă pe vitejii, au fugit în toiul nopții în izmene, fără să mai țină seama de jivinele pădurii. Știți că avem și lupi noi aici, avem și urși… Domnu inginer, vă spun pe-a dreaptă, așa ca între bărbați. Nici măcar eu nu mă încumet să stau acolo. Și mă vedeți cât sunt. Și-am și trăit multe la viața mea.

-Daa… Mormăise pișpirică ăsta de inginer scărpinându-și bărbia pe gânduri. Acolo să mă duceți domnu pădurar.

De-aia acum Manea îl studia pe furiș. Avusese dreptate domnul inginer Radu. Era ciudat băiatul ăsta. Nu venise lângă el în față, cu harta pe genunchi, să-l întrebe una, alta, așa cum ar fi făcut orice alt inginer silvic. Ăsta se așezase pe bancheta din spate a mașinii, de parcă se credea în vreun taxi, la el în București. Și nici nu se uita după semnele de recunoaștere și după borne, cum ar fi procedat oricare altul, ci cu ochii lui de un albastru posomorât, ce bătea în gri, privea în gol de parcă visa. Unde îi era mintea? De ce ținuse să meargă tocmai acolo, la cantonul lui Aurică spânzuratul? Dar lui unde îi fusese mintea când îl provocase pe băiatul ăsta crud, pomenindu-i de canton? Mai și zisese că o să-i poarte de grijă ca la propriul său copil. Doar știa bine că Vincențiu albise din noaptea aia, când se dusese sub rămășag să doarmă acolo…

-Va urma-

Lupa -37

images

În fiecare zi am bătut țara în lung și în lat, arătându-le munții, delta, mânăstirile și mă întreceam cu Bogdan să stabilim itinerarul, să alegem cele mai frumoase locuri, să ne încântăm oaspeții.

Danny a zis la un moment dat că și Valea Prahovei ar fi frumoasă, încercând astfel să-mi sugereze o abatere de traseu pe la sanatoriul Iuliei.

-Dacă n-aș spera din tot sufletul în însănătoșirea ei, am trece și pe acolo, adăugând-o ca pe un simplu punct al călătoriei și prezentând-o prietenilor noștri în starea în care se află acum. Dar nu-mi doresc asta. Vom merge noi amândoi pe urmă, când vom rămâne singuri, da?

Iar el a înțeles și nu a insistat.

Am rămas la Pensiunea Toporaș din Poiana Brașov până în preziua îmbarcării lui Danny și a scoțienilor. Bogdan hotărâse să mergem cu toții a doua zi, pentru a-i petrece cu toții la aeroport. Asta însemna că s-au plăcut între ei și își dorea să prelungească cât mai mult șederea împreună. Dar dacă te gândești mai bine, fusese și pentru el un prilej de vacanță binemeritată. Își dăruise toată viața slujirii altora și nu cred că existaseră prea multe astfel de momente  frumoase în decursul ei.

Cu bună știință își lăsase telefonul „pe liber”. Pe ideea că în multe locuri nu prea avea să fie semnal, nici nu s-a sinchisit să-l mai încarce până în ultima seară.

Acum de-abia, când tocmai destupase o sticlă de vin și zăngănisem cu toții paharele, ciocnindu-le și făcând urări, ca înainte de despărțire, el se gândi în sfârșit să apese pe tasta verde și să-l deschidă. Era distrat, satisfăcut de cum îi ieșise planul de vacanță.

Așa că nu s-a îngrijorat de la început, când telefonul și-a pornit „buz”-urile sale de întâmpinare. Însă, parcă supărat pe neglijența cu care a fost tratat până acum, celularul părea că nu le mai termină.

-Ei! Dar știu că sunt o persoană importantă… Rosti el, încercând încă să zâmbească. Felul cum a ridicat un umăr când s-a apucat să vadă zecile de apeluri pierdute și mai apoi mesajele, paloarea de pe chip, m-au făcut să înțeleg că era ceva foarte grav.

Într-adevăr, câteva au fost de la oamenii săi, care îl puneau la curent cu situația Societății. Dar marea majoritate erau de la tanti Mioara.

Ea săraca încercase tot timpul să ia legătura cu Bogdan, de când părintele Onu a dat primele semne că ceasul său biologic se va opri. S-a consumat frumos, așa cum un băț de chibrit își mai aruncă ultimele pâlpâiri în aer și apoi piere. „E bine, Mioaro!” Se străduise el cu puterile slăbite, să o liniștească. „Să-i spui lui Bogdan că sunt împăcat… Auzi? Mi…”

Astea au fost ultimele cuvinte pe care a mai reușit să le șoptească și și-a încredințat sufletul Aceluia pe care îl slujise cu devotament întreaga viață.

Tanti Mioara i le-a reprodus întocmai. Așa cum și ce făcuse mai departe îl înștiința, la fiecare pas. „Părinte Bogdan, ce rău îmi pare că nu dau de dvs. Dar nu sunt singură, tot satul se perindă să vină la priveghi și m-au ajutat cu toții, care cu ce. Numai nu știu să le spun unde sunteți, în rest să știți că totul e bine. Tare frumos e părintele, Dumnezeu să-l odihnească. Are așa o lumină pe față…” Alt mesaj: „Părinte Bogdan, nu știu ce să fac. Lumea spune și chiar părintele Ștefan de la biserică e de acord, că trebuie să-l îngropăm joi, că n-ar fi bine să treacă mai mult de trei zile, să se împută săracul, că ar fi mai mare păcatul. Dar când mă gândesc că poate nu aflați până atunci și la necazul pe care l-ați avea să nu îl mai prindeți încă… zău, nu știu ce să zic. Dar oricum nu ține de mine. Mă rog la Dumnezeu și mă uit la chipul senin al părintelui să-mi fie de ajutor, ca vestea asta de necaz să ajungă la dvs. cât mai repede.” Au mai fost și alte mesaje scrise de biata femeie, cu referiri la tot felul de lucruri, însă lui Bogdan îi erau de ajuns.

Joi avea să fie chiar mâine.

Un preot nu este ca noi ceilalți. Înțelege altfel dimensiunea asta a trecerii în moarte. O consideră un lucru firesc, în natura lucrurilor. Și mai presus de orice, preotul are perspectiva veșniciei. El știe, nu doar speră, că viața nu este numai cât se vede și va continua și dincolo de poarta care ne separă lumile.

Dar preotul mai este și om, înainte de toate. Când a plecat chiar atunci cu familia, luând bineînțeles ei mașina, Bogdan avea fața scăldată în lacrimi pe care nu se mai căznea să le ascundă.

Noi am rămas abătuți. Nu știam ce să zicem, încărcați de niște stări destul de confuze. Tristețea și compătimirea se întrepătrundeau cu frustrarea și ciuda.

Părintele Onu avusese o vârstă respectabilă, ce e drept. Și murise frumos, cu demnitate, fără să ajungă în ipostazele acelea chinuitoare și jenante când ești neajutorat ca un bebeluș. Dar mi se părea nedrept ce i s-a întâmplat lui Bogdan. Un om bun și generos care în tot ce făcea, îl punea pe semenul său înainte. Chiar și excursia, pentru noi o organizase, deși se bucurase și el de niște zile în care își clătise ochii cu frumusețea lăsată de Dumnezeu pe pământ. Ce ispită fusese asta ca să apară la primele ore ale dimineții, exact în ziua înmormântării, ca și cum tocmai ar fi ajuns din America? Nu pentru a preîntâmpina acest lucru se întorsese el acasă, reconfigurându-și total traseul vieții?

-Tare mi-a plăcut de omul ăsta… Rosti încet, ca pentru el, Toma, indianul scoțian botezat în ortodoxie, ca o ultimă încununare a activității neobosite a părintelui Onu…

Eu tăceam, nedorind să dau curs gândurilor mele răzvrătite, care pe orice direcție ar fi plecat, se întorceau tot timpul spre Iulia, o persoană atât de minunată, neștiind în starea ei de acum, dacă aș putea-o considera încă printre noi, cei vii, câtă vreme mintea îi era rătăcită.

-Va urma-

Lupa -36

images

-Cum se face că v-ați întors acasă? L-am întrebat pe Bogdan la un moment dat.

În loc de răspuns, el mi-a făcut din ochi, însemnând că această discuție nu-i convenea să o purtăm acolo, în preajma părintelui Onu. Și ca să pară că nu mă auzise, căci la un moment dat toată lumea vorbea cu toată lumea, el se făcu că îi traduce tatei ceea ce îi spusese Edith, preotesei Emilia:

-Zice că i s-a părut frumoasă țara noastră…

-Dar ce ați văzut din ea? Mă amestecai iarăși eu, simțind că mai devreme a vorbit gura fără mine… Un pic din Capitală și aia văzută pe din dos, că am ocolit centrul, o autostradă și niște localități rurale…

-Păi și de ce nu vrei să le arăți mai mult? Când vă întoarceți? Întrebă Bogdan.

M-am uitat spre McConor. El discuta cu Danny, aplecat înainte ca și cum ceea ce-și spuneau era foarte important. Între ei și mine se aflau însă tata cu părintele Onu care vorbeau mai tare decât toți, așa că nu auzeam ce îi zice Toma fiului meu.

De data asta nu am planuri, mă gândeam. Mă lăsasem condus de McConor, ca și cum faptul că îmi era șef îi dădea calitatea să îmi aranjeze și rosturile vieții. Dar apoi mi-am dat seama că în nicio altă privință nu avusesem eu vreun plan pe care să-l urmez și după care să mi se așeze viața. Oricât nu mi-ar fi plăcut să recunosc, m-am lăsat dus la vale, împins de un curent neștiut de mine.

Nu m-am mai jenat astfel să ridic mâna și să-l întreb pur și simplu pe șeful meu, care ne este programul.

-În ce zi va trebui să ne întoarcem? L-am întrebat.

-Pe 23 sunt biletele noastre, îmi răspunse.

-Ale noastre?

-Da, ție nu ți-am luat decât de dus… Te-am dat afară! De mult voiam să o fac, glumi el și încercă să râdă, dar ochii i-au rămas serioși, trădându-l că îi pare rău să mă piardă de la firmă.

În ce mă privește, nu puteam să spun că simt vreun regret, dar îl priveam totuși năuc. Luase arbitrar această decizie, fără a se consulta cu mine, deși dacă am fi vorbit, tot asta i-aș fi solicitat și eu.

-Stai liniștit. Danny ți se va alătura în curând. Îi explicam că am nevoie de el pentru a pregăti întoarcerea definitivă în România… Cu fata mea, bineînțeles.

-Minunat! Am spus eu. E tot ce îmi doream. Numai că trebuie să vedem ce vom face noi aici, mai departe.

-Asta e o problemă? Te vei gândi tu în vremea următoare… Chiar și eu m-aș retrage aici la un moment dat. Nu acum, bineînțeles. Acum și pentru zilele acestea va trebui să decontez rămânerea în urmă. Dar mi-am asumat acest risc.

-Păi ca să nu vă gândiți că a fost o pierdere, zise Bogdan, de ce nu faceți în așa fel încât să scoateți profit de pe urma lor?

-Nu, nu socotesc chiar o pierdere timpul petrecut aici. Dimpotrivă, au fost niște momente extraordinare. Dar ce vreți să spuneți cu profitul?

Am ținut capul întors într-o parte, pentru ca Toma McConor să nu-mi vadă zâmbetul de pe obraz. Felul în care cuvântul profit îl făcuse să-și sporească suplimentar atenția, mă amuzase.

-De câte concedii ați avut parte, de când ați pus bazele firmei? L-a întrebat Bogdan.

-Concediu? Nu cred că am avut vreunul. Am lipsit și eu când au fost niște evenimente deosebite… Altfel nu mi-am permis.

-Vedeți? Mă gândeam eu. Îi răspunse Bogdan. Tocmai de aceea vă fac o propunere. Haideți cu toții într-o excursie. Am un prieten la Poiana Brașov, care m-a invitat să merg cu familia la pensiunea lui. Ne stabilim cartierul general acolo și în fiecare zi vom porni pe altă direcție. Va fi cam iute, poate și obositor, dar abia atunci vă veți putea face o idee cu adevărat, de cât de frumoasă este România. Credeți-mă că am călătorit destul, dar mereu mă gândeam pe oriunde eram, că tot mai frumos este acasă.

-De ce nu? A răspuns fostul meu șef, tuturor privirilor care se fixaseră întrebătoare asupra lui.

Fetele băteau fericite din palme și chiar Edith cu Emilia s-au strâns în brațe.

Numai tata și părintele Onu au rămas acasă. I-am invitat și pe ei, dar mai mult formal pentru că aceste călătorii ne închipuiam că aveau să fie istovitoare și ne-am simțit cred, cu toții ușurați, atunci când au refuzat.

Am schimbat mașina pe care o închiriasem din aeroport, pe un microbuz care să ne cuprindă pe toți. Bogdan avea o energie inepuizabilă, dar l-am mai înlocuit și eu din când în când, la volan. În a doua zi, s-a băgat și Danny. Stătuse tot timpul atent până atunci, să-și scoată din minte deprinderile vechi pentru a se adapta traficului european. Mult mai îndemânatic decât mine, după câțiva zeci de kilometri, era una cu mașina. Chiar și Bogdan a recunoscut că are mai încredere decât în el însuși, să-l vadă pe Danny șofând.

Scăpat de concentrarea condusului, el s-a pornit într-o cavalcadă de povestiri din viața sa, captându-ne într-atâta atenția, că la un moment dat s-a oprit, exclamând:

-Dar uitați-vă fraților afară, să admirați peisajele, că doar nu veți vrea să rămâneți de pe urma acestei excursii minunate, numai cu imaginea chipului meu.

Într-adevăr, ne-am surprins și noi că eram cu toții, mai puțin Danny, întorși cu fețele spre el de o bună bucată de vreme.

În urma povestirilor sale am aflat astfel, fără ca să-i mai repet eu întrebarea, cum a luat hotărârea întoarcerii acasă. Așa cum era și de așteptat, motivul fusese părintele Onu. Cu ceva timp în urmă, rosturile lor păreau bine trasate acolo, în America. Băieții înființaseră împreună un serviciu de filmări la ocazie. O făceau din pasiune, se școliseră în sensul ăsta, iar rezultatele erau promițătoare. Emilia era profesoară de matematică. Bogdan lucra și el la o firmă de curierat, în timpul săptămânii.

Numai duminica era preot în parohia pe care o constituise, rezervând niște ore în programul unei biserici locale. Românii care lucrau prin zonele învecinate se adunau cu toții, bucuroși să audă slujbele în grai românesc. Din donații, care erau substanțiale, el strângea bani pentru a pune temelie unei biserici care să fie numai a lor. Într-un entuziasm general, fiecare enoriaș și-a pus la bătaie priceperea, timpul, relațiile, astfel încât cumpăraseră deja terenul, îl îngrădiseră și chiar începuseră lucrările de construcție.

Apoi a urmat un telefon… Bogdan îl felicita pe părintele Onu pentru împlinirea a 90 de ani…

„-Tata, când vei împlini o sută de ani, vom face praznic mare, împărătesc.” I-a zis el.

„-Și de unde știi tu că am să te aștept eu până atunci?” A venit răspunsul părintelui.

Au mai continuat să-și spună una-alta, dar din ziua aia, frământările nu aveau să-i mai dea pace lui Bogdan.

Părintele fusese un om tare. Cu o sănătate nezdruncinată decât de niște guturaiuri nesimnificative, părea a fi veșnic și speranțele lui Bogdan că și de acum încolo lucrurile vor rămâne neschimbate, păreau întemeiate. Totuși, el știa bine că omului nu îi sunt cunoscute cărările. Și că n-aduce anul, ce aduce ceasul.

Vorba aia putea să o interpreteze dacă nu ca o imputare, atunci poate ca o premoniție și tot grav ar fi fost. Mai era și dorul de acasă, care în discuțiile lui cu Emilia devenise un fel de laitmotiv. Iar băieții simțea cum se desprind tot mai mult de rădăcină, vorbindu-și între ei numai în engleză, cu toate că impuseseră ca regulă folosirea limbii materne măcar la ei acasă.

Toate acestea l-au determinat ca într-o zi, la sfârșitul slujbei, după ce a rostit cuvântul pericopei, să încheie spunând:

-Dragii mei! Împreună, am realizat aici cu toții, o mare familie. Pentru mine aproape că nu mai e nicio diferență când mă duc între ai mei, ori când mă aflu în mijlocul dvs. Mi-a fost drag să visez la biserica noastră care se va înălța în curând. Un vis pe care l-am trăit împreună și care sigur se va realiza. Numai că fără de mine, din păcate.

Și pentru că oamenii, care de obicei ascultă în tăcere, înțelegând acum că vrea să se retragă îl puneau să le explice mai clar ce vrea să spună, a ridicat mâinile în sus să-l lase să vorbească și a continuat:

-Știți că până acum tot ce am făcut, a fost numai din contribuțiile dvs. și ne-am descurcat, zic eu, binișor. Avem bani puși deoparte și am să rog pe cei înscriși în consiliul parohial să rămână mai târziu pentru a le da în primire gestiunea și toate socotelile, cu care oricum au fost la curent. Însă de data asta mi-am îngăduit să vorbesc și cu Î.P.S. Mitropolitul Christopher. I-am spus de intențiile noastre. I-am descris ambițiile noastre de a realiza aici o biserică frumoasă ca cea din Cleveland pe puțin și m-a ascultat cu înțelegere. Eu i-am cerut un înlocuitor, dar el a promis mai mult de atât, a spus că va contribui și cu ajutoare bănești..

-Bine, bine…asta înțelegem! L-a întrerupt d-na Monica, o credincioasă foarte zeloasă, care s-a implicat în acest proiect încă de la început. Dar de ce plecați? Asta vrem să ne lămuriți…

-Pentru că simt nevoia să fiu mai aproape de părintele meu în vremea asta. Bunic, tată, profesor… a fost totul pentru mine și niciodată nu a așteptat nimic în schimb. Nici acum dealtfel, dar am simțit că își dorește… Îl știți doar, că vi l-am prezentat.

-Sigur că îl știm. Aduceți-l aici și gata, se rezolvă.

-Nu mai este chiar așa puternic… E încă sănătos, dar nu într-atâta cât să aibă curaj a se depărta prea mult de pământul în care vrea cu tot dinadinsul să se odihnească.

-Asta nu e bine să ne-o spuneți. Și noi suntem plecați din acel pământ. Și noi am lăsat pe câte cineva acasă…i-au reproșat oamenii lui Bogdan.

Atunci a fost momentul când ne-a zis el să ne întoarcem capetele și să admirăm peisajul prin geamul mașinii. Dar noi am apucat totuși să-i vedem lacrimile din colțul ochilor.

-Și aici? Ce ai făcut? Cu ce te ocupi? I-am pus eu întrebarea care mă frământa și pentru propriul meu rost.

-Nu te-ai prins Sorine, nu-i așa?

-Ce să mă prind? Când?

-Este bine atunci. Pentru că dacă-i așa, pot să stau liniștit. Am vrut cu tot dinadinsul ca tatăl tău să aibă satisfacția că masa aceea a fost realizarea lui și totul a decurs bine pentru că s-a îngrijit el de asta. E mare lucru pentru un om ca dânsul, să se mai simtă încă util și împrejurarea asta tocmai i-a dat această ocazie.

-Adică oamenii de la firma de catering…

-Da. Erau oamenii mei. Îmi răspunse el vesel. Nu tocmai ai mei, că sincer nici nu mai știu. Unii sunt salariați, dar sunt și foarte mulți voluntari printre ei…

-Voluntari?

-Când am sosit, începu el să povestească, eram la fel ca și tine acum, nu știam de ce să mă ocup. Nu puteam avea pretenția că va și sări cineva să-mi dea mie numaidecât o parohie… Deși poate că dacă m-aș fi rugat și asta de Î.P.S., poate ar fi pus o vorbă bună către episcopul de aici și cine știe. Dar am vrut să mă descurc aici la fel ca și acolo, americănește. Să nu apelez la nimeni cu cereri de ajutor și să fac totul prin mine însumi. Am înființat la Drăgășani o Asociație, un ONG, unde am pregătit un adăpost cu ateliere pentru copiii orfani. Aceștia sunt ținuți de stat în orfelinate numai până cresc, dar apoi ai cui rămân? Și ce vor face ei mai departe? Neavând nicio perspectivă, devin săracii plămadă pentru viitorii boschetari ai patriei. Astfel că Emilia îi evaluează, iar pe aceia care prezintă potențial, îi sprijinim să învețe carte mai departe. Pentru ceilalți am înființat ateliere unde să deprindă niște meserii de bază. Toate la un loc au fost baza ridicării unui mic schit, unde viețuiesc permanent șapte frați, dar sunt și mulți mireni care își dedică toată energia activităților de acolo. Avem și un adăpost unde oamenii săraci pot primi o masă asigurată și…

-De unde ați avut atâția bani? M-am mirat cu voce tare.

-Ei! Bani… La început a fost Emilia principalul meu sponsor. Draga de ea! Și îi ciufuli un pic bretonul, după care îi depuse pe vârful nasului un sărut tandru și recunoscător. Înainte de a primi, noi am dat. Am pus afișe cu acest proiect peste tot…„Contribuiți cu banul văduvei sărace, pentru a investi în viitor”, sau…

-Făceați referire la faptul că fiecare va muri cândva? Îl întrerupse Danny mirat.

-Evident că asta ne așteaptă pe fiecare…Dar era un joc de cuvinte preluat de la anunțurile politice. Acelea iau în discuție un viitor obișnuit când promit bunăstarea, dar eu vizam și un viitor de după moarte. În alte afișe, eram însă mai explicit zicând: „Dacă ați avea bani, poate v-ați cumpăra teren pe Lună. Chiar sunt unii care nu mai știu pe ce să-i arunce. Fiindcă nu aveți, cumpărați-vă un colț de Rai, cu cei doi bănuți ai văduvei.” Lucrurile s-au pus greu în mișcare. Banii primiți la început nu acopereau nici măcar contravaloarea afișelor. Dar noi ne-am pus deja pe treabă. Am cheltuit fără rezerve din economiile noastre și la un moment dat oamenii și-au zis: -Uite domne, că se vede! Bănuțul meu întinde masă la săraci, bănuțul meu dă o șansă la copiii nimănui…Au început să vină și primii voluntari. S-au petrecut multe, ce să vă povestesc… Pe unii donatori de nădejde i-am prins cam în genul cum am procedat și cu domnul Nae. Apelau la serviciile noastre de catering, stabileam suma, tot ce trebuie și le ziceam că serviciile se vor plăti la urmă. Oamenii oricum erau mulțumiți. Dar când veneau după aceea să plătească și auzeau: „Am fost bucuroși să vă fim de ajutor, nu vă costă de fapt nimic”… Cum credeți că se simțeau?

-Păi e posibil așa ceva? Am exclamat eu. Când dai, dai și tot dai… La un moment dat se termină ce ai de dat.

-Nu. La un moment acest gest se învață. Se deprind și alții cu el. Se duce vorba. Chiar dacă plecau pe moment, că erau rătutiți din cauza gestului, apoi se interesau de noi, aflau mai multe și se arătau bucuroși să contribuie și ei. Ne vin donații acum de peste tot. Oamenii au înțeles că banul „curge” și singurul lucru cu adevărat bun, când vor să-l cheltuiască util, este „să îl pună sus”. Dar nu la o păstrare neroadă, ca să se devalorizeze și să rămână cu bani calpi, ci să-i valorifice prin fapta bună. De-aia i-am zis Asociației asfel: Fapta bună. Și gândul are importanța lui. El premerge fapta. Dar unii se rezumă doar la atât și asta nu înseamnă nimic. Un vis ca toate celelalte, ai cărui vălătuci se risipesc în zorii dimineții. Fapta însă necesită acțiune, efort, susținere. Fapta se vede.

Pentru că aveam printre noi familia de scoțieni, se discuta numai în engleză, astfel că McConor ascultase tot timpul cu gura deschisă. Această poveste contravenea cu toată existența lui de până atunci. Fără a fi un capitalist rapace, lumea dură în care a crescut și s-a format, era foarte departe de acest stil de viață altruist. Părinții săi au fost singurii în toată viața trăită de el până atunci, care i-au dăruit fără să aștepte nimic în schimb. Tăcea… adâncit în gânduri.

-Va urma-

Lupa -35

images

Tata se foia într-un fel anume, pentru a-i semnala că mai are ceva de zis. Părintele Onu însă nu avea cum să-l observe, pentru că vederea îi slăbise mai rău chiar decât picioarele. Atunci, Ștefan, tânărul preot paroh, care ședea în stânga sa, pregătit să îl susțină când ar fi fost cazul, dar atent și la oameni așa cum îi era obișnuința, văzu că tata tot încerca discret să-i atragă atenția și îi șopocăi vârstnicului său coleg, câteva vorbe la ureche. Doar două, trei cuvinte au fost necesare pentru ca acesta să-și dea seama seama imediat despre ce este vorba:

-A!…Da, uitasem. Mai uit și eu, na, pentru că de acum, mă voi pregăti să întâmpin bătrânețea… Glumi părintele Onu. Nae vă roagă, ne roagă pe toți, să nu vă risipiți de aici către casele voastre. Acest prilej fericit, de a-și vedea iar bătătura umplută cu copiii săi, vrea să-l întregească și cu o agapă. Mi-a zis de dinainte să vă spun că vă roagă să-l scuzați de modestie. Nu este o masă de nuntă cum sunteți obișnuiți. Dacă vreți, puteți să considerați că și-a făcut astfel o pomană de viu… Zic bine, Nae?

-Da părinte… E drept. Glăsui tata. Oamenii s-au schimbat, s-au mai înstrăinat. Nu știu eu dacă voi mai avea parte de pomeni când voi ajunge dincolo.

-De grija asta să nu te frămânți, Nae! Ne-am obișnuit noi să ne luăm asigurări pentru toate, ca și cum am putea. În partea cealaltă însă, vom vedea multe și vom înțelege și mai multe. Oameni buni! S-a auzit la toată lumea? Vă rog să le spuneți și acelora care poate acum sunt pe afară…

Tata a ținut să ajungă mai repede acasă și l-am rugat atunci pe Bogdan să-l aștepte pe părintele Onu, iar eu am mers înainte cu toate fetele, cu tata și cu…Toma McConor. Acesta fusese numele primit de el la botez. În cinstea aceluia care venise pe acele meleaguri, să le vorbească oamenilor poporului său, despre Dumnezeu. Și cui? Unui popor care venerează zeci și zeci de zeități. Autodidact desăvârșit, McConor se documentase și cu privire la credința creștină, cu care nu avusese prea multe legături acasă. India este un subcontinent multireligios ai cărei locuitori sunt majoritatea hinduși, aproape 900 de milioane de oameni. Într-o țară uriașă, unde se folosesc aproximativ 700 de dialecte, iar conservatorismul lor este acerb, misiunea Sfântului Apostol Toma, părea a fi una imposibilă. Totuși religia iubirii nu putea să nu aibă impact în rândul oamenilor marginalizați, care atunci ca și acum sunt paria, defavorizați încă de la naștere că s-au născut într-o castă inferioară sau chiar excluși, în afara ei. De aceea erau creștini și părinții lui Lharim Kailas. Eforturile lor de a-și vedea băiatul „cu carte”, au fost uriașe, mergând până la sacrificiu. Au murit de tineri, cu bucuria că fiul lor măcar, va fi mai bine. Pentru că învăța carte. Și s-a străduit sărmanul, din toate puterile. 

Numele lui complet fusese Lharim Kailas și McConor. Acum avea să fie mult mai simplu, Toma.

Danny a vrut să mai rămână. Se înțelegea bine cu cei doi băieți ai lui Bogdan și deja între ei se formase acea asociere, comună celor de o vârstă. Se apucaseră să discute despre divaisuri și chestii de-astea, în timp ce umblau dintr-o parte în alta, băieții explicându-i lui Danny cum se fac cadrele cele mai bune. Însă femeile, cu rochiile lor pretențioase, s-au bucurat să meargă motorizat.

Ajuns acasă, am căscat gura la fel ca și ceilalți care nu știau nimic de toate aceste pregătiri ale tatei. Vorbise cu o firmă de catering de la oraș, iar aceia se ocupaseră de toate. Comandase servicii complete, adică și de întins mesele pliante. Nu știu când au venit și unde au stat, probabil că au fost printre noi și s-au anunțat telefonic de momentul când sosim… Dar când intram pe poarta deschisă larg, mesele erau deja aranjate.

A fost o masă neobișnuită, iar comportamentul oamenilor a fost la fel de ieșit din tipar. Deși au fost rânduite din loc în loc și sticle de băutură, nimeni nu s-a întins prea mult nici la mâncare și nici la băutură. O sfială ciudată îi reținea să se dedea la petrecerea obișnuită unei astfel de ocazii. Rând pe rând se ridicau, mulțumeau și după ce îngăimau niște urări, plecau la casele lor.

Pe tata îl oservam pe măsură ce trece timpul tot mai intrigat, iar când am rămas numai între noi, iar cei de la firmă își strânseseră tot calabalâcul și plecaseră, a izbucnit:

-Ce să te faci cu țăranii! Ce nu le-o fi plăcut? Că mâncarea a fost destul de bună, eu așa zic.

S-a uitat spre mine să vadă dacă îi traduc vorba lui McConor, interesat și de părerea acestuia.

Părintele Onu însă a fost cel care a răspuns, căci după ce se odihnise un pic, acum tocmai ieșea din casă, bâjbâind pe la tocul ușii.

-Dar de ce crezi tu Nae, că nu le-ar fi plăcut?

-Păi n-ați văzut? Abia de au ciugulit câte puțin. Au plecat oamenii ăia cu mâncarea îndărăt, că n-aveam de ce s-o mai opresc. M-au asigurat că ei au ce să facă cu ea, că își cresc singuri animalele pentru sacrificiu.

-Sau o reciclează la alte mese! Adăugă râzând, Bogdan.

-Nu, nu! Că le-am zis asta, că și eu sunt dintr-o bucată și cum eram și cam supărat… Dar și-au dat cuvântul că o dau la porci, nu altfel.

-Oamenii n-au mâncat, continuă părintele vorba de-acolo de unde începuse, nu pentru că nu le-ar fi plăcut…

-Păi atunci, de ce?

-Din bun-simț! Așa sunt țăranii noștri. Oameni simpli, dar cu mult bun-simț.

-Hai părinte, lăsați. Că acum suntem între noi, nu mai vorbiți ca la predică. Adică ce-avea bunul simț cu mâncarea? Băutura treacă-meargă, dar mâncarea?

Părintele Onu întâi s-a așezat anevoie, cu sprijinul lui Bogdan, pe acel șezlong al meu și abia apoi a continuat, gâfâind ușor:

-Au fost reținuți din mai multe motive. Unul, pentru că nu aveau dar de nuntă și ei știau că la o astfel de masă, dacă nu e pomană, se dă ceva acolo, în ajutorul mirilor. Vezi că nici eu n-am vrut să se înțeleagă altceva, că de o lăsam ca pomană, aș fi slujit-o după rânduială, dar consider că mai ai tu vreme de pomeni, nu acum… Și zâmbi împăciuitor spre tata.

-Apoi, un alt motiv ar mai fi și turbanul prietenului nostru, robul lui Dumnezeu Toma… Continuă râzând. Că n-au vrut să te facă de rușine în fața unor oameni împărătești.

Când i-am tradus asta lui McConor, acesta a râs în hohote.

-Tare spiritual este preotul vostru… Adică al nostru. Îmi place foarte mult!

-Bucuria cunoștinței e de partea mea! Răspunse părintele, tot în engleză.

Cu toții am întors capetele spre dânsul, perplecși. Vorbise în engleză.

Înțelegând de unde vine stupefacția noastră, el se apără cu modestie:

-Nu vorbesc… Am învățat și eu câteva cuvinte acolo. Că trebuia să nu mă fac de râs când am mers la Bogdan, în Ohio.

-Păi și cum ați învățat? Că doar nu… Mai puteți încă citi? Am întrebat eu mirat.

-Cum să nu? Ce crezi că fac eu când stau singur în casă? Să stau să-mi aștept moartea în fotoliu, știind că sunt atâtea pe care nu am apucat să le citesc?

-Dar cum? Cum… Bâguiam eu, neîndrăznind să spun tot gândul care mi se răsucea în cap. Mi se părea o nepolitețe să spun că este aproape orb.

Părintele Onu zâmbea ghiduș știind ce vreau să zic, dar se juca cu mine.

-În alfabetul Braille! Ne lămuri Bogdan mândru. S-a apucat să îl învețe mai dinainte de a-l lăsa vederea, iar acum este expert.

Părintele nu ne putea vedea bine fețele, dar după zâmbetul său larg, sunt sigur că și le imagina.

-Va urma-

 

Făt-Frumos și urâtul seriozității

download cal

Am citit un articol haios al Aurei B. Lupu, „Efectul Gloria”… Și mi-am amintit de o pățanie personală. Eram gata să o invadez, după firea mea avântată și să-i fac nervii praștie cu propria mea întâmplare. Acesta este mereu primul meu impuls, Potecuța știe, că nu scapă aproape niciodată. Pentru că eu particip activ când citesc pe blog, ca și cum m-aș afla în fața unor epistole. Și când mă prinde o idee, mă simt deja agățat cumva de acea persoană, care îmi pare că mi s-a adresat direct. Așadar îmi vine firesc să-i și răspund, cum altfel? La modul:  „Ce, nu mă știi?…Tocmai ți-am citit scrisoarea! Am fuzionat, deci cred că suntem prieteni…”

Mihai Hai-Hui mi-a spus cândva, în vremea pionieratului meu pe blog, că ar fi bine să nu-mi irosesc povestirile mele prin comentarii, unde pot rămâne necitite chiar de către persoana destinatară. Deși asta cu irositul n-ar fi o problemă, că slavă Domnului… N-am eu timp suficient să le scriu, câte sunt. Dar imaginea unui plic fără timbru, care se pierde pe drum, mi se pare cam tristă.

Așa că vin îndărăt pe pagina mea personală. E primitoare. Cum o văd, albă ca zăpada, cum mă reped să presar literele peste ea. O ploaie de litere negre, peste un câmp de omăt…

Eu sunt un om normal. Care nebun crede altfel? Dar după socoteala mea, nu sunt cu nimic deosebit de alții. Numai că vremea copilăriei, cu basmele ei înconjurătoare m-a amprentat poate mai mult decât pe restul lumii, pentru că eu AM DESCOPERIT că sunt Făt-Frumos.

Chiar și oglinda mă încuraja să am părerea asta, dar adevărul l-am aflat sub frunte. Daaa! Acolo era locul magic, de unde într-o furnicăială generală, îmi veneau ideile. Și gândurile, e-hee… Gândurile!

Parcă le pot și zări când mă uit atent la crețurile alea mici, care se formează când ridic sprâncenele…Se mișcă acolo pe sub piele, ca niște viermișori… Este o problemă însă cu restul trupului. Este cam firav și pricăjit, nu sunt nici măcar cel mai înalt din clasa mea de la grădiniță. Mă întrece până și Simona, care e fată. Simona e și puternică. Așa cred. Când i-a dat o palmă lui Cristi peste ceafă, a căzut în brânci și a plâns. El a plâns, pentru că nu e Făt-Frumos ca mine. Eu n-aș fi plâns. Dar eu oricum nu m-aș lupta cu o fată, pentru că eu trebuie să le apăr pe ele. Chiar și pe Simona, de ce nu? O fi ea puternică în fața lui Cristi, dar când vine zmeul… Ei? Atunci numai eu îi pot veni de hac, pentru că sunt năzdrăvan…

Cam așa îmi era mintea pe atunci… Și în mare parte nu s-a modificat nici acum. Doar zmeii se schimbă tot timpul, derutându-mă.

Înainte de a citi despre sugestiile pozitive, lucram deja cu ele. Eu, bolnav? Dar n-am citit nicăieri că s-a îmbolnăvit vreodată Făt-Frumos… Și mă luptam cu tot ce îmi ieșea în cale. Cu temperatura, cu slăbiciunile de tot felul, cu răul de rată. Pe asta voi nu o știți. Rata era un fel de autobuz vechi, părăginit, cu scaunele jerpelite și rupte, care făcea curse pe drumurile pline de colb ale localităților rurale. Mergea la ore imposibile, dimineața foarte devreme, ca să-ți întrerupă ție somnul, sau în crucea amiezii, când soarele, prietenul tău de dimineață, pe care îl urmărisei dansând vesel și roșu prin dreptul geamului, scăpându-te de starea iminentă a stomacului întors pe dos… Acest soare prietenos dimineața, la prânz dogorea caroseria ruginită și crea în interior o caldă pâclă din praf și mirosuri amestecate de sudoare, usturoi și motorină…

Dar nu am voie să vomit. Nu! Asta nu mi se poate întâmpla MIE! Și mă decorporalizam. Părăseam starea aceea nesuferită și alergam mai iute ca vântul pe calul meu fermecat, peste câmpii verzi unde mirosea a proaspăt și a iarbă..

– Hai copile! Trezește-te, că am ajuns… Mă zgâlție tata de un umăr, aducându-mă la realitate. De unde? Din somn, din leșin? Iar acum, încotro? Mereu în alt plan, în altă locație decât aceea spre care mă îndreptam eu…

Se repara tabla de pe acoperiș. Oamenii cocoțați pe casă trebăluiau pe acolo. Mai coborau din când în când să-și ia câte o unealtă. Văd scara și… Pe cine nu tentează o scară pe care poți sui? O treaptă, încă una… Cu ochii în sus, tot înainte. Acolo însă, la marginea streșinii cineva m-a văzut și a făcut acel: – Hiii! Copilul! Eu eram copilul. M-a trântit de pe șaua vitejiei și m-a speriat. Redevenisem micuțul care nu poate. Nu mai poate nimic. Nimic! Nici în sus și nici în jos, încât a trebuit să fiu luat în brațe și depus pe pământul răbdător, care nu se supărase că l-am părăsit. Dar supărarea mea nu contează? Descoperisem umilința că am rău de înălțime. Când ești normal, adică zdravăn, te rezumi să bifezi încă o pătrățică, din aceea cu ce nu ești în stare. Dar dacă ești năzdrăvan înseamnă că ai o răspundere față de tine. Nu poți admite să ai limite. Până unde le poți împinge? Până acolo unde să faci confuzie între năzdrăvan și ne-zdravăn…

Băieți de liceu, tineri și atotputernici cu toții. Ne plimbam la Vidraru, unde este marea hidrocentrală. Cineva s-a uitat în jos și a exclamat: – Ce mare eeee! Altcineva a zis: – Cine are curaj să se urce pe zidul ăsta? Zidul era parapetul de beton, din josul căruia se continua hăul de aproape 200 de metri. Ochii tuturor s-au întors spre mine. Eu nu refuzam nicio provocare… Nu le câștigasem eu pariul trăgând clopotul în adâncul nopții, la marginea cimitirului, când am fost la Valea Danului în practică? Dar ei nu știau de pățania mea cu scara… Nu știau și nu aveau voie să afle. Așa că am răspuns: – Eu! Și în momentul următor am început să mă cațăr. Nu am fost lăsat, desigur. Cineva, un om matur și responsabil m-a tras îndărăt, certându-ne. Dar eu de fapt, chiar în momentul acela, am fost iar la înălțime, învingând becisnicul acrofobian. Și de-acum știam că nu am nicio frică iarăși.

Primul zbor cu avionul… Am emoții, dar mă comport ca și cum aș face naveta zilnic cu el. În fond, odată ce te-ai văzut așezat pe locul tău, chiar îl vezi ca pe un fel de autobuz cu aripi. Observi crisparea de pe fața vecinilor când acest autobuz se ridică de la sol și te simți în siguranță. Tu știi despre tine că nu ți-e frică. Deja te-ai și obișnuit. Știai tu că e floare la ureche. Au trecut minutele și acum poți spune că ești rutinat. Undeva deasupra, veți traversa o furtună. Se aude anunțul în engleză și apoi în română. Simți că glasul se străduiește să pară calm și tocmai această strădanie îți dă de gândit. Ba parcă a mai și ciuntit un pic din varianta românească? De ce se grăbea să termine? De ce nu a mai trecut stewardesa până la capătul culoarului să verifice dacă este toată lumea cu centurile prinse peste brâu? Și-o fi zis că trebuie să-și vadă și de siguranța ei, iar cine nu a priceput după atâtea solicitări, să-i fie de bine? – Știți de ce sunt centurile astea? Șoptește cineva de alături… Chiar așa. Mă întrebasem și eu. Să fi fost măcar ca la mașină, cu diagonală, dacă nu ceva mai acătării, ca la caruselele moderne. – Dacă ne prăbușim, oricum nu sunt de nicio scofală, explică tot el, doct. Dar ca să nu ne lipim de tavan. Aha! Bună explicația. Mai ales că între timp, avionul se zdruncină din toate încheieturile, părând că se dezmembrează… Dar calul meu înaripat mă scoate în afară și acum privesc avionul de dincolo de hublou. Dacă Doamne-ferește se întâmplă vreun necaz, voi avea grijă să salvez cât mai mulți din oamenii aceștia, care au avut norocul să mă însoțească…Îmi spun eu, încrezător. După aterizare, când oamenii aplaudă prestația pilotului, recunoscători că își vor continua viața și după acest zbor, vecinul îmi spune: -Se vede că ați călătorit mult…Erați așa de calm, de parcă v-ar fi luat somnul, când eu era să mă scap pe mine, de frică. Am crezut că gata, până aici mi-a fost. De câte ori am zburat, niciodată n-am mai pățit așa. Dar la dvs. n-a fost prima dată, mi-am dat seama. -Daa! Îi confirm eu, luînd mina aristocratică a prințului Charles.

Sunt tot viteaz și tot copilăros. Silly, ar putea fi numele meu. Sună frumos. Ca un fel de alint al lui Vasile. Numai ăi de știu engleză, să se prindă. Pentru că nu îmi place să mă văd prost. Și nici urât. Deși mă simt în ambele feluri. Nu-mi mai iau seama de mult în oglindă. Mă încrunt dimineața la un nene și îi bărbieresc fața, încercând să-i aduc obrazului acea prospețime de odinioară. Pe frunte nu se mai formează crețuri fine, deși gândurile colcăie și acum, ca odinioară. Numai că trebuie să traverseze tranșeele de riduri care o întretaie. Ochii îmi sunt cunoscuți. Caut la ei cu prietenie dar îmi răspund grav, obosiți și încercănați. „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!”, a zis Vodă Lăpușneanu. Îl parafrazez și eu cu vorba mea: Dacă nu mă mai placeți, nu mă mai uit la voi. Mă desprind de imaginea aceea bidimensională și redevin frumos și întreg prin ochii minții. Mă îmbrac și ies afară. Nu e lumină deplină și pare încă pustiu. În drum spre stația de autobuz, mă ispitește un șotron desenat pe asfalt, de către niște copii. Ca și al nostru, în România. Ca și cel pe care eu însumi mi-l trasam, să mă joc. Îmi întorc capul în toate direcțiile, ca un hoț ce nu vrea să fie prins și aruncând o pietricică pe unul din pătrate, încep să țopăi într-un picior. Țop-țop-țop! Când mă aplec să culeg piatra, observ un om care ieșea din casă, îmbrăcat cu o vestă reflectorizantă peste haine. Mă fac iute că îmi strâng șiretul de la bocanc. Așadar sunt conștient că nu sunt normal. Cum sunt? Imatur. Ăsta este cuvântul cel urât, care îmbracă toate neconcordanțele, întocmai ca vesta unisex a acelui om. Se spune că nu e o boală incurabilă.

It`s easy, kid! Trebuie numai să ucizi copilul din tine. Ce să fac?! Să-l omor chiar eu pe Făt-Frumos? Și cine se mai luptă pentru mine cu urâtul dimprejur?

Pentru mine, nădăjduiesc că și pentru voi, dacă-l acceptați….

Sărbători fericite, tuturor!