Poate nu e încă prea târziu

Un om plin de bun simț, cu viziune politică, pregătit pe toate planurile fără să fie infatuat, vioi, cu o putere de muncă extraordinară, cu dragoste de țară și respect pentru cetățenii ei. Sunt cuvintele mele de apreciere pentru Theodor Paleologu. O apreciere pe care mi-am format-o singur și urmărindu-l pe unde am putut, în interviurile sale. Pentru că țintind în partidocrație, evident că a fost ținut în con de umbră. Un normal firește, născut din anormalitate, așa cum sunt multe la noi în țară. Și de bună seamă că i s-au pus etichetări nedrepte și mârșave, numai pentru că puteau și de asta erau în stare. Nu este genul agresiv și virulent, cu toate acestea opozanții lui s-au ferit să-i stea dinainte într-o confruntare directă, așa cum s-ar fi cuvenit, cum așteptam și am fi meritat. Ei, da! Noi, ăștia… alegătorii! Care suntem buni de bătut pe spinare prietenește și de primit zâmbete amicale numai acum, înainte de sufragii, iar apoi de ignorat complet. Ba unii nici măcar acum nu ne bagă în seamă, mult prea siguri de ei și bazându-se pe scorurile din sondaje. Prin platformă politică ei înțeleg masa oarbă de alegători încartiruiți iar nu viziuni și reforme politice. Theodor Paleologu aparține ce e drept, unei elite a intelectualității românești. Dar nu este un elitist. E un bun camarad. Ca profesor, nu ține doar prelegeri, ci interacționează cu cursanții și suscită la dialog. Primește întrebări și dă răspunsuri, dar adevărurile sunt descoperite împreună. La fel s-ar comporta și ca președinte. Ar deschide trasee de normalitate și ar instaura meritocrația. Este mai apropiat de cetățeanul simplu, mai mult decât oricare alt candidat. Cum? Pentru că nu s-a ridicat prin forța banilor, ci prin forța spiritului. Și asta îl califică totodată să vorbească de la același nivel, chiar pe limba lor, cu oricare dintre omologii săi din cancelariile vestice sau americane. Îmi doresc mult să fiu reprezentat cu cinste și demnitate, să îmi arborez cu mândrie însemnele naționalității române, și de aceea eu îl votez. Mai jos redau ultima epistolă primită…

Dragi prieteni.
Vă scriu astăzi pentru ultima oară în această primă etapă a campaniei electorale. Nădăjduiesc că vă voi scrie din nou începînd de luni, cînd vom intra în linie dreaptă în lupta pentru Cotroceni. Vă scriu în primul rînd pentru a vă mulțumi pentru efortul extraordinar depus în aceste săptămîni de campanie, pentru excepționalele întrebări trimise, pentru implicarea și dedicația dumneavoastră. Mai avem un singur pas de făcut: să mergem în acest weekend în număr cît mai mare la vot!
Din păcate, așa cum anticipam cînd am intrat în această cursă electorală, democrația a fost mai degrabă obstrucționată decît celebrată. Din păcate, contracandidații mei principali au evitat dezbaterea pînă în ultima clipă sau întru totul. Din păcate, televiziunea publică a refuzat difuzarea unei dezbateri televizate cu toți candidații la un loc, deși am cerut acest lucru în mod expres și oficial. Din păcate, încă trăim în țara bunului-plac, a partidocrației și a calculelor de culise.
Această stare de fapt s-ar putea schimba începînd cu 11, apoi cu 25 noiembrie. Avem în acest weekend o șansă la 30 de ani să votăm omul, nu calculele meschine pe hîrtie. Avem în sfîrșit șansa să votăm valori auntentice de dreapta. Sînt mîndru și în același timp întristat că la 30 de ani de la căderea regimului comunist sînt singurul candidat cu valori clare, asumate, de dreapta. Sînt singurul liberal autentic în vremuri de derivă ideologică și morală ale Partidului Național Liberal. Sînt singurul conservator moderat, în vremuri de confuzie doctrinară în tot spectrul politic. În fine, sînt singurul creștin-democrat asumat într-o țară profund creștin-ortodoxă.
Avem duminică șansa unică să ne votăm destinul firesc. Este important să ne mobilizăm în ciuda sondajelor părtinitoare, în ciuda ostilității președintelui în exercițiu, în ciuda aparentei căderi a Partidului Social Democrat. Avem datoria să ne prezentăm la urne și să ne invităm apropiații să facă același lucru. O prezență scăzută va avantaja ca de obicei partidele mari și jocurile de culise. Dacă ne prezentăm în număr mare și dacă votăm pentru valorile în care credem și pentru ideile cu care ne identificăm, avem o șansă uriașă să le încurcăm calculele.
Vă mulțumesc încă o dată pentru tot sprijinul și mă aștept să ne reîntîlnim din nou de luni, cînd vom trece la treabă pentru ultimele două săptămâni de campanie!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Cu prietenie,
Theodor Paleologu

AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU !

Măruntul -VIII

Maricek se uita la telefon ca la un corp străin, un fel de meteorit ce ajunsese cumva din spațiul cosmic tocmai dinaintea ochilor săi, căci el parcă abia acum îl descoperea. Nu mai sunase niciodată, de când îi murise mama. Totuși Sonia continuase plata abonamentului dintr-un fel de obișnuință, cu toate că de multă vreme telefonul era simplu obiect de decor. Însă acum nu numai telefonul, ci toate dimprejur erau lucruri fără de rost pentru Maricek.  De când fusese părăsit, el se lăsase cuprins de o lentoare apăsătoare, densă și cețoasă, la fel ca și praful ce se depusese în strat gros, pretutindeni. În aceste două săptămâni devenise inert și stins, într-o apatie ce-l cuprinsese ca o boală. Nu mai avea nicio dorință și evident, nicio bucurie. Dormea din picioare și sta noaptea cu ochii zgâiți în tavan. Îmbuca în fugă te miri ce, de parcă ar fi fost presat de timp, pentru ca mai apoi să rămână cu coatele pe masă într-o lungă prostrație, ceasuri întregi. Așa l-a aflat zbârnâitul strident al telefonului. Când a ridicat receptorul din furcă, nici nu-și revenise bine din sperietură. Auzind însă și glasul învățătoarei în ureche, a fost deja prea mult. Peste puterile sale de suportabilitate. Câte cuvinte i-ar fi trebuit oare pentru a o anunța că Paul nu mai stă la el acasă? Trei sau patru vorbe, nu mai mult. Dar n-a reușit să le strecoare printre cele ale învățătoarei, care îl izbiseră în urechi, cu viteza unei rafale de mitralieră. Și uite că acum urma să vină peste el. Îi era frică. O frică din aceea paralizantă, pe care o simți până în măduva oaselor. Într-un târziu s-a hotărât să lase receptorul din mână și s-a târâit împleticindu-se până la masă, unde și-a ocupat locul său pe scaun. Privea în gol și nu putea să își urmărească niciun gând clar. Erau multe, dar toate incoerente și nefinalizate. Abia când ochii săi căzură deasupra pumnului ce sta încleștat pe masă, i se păru că știe ce vrea. Zise mârâind:

-Să vină! Am să-i arăt eu ei!

Nu știa ce avea să-i arate și mai ales în ce mod, dar și numai spunând asta, simți că își recapătă vigoarea. Totuși se grăbi să adauge moale, descleștându-și pumnul mare:

-Doamne ferește! Că doar n-o să o…

Maricek nu era un om tocmai credincios, în sensul că nu prea intrase pe ușa bisericii, dar încercările de tot felul la care fusese supus în viața lui chinuită, îl determinaseră să-și pună și el nădejdea într-o forță mai mare peste toate și care să îl ajute la greu. Și greu i-a fost îndeajuns, cam tot timpul. Când vagabondase pe străzile Bucureștiului, văzuse cum alți băieți oropsiți, flămânzi ca și el și care nu încăpeau în apropiere de conducta caldă din canale, loc privilegiat pentru cei mai mari, își făceau niște cruci repezi și multe peste piepturile lor slabe și abia apoi se ghemuiau zgribuliți unul într-altul, ca să se culce. Ei îl învățaseră despre Dumnezeu, așa cum putuseră și ei să cuprindă, cu mintea lor de copii și amețită încă de aurolac. Se coborî de pe scaun și la fel ca și atunci, începu să facă iute multe cruci, fără ca de data aceasta bâțâitul din picioare și rapiditatea mișcărilor cu care le executa, să-și mai găsească vreun sens. Nu se gândise la nimic și în tot timpul ăsta nicio rugăciune nu a avut pe buze. Dar la sfârșit, se simți într-adevăr mult mai ușurat, ca și cum scăpase de o mare ispită care trecuse razant pe lângă el. Nu voia să facă omor. Nu se putea învoi cu un asemenea păcat. O porni agale către ușă, ca să-și limpezească mintea în aerul curat de afară. Așadar mâine se va întâlni din nou cu învățătoarea lui. Așa îl amenințase, că vine ea la el dacă nu face bine să se prezinte la școală. Zicea că îl va trage încă și de urechi. Și el să stea? Nici asta n-are să fie. Nu, nu!… Hotărât, nu! Lasă că are să-i spună el atunci… Tot ce are pe suflet are să-i zică. Tot! Adică ce? Ce are cu el? Mai ales asta își dorea să întrebe, ce tot avea cu el? Călca mărunt dar hotărât, dând ocol la cei câțiva metri pătrați ai curții și murmura de unul singur. Cine l-ar fi văzut, l-ar fi socotit ieșit din minți. Dar hotărârea de a o înfrunta, căpăta tot mai multă consistență în capul său. Și începu chiar să își încropească o serie de întrebări pe care să i le pună. La un moment dat simți o stare de liniște și chiar de nerăbdare. Venise vremea să lămurească o dată pentru totdeauna de ce îl persecutase într-atâta, această femeie, care i-a fost învățătoare… Deși se lăsase seara, căldura era încă pâcloasă, neobișnuită pentru luna iunie. Își simți cămașa lipită de spinare și se decise ca să intre și să facă un duș. Și abia atunci când era cu mâna pe clanța ușii, îl izbi dintr-o dată un gând care fusese rătăcit pe undeva, dar care venea să răstoarne acum tot eșafodajul judecății sale. El nu avea CUM să o facă să-l asculte. Ea va vorbi mai tare decât el și mai iute și îl va dovedi cu gura. Maricek se așeză din nou pe scaun, uitând chiar și de duș. Trebuia să găsească rapid o soluție pentru asta, însă mintea sa nu mai dorea să-l ajute. Așa l-a prins și somnul, la un moment dat. În fund, pe scaun. S-a trezit cu o horcăitură cauzată de faptul că nu mai avusese aer. Somnul îl furase cu capul sprijinit pe mână, fața fiind realmente îngropată și înfundată de către grosimea brațului său. Își șterse gura de salivă și îi veni să zâmbească. A găsit! Îi va pune căluș. Și ca să i-l pună, va trebui să o facă să stea liniștită. Cum altfel, decât cu o lovitură bine dozată, la mir. Doar cât să leșine, cum învățase el acolo, la abator. Cu gândul acesta ieși din nou afară, de data aceasta ocolind mica magazioară și intrând prin poarta cea scârțăitoare, se duse drept în grădină, acolo unde își sădise pepenii. În lumina lăptoasă a dimineții, ei se vedeau ca niște mingi verzi. Dacă mai ține căldura aceasta caniculară, urmau să se coacă mai înainte de vreme. Și aveau să fie dulci și buni, că nu prea au fost ploi. Păcat că Paul n-avea să-i mai guste. Era proiectul lor, împreună. Primul an în care puseseră pepeni în grădină. Însă Maricek nu venise acolo ca să-și admire recolta. Trebuia să se antreneze. El nu mai lovise niciodată vreun om și nu știa cât să lase pumnul de slobod. Se îndoi de mijloc deasupra unuia și îl izbi, așa cum se învățase la abator. Pumnul zdrobi tot în cale și abia pământul de dedesubt i se opuse. La fel se întâmplă și cu al doilea pepene. Se uită la zeama roșie a miezului borșit și se cutremură la gândul că ar fi putut să fie sânge. Ușor, ușor, învăță să lovească mai scurt. Pe ultimul îl răsuci din vrej și intră cu el în casă, mulțumit de realizare. Era numai puțin croit, dar se ținea încă întreg. Îl puse pe masă și începu să-l judece, închipuindu-și că dinaintea lui stă însăși învățătoarea.

*

Iuliana Duculete își consulta ceasul de la mână, mai nerăbdătoare chiar și decât elevii săi, ca să se termine odată și ultima oră. Pentru că nu se putea concentra la altceva decât la nervii pe care și-i făcuse cu Maricek, acestora le dăduse lucrare de control. Privea dușmănos pe deasupra capetelor aliniate în bănci și la răstimpuri striga câte un „Liniște!”, însoțindu-și glasul strident și de o bătaie sacadată în catedră cu o bucată de cretă, uitată în mână. Poate la vreo muscă se răstea, altminteri copiii erau tăcuți, unii neîndrăznind nici măcar să se mai miște.

Prin urmare nu venise, măgarul și nesimțitul! Și ea, care își răcise gura de pomană ca să-l roage să vină la școală… Putea dinainte să meargă peste el, cu Poliția să meargă, și cu cei de la Autoritatea Tutelară. Să-l ia din scurt și să-i zică: „Cum este posibil să ții acasă un copil așa de bun, cu potențial, numai pentru că unui cap sec ca al tău, nu i-a plăcut școala? Uitați-vă și dumneavoastră domnilor, hal de părinte. Nu e păcat de Dumnezeu? Băiatul e cel mai bun din clasă, dar neisprăvitul ăsta nu-l lasă să mai vină. Luați-i-l! Vă rog, ajutați-mă să sprijinim un copil nenorocit, pentru împlinirea rostului său în viață!”

Își plescăi limba încântată de acest curs al imaginației, dar un foșnet din ultima bancă o întrerupse. Aruncă spre aceea cu creta din mână, numai că își rată ținta și lovi în creștet o altă fetiță aplecată peste foaia ei de hârtie. Durerea resimțită ascuțit tocmai în despărțitura celor două codițe legate strâns de mama ei, o făcu pe copilă să plângă de îndată. Când învățătoarea se ridică însă de pe scaun, dându-l cu putere în spate și țintuind-o în tot timpul acesta cu privirea, ea își înecă plânsul într-o spaimă mare și nu mai îndrăzni decât să icnească din când în când, cu bărbia tremurândă.

Avea multe motive Iuliana să fie supărată. Urma să primească inspecția de dinaintea încheierii anului școlar, iar Paul era unul dintre elevii care ar fi ajutat-o foarte mult la bunul mers al acesteia. La început s-a gândit că este bolnav, dar trecând zilele și neprimind nicio veste, intrase în panică. Aflase numărul de telefon al casei Maricek tocmai de la domnișoara Maria Irimescu, nesuferita aia de colegă subțire ca o viespe, de care se temea că-i fură bărbatul. Aceea se împrietenise rapid cu Sonia, tot întâlnindu-se în stația de autobuz, așa cum fac oamenii care se simt deopotrivă de frumoși. Maria aflase atunci că Sonia are un băiat ce învață la școala unde predă și ea. Când întrebase la cine, nu se putuse împiedica de a nu scăpa un „Ah!” care în mod normal i-ar fi putut da de gândit Soniei, dacă n-ar fi fost atât de distrată și amorezată de Gigi al ei. Și-au dat una alteia numerele de telefon, dar niciuna dintre ele nu a simțit că vrea să împingă prietenia mai departe de acele momente când se întâlneau din întâmplare. Însă când a auzit-o pe madam Duculete plângându-se în cancelarie de iresponsabilitatea unor părinți care nu-și mai lasă copiii să vină la școală, neînchipuindu-și-o pe Sonia astfel descrisă, a luat-o gura pe dinainte și a zis:

-Pe tată nu-l cunosc, dar o știu bine pe mama băiatului. Am numărul ei de telefon. De ce nu o sunați dvs. și să întrebați ce s-a întâmplat. Poate o fi doar bolnav, copilul.

-Și chiar și-așa! N-ar fi trebuit să anunțe? s-a rățoit Iuliana, întinzând totuși mâna după bucata de hârtie pe care era trecut telefonul.

Acum Iuliana era supărată că sunase. Se simțea batjocorită. Parcă și vedea scena când vor încerca să o ia cu zăhărelul, o vor trata cu prăjituri făcute în casă și îi vor promite că de lunea viitoare copilul va veni din nou la școală. Va fi ca și cum i-ar face ei o favoare. Ca și cum nu viitorul copilului ar fi fost în joc. Mult mai bine ar fi fost să meargă neanunțată. Nu trebuia să-și plece urechea la prefăcuta aia de Irimescu. Să fi mers și să-i fi prins în flagrant, poate copilul era pus la cine știe ce munci, iar ei stând ca niște nesimțiți în fața televizorului. Cel puțin pe Maricek, îl vedea în stare de orice.

-Gata! Strângeți! tună ea dintr-o dată. Puneți stiloul jos și adunați lucrările la margine de bancă. S-a înțeles, Gruia? Popeasco, la tine nu se aude?

Câteva minute mai târziu, Iuliana Duculete mergea zorit spre casa lui Maricek. Nori negri se adunaseră pe cer prevestind o mare furtună. Ea se gândi că ar fi putut să ia cu sine umbrela cea neagră cu tijă metalică, ce sta de mult atârnată în cuierul pom din cancelarie, fără ca cineva să-și mai amintească cine, ori când o lăsase acolo. Dar în clipa aceea se porni și un vânt puternic, ce o izbi tăios peste față, făcând-o să-și țină răsuflarea. „Ei, un astfel de vânt îți face umbrela nefolositoare, oricum. Și poate o să spargă totuși norii!” își zise ea, ridicând cu mâinile amândouă gulerul de la taiorul ecosez. Se făcuse dintr-o dată răcoare.

-Va urma-

Măruntul -VII

După ce se lămurise că acest copil va fi unul dintre cei cu rezultate foarte bune la învățătură, de care se va folosi pentru a și le trece în contul valorizării ei ca învățătoare, Iuliana l-a lăsat în pace pe băiat. Se și temea un pic de răspunsurile lui, care veneau întotdeauna prompt și cu un fel de stranie interogație, dar punea asta mai mult pe seama accentului italian și nu pe nefirescul întrebărilor sale.

Cert e că Iuliana Duculete și-a îndreptat ironiile pe alți copii, iar lui Paul doar un singur lucru îi mai ceruse. Și anume să îl aducă într-o zi, oricare, pe tatăl său la școală. Dar el se încăpățâna să vină în loc cu tot felul de scuze, deși știa sigur că o minte în față. Îi venea să-i zică: „Mă minți Maricek, pentru că am pus pe soțul meu să te urmărească unde stai! Eu însămi l-am văzut pe Cap-Sec prin curte. Nu e în Italia cu întâlniri de afaceri, ci taie frunză la câini, în România!”… Ceva însă din aerul candid al băiatului, o făcea să aibă rețineri, așa că până la urmă l-a lăsat în pace.

*

Era vremea când și Sonia trebuia să se întoarcă acasă de la muncă. Paul sosise deja mai înainte și se bucura de fervoarea cu care tatăl său se învârtea împrejurul mesei, ca să mai aranjeze câte un mic detaliu. Nici nu își amintea copilul, de când nu îl mai văzuse atât de vesel. Dar și distrat, pentru că l-a întrebat de vreo trei ori dacă s-a spălat după ce a venit de la școală, fără să fie atent la răspuns. Era ocupat să verifice mereu cuptorul. Paul îl învățase să umble pe computer pentru a căuta tutoriale de bucătărie cu rețete de mâncăruri și se deprinsese să gătească. De data aceasta pregătise o prăjitură nouă și după aspect, se pare că îi și reușise. Știa că Soniei îi plac dulciurile și anticipa deja momentul când o va surprinde. Cu șorțul de gât, pășea mărunt încolo și încoace, iar brațele lui scurte și groase se bălăngăneau stângace și fără rost de acum, odată ce treaba era isprăvită. Dar așteptarea îi da emoții și nu putea să stea locului. Mai ieșea și pe afară din când în când, într-un neastâmpăr evident. Soniei îi prinsese aerul românesc și redevenise femeia aceea de care se îndrăgostise. Slăbise și arăta exact ca la început, când făcea acrobații sub cupola circului.

„Ar fi trebuit să sosească deja, ce s-o fi întâmplat oare?” își zicea el rotindu-și ochii dinspre poartă, spre tufa cea mare de liliac, care trebuia tunsă, sau adunată cumva că uite cum stă să… Și mintea i se blocă instant, odată cu respirația. Abia reuși să-și desprindă privirea de la drum și să se întoarcă agale în casă. Băiatul i-a observat fața descompusă și se pregătea să îl întrebe, însă Cătălin i-o luă înainte și îl lămuri cu gura uscată:

-O să vină și mama, numaidecât.

Lucru care se și întâmplă deîndată, Sonia apărând pe ușă roșie în obraji și radiind o bucurie, ca a cireșilor când dau în floare. Era frumoasă! Cătălin își lăsă ochii în jos, fâstâcit de înfățișarea ei. Își scoase iute șorțul și îl puse pe speteaza scaunului, fără ca prin asta să-și mai sporească din farmec. Peste puțină vreme, spălată și schimbată, Sonia se așeză la masă și le spuse mustrător:

-Trebuia să mâncați înainte, nu să stați așa fără rost și să m-așteptați ca pe prințesa de Pompadour!

-Marchiză! îi atrase atenția Paul.

-Ce?

-Madam Pompadour…. Era marchiză, nu prințesă! continuă copilul s-o lămurească.

-De unde știi tu, măi țâcă? Asta vă învață pe voi la școală în clasa a treia?

-Am citit eu… A fost prietenă cu Voltaire și…

-Hai, gata că te întreci cu gluma! râse mama lui. Ia ici și astupă-ți fleanca aia, se prefăcu ea că îi bagă un dumicat de pâine în gură. Copilul râdea și el, apărându-se cu mâinile în dreptul feței. Femeia întoarse capul spre Cătălin, parcă spre a-l invita și pe el la joacă, dar îi văzu fața împietrită și ochii rătăciți și deodată înțelese. I se lăsă o umbră pe suflet, dar se întări și continuă să își gâdile copilul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Restul mesei se desfășură în tăcere absolută, iar la sfârșit, băiatul fu poftit să meargă în camera lui.

-Dar vreau să mai stau și eu cu voi, se împotrivi Paul, pe care scena de mai devreme îl încuraja să creadă că părinții lui sunt bine și el adora momentele acestea.

-Te chemăm când o să tăiem prăjitura, interveni și Cătălin, simțind intenția Soniei și voind să o ajute.

Femeia ridică din sprânceană auzind de prăjitură, dar nu comentă și își petrecu băiatul din privire, până văzu ușa închizându-se în spatele său. Abia după aceea se întoarse spre Cătălin, dar el își făcea acum de lucru, spălând farfuriile. De aceea, Sonia îl somă:

-Ai de gând să vorbești, sau vrei să o fac eu?

-Ce vrei să zici? rosti acesta moale, cu un glas care îi ieși subțire și anemic.

-„Ce vrei să zici!” îl imită ea, maimuțărindu-se. Ai dragă bărbăție și înfruntă realitatea. Înfruntă-mă pe mine! Spune, hai! Ce-ai văzut? Ce crezi? Vorbește! Ce te uiți așa? De ce nu zici nimic?

Pe măsură ce Sonia îl mitralia cu vorbele, Cătălin se făcea tot mai mic și nu mai putu să-i suporte privirea. Ochii ei frumoși străluceau în aprindere, dar nu vedea dragoste în lumina lor, ci numai dispreț. Se duse iute și se cocoță pe scaunul său. Nu avea unde să mai fugă.

-M-ai văzut când mă sărutam cu Gigi, nu-i așa?

-Gigi? articulă gura arsă, a lui Cătălin.

-Gigi, da! Gigi! Așa îl cheamă! Și e iubitul meu. Foarte bine dacă m-ai văzut, că trebuia să dăm odată și odată lucrurile pe față. Chiar și pentru tine, Cătăline! Și mai ales pentru mine, dacă spui că mă iubești. Trebuie să accepți însă că mai sunt și alții, iată, care țin la mine. Și care vor să mă ajute. Gigi mi-a promis că dacă te las, pleacă cu mine în turnee. El poate, Cătăline! Poate să mă ajute să-mi regăsesc fericirea. Știi că eu trăiesc ca o pasăre căreia i-ai frânt aripa și o ții în colivie. Asta îmi oferi tu, dragul meu. O colivie! Și îmi faci prăjituri să mă îndop și să mă fac grasă la loc.

Maricek simțea că nu poate prinde și înțelege toate cuvintele pe care i le spunea Sonia. Mintea lui, greoaie în general, dar acum de-a dreptul încremenită, nu reușea să țină pasul cu cavalcada vorbelor femeii. Privea în față tâmp, dar ochii lui visau cu ochii deschiși. O vedea zburând ca o pasăre și dând din mâini ca din niște aripi. El sta pe pământ, cu o colivie mare în brațe, a cărei ușiță era larg deschisă. Un bărbat înalt și cu mustăcioară subțire, apalauda frenetic. Din spatele său se auzea un plâns de copil. Și asta îl făcu să se trezească dintr-o dată:

-Dar Paul? Ce va fi cu el? și vorba lui se auzi răgușită, în disperarea cu care a pronunțat întrebarea.

-Ce să fie? Va merge cu mine, bineînțeles! Doar e-al meu!… Auzi la el, ce probleme pune! a zis ea tăios.

-Va urma-

Telefonul iUmor

S-a întâmplat acum ceva timp, cu vreo săptămână în urmă parcă, nu mai știu exact. Și aveam să-l uit, ca pe atâtea altele. Dar evenimentul zilei de astăzi, când a trecut moțiunea de cenzură depusă de opoziție, m-a făcut să-mi reamintesc de acel apel primit pe neașteptate și care m-ar fi lăsat mult mai mult pe gânduri, dacă ora primirii sale nu ar fi fost una nepotrivită, eu aflându-mă la treabă.

-Alo! Ce faceți domne! Ați cam uitat de noi, așa-i? mi-a zis un glas necunoscut, răsunând ciudat de tare pentru urechea mea, în acel aer rece al unei dimineți de toamnă.

-…?

Nu știam ce să răspund, pentru că nu știam cine mă interpelează. Vi s-a întâmplat vreodată să vă sune cineva și să vă vorbească direct, fără să se prezinte? Ca și cum ar trebui să-l știi numaidecât pe el și să-l recunoști, că doar este unicul om de pe pământ. Mintea ta sare dintr-o dată în toate direcțiile, ca bilele pe o masă de biliard, după lovitura de deschidere. Dar când telefonul vine din țară și știi bine că tu ai un număr nou la telefon acum, cu care puțină lume este la curent, devine încă și mai dificil să realizezi cine e, și de unde până unde, te cunoaște. Cum ar veni vorba, bilele se izbesc și de mantă, chiar de câteva ori.

-Văd că n-ați mai dat niciun semn de viață, dar să știți că l-am întrebat pe dom inginer ăstalalt care a venit în locul dvs. și mi-a zis că sunteți în Scoția, a continuat el.

-N-a fost după placul meu, am explicat. Am ajuns aici printr-un concurs de împrejurări și dacă nu eram chiar nevoit, să știți că nu plecam. Tocmai mă pregăteam să vă întreb cum ați aflat de dâra mea, am mai zis eu, dând ocol cu vorba și trăgând de timp pentru a-și declina el singur identitatea, nefiind capabil să mărturisesc în fața lui cu sinceritate, că de fapt nu îl recunosc.

-Și ce ziceți că mai faceți? mă întreabă însă tot el, fără să muște nada aruncată de mine.

Unii oameni sunt mai direcți și mai cinstiți cu lumea și cu ei înșiși. Dar eu din păcate nu sunt așa. Îmi este rușine să-i recunosc deschis unui ins că nu l-am păstrat în memoria mea, așa cum a făcut-o el cu mine.  Ar fi fost mult mai lesne să îl rog să se prezinte. În loc de asta am început acel joc al deducțiilor, la care mă dedau când sunt în  astfel de situații. Că de…Nu era prima dată când biată memoria mea acuza că i s-a pus splina și nu se mai ține după mine. Așadar nu mă dumirisem cu cine stau de vorbă. Îmi era clar doar că l-am cunoscut într-una din campaniile mele de teren, când mergeam în deplasare. Dar nu avea un accent evident, ca să îmi dau seama de pe unde este. Ori eu am bătut țara în lung și în lat. Toate calculele acestea le făceam, vă închipuiți, concomitent cu îndrugarea unor vorbe aiurea, ca răspuns la întrebarea aceea foarte comună, pe care tot el mi-a pus-o.

-….Dar dvs.? Și doamna ce mai face? pun eu din nou cârligul când să închei, doar-doar oi afla ceva în plus.

Voiam să mă apropii, mă înțelegeți… Orice răspuns puțin mai elaborat decât acel simplu „bine” care se obișnuiește, îmi putea da niște indicii. Întrebând și de doamnă, îl forțam cumva să mai vină cu un element ajutător, ca informație. Însă el îmi zice:

-Eu fac bine, dar dacă mă întrebați de femeie, chiar că mă băgați la idei. Că eu și-atunci am avut așa, o bănuială…

-….!!!

M-a blocat complet. Nu că aș fi avut vreun motiv serios să-mi fac griji. Știam bine că niciodată nu mă ocupasem cu încornorarea gazdelor mele, dar de-a lungul vremii au mai fost situații când eram bănuit pe nedrept și deci exista precedent. Râsul lui a venit eliberator, după o vreme care a durat mult prea mult, în ce mă privește.

-Hai că v-am topit! Vă simt de-aici!… îmi zice el printre hăhăituri.

-Trebuie să înțelegeți că aici sunt la muncă și nu că n-aș ști de glumă, dar nu sunt pe fază în momentul ăsta, m-am apărat eu îndârjit.

Și mi s-a părut că am fost foarte aspru prin replica asta, dar el râdea în continuare, fără să-mi acorde atenție.

-Nu-l luați în seamă dom inginer, nu știți c-așa e el, mai cu umor? se aude dintr-o dată și un glas de femeie intervenind pe fundalul acelui râs care începea să mă indispună. Pentru că în continuare nu știam cu cine am de-a face. Și tot ea adaugă mai tare, după ce probabil i-a luat telefonul din mână:

-Îmi pare rău că n-a avut răbdare până mâine, când venea și Dragoș acasă. S-ar fi bucurat și el să vă audă.

-Chiar așa, el ce mai face? zic eu, nereușind nici acum să îmi aduc aminte de familia lor, dar având în sfârșit un indiciu pe care îl puteam valorifica.

-N-a luat atunci la facultate, dar am reușit totuși să-l dau la jandarmi. Anul ăsta termină, gata. Cel care mă informa, era din nou bărbatul și am simțit din glasul lui o nuanță de mândrie. Începusem să îmi fac deja o idee, când el a continuat:

-Dacă ați fi stat mai mult timp, sunt sigur că l-ați fi pus la punct. A înțeles multe de la dvs., așa mi-a zis. Dar nu-mi pare rău deloc, e mai bine așa. V-am zis eu că n-ai ce face cu cartea, dacă nu ești pregătit la școala vieții. Nu zic mai multe, că nu vreau să vă supăr.

Și atunci a fost ca și cum s-a aprins deodată un bec în capul meu și am revăzut scena cu noi toți în jurul mesei. Eu, înfometat dar sfios, sorbind cu atenție din ciorba aburindă, băiatul în stânga mea, intimidat de mine fără să-mi fi dorit asta, dar cu o seară înainte parcursesem împreună materiile la care se pregătea și îi descoperisem foarte multe lacune, femeia când pe scaun, când în picioare, atentă să anticipeze ce mi-aș mai putea dori, deși masa era destul de încărcată și el, bărbatul. Era un om mare spre mătăhălos, foarte sigur pe sine și cu un glas mult prea puternic. Nu m-a însoțit în nicio zi pe teren, având om plătit de el pentru asta. Figura doar cu numele pe ștatele ocolului silvic, în realitate el având o firmă de exploatare și deservind cu utilajele sale, treburile ocolului. Vorbea tare și îi plăcea să i se dea dreptate. Manierele mă împiedicau să-l contrazic, pentru că omul se afla în casa lui, alături de familie și unde se considera șef absolut. Dar susținea niște enormități care îmi opreau pur și simplu mâncarea în gât. Așa că am încercat să ies diplomatic din subiectul acela, lăudând calitățile de gospodină ale soției sale. Deși le merita pe deplin, se vedea că nu era obișnuită să primească astfel de complimente, care erau de bun simț până la urmă. Roșie toată în obraji, îmi dădea lămuriri la întrebările pe care i le puneam, la început cu oarecare stânjeneneală și mai apoi tot mai încrezătoare, atât în aprecierile mele, cât și în meritele sale. Preferam în tot cazul să o ascult pe ea cum a pus gogonelele la borcan, decât aerele de om deștept, pe care și le dădea bărbatu-său, absolvent emerit al școlii vieții.

-Ia tăceți! ne-a întrerupt el dintr-o dată, fără să-i pese că e un gest mitocănesc.

Am tăcut amândoi rușinați, ca niște elevi admonestați de învățător. Nu m-am sinchisit pentru mine cât mă îngrijora biata femeie, a cărei față trecuse acum de la roșu înspre grena.

Aveau un televizor acolo unde serveam masa și apăruse pe ecran Ponta, cu un discurs. Era în vremea când i se pregătea rampa spre președinție. Am ascultat cu toții în liniște și n-am mai impietat solemnitatea momentului, nici măcar cu zgomot de tacâmuri. Lucru care mi-a tăiat pofta de mâncare, mai ales că avea să se fi răcit între timp. Și politica emana încă și pe atunci, un miros destul de pestilențial.

-Ăsta-i om al dracu, domne! își lăuda el politicianul. E brici de deștept. Și popular. Știți că am dat mâna cu el?

-Da? I-auzi! Cu ce ocazie? mă străduiam eu să par interesat.

-Am participat la o ședință la care a venit și el.

-Aaaa….Sunteți P.S.D.-ist?

-De ce să nu fiu? Știți dvs. alții mai buni?

-Nuuu!

I-aș fi spus dacă știam, dar asta era cruda realitate. Liberalii făcuseră o alianță contra naturii și toată scena noastră politică era ca un meci de rugbi, dar fără reguli și fără sportivitate. Își trăgeau la gioale într-una, care-cui.

Și în timp ce se pornise el să-mi explice teoria bățului de chibrit, ca un om care le știe mai bine, că e de-acolo, n-am mai putut răbda și poate simțindu-mă dator cu o bădărănie, l-am întrerupt și eu, motivând că am treabă să-mi fac niște calcule. Am mulțumit gospodinei pentru masă și m-am întors apoi spre Dragoș:

-Dacă nu te simți obosit, după ce mănânci putem face pregătire la ce vrei tu, i-am zis.

-Foarte bine! Foarte bine! Să se pregătească, sigur că da…ne-a dat aprobare și masculul alfa.

Și n-a zis chiar în cuvinte, dar i-am simțit atunci în ceafă gândurile sale, care dezaprobau alergătura mea prin toate coclaurile, mâncatul pe apucate și dormitul pe unde se nimerește, în timp ce el conducea o firmă care îi permitea să vorbească de la egal cu șefii săi direcți și…dăduse chiar mâna cu Ponta.

*

-Mai faceți politică? mă găsesc eu să-i pun o întrebare tâmpită, în loc mai bine de a-mi fi introdus întregul în fracție. Sau…un băț, desigur. Dar voiam să-i arăt că știu în sfârșit cu cine vorbesc, deși m-a chinuit timp de un sfert de oră fără să-mi spună.

-Sigur că fac, fără discuție. Politica e bună domne, dacă o știi și o înțelegi. Adică dacă stai unde trebuie. Eu v-am spus domne, dar nu vreați să mă ascultați. Ce credeți, că vorbeam așa degeaba? Vă vedeam că vă duce capul, dar erați căpos rău, nu vă supărați că vă spun. Să mă fi lăsat să vă prezint unor oameni pe care îi știam eu. M-au ajutat și cu copilul, dar cu dvs. era altfel. Uite acum! Ați plecat unde-a înțărcat mutul iapa. Noi aveam nevoie de oameni ca dvs., vă spun cu toată sinceritatea și propaganda ăstora care zic că din cauza noastră ați plecat dvs. intelectualii, e mâncătoare de rahat. Spuneți drept acum, că doar vă știu bine. Ați avut probleme personale, n-ați spus așa? Dvs. nici nu voiați să auziți măcar de politică…

Și a mai zis el niște vorbe pe acolo, dar nu mai puteam ține telefonul la ureche. Dădeam nervos cu piciorul într-o dală și îmi mușcam buza ca să nu izbucnesc. „Problemele mele personale, derivă din politica voastră clientelară!” îmi venea să-i strig. Dar îmi ziceam că n-ar fi politicos din partea mea, să mă răstesc la un om care și după trecerea atâtor ani își aduce aminte de mine și mă sună ca să mă întrebe ce mai fac. Mă zbăteam astfel în niște stări contradictorii și m-am pomenit că îi mai pun o întrebare, tot așa de tâmpită. Ca atunci când vrei să scapi din lac și cazi în puț.

-Cu cine o să votați la prezidențiale, că mai e doar un pic până atunci?

-Cum cu cine? mi-a răspuns el, prompt. Cu Viorica Dăncilă!

-He-he!…fac eu ca să-i arăt că știu de glumă.

-Nu, domne! Vorbesc serios. Cu ea votez.

-Dar Ponta e în partea ailaltă, mă arăt eu nedumerit. Îmi aduc aminte că îl plăceați foarte mult.

-Domne! Unde e minte multă, e și ticăloșie. Nu vă supărați pe mine. A mușcat mâna care l-a hrănit. Ascultați la mine, că dvs. acolo n-aveți de unde să vă informați. Dăncilă o să ajungă președinte. Nu e proastă. Alea cu vorbele ei „anagramate”, sunt făcături. Se dau bani grei ca s-o „descretizeze”. Habar n-aveți! Dacă vă luați după mine, măcar acum, o să fie bine pentru toată lumea. Ea trage cu dinții să se întoarcă toată lumea acasă și toți să aibă o bucată de pâine la masă. Ce auziți dvs. de pe știu eu unde, sunt doar denigrări. Vă spun! Nu e proastă deloc și are și școala vieții. Chiar am cunoscut-o personal și…

-Ați dat mâna cu ea? am sărit eu să i-o iau înainte.

-Nu, domne! Că e femeie, ce dracu…

Avea dreptate, doamna Sanda. Soțul ei era plin de umor. Câți ca el, încă? Parcă mi s-a luat, zău așa, de atâta umor. Hai să fim serioși!

Purtătorul de cuvinte, cel ce înduioșează

Ioan Gyuri Pascu…

Ieri ar fi fost ziua lui, dacă ar mai fi stat printre noi. A intrat însă într-un veșnic azi, unde  serbează alături de îngeri…

Colțul Cultural

Nu știu dacă ați trăit senzația asta vreodată. Senzația aia pe care o ai atunci când citești o carte care te înmoaie pe dinăuntru… și știi că nu e o senzație, de fapt. E.

Asta a reușit să facă cu mine Ioan Gyuri Pascu în volumul său de poeme, Purtătorul de cuvinte. Să mă înduioșeze. Adică să mă mângâie pe interior, pe suflet. Să mă aducă în starea de duioșie. Fără pretenții, fără vorbe mari, cu versuri. Simplu, firesc.

Despre Gyuri, majoritatea știau că e „purtătorul de zâmbete”, cel de la TV, acela care ne descrețea frunțile… dar, cum rămâne cu inima? Cu Omul care face asta. Omul e acolo, în carte. Și nu numai. Chiar dacă nu-l mai găsim în aceeași lume cu a noastră, Gyuri s-a lăsat găsit prin ce a lăsat în urmă. Mi-ar fi plăcut să fi avut șansa să-l cunosc. Sunt convins că ar fi…

View original post 1,031 more words

O amintire de doi bani

Mare lucru azi, ca oricine să poată face poze. Nu mai zic de filmări, la orice situație și în orice moment. O adevărată șansă pentru tinerii părinți, care au ocazia să surprindă momentele unice din evoluția copilului lor. Singuri, cu telefonul… țac-pac!

Amintirile se vor lega de aceste cadre și simpla lor revedere peste ani, va fi un prilej minunat de redeșteptare a bucuriilor.

Eu nu am prea multe poze de când eram copil. Un singur fotograf era în satul nostru și era chemat numai la evenimentele considerate importante pe atunci. Nunți, botezuri și alte astfel de prilejuri. Ori copiii în mod normal, nu își aflau locul pe acolo.

În afară de cele câteva în care sunt cu familia, am și două fotografii pe care le-am redescoperit la ultima vizită făcută acasă. Una este cu învățătoarea și colegii mei de clasă, de la școala primară. Îi pot spune pe fiecare dintre ei, după numele lor din catalog. Băieții stăm în picioare, de-a drepata și de-a stânga „tovarășei”. Nu știu dacă dânsa era chiar așa de înaltă, ori noi eram atât de prichindei. Ca să prindă și rândul de jos, cel al fetelor, nea Zgranciu era să scoată capul învățătoarei de tot din cadru. Însă lor le prezintă în toată splendoarea chiloțeii și turul ștrampilor, pentru că sunt așezate bietele pe vine. A cui o fi fost ideea? Cum necum, suntem laolaltă, cu toții. Chiar și eu care sunt la margine și mai stau și înclinat lateral, cu o mână în șold. Cureaua îmi pare mult prea strânsă peste mijloc, dar îmi aduc aminte că aveam un fix cu încingerea aceasta voinicească, preluată din cine știe ce basm cu Făt-Frumos. Cu bască albă și cravată de pionier, privesc înainte cutezător, spre un viitor ce mi-l închipui luminos. Știam eu ce știam… Este atât de luminos, că mi-ar trebui totuși niște ochelari cu lentile heliomate. Dincolo, în marginea cealaltă, este Ionică R. Ion, un băiat brunețel căruia basca trasă prea mult în față, îi face o umbră ce nu lasă să i se vadă ochii. În dreptul lor, i-am făcut eu două împunsături cu pixul. Nu cred totuși că am făcut-o din răutate, atunci când ne-am certat. Mai degrabă probabil am vrut să îndrept eroarea că e singurul de acolo, fără ochi. Asta e o altă manie pe care am avut-o de mic. Țineam cu tot dinadinsul să îndrept greșelile. Căci și la fotografia cealaltă, în care sunt de gât cu un băiat, am intervenit. El a scris pe verso „Prietenului mieu. 1975, Marian”. Cum eu nu suportam cuvântul mieu, se vede că am încercat să îl șterg mai înainte, dar fiindcă apăsase prea tare, am ales până la urmă să îi mai fac o codiță în plus „m”-ului și să-l sprijin în patru piciorușe. Punctul fostului „i” l-am râcâit cu lama.

Despre acest Marian, știu doar că era din clasele mai mari. Prietenia noastră a durat cam cât a ținut ziua aceea când ne-am preumblat împreună prin târg și poate încă vreo câteva după. Asta mai mult o bănuiesc, odată ce mi-a dat mie această poză făcută de noi amândoi, împreună. Ține mâna pe umărul meu, într-o postură ce nu mă avantajează nici câtuși de puțin, pentru că este mai înalt decât mine. Iar mâna mea, este suspendată nefiresc, încercând probabil să fac și eu același lucru și să-l iau pe după gât. Cu aceeași înclinare oblică ne stau și șepcile, la amândoi pe aceeași parte. Parcă a căzut un copac și ni le-a strâmbat amândurora.

Știu sigur însă că atunci când recunoscându-mă de la școală, mi-a propus să stăm împreună prin acel bâlci multicolor, m-am bucurat. Țineam cei câțiva bănuți ai mei în pumn, iar pumnul vârât adânc în buzunarul pantalonilor și nu mă înduram să-i irosesc pe te miri ce turtă dulce, acadele, sau fluiericiuri. Pentru pistolul cu capse nu erau suficienți. Mă plimbasem fără rost pe acolo până în momentul acela, prin mulțimea pestriță de oameni și tarabe, cu tot felul de atracții rurale și copilărești. Mie chiar și pe vremea aceea, călușeii care se învârteau molcom pe mica lor orbită, mi se păreau sub demnitatea mea. Altfel ar fi fost treaba la comedia cea mare, cu scaune atârnate în lanțuri și care se răsuceau spectaculos. Dar acolo nu mi se permitea. Erau acceptați numai flăcăii cei mari și fetele de măritat. Câte unul se întindea și apucând scaunul fetei de dinaintea lui, îl mai răsucea și el încă de câteva ori, pentru a obține acea chirăială de râs cu spaimă de la fata care îi era dragă.

Am umblat împreună de colo-colo, până am dat peste nea Zgranciu, care a acceptat să ne facă acea fotografie, sub prețul pe care îl lua el de obicei. Probabil că nu avusese prea mult noroc cu oamenii mari, interesați de alte lucruri pe care numai odată pe an le întâlneau, atunci când negustorași de pretutindeni veneau să își amplaseze tarabele pe terenul nostru de fotbal, transformat acum în bâlci.

-N-ai și tu doi lei? mă întreabă Marian, după ce îi plătește fotografului.

-De ce? răspund eu, pipăindu-mi-i în buzunar.

-Ca să mergem la vrăjitoare, să ne ghicească în palmă.

-Ba am! recunosc eu.

-Hai după mine! îmi zice el decis.

Și am luat-o iar printre picioarele oamenilor, el mereu înainte ca un șerpaș atotștiutor, dar vedeam bine că ne cam învârtim prin locuri pe unde mai fusesem. Ce e drept, în hărmălaia aia, era și cam greu să te descurci. De nu ar fi fost plutele cele înalte de pe marginea drumului, te-ai fi gândit că te și rătăcești acolo. La un moment dat, s-a oprit satisfăcut. O găsise. Vrăjitoarea era o țigancă trupeșă, așezată pe un scaun scund. Ținea picioarele crăcănate și poalele fustelor sale, erau revărsate în falduri, direct pe pământ. Nu mai văzusem niciodată o femeie stând în poziția asta. Toate cele știute de mine își lipeau pulpele când se așezau și fusta și-o băgau încă pe dedesubt, de ziceai că sunt sirene.

-Hai să vă ghicească baba, frumoșilor! ne-a zis țiganca încă de departe, ghicind ca o vrăjitoare ce era, că tocmai pe ea o căutasem de atâta amar de vreme.

-Nu vrem să ne ghicești! zice Marian deodată, lăsându-mă mirat.

-Da ce-ai vrea, atunci? insistă ea.

-Să ne spui cuvinte din alea cu p. Uite, avem bani! Și el se întoarse spre mine, ca să îi arăt.

Eu mă uitam când la el și când la ea, pentru că nu vorbisem nimic între noi despre asta.

-Ce cuvinte, mâncaț-aș pula ta? Pizdă? D-ăștea vrei să-ț spui?

-Da! De-astea porcoase! Întări el, cu ochii mari și urechile în flăcări.

-Ăăăă! Dă-te încoace, neamule! Stai că ți le spui acușica, da scoate biștarii înainte.

I-am dat mai mult de frică, pentru că tonul ei era imperativ și glasul hodorogit. Femeia mă înfricoșase, dar cu toată diferența de vârstă și de statură dintre noi, lui Marian îi promiteam în minte o bătaie zdravănă. O altă țigancă, mai tânără și mult mai drăguță decât ghicitoarea, vindea alături vată pe băț.

-Vată pe băăăăț! striga ea din când în când, în mod ciudat întărind glasul mai mult pe cuvântul băț, decât pe acela de vată, ca și cum bățul era de mâncat. Îmi aduceam aminte că și ăla de colecta sticle, când trecea pe drum cu căruța lui cu coviltir murdar și peticit, zicea de câteva ori foarte iute „sticle, sticle, sticle…” și abia apoi exploda tare cu „BĂĂĂ!”. Nu înțelegeai ce vrea, decât dacă te apropiai.

În uruiala mașinii de făcut vată, urechile noastre profane au fost împroșcate dintr-o dată cu toate dejecțiile vocabularului român și poate țigănesc, la un loc. Rostite totuși de gura unei femei, ceea ce era mare lucru, trebuie să recunosc. Țiganca le spunea de-a valma, ca un patefon stricat, iar noi nu cunoșteam sensul, decât la unul din zece cuvinte. Dar ea nu se lăsa datoare și parcă atâta așteptase ca să se elibereze, cum chiuie avalanșa când munții își scutură umerii de zăpadă. Pentru că nu-mi plăcea fața ei, care trivializa încă și mai mult situația prin râsul cel deșănțat strecurat cu gâlgâituri din când în când, priveam la pieptul insinuant al celeilalte, care îi era probabil fiică și care mai întorcea uneori capul spre noi, ori spre ea cu mirare, dar apoi își relua cu seriozitate îndatorirea ei și striga:

-Vată pe băăăăț!

-V-a ajuns băieților? se opri vrăjitoarea la un moment dat, ca să-și tragă sufletul. Repertoriul nu cred că și-l isprăvise.

M-a făcut atunci să întorc și eu capul, tocmai la momentul oportun, pentru că vrând să ne mai dea și un bonus, ea își luă de jos poalele cu amândouă mâinile și le săltă în cap, spunând:

-Ia d-aici!

Ca să spun drept, nu știu ce am văzut. Era ceva negru, dar putea să fie și o pată în proprii mei ochi, injectați de stupoare. Am pus iute mâna în buzunar, acolo unde toată ziua îmi pipăisem bănuții, de data aceasta pentru ca pumnul gol să acopere erecția involuntară produsă de cea mai pocită dintre femei.

-Vată pe băăăăț! Striga fiică-sa de alături și nu știu de ce glasul ei, m-a usturat mai mult decât hăhăiala batjocoritoare a baragladinei.

Parole Parole

Am vrut să postez înregistrarea cu Mina și Alberto Lupa, de aceea am numit astfel articolul. Minunată interpretare, îmi pare rău că nu am reușit 😦

I-aș rămâne îndatorat aceluia care pune cântecul pentru mine, fie și acolo, în comentariu. Numai să fie…

Pentru că vreau să vă vorbesc despre cuvintele dintre noi. Această minune a limbajului care ne ajută să ne exprimăm. Uneori mai bine, alteori mai rău, dar reușim să rostim dorințe și gânduri, să formulăm idei. De la cele mai banale, la abstractizări, nuanțe și sensuri ascunse. Cum? Prin cuvinte. Atât de multe cuvinte… În limba unei țări unde te afli temporar, te simți limitat și frustrat de neputința unei exprimări corespunzătoare. Te rezumi la cele câteva vorbe învățate și ai nevoie și de toleranța celor care te ascultă și încearcă să ghicească ce vrei să zici. Dar trec peste asta, fiind un fapt prea evident și firesc în fond. Nici nu mai aduc încă o dată, odă limbii materne. Am făcut-o cu altă ocazie și sunt mult prea încărcat de dor acum, încât risc să cad în patetism. Spuneți-i subiectivism, dacă vreți. Asta e! Mie mi se pare cea mai frumoasă, pentru că e a mea. Cum îți privești cu mândrie fiica și o consideri cea mai minunată prințesă. Pleonasm asumat! Și cine nu crede oare că mama lui e cea mai bună? Sau tata? Sau fratele? Când ai norocul să fie chiar adevărat, îți vine să pui afișe pe ziduri…Tocmai când ești mai departe, te simți și mai apropiat de originile tale. Iată un paradox pe care l-aș crede hilar, dacă nu ar fi totuși trist…

Un alt lucru trist… Aceleași vorbe rostite de persoane diferite, sunt primite și înțelese diferit. O fată primește cuvintele de dragoste în același timp, de la doi băieți. Se poate ca ei să i se pară mai convingător, acela care le-a mai rostit nu o dată și o face cu lejeritate de acum, ca un actor ce și-a învățat bine rolul. Celălalt, care este îndrăgostit cu adevărat și a desemnat-o aleasa lui pe toată viața, se va îneca și va vorbi prost. Îi trebuie un pic de șansă băiatului ăsta, nu-i așa? Iar fetei fler… Nu ține de cuvinte, ci poate de destin?

Iar când vorbim totuși aceeași limbă și nu ne înțelegem, cum e? Să zicem că suntem martorii nevăzuți ai unui tablou de familie. Igrec se ceartă cu Icsa… Mă rog, să zicem! Igrec a tăcut de mult și numai Icsa are energie cât pentru amândoi să toace mărunt cazul în discuție și creierii obosiți ai soțului. Între două căscături, tocmai când pune mâna cu ostentație pe telecomanda televizorului, pentru a-i da de înțeles aceleia că cedează lupta și i s-ar părea mai interesant un alt program pe care să îl asculte, el își întrerupe mișcarea și o oprește și pe ea din turuială:

-Ia stai puțin! De ce zici că am spus eu așa? Când am zis asta?

-Cum când? Adineauri ai zis! se răstește ea.

-Dar n-am zis așa!

-Adică eu sunt nebună? Mă faci proastă în față?

Deci pentru a ne face bine înțeleși, avem nevoie de mult mai multe lucruri. De o bună exprimare (poate Igrec nu și-a formulat cum trebuie ideea). De buna înțelegere a celui cu care vorbește (poate Icsa nu a fost suficient de atentă la vorbele soțului ei). De timp, pentru că uneori aruncăm vorbele din fugă și nu iese tocmai cum ne dorim. Și de noroc, pentru ca toate cele de mai sus, să pice într-un ascendent favorabil.

Deci avem nevoie de noroc ca să vorbim? Nu sună bine. Hai să rămânem la prima variantă… Avem noroc că putem vorbi. Iar unuia ca mine, căruia vorbele i-ar sta în gât de câte nu mai apucă să spună și care dacă nu ar avea pagină de blog, s-ar apuca să vorbească singur, scrisul îi conferă o mare șansă.

Norocul unora, ghinionul altora, nu? 🙂 La voi mă gândeam…care mă citiți 🙂