La modă – Ioan Gyuri Pascu

Ne-a părăsit acum trei ani, dar ne-a lăsat amintiri frumoase. Sensibil ca un crin, dar profund ca un ocean, Ioan Gyuri Pascu a fost un artist mare, în pofida staturii sale de care s-a simțit complexat întreaga lui viață. Cântecul acesta ni-l arată altfel de cum am fost obișnuiți să-l știm din aparițiile televizate ale trupei Divertis.

Cartea Daath Publishing

pozaalbum (4)

E la modă să fii în depresie, să zici c-ai clacat,
că e de vină contextul în sine, că te ţine blocat,
că suferinţa-i un cântec stingher ce se plânge sub duş
că viaţa e o poveste în care oamenii-s doar păpuşi,
dar adevarul e doar lumină.
Da, adevărul e doar lumină, da, adevărul adevărat.
E la modă să zici că iubirea e calea spre zbor,
că fericirea-i ascunsă undeva între dorinţă şi dor,
că suferinţa-i talentul de-a plânge ascuns în cânt de poet,
că bucuria de-a fi e un vodevil desuet
dar adevărul e doar lumină.
Da, adevărul e doar lumină, da, adevărul adevărat.
E la modă să zici că nu-i „balance” dacă nu e feng shui,
că fericirea-i ascunsă-n Tibet într-un fruct amărui,
că suferinţa-i un blues ce se râde pe sine plângând,
că viaţa e un pian cu clape albe şi negre cântând
dar adevărul, e doar…

View original post 44 more words

Frunza

autumn-2749298__340

Desprinsă de-a ei creangă ce-o ținea

Purtată-n zbor de vântul ce-o rupsese

O frunză ajunse sus și-acuma se credea

Că mai presus decât copacul ajunsese.

 

-Ce stați ca proastele, legate de copac?

Uitați-vă la mine, sunt liberă să zbor…

Striga ea celorlalte. Apoi pică-ntr-un lac

Când nu mai fu ținută de vântu-nșelător.

 

Un nufăr ce văzuse această întâmplare

O dojeni astfel pe frunza care se pierea:

-Tu n-ai știut nebuno, că oricine moare

De-și pierde rădăcina ce viață îi dădea?

Jertfa

de Dimitrie Anghel

rose-3802424__340

Ca o floare era fata împăratului între florile ei, şi flori de câmp ori flori rare de grădină, toate-şi întorceau faţa spre dânsa ca spre o stăpână. Şi unde odrăsleşte pământul flori şi ramurile copacilor urzesc umbră, acolo se aciuiază şi cuiburi, şi toate gângăniile se strâng, ca să aibă soarele pe ce-şi împrăştia razele, şi oglinzile acelea pe care le-a lăsat Dumnezeu omului: ochii să le poată răsfrânge în ei şi să se veselească.
Naltă şi zveltă, pe unde trecea, vântul avea grijă s-o ia înainte şi, aplecat pe gura scorburilor, să-i cânte ca dintr-un nai uriaş tot soiul de melodii. Cucii îşi amestecau şi ei nota lor stingheră, gheonoaiele băteau şi ele la răstimpuri măsura, măruntele păsări împrăştiau cascade de triluri. Gângăniile mici, fărâmăturile acestea de nestemate împrăştiate pe faţa pământului, urcau încet pe poala rochiei ei albe şi încremeneau locului, împodobind-o ca nişte juvaere. Rândunelele şi lăstunii o înconjurau în cercuri nebune, împrospătându-i aerul cu aripile lor. Miresmele o întâmpinau pretutindeni, darnice florile se întreceau să-i arunce o podoabă.
Şi ea era fericită ca într-un rai, în preajma atâtor minuni.
Haine alese avea şi podoabele după haine şi după lumină şi le alegea din grădină. Din ramuri şi flori, îşi întregea gătelile. Dar într-o zi, cum era îmbrăcată într-o rochie galbenă ca aurul curat, plecată pe marginea unui havuz, în apa căruia se oglindea de obicei cînd îşi potrivea florile, rămase nedumerită, căutând în mănunchiul cules ce floare i-ar sta mai bine şi s-ar potrivi cu rochia ce-o purta.
Cercă albăstrele şi cicori, dar, după ce se oglindi în apă, le aruncă.
Alese apoi o floare de leandru cu miros amar, dar o aruncă şi pe aceasta, căci era prea roză.
Prinse un mac cu inima neagră, dar nici macul nu se potrivi.
Alese apoi o gherghină, dar prea era îngheţată şi fără de mireasmă.
O pată roşie ca sângele ar fi trebuit, un roş puternic şi scânteietor, şi, aruncând mănunchiul, cercetă grădina cu de-amănuntul, doar o găsi ce-i trebuia. Din strat în strat, păşi purtându-şi umbra mânei albe peste flori, pe răvare se apleacă, de-a lungul ostreţelor trecu, dar nicăiri nu găsi pata de sânge ce-i trebuia.
Spre stratul unde ştia că-s trandafirii merse, căci forma aceasta i se arăta în minte, forma aceasta i-ar fi trebuit, trandafirul ar fi mers cu haina ei. Dar pe locurile acelea numai trandafiri albi erau pe lume, şi ei o pată de sânge îi trebuia.
Obosită atunci, se aşeză lângă o fântână şi visă la podoaba ce n-o găsea nicăiri. Nălucitor gândul acesta îi revenea în minte. În umbra pleoapelor lăsate, o pată rumenă se făcea şi floarea lua trup, se clătina pe o ramură numai să întindă mâna şi s-o frângă. Dar când să ridice braţul, visul se destrăma şi floarea nu era nicăiri.
Şi aşa, ziua chinuitoare trecu, şi mai chinuitoare veni noaptea.
Cu cercuri viorii sub ochi se trezi a doua zi, mai ofilită se deşteptă a treia zi, iar peste o săptămână nu mai fu de recunoscut.
Floarea, roşia floare, pata de sânge ce trebuia să se îmbine cu galbena haină ca aurul, un trandafir roşu îi trebuia.
Şi dacă a priceput împăratul că i se ofileşte odorul văzând cu ochii, a trimis crainici în toate părţile lumii, să caute ceea ce era cu neputinţă de găsit. Grădinile nu aveau aşa minune ; codrii, nici ei ; câmpurile, nici atâta. Dumbrăvi şi sihăstrii au cercetat, înşelătoare culori i-au chemat pretutindeni, ameţitoare miresme i-au făcut să năzuiască, dar zadarnice toate au fost, căci aşa floare nu se găsea nicăiri, şi unul cîte unul s-a întors să-şi mărturisească neputinţa.
Şi somn nu mai avea acum biata fată. Ca o nălucă trecea printre flori, urmărindu-şi visul ei. Ceasuri întregi stătea pe colacul de piatră al havuzului şi privea în fundul apelor limpezi, ca şi cum din fundul apelor avea să răsară minunata floare. Arar, soarele scăpătând o înşela, aruncând o rază de sânge pe un nufăr, dar raza pierea şi nufărul se legăna galben la faţă ca şi dânsa.
Şi mâhnirea ei cuprinsese parcă şi toată grădina. Glumeţul vânt nu mai cânta în naiul scorburilor, gângăniile nu mai urcau pe poala rochiei ei să încremenească asemeni unor juvaeruri ; rândunelele şi lăstunii îşi abătuseră zborul aiurea.
Şi dintre toţi câţi erau pe lângă curtea împăratului, mai mâhnit de jalea bietei fete era un tânăr grădinar cu părul bălai şi cu ochii limpezi ca două cicori.
Văzând-o cum se stinge încetul cu încetul şi cum nimic n-o mai poate abate din visarea ei, se ofilea şi el visând, cum ar putea să găsească floarea nevăzută, să i-o dea domniţei lui.
Şi cum visa aşa, îngrijind florile, într-o zi, altoind nişte trandafiri, se împunse la un deget, din nebăgare de seamă, şi o lacrimă roşie de sânge căzu în inima unei flori albe, ca un răspuns visului ce-l urmărea de atâta vreme. Un zâmbet de mulţumire îi lumină faţa pală, şi, ca şi cum ar fi găsit o comoară, rupse albul trandafir, şi, ca într-o cupă, îşi stoarse tot sângele din deget în el.
Roşu, strop cu strop, se făcea trandafirul, petală cu petală se împurpura şi de ce se făcea el mai galben la faţă, de ce mai purpur şi mai frumos se făcea trandafirul. Şi când n-a mai rămas o foaie albă în el, ci s-a făcut totul ca o rană deschisă, el şi-a legat rana lui de la deget şi, alergând într-un suflet pe sub ramuri, merse şi îngenunchie lângă colacul de piatră al havuzului unde stătea fata privind mâhnită în fundul apelor, şi-i întinse minunea, ce n-o aflase nimeni încă şi nu se putea găsi nicăiri.
Ca dintr-un vis deşteptată, fata privi, întinzându-şi palidele mâini spre dânsul. Nesigură îşi întinsese mâinile ca şi cum i-ar fi fost teamă că vedenia aceasta să nu dispară ca multe altele. Iar când degetele ei atinseră trandafirul, când pipăi adevărul şi simţi mirosul care urca din parfumata cupă, atunci genele îi bătură prelung şi faţa i se împurpura şi ea, ca şi cum floarea îi împrumuta sângele ce-i pierise din obraji. Tremurătoare duse atunci floarea la gură, apoi, sărutând-o prelung, dete fuga spre palat, lăsând în urma ei ca o dungă de lumină…
Veselie mare a făcut atunci împăratul, şi în seara aceea, în faţa curtenilor uimiţi, crăiasa îmbrăcată în rochia cea galbenă ca aurul apăru cu roşul trandafir prins în dreptul inimii. Roşu ca o pată de sânge lucea trandafirul şi galbena rochie se lumina de punctul acela ca de o minune. Căpătase galbenul farmec în sfârşit şi se întregise aşa cum îl visase ea în visurile ei.
Şi de atunci, numai trandafiri roşii voi să poarte domniţa, poruncind grădinarului ca în fiecare dimineaţă să-i aducă unul.
Şi în fiecare zi, mai ofilit, mai palid, mai lunar, venea tânărul cu ochii albaştri ca două cicori şi cu mâna tot mai tremurătoare îi întindea trandafirul pe care strop cu strop îl împurpura cu sângele lui, neştiut de nimeni.
Mai palid şi mai lunar pe zi ce merge venea, întinzându-i ca într-o cupă viaţa vieţii lui, iar fata lua potirul însângerat şi nici nu căuta la el.
Albă şi rumenă se făcuse acuma ea, şi viaţa îi revenise în ochi şi pe buze, trecând parcă de pe marginea trandafirului pe marginea gurii ei.
Şi tot mai alb şi mai lunar a venit cel ce se jertfea, până ce într-o zi, scăpând potirul de sânge, s-a năruit la picioarele domniţei.

Oana, fata vacii – basm

cow-3401674_960_720

A fost odată demult, tare demult. Dar chiar și atunci era o vorbă și mai veche ce te învăța că nu trebuie să-ți faci griji când ai un copil neastâmpărat. El negreșit va ajunge un om cuminte, numai să crească puțin, să se facă mare. La asta se gândea tânara femeie ce spăla rufe într-o albie de lemn, în fața casei sale. Albia era pusă peste niște taburete răsturnate cu picioarele în sus, ca să stea neclintită. Din când în când își arunca ochii spre fetița ei zvăpăiată care alergând după fluturi, înnebunise toate găinile care îi ședeau ca proastele în cale. De nenumărate ori i-a spus să le lase în pace, însă fetița îi răspundea că ea nu are nimic cu găinile, ci numai cu fluturii. Oftând, mama s-a dus să întindă pe culme cămașa bărbatului ei.

-Mamă, de ce tot speli și întinzi cămașa asta a tatei? Că el nu este acasă și nu avea cum să o murdărească…

-Ei! Așa…

Copil mic Oana, 5 anișori, ce să-i răspundă? Omul ei plecase la război de o jumătate de an și nu mai avea nicio veste de atunci despre el. Când îi vedea cămașa pe culme, alături de celelalte rufe ale lor, femeia simțea că el nu a dispărut chiar de tot. Mai trăgea nădejde că vreodată îl va vedea întors acasă, deschizând poarta de la drum.

Avea și ea o surpriză pregătită. Era însărcinată și spera ca cel de-al doilea copil să fie băiat, așa cum își dorise Dinu, omul ei. „De-aia o fi fata asta a noastră, așa de ștrengăriță…” își zâmbea ea gândului, în timp ce se întorcea către albie. Crezând că glumește, Oana i-a pus dinainte un picior și astfel împiedicată, cu o mână peste burtă și cu alta întinsă înainte, mama ei s-a dus de-a dreptul peste albie, răsturnând-o cât colo, lângă zidul casei.

Ce imagine! Mama plângea, iar fata râdea să se prăpădească. I se păruse caraghioasă această împiedicare a mamei sale. Când să-și revină cât de cât, pentru ca s-o mustre cum se cuvine, femeia văzu un șarpe negru cum iese de sub casă. Acela se răsuci de trei ori în țărână, după care ridicând capul îi spuse sâsâind din limba lui bifurcată:

-Ce-ai făcut, nefericito?

Femeii parcă îi căzuse cerul în cap. Negru s-a făcut totul împrejur și nu mai auzea nimic, decât glasul șarpelui.

-Dar ce-am făcut? Și cine ești tu? Întrebară gândurile sale, fără ca gura să și-o poată descleșta.

-Sunt șarpele casei. Eu am grijă de voi și vă apăr de duhurile rele. Iar tu mi-ai omorât puii când ai vărsat lăturile peste ei.

Atunci, mama auzi o tânguială mare din pământ, de sub casă. Era șerpoaica. Și ea striga:

-Omoară-i pe toți! Omoară-i pe toți!

-Nu! N-am să fac asta. Zise atunci șarpele. Dar nu răspunsese soaței sale, ci ochilor înspăimântați ai femeii. Pe tine n-am să te omor, fiindcă știu că nu ai vrut. Însă mi se pare drept ca să piară și copiii tăi, la fel cum eu mi i-am pierdut pe ai mei.

Femeia căzu în genunchi, cu mâinile împreunate și se rugă:

-Nu! Te rog, nu! Mai bine omoară-mă pe mine, dar nu pe Oana, nu pe fata mea!

Auzind asta, șarpele se înălță și mai mult cu capul în sus, se legănă ușor, pe gânduri și hotărî:

-Când ai cerut moartea ta, ai uitat de ăsta din burtă, care murea odată cu tine și ai cerut morțiș cruțare pentru fata asta neastâmpărată, de la care ți se trage. Ca tine să fie! Dar să știi că de acum înainte, când iese luna pe cer, ea trebuie să fie în casă. Că de ar prinde-o pe afară, tu te vei preface în…și șarpele se uita împrejur să spună în ce. Tocmai atunci se auzi mugind vaca lor din grajd și atunci rosti: În vacă!

Iar femeia căzu jos, leșinată.

Se înserase când se deșteptă și văzu fetița deasupra ei plângând și zgâlțâind-o:

-Mamă, mamă! Trezește-te mamă! Am să fiu cuminte, mamă!

Ea deschise ochii, se simți înconjurată de o baltă de sânge și uitându-se împrejur, înțelese pe dată că ce s-a întâmplat n-a fost un vis, deși tare mult și-ar fi dorit. Pierduse copilul din burtă. Și văzând că se lasă noaptea, strigă iute la fetiță:

-Du-te repede în casă și să stai acolo, să nu ieși. Acum! Fugi imediat, tu auzi?

Și copila a ascultat, ca niciodată până atunci. Tocmai când închidea ușa, răsărea și luna. Femeia se târî și ea până în casă, se spălă cum putu și luând apoi olița de sub pat, i-o arătă fetei și îi zise:

-Tu de acum încolo nu vei mai ieși afară noaptea, pentru nimic în lume.

-Dar m-am făcut mare, mamă. Nu mai am nevoie de oliță.

-Ba vei mai avea! Tu nu auzi ce spun? Niciodată nu vei mai ieși noaptea afară, de aici înainte. Niciodată, Oana! Altfel….

-Altfel ce, mamă?

Dar mama nu i-a mai răspuns, pentru că leșinase din nou.

Așa fată cuminte cum se făcuse Oana de atunci, nu mai găseai la nimeni. Ca un spârnel era de iute și când o vedea pe mama ei că se ridică să facă ceva, sărea iute și spunea:

-Stai mamă! Lasă-mă pe mine. Doar să-mi zici…

Mama era mulțumită de ea, dar tot ofta din când în când. Bărbatul nu mai venise și ele se descurcau cum puteau, adică foarte greu. Fata crescuse măricică și împlinise cincisprezece ani. Era foc de frumușică, dar slăbuță. Hainele atârnau pe ea, ca pe un gard. Mai ales de când le murise vaca, erau și mai strâmtorate. De la un timp, mama începu să se prefacă a fi uitat de vorba cea cumplită și o trimitea noaptea pe afară, chipurile să ia câte ceva.

-Mamă, nu pot ieși afară. Nu mai știi?

-A! Da…Uitasem. Poate n-o fi adevărat, totuși. Poate doar am visat. Zicea ea moale, către fată.

Nu credea asta. Dar se gândea că așa…ca vacă, ar fi fost poate mai de folos. Și-ar ajuta copila dându-i lapte hrănitor, ca atunci când era mică.

Dar Oana se cumințise și era și înțeleaptă. Ea ghicea că nu e lucru curat în îndemnurile mamei sale.

Într- o zi însă, ajunse la urechile lor vorba că e bal mare la împărăție. Iar dregătorii împăratului făceau anunțuri pretutindeni, pentru că prințul era de însurătoare și voiau pentru el o fată cuminte, cu însușiri cinstite, cum numai la vatra satului puteai întâlni.

-Du-te și tu, draga mamii! O îndemnă mamă-sa. Frumoasă ești, cuminte…n-am ce mai zice. Poate, mai știi? Te-o plăcea tocmai pe tine, băiatul ăsta.

C-o fi, c-o păți, mai împinsă, mai îmboldită… Oana se puse la drum. Tot din ascultare.

Și merse ea ce merse, mai mult alergând decât la pas, până când văzu soarele deasupra capului și atunci își zise:

-Dar proastă mai sunt și eu! Nu mi-am dat seama că m-am lăsat păcălită de mama. Păi când am eu timp să mă mai și întorc, dacă nici măcar n-am ajuns bine până acolo. Că doar palatul nu-i colea.

Și când da să se întoarcă pe călcâie, trecu prin dreptul ei o căruță și românul din ea, o întrebă:

-Da, încotro mergi tu, fata tatii?

-Uite nene, tocmai mă întorceam din drum. Plecasem înspre palat, dar e departe și nu am vreme să mai ajung, că-i gata și timpul de întors acasă.

-Apăi ar fi și păcat, draga neichii. De-acu nu mai e mult și ești ca și ajunsă. Ba dacă ai merge cu mine și fetele mele, am sosi iute și ne-am și întoarce mai apoi, tot împreună. Că poate tocmai ție ți-o fi scris să ai noroc și mi-ar părea bine să fiu și eu de partea ta.

Atunci fata nu mai zise nimic. Mulțumi doar, și se urcă alături de cele două copile ale gospodarului. Care îi făcură loc bucuroase alături de ele, negândindu-se niciuna că norocul Oanei ar fi putut însemna vreo pagubă pentru șansele lor. Nu erau chiar așa de frumoase, dar erau cuminți și de treabă. Curate atât la straie, cât și la inimă. Mai departe, calea lor nu a mai fost lungă, mai ales că au turuit cu voioșie, cum fac fetele când se văd laolaltă.

Dar când au pășit în curtea luminată cu lampioane pe margine, fetele au amuțit dintr-o dată. Lasă că nici omul nu se lăsă mai prejos și căscă gura a mirare când văzu palatul cel falnic. Oameni simpli și săraci, ei nu mai văzuseră atâta bogăție. Iar de pe trepte, Oana nu se mai lăsă dusă. Ea nu îndrăznea să pășească pragul încăperii aceleia mari, străjuită cu pompă de niște oșteni cu sulițe. Ei permiteau tuturor să intre și să iasă, erau puși acolo doar pentru impresie. Însă fata se lăsase chiar prea mult impresionată. Întâi s-a gândit dacă tatăl său o fi fost tot așa de frumos îmbrăcat, când a mers la război, apoi dacă o fi murit și pe unde. Pe urmă mintea i se întoarse îndărăt, înspre mama ei dragă, ce era în stare de orice sacrificiu pentru ea. Și o pufni plânsul dintr-o dată.

-De toate am văzut azi, dar o fată plângând, încă nu!

Oana ridică ochii și văzu dinaintea ei, un băiețandru, care o fixa cu ochi îndrăzneți.

-Dar ce treabă ai tu, cu ce fac eu? Spuse ea necăjită, ștergându-și lacrimile.

-Eu nu pot să văd dinaintea mea un om plângând, fără să știu ce are. Poate mi-ar sta în putință să-l ajut.

-Nici împărat de-ai fi, n-ai putea tu să mă ajuți! Spuse fata și o rupse apoi la fugă, înspre casă. N-a văzut în urma sa cum oștenii iau poziție de drepți dinaintea acelui băietan. Care era cum bine v-ați dat seama, însuși prințul. El se săturase de fâțâiala sutelor de fete, care mai de care încercând să iasă în evidență prin fâlfâiri de gene, de brațe, de poale, ori de batiste. Și când ieșise să ia de afară o gură de aer proaspăt, fu izbit și de prospețimea fetei cu lacrimi în ochi. Lacrimile îi sticleau ca niște mărgăritare pe obraz, iar ochii, ochii îi erau mai luminoși și decât lampioanele. Iar fata asta, care fusese atât de naturală în tristețea ei, atât de fermecătoare și pe care o plăcuse, îl privise total indiferentă. Și plecase. El se întoarse în jilțul său și sta abătut, cu privirea în gol.

-Ce ai dragul mamei, de ce ești trist? L-a întrebat împărăteasa.

-Nimic! Răspunse el.

-Nu-ți place nicio fată de aici? Ia uite ce de mândrețuri. Nu se poate să nu fie chiar niciuna pe gustul tău. Dar binevoiește să te uiți înspre ele și nu la candelabru.

-Mamă! Fata care mi-a plăcut mie, a plecat.

-Cum așa? Să punem călăreți să meargă după ea. Să o întoarcă numaidecât!

-Nu astfel îmi iau eu de soață o fată, mamă. Adusă cu arcanul? Dacă ea nu m-a plăcut, e în zadar. Și oftând, băiatul plecă la iatacul său, să-și plângă și el amarul. Vezi că așa lovește dragostea. Ți se pare că ai fi bolnav.

Dar Oana nu știa de toate astea. Ea alerga gâfâind pe drumul de întoarcere. Din când în când se oprea să-și tragă sufletul și atunci căuta cu ochii înspre cer.

-Mai ține Doamne, un pic. Mai ține!… Și iar fugea, cu picioarele sângerânde.

Dacă împăratul și împărăteasa au văzut că prințul s-a retras, s-au necăjit și ei și au spart deodată petrecerea:

-Gata! Ajunge! Mergeți la casele voastre. Alt bal, la anul… Până atunci s-a isprăvit cu joaca pe aici. Hai, că poate veți mai avea și treburi pe acasă!

Când s-au văzut afară, omul cel cuminte cu fetele sale, s-au uitat stânga, dreapta, ori fiindcă n-au găsit-o pe Oana să o ia cu ei, cum le fusese înțelegerea, s-au pus într-o margine, petrecând cu ochii celelalte fete. Și toate s-au risipit, cârduri, cârduri. Nevăzând-o pe tovarășa lor cea drăguță, au plecat și ei acasă, abătuți.

-O fi plecat, mai înainte, altă explicație nu-i. Zise una dintre fetele țăranului.

-Da. Că eu m-am uitat chiar peste tot și mie nu mi-ar fi scăpat. Îi răspunse cealaltă.

-D-apăi, Doamne iartă-mă! Cum să-ți scape dacă m-ați pus să stau până s-au cărăbănit toate fetele pe dinaintea mea, la casele lor. De parcă eu aș fi fost împăratul, nu alta. Dar de ce s-or fi supărat așa, dintr-o dată, împăratul și împărăteasa?

-Dar l-ai văzut soro, pe prinț? Cât era de frumos…

-Era frumos, așa e!

Asfel își vorbeau ei, când deodată omul trase degrabă de hățuri, să oprească din scurt caii pe care până atunci îi tot mânase, pocnind cu biciul pe deasupra.

-Ce e mogâldeața aia de pe marginea drumului?

-Oana este!

-Ce faci măi fată aici, că era să mă bagi în păcat. Dacă te călcam cu căruța?

Fata nu le răspunse. Doar ridică o mână în sus și le arătă cerul. De acolo, luna le râdea luminos, galbenă ca o turtă de mămăligă. La fel era și chipul copilei. Omul o ridică de jos și o sui în căruță, luând-o în brațe ca pe copil mic. Apoi nu se lăsă până nu o văzu dusă acasă, tot sâcâind-o într-una cu întrebări, să afle unde stă. Dar fata era pierită și de-abia deschidea gura.

Când ajunseră în dreptul porții, el coborî cu fata, ca un om cuminte ce era și se duse să vorbească cu mama acesteia. Din casă nu răspundea nimeni și atunci el dădu roată pe la acareturi, unde toate păreau să fie în ordine. Găinile la coteț, văcuța în grajd…

-O fi dusă prin vecini, zise el Oanei, care se atârnase dintr-o dată de gâtul vacii și plângea în hohote.

Până la urmă n-avu cum să se înțeleagă cu ea și o lăsă în plata Domnului, făcându-și cruce.

-Era nebună fata asta, săraca. Și eu prost, nici n-am băgat de seamă. Le spuse el fetelor sale, când plecau.

Oana nu mai intră nici ea în casă. Tot plângea de gâtul mamei sale și îi striga:

-De ce mamă, de ce?

-Muuuu! Îi răspundea aceea și lacrimi i se prelingeau și ei din ochii cei mari.

A doua zi a fost la fel. Și tot așa cea de a treia. Plâns și jale.

Șarpele casei, care între timp făcuse alți pui și i se înmuiase inima, nu mai putu suferi și se înfățișă din nou, cu toate că el nu are voie să iasă înaintea oamenilor.

-Măi Oană, nu mai plânge fără rost! Te usuci în zadar, că blestemul nu-l mai pot lua îndărăt, deși aș vrea.

Cum să auzi asta și să nu plângi? Mai tare se jeluia fata.

-Dar pot să-l schimb însă… Mă asculți? Pot să-l schimb, dacă faci cum te învăț eu.

-Ascult! Răspunse ea, abia reușind să-și astâmpere suspinul.

-Ai vărsat destule lacrimi în zadar. Du-te și ia albia aia în care au fost lăturile ce mi-au înecat puii. Când o voi vedea plină de lacrimile voastre, atunci veți fi iertați, iar mama ta va fi ca înainte. Dar bagă de seamă! Să nu mai aud jalete! În șoaptă să plângi de acum încolo.

Și fata cuminte, s-a dus în casă de unde s-a întors cu albia cea aducătoare de necaz. Și a pus-o în grajd, lângă mama ei. Și se uita spre ea și când o vedea vacă, asemeni vacilor, se scutura de plâns, ca norul de ploaie. Dar cu dinții strânși, de frică să nu-l supere pe șarpe. Iar mama plângea și ea de mila fetei sale. Cu lacrimi mari, de vacă.

În vremea asta s-a făcut daraveră mare la palat. Prințul nu se mai da jos din pat de dorul Oanei. Cum stă câinele când îl prinde lingoarea, așa sta și flăcăul împărătesc. Iar când au aflat ei că i se trage de la dragoste, au zis că în pământ de ar fi intrat, trebuie să o scoată pe fata asta și să o aducă dinaintea lor. De la străjeri, împăratul a aflat că prințul a vorbit afară cu o fată săracă, ce nici măcar n-a vrut să intre în palat. Și a dat poruncă prin crainici, să fie găsită fata. La început s-au găsit mai mulți să vină cu „fata mea e aceea”… Dar după ce și-au pierdut doi capul pentru cutezanța de a fi mințit, nimeni nu a mai îndrăznit.

Auzise și românul nostru cumsecade și el numaidecât s-a gândit la Oana. Însă îi era teamă de pedeapsă. Văzând împăratul că nimeni nu mai venea cu nicio veste, iar băiatul i se uscase ca o scovergă, a pus recompensă mare pentru acela care avea să aducă o informație folositoare. Așa încât omul a cumpănit bine și s-a gândit că n-ar strica să se ducă, mai ales că va spune de la început că el nu știe sigur.

Auzind prințul că a venit cineva, se duse și se piti după un stâlp. Și când omul povesti toate cum le știa, cum s-au dus și cum s-au întors, apoi scena cu plânsul din grajd, sări deodată din ascunzătoarea sa și strigă:

-Ea este! Dați-i acestuia aur, bani, cât poate să ia în căruța lui și să ne ducă de îndată la fata aceea.

N-aveai cu cine te înțelege.  Băiatul cuprins de friguri alerga desculț prin toate sălile palatului și când râdea, când plângea. L-au răsplătit pe țăran și au plecat călări, împăratul, prințul și suita, către casa Oanei. Prințul alerga nerăbdător înainte și înapoi și se necăjea că omul nu-și poate mâna caii mai tare.

-Îi omor, Măria-ta! Atâta pot ei…  Că de, căruța era plină cu bogății.

Când ajunseră și intrară în curte cu toții, așa mândri cum erau, ai fi zis că veniseră să o cucerească. Dar fata, la fel ca în prima zi, plângea de gâtul vacii. Cu toate astea albia nici măcar un sfert nu se umpluse. Când prințul a văzut-o și a întrebat-o pentru ce plânge, Oana i-a zis, povestind totul de-a fir a păr. Atunci pe unul dintre oșteni îl pufni un râs de om prost. Că nu crezuse. Când prințul și împăratul întoarseră ochii spre el, înțelese că va rămâne fără de capul acela slab de minte cum era și îl apucă plânsul. Plângea cu lacrimi de crocodil și de-asta îl și iertară. Iar împăratului îi veni ideea că lacrimile tot lacrimi sunt și i-a pus pe toți să plângă.

-Vă scad solda, dacă nu plângeți, le-a zis. Și ei plângeau de voie, de nevoie. Prințul plângea de mila Oanei, că îi era dragă și o vedea prăpădită. Iar el, ditamai împăratul, plângea de i se scutura cămașa pe el. Nimeni nu știa de ce. Însă el plângea pentru oamenii pe care îi pierduse la război și care nu se mai întorseseră acasă. S-au strâns săteni acolo, să vadă minunea și fiecare vărsa lacrimi după putere și amar, că se gândeau la cei răposați din neamul lor. Dar încă era departe de a se fi strâns lacrimi cât să se umple albia. Și dintr-o dată apoi, nimeni nu a mai avut lacrimi. Le secase tuturor acest izvor interior. La toți, în afara Oanei. Împăratul s-a dat mai într-o parte, și a întrebat un om din sat:

-Dar tatăl fetei unde este?

-Nu s-a întors de la război, Măria-Ta.

-La război… Făcu el, pus pe gânduri.

Împăratul pierduse acel război. Și mulți oameni muriseră pe câmpul de luptă. Dar mulți alții fuseseră luați prizonieri. Și împăratul fugise ca să-și scape pielea fără să mai știe nimic de aceștia. Amintirea asta îi mai stoarse câteva lacrimi, iar apoi plecă fără să spună nimănui nimic. Fără suită și neanunțat, se duse drept la împăratul ce îl bătuse.

-Să trăiești împărate, ani mulți și îmbelșugați!

-Și ție împărate, să-ți dea Dumnezeu după gânduri!

-Gândurile mele, împărate… Cu gânduri m-am înfățișat dinainte-ți.

-Și care ți-o fi păsul?

-De binevoiești, aș vrea să facem un schimb cinstit.

-Și cum să fie asta, mă rog?

-Mă dau zălog ție, dar eliberează-mi oamenii pe care îi ții prizonieri.

-Asta n-am mai auzit! Sunt doar câteva sute de oameni. Eu nu m-aș da pe mine, pentru toată împărăția…

-Binevoiești?

-Cum nu? Câștig și de pe partea cheltuielilor, că sunt mai puține la un om, chiar de-o fi el os domnesc. Și bătură palma.

Astfel, la două zile după asta, pe poarta casei Oanei, intra un om uscățiv, cu barbă lungă, ca la sihaștri și care se uita rătăcit la toți oamenii aceia strânși în ușa grajdului.

-Ce-i aici?

-Prăpăd mare! Îl înștiință un sătean care nu-l recunoscuse dintâi.

-Ce prăpăd, omule? Vorbește iute și lămurit și nu mă înnebuni de tot. Atunci abia, mai mult după glas îl recunoscură ei a fi Dinu, tatăl fetei. Și după ce îl luară la refec cu o mulțime de întrebări, îl puseră în temă cu toate câte le știau și ei. Iar revederea sa cu fata și cu soața transformată în vacă, mai suplimentă albia de rufe cu niște lacrimi.

-Dar împăratul unde este? Se trezi unul dintre oșteni că întreabă.

-El s-a dat prins în schimbul nostru, al prizonierilor. Spuse Dinu.

Vestea asta făcu ocolul țării. Pe toți i-a mișcat sacrificiul împăratului și făcură procesiune pentru a vărsa lacrimi pentru el. La trei zile după asta, albia fu plină ochi. Iar vaca dintr-o dată se smuci să iasă din grajd, iar în bătătură se tăvăli de câteva ori pe jos, după care se ridică la loc, femeie cum fusese. Și toți oamenii plânseră de fericire, văzând îmbrățișările dintre Dinu și familia lui. Dar lacrimile lor de-acum, erau pe deasupra. Și erau cum am spus, de fericire. Ce se gândi prințul? Trimise vorbă împăratului vecin și îi spuse că are la el în împărăție, cel mai scump lucru de pe fața pământului. Și pe care i-l dă la schimb pentru eliberarea tatălui său, împăratul. Acela era cam lacom de felul său. Nu putea să rabde știind că acel lucru foarte scump nu este în proprietatea lui.

-Trimite-mi-l pe dată că de nu, am să te calc cu oaste, amenință el.

-Dacă vii cu oaste, vei prăda și jefui ca tâlharii, dar n-ai să știi de unde să iei acest odor de preț. Când eu am zis deja că ți-l ofer, doar pentru răscumpărarea tatălui meu. Sosi răspunsul prințului.

Se gândi puțin acela și admise că tânărul, deși crud de vârstă, se arăta înțelept la judecată. Așa că se învoi.

-Să mi-l aduci tu însuți, fu porunca.

Prințul luă un vas mare de aur. Umplu vasul cu acele lacrimi, sui totul într-o caleașcă și porni cu alai spre curtea vecinului său, împăratul biruitor.

-Făgăduiește-mi că îl vei elibera! Îi strigă el de pe scara caleștii.

-Ți-am făgăduit deja, o dată. Vezi numai să fie cum ai zis.

-Este cel mai de preț lucru! Întări prințul, descoperind vasul dinaintea ochilor aceluia.

-Asta? Dar ce e asta? Apă? Îți bați joc de mine? Pot să te spânzur aici, pe loc, pentru obrăznicia asta.

-Nu împărate, nu e apă. Și nici obrăznicie din partea mea. Stai numai și ascultă povestea asta… Și îi povesti tot, așa cum și eu v-am spus-o aici.

Nu știu vouă, dar împăratului aceluia i-a plăcut foarte mult. L-a eliberat pe vecinul său, au tratat alianțe de pace pentru ani mulți și tare necaz îi era că nu poate să-i dea prințului de soție pe fata lui.

-E mare cinstea pe care vrei să mi-o faci luminte, dar așa cum știi din poveste, eu numai pe Oana, fata cea cu lacrimi, mi-o doresc.

Și întors acasă, a luat-o de soție și au trăit fericiți de atunci încolo ani mulți, în tihnă și cu liniște. Iar Oanei așa i s-a zis de atunci, fata vacii, cu toate că mama ei nu a mai suferit niciun necaz, rămânând femeie bună alături de omul său, veteranul de război.

Hățurile

download cai

Mircea știe că va trebui să conducă la întoarcere, așa că peste degetul de coniac din paharul său, și-a pus Fanta. Lichidul a căpătat o culoare asemănătoare cu vinul, iar gustul… Hm! Nu era rău deloc. Zâmbește când Sorin, abțiguit deja, catadicsește să ciocnească paharul cu el.

-Așa da! Mie nu-mi place să dau nor-r-roc cu apă miner-r-rală. Zice acela izbindu-și paharul său, de al lui Mircea. După care începu să șteargă stângaci cu podul palmei, stropii de vin care au sărit pe fața de masă. Mișcările lui sunt lipsite de control și celelalte pahare sunt în pericol de a fi răsturnate.

Lidia privește înspăimântată și abia se abține să nu intervină. Dar îi este frică. După ce bea, Sorin devine țâfnos și certăreț. Era tare bine atunci când el nu a mai băut. Au fost câțiva ani buni, atâtă vreme cât a stat speriat de atenționarea medicului: „Ficatul tău este distrus! Ai vârsta băiatului meu, dar ficatul arată mai rău decât al lui tata. Continuă așa, și nu te văd bine. De fapt nu prea cred că am să te mai văd…” Așa îi spusese. Sorin a părăsit cabinetul tremurând, pus pe gânduri. Era tânăr încă. Perspectiva morții nu îi surâdea deloc. Și chiar nu a mai pus de atunci alcool pe limbă. Până azi. Dar astăzi este o zi mare. Pe lângă ziua sa de naștere, ei sărbătoresc succesul băiatului lor, care a intrat la liceul de marină. Fusese un vis al lui Sorin, dar la vremea lui, el picase. A terminat până la urmă școala de subofițeri de la Câmpina, coleg fiind cu Mircea. Au rămas prieteni încă de atunci.

-Hai să îmi arăți iepurii! Îi spune Mircea, care sesizase privirea disperată a Lidiei. Se gândea că aerul rece de afară îl va mai împrospăta pe amicul său. Se simțiseră bine totuși până atunci. În afară de el și de un alt coleg al lor de la muncă, fiecare cu soțiile, mai venise un văr de-al lui Sorin, de la Tulcea. Colegul celălalt a plecat foarte repede pentru că soția lui, însărcinată fiind în luna a șaptea, nu se simțea bine. Tulceanul nu părea să fie mai în vârstă decât ei, în ciuda părului coliliu. Tenul frumos, foarte bine întins și arămiu, contrasta interesant cu buclele albe. Părul lui Mircea părea să-l părăsească de timpuriu și era foarte necăjit din cauza asta. Cu toate că era tuns scurt, cazon, tot nu reușea să-l facă să pară mai des. Acest văr, bărbatul care se recomandase Grig, ocupase imediat tot centrul atenției, îndată ce sosise. Dansa bine, se mișca relaxat, iar soția lui, îi făcea o pereche foarte potrivită. Înaltă și zveltă, se legăna frumos, condusă drăgăstos și elegant de Grig, care făcea gesturi largi și curtenitoare.

Și Mircea era un om spiritual și plăcut la petreceri din astea. Dar să se fi ajutat puțin cu două, trei pahare de alcool mai înainte. El nu avea probleme ca Sorin, pentru că se controla foarte bine și știa când să se oprească. Mirela era foarte încântată de ponderația soțului și ea însăși îi turna fără grijă băutura în pahar. Azi însă nu, că veniseră cu mașina. Mircea a stat liniștit, resemnat cu situația. Și mai era încă ceva pentru care el nu fusese tocmai în largul său. Se simțise puțin concurat de acest Grig, care arăta bine și era încă și mai dezinvolt decât ar fi putut el ajunge vreodată, cu alcool sau fără. Tocmai pentru că din fire, era foarte preocupat de autocontrol.

Deși îi era frig afară, Mircea a răbdat cu stoicism explicațiile colegului său cu privire la iepuri. În timp ce acela moșmondea pe la cuști, punând iarbă fiecărui iepure, el sta mai în spate, cu nasul încrețit de la mirosul acru al cotețelor și cu gândurile aiurea.

-Hai și noi! Îl tot îndemnase Mirela să iasă la dans. El nu era chiar un dansator și ea știa destul de bine asta. Prefera să privească, pentru a nu se da în spectacol. Tipic pentru un om cerebral, așa cum se considera.

-Haaai! Te roog!

Ieșise. Au dansat împreună un blues romantic de pe la jumătate, iar pentru că mai apoi au urmat niște cântece de discotecă ale anilor 70, Mircea a simțit că îi e drag să-și miște picioarele în ritm alert, luându-se chiar la întrecere cu Grig.

Și iarăși a venit rândul unei melodii lente, de inimă albastră. A dansat-o din nou pe Mirela, de data asta participând cu tot sufletul. Ea i se uita într-una în ochi și deodată i-a făcut acea declarație:

-Mircea, te iubesc! Știi tu cât de mult te iubesc eu pe tine?

S-au sărutat lung, până au fost întrerupți de aplauzele sonore ale lui Sorin, care deja exagera în comportamentul său. Întorși la masă pe locurile lor, Mirela încă era sub vraja momentului lor de tandrețe.

-Ești frumos! Mă uitam la tine ce chipeș arăți.

-Arăt doar, sau chiar sunt? Zisese Mircea, simțindu-se răsfățat.

-Ești! Și uneori chiar și arăți. A râs ea sprințar.

El zâmbise larg, dar nu îi întorsese complimentul. În ce o privește, făcea tot timpul această constatare. Mirela era frumoasă și acest lucru i se părea un lucru atât de firesc, încât nu mai era nimic de spus în sensul ăsta. Ca și cum ai afirma că apa este udă. Toată lumea știe asta. Era convins că ea e prea conștientă de propria ei frumusețe și nu voia să-i dea un motiv pentru a-i crește cornițele. Mai ales că nu era tot atât de sigur și pe el.

-Așa-i că arăt bine? Se împăunase bărbatul din nou.

-Da! Și ești și foarte modest.

-Grig ăsta, parcă are un pic de burtică. Sunt mai suplu eu, nu?

-Da! Ești suplu ca un păianjen.

-Hai, măi! Vorbesc serios…

-Serios, Mircea. Ești cel mai frumos. Poate Grig este puțin mai înalt…Puțin de tot. Dar tu ești mai frumos și ești iubițelul meu.

-Nu cred… Se apucase Mircea să zică, dar sărutul Mirelei nu îl mai lăsase să-și termine vorba. Așa că ea nu a mai aflat dacă se îndoia de iubire, ori de faptul că celălalt era mai înalt.

Una peste alta, fusese chiar o seară reușită, mai ales până să se îmbete sărbătoritul. Care și el fusese în formă bună, dar dintr-o dată parcă s-a lăsat fulgerat. Nici nu băuse așa de mult, dar organismul lui se pare că nu mai ducea.

„Acum îl las în pace, dar mâine trebuie să stau puțin de vorbă cu el.” Își zise Mircea, mereu în spatele gazdei, care se clătina la tot pasul.

Când să se întoarcă în casă, prin geamul ușii Mircea a văzut cum Mirela era dansată de Grig. Nu o ținea în brațe, dar se mișca pe lângă ea scuturându-și umerii și aplecându-se din mijloc în dreptul picioarelor ei, într-un dans țigănesc. Cristina era obișnuită cu chestiile astea și râdea bătând ritmul cu palmele una de alta. Mirela se unduia din șolduri și cu brațele ridicate în sus, făcea mișcări de șerpuire. Dacă nu ar fi fost soția lui, dacă nu ar fi fost mai gelos chiar și decât Othello, lui Mircea poate că i-ar fi plăcut. Așa însă, o pâclă i-a invadat creierul și s-a oprit cu mâna pe clanța ușii.

-N-ai cumva o țigară? L-a întrebat pe Sorin. Ce-aș mai fuma una chiar acum, în momentul ăsta.

-N-am la mine dar s-s-stai un pic! Făcu acela plin de solicitudine. S-s-stai n-n-numai un pic! Și bufni peste ușă, lăsând-o deschisă larg, pentru ca el să se ducă la mescioara unde erau țigările.

În cadrul ei, Mircea s-a simțit deodată descoperit, întâlnind ochii Mirelei. Îi era rușine de privirea pe care o avusese, atunci când ea îl zărise. A fumat fără chef, numai un sfert din ea și apoi a zis:

-M-am dezvățat! Nu-mi mai plac.

-De ce-ai fumat? L-a întrebat Mirela mai apoi, cu glas șoptit.

-Un chef de moment. Stai fără grijă, că nu am să le reiau. Știi bine că eu am control.

Întorși la masă pentru momentul tortului, pe care Lidia l-a cam grăbit un pic, Grig și Cristina povestesc niște întâmplări de-ale lor. Grig vorbește, iar soția lui doar îl completează, din când în când.

-El le spune cu haz, nu ca mine, de-aia îl las pe el. Zice ea, îmbrăcându-l într-o privire admirativă. Să-l auziți cum spune bancuri…

Pe dată, Grig se apucă să spună un banc. Toți cei prezenți îl știau, dar felul cum l-a redat Grig, i-a făcut să râdă ca și cum atunci l-ar fi auzit întâia dată.

-Eu îl citisem cred, pe undeva… Se scuză Mircea pentru faptul că nu a râs.

-Dar chiar și este un banc răscunoscut! Îi răspunde Grig jovial. Anume am zis unul știut, că numai astfel se poate vedea talentul. Când obții râsete de la un banc foarte răsuflat, atunci te vezi de ești bun, ori ba. Mirela lângă el, părea mai amuzată decât toți, de această glumă.

Lui Mircea toate hohotele dimprejur îi făceau rău, ca și cum ar fi râs de el.

-Te-ai gândit vreodată să faci stand-up? Îl întrebă el pe Grig, crezând că va fi comică întrebarea.

-Da! Să știi, că da. Dacă aș avea un text bun, cred că asta mi-ar plăcea să fac.

-Poate că nu știi cu cine vorbești! Se aprinse Mirela. Mircea scrie texte. În scris e mult mai amuzant, să știi. Gata! Ți-ai găsit omul…

Și își ciupi drăgăstos soțul de un obraz, întinzându-se apoi ca să-l sărute. Indispus, lui Mircea nu-i plăcu gestul și nici gustul sărutului, pentru că femeia își împrospătase de curând buzele cu ruj.

„În timpul mesei? De ce? Pentru cine?”… Se gândea Mircea sorbind prelung din paharul lui cu coniac amestecat cu Fanta.

Mirela îl lăsase în pace pentru o vreme și se întreținea acum cu Cristina. Au făcut schimb de adresele lor de facebook, ca să nu piardă legătura. Femeile se plăcuseră. Cu coada ochiului, Mircea o studia și el pe soția comediantului amator. Era de categoria sexi. Sigur pe șarmul lui, Grig nu avusese probleme în a o lăsa cu o rochie destul de provocatoare. Ștrampi negri pe sub minijupă, bluză cu spate decoltat, din care gâtul lung și subțire ieșea în evidență. Pomeți înalți care dădeau ochilor codați un aer interesant, oriental. Dar când râdea și când vorbea, lui Mircea nu îi plăcea. Părea vulgară. Acum îi povestea Mirelei de niște piese ale lui Vali Vijelie, care îi plăceau ei mult. Mirela asculta ca și cum ar fi fost interesată.

„Cât de bine se pricepe să se prefacă…” Se gândea Mircea. Sau dacă ei chiar îi plac manelele, atunci înseamnă că el fusese cel mințit.

„Într-un fel sau altul, este ipocrită!”

-Pe aia cu orchestră simfonică ați auzit-o?

-Cu ochestră simfonică? Sări el de alături. Ei, asta ar fi ceva. L-am ascultat pe Tudor Gheorghe cu orchestră și chiar dacă Grigore Leșe, pe care îl admir de asemenea, s-a exprimat că nu este corect pentru folclorul nostru, mie mi-a plăcut. Chiar mi-a plăcut. Voia să arate că e deschis, că nu e chiar așa de snob. Mirela i-a luat mâna pe sub masă și îl strângea afectuos. Cristina a căutat pe telefon și apoi i-a dat să asculte. Mircea l-a ținut puțin la ureche cu o mână și după foarte puține clipe, se elucidase deja. Dar mâna din strânsoarea Mirelei era strânsă cu putere și el a înțeles că era vorba doar de politețe.

-Daa…Se aude frumos o orchestră. Dar…daa…Eu nici nu sunt așa de pregătit în domeniu, ce e drept.

-Mai mănânci bucățica asta de tort? Îl întrebă Mirela.

-Nu! O vrei? Ia-o tu!

Mirela i-a mulțumit cu un sărut. El știa că acel sărut îl primise pentru altceva.

Nu peste mult timp, erau în mașină, pe drumul către casă. Căldura făcea ca mirosul parfumat al femeii de lângă el, să îi dea idei. Duseseră copilul la părinții Mirelei, pentru că nu știau cât vor întârzia și nu au vrut să-l lase singur. Deși se căsătoriseră cam în același timp, în vreme ce băiatul lui Sorin intra deja la liceu, al lor de-abia acum era în clasa a doua. După naștere, feminitatea Mirelei se accentuase chiar. Ea căpătase niște rotunjimi armonioase, care o făceau să pară și mai apetisantă. Dar prezența copilului redusese drastic ocaziile lor de intimitate.

-Ce mergi așa de tare? Vezi că ai depășit viteza.

Mircea zâmbea unui gând care îi dădea fiori plăcuți.

-Dar asta chiar nu este viteză mare. Se exagerează punând plafon acest 50 pe oră. Suntem cu mașina doar, nu cu căruța…Tu știi ce sunt alea, hățuri?

-Da, știu! De ce?

-Eu niciodată, în viața mea, n-am lăsat hățurile din mână. Îmi place controlul și am mereu grijă să nu-l pierd. Vrei să-ți dau o probă? Pot pune frână chiar acum, fără să te clatini, în mai puțin de un metru…

-Nu, te rog, nu! Te cred, nu trebuie să-mi mai faci nicio demonstrație.

-Ah, Mirela! Ce-aș rupe acum, o bucată din tine! Rosti el, imitând glasul lui Toma Caragiu.

Femeia chicoti veselă.

Nici n-au intrat bine în casă și Mircea a îmbrățișat-o strâns, doritor. Ea l-a pupat scurt, cu încheiere și a intrat să se dezbrace în dormitor. El a urmat-o privind pofticios cum îi aluneca rochia de pe trup în jos, într-un foșnet ispititor.

-Mircea, nu te mai uita așa! Parcă ești un satir, mă și sperii, zău.

-Suntem singuri și știi… Mă gândeam… Rosti el îngâtuit de emoția dorinței.

-Și eu m-am gândit. Stai numai puțin să-mi fac repede un duș, că nu mă simt bine așa… Și se desprinse din îmbrățișarea lui înfocată.

Mircea s-a așezat pe fotoliu și a deschis televizorul ca să-și facă o ocupație. Lui îi plăcea mirosul ei din clipa aceea. O adiere vagă de Calvin Klein, dar mixat foarte bine cu parfumul ei propriu, de măr verde și caisă coaptă.

Nu auzea televizorul. Urechile lui ascultau apa șiroind și aștepta să se termine odată. Așa că țipătul femeii l-a auzit foarte tare. A țâșnit repede și a intrat în baie fără să-și mai pună papucii în picioare.

-Ce-i? Ce s-a întâmplat?

-Un păianjen! Uite! Un păianjen!

-Credeam că îți plac păianjenii! Rânjește Mircea, rotind ochii peste trupul ud al Mirelei.

-Nu toți. Uite-l colo! Omoară-l te rog. Te roog. Îmi e frică. Hai odată, că mi-e și frig! Nu mai sta și te holba așa la mine.

Lui Mircea nu îi plăcu acest cuvânt. Se întinse după păianjen, îl prinse între cele trei degete și ieși cu el din baie.

-Ce faci? Omoară-l!

-Nu mi-a făcut niciun rău, de ce să-l omor? Eu am suflet bun, nu ca tine.

După care încălțând papucii peste șosetele deja ude, Mircea ieși cu păianjenul afară și îl depuse grijuliu în iarbă. Chiar se credea un om foarte de treabă prin acest gest. Apoi își lepădă șosetele înfuriat, se dezbrăcă și se duse să se culce.

Întins pe pat cu ochii închiși, auzea acum feonul, semn că Mirela își spălase până la urmă și părul.

„A tras de timp… E clar că nu mai are chef de mine. Nu-i mai plac!”

Se ridică nervos și merse la ea să-și lămurească problemele.

-Așa-i că nu aveai chef de sex?

-Dacă mă întrebi astfel, îți pot răspunde că nu. Mă simt puțin obosită. Dar stai că termin numaidecât și facem.

-Ce facem?

-Sex. Nu vrei asta?

-Nu. Nu mai vreau. Nu sunt chiar așa de satir, cum mă vezi tu. De fapt nu știu cum mă vezi, că nu mai sunt sigur pe ce spui tu!

Vorbea tare ca să acopere zgomotul feonului. Ea l-a închis dintr-o dată și ultimele vorbe ale sale, s-au auzit ca o răsteală.

Iritată la rândul ei, Mirela i-a răspuns tot cu voce ridicată:

-Ce vrei să spui?

-Că mă minți! Izbucni Mircea. Câteodată parcă nici nu știu cu cine trăiesc. Ești prefăcută și ipocrită.

-Iar tu ești mitocan!

-Mitocan, eu? Cine spune… Manelista!

Mirela s-a aprins, și a început să dea agitată din mâini, învârtindu-se prin camerele casei. Tot ce auzea Mircea erau epitetele de  „bou” și „măgar” printre alte bufnituri ce însoțeau multele vorbe care ieșeau din gura femeii. Căuta să stea liniștit și să nu meargă după ea.

Când s-a deschis brusc ușa, ea continua ca și cum nici n-ar fi fost plecată, iar el ar fi știut tot ce zisese:

-…Nici nu mă mai mir. Dar m-am cam săturat să-ți suport toanele de copil. Am un copil deja, să știi!

-Ai? Numai tu ai? Te-a apucat sinceritatea? Îmi vei spune acum că Marius nu e și al meu?

-Cee?

Jignită adânc, Mirela se repede la el, să-l strângă de gât. El îi cuprinde mâinile în ale sale, dar o unghie i-a atins mai înainte obrazul și l-a zgâriat.

Confruntarea asta fizică l-a amuzat un pic și parcă îi era din nou dragă. Patima și focul din privirile ei, semănau atât de bine cu momentele lor de dragoste, când se înlănțuiau sălbatic. El îi eliberă o mână pentru a și-o trece pe a sa peste obraz, acolo unde simțea fierbințeala.

-Vezi că m-ai zgâriat, spuse el moale, calmat pe din interior. Uite! Mi-a dat și sângele.

-Infect! Ești infect! Striga ea scoasă din minți. Cum poți mă, să spui asta? Cum?

-Păi, ce știu eu…

Mircea glumea. I se aprinsese din nou pofta și regreta că lucrurile degeneraseră în felul acesta. O palmă veni iute și lipăi pe obrazul său, imediat sub ochi, simțind că-i scapără pentru o clipă.

-Vezi că te întinzi! Gata! Nu mă face să dau și eu în tine…

-Cine, mă? Cine? Neisprăvitule, care ești.

Sângele îi inundase creierul, dar Mircea se credea tot calm. El nu voia decât să echilibreze situația și ea să nu-l socotească vreun papă-lapte care se lasă bătut de femeie. I-a dat și el o palmă, dar încet, cu teamă parcă de a nu o răni.

Urlând feroce, atinsă în amorul propriu, ea îl ocăra cu spor. Cuvintele îi ieșeau torențial, cu o energie fără seamăn.

-…Țiganule, ce ești! Încheie ea dintr-o răsuflare.

-Cine e mai țigan dintre noi? Hă? Cine ascultă manele pe furiș?

-Mă-ta! Ripostă ea cu spume la gură.

Dintotdeauna băieții sunt sensibili la ofensele aduse mamelor. Mircea nu făcea excepție și s-a încăierat de fiecare dată cu oricine, mama fiind ultimul cuvânt de la care începea bătaia. Mirela se înțelegea bine cu mama lui și dacă s-ar fi gândit puțin, el și-ar fi dat seama că erau doar vorbe vitriolate de furie.

Așa cum se aflau, cu mâinile sale încătușând mâinile ei, care se zbăteau în strânsoare, a lovit-o scurt, cu capul. Fruntea lui osoasă i-a spart buzele femeii. Sânge îi ieșea și din nas. Luptătoare, ea nu avea însă de gând să cedeze. Pentru că fizic se simțea dovedită, chiar dacă se căznea în continuare să-l lovească și ea, se porni atunci cu vorbele grele. Și le mitralia dintr-un rezervor nesecat, în timp ce el se blocase în două cuvinte:

-Taci, măi!

-Ți-e necaz? Ți-e necaz? Nu voiai să știi tu tot adevărul? Nu e al tău! Așa să știi…

-Taci, măi! Mugi el cu dinții încleștați.

-Da! Și m-am f… cu toți. Daaa!

Pumnul bărbatului lovi îndesat. Îl proiectase spre bărbie, dar în ultima clipă, cu un ultim crâmpei de luciditate, l-a întors spre o zonă mai tare. Însă nici clavicula nu era un os suficient de puternic. A trosnit ca o surcea ruptă. Mirela a fost împinsă cu putere de lovitură și căzând, s-a lovit cu ceafa de colțul mesei joase. S-a prelins inertă, dintr-o dată tăcută.

Scurs la rândul lui de viață, lui Mircea nu-i venea să creadă. O ridică în brațe și capul ei atârna pe spate, cu gâtul parcă frânt. După o vreme, niște picături de sânge începură să se prelingă de pe șuvițele părului șamponat puțin mai devreme.

O cerceta cu luare aminte și nu-i venea a crede că e adevărat ce întâmplase.

-Am omorât-o? Se întrebă el cu voce tare.

Dar nu și-a răspuns. Așezat în fund și cu femeia în brațele sale, a picat într-o catatonie care l-a ținut timp îndelungat. Mai apoi însă, el s-a desprins binișor de sub ea și ca și cum n-ar fi vrut să o trezească, a lăsat-o jos cu grijă, dar puțin mai alături de pata aceea de sânge de pe covor, și s-a dus la telefon. A mai stat o vreme gândindu-se pe cine să apeleze, poliția ori părinții Mirelei. Era târziu și nu s-a îndurat totuși să-și deranjeze socrii.

-Alo! 112? Am sunat să vă spun că am omorât-o pe Mi…Mi… Mi-am ucis soția!…

*

În dimineața zilei următoare, Grig și Cristina își sorbeau cafelele împreună cu gazdele lor. Înnoptaseră acolo, la vărul Sorin. Deodată, Grig zise:

-Simpatici prietenii ăștia ai voștri.

-Cine, Mirela și Mircea?

-Da, măi! La ei mă gândeam. Plăcuți, haioși… Ar merita să păstrăm și noi legătura cumva.

-I-am luat adresa de facebook a Mirelei, anunță Cristina. De ce?

-Mi-am adus aminte când a zis despre el că este amuzant și scrie anecdote. Poate îl rog totuși să-mi scrie și mie un text… Să văd și eu cât este de bun.

-Este! Chiar este, confirmă Sorin. Ne cunoaștem de mult. Băiat de nota zece, ce să zic…

-Poate doar amănuntul că pe Mircea nu l-am văzut niciodată să sară calul! Îndrăzni atunci Lidia să-și dojenească soțul. Era îmbujorată când ridicase ochii înspre el. Sorin nu se simți însă deranjat de mustrare. Știa că avea dreptate, așa că îi cuprinse mijlocul și îi depuse o sărutare pe unul dintre obrajii ei trandafirii.

-Nu suntem toți la fel. Îi zise el apoi, în dreptul urechii.

-Dar fiindcă tot sunteți prieteni, poți lua măcar un exemplu bun de la  el. Îi răspunse femeia.

Povestea fraților șoricei – basm

soricei-2

Ce urmează, este chiar o poveste. V-am mai spus și în alte dăți că eu pe blog nu sunt încă în elementul meu și mă mai rătăcesc. Poate de aceea o prețuisc așa de mult pe Potecuța. Îmi conferă încredere. Nu știu dacă vă dați seama cum este când descoperi o potecuță prin pădure… Ei! Prin pădure eu nu mă rătăcesc, dar asta e o altă poveste. Și din întâmplare, am găsit o bloggeriță care fiind mămică, scria pe nișa aceasta. O lume de povești. Și am recitit un basm al Fraților Grimm. Mi-a plăcut mult și m-a întors (de parcă ar fi fost cumva și tare greu!) în lumea copilăriei. Am contactat-o și i-am cerut permisiunea de a pune pe pagina ei o poveste la care țin mult. O știu de la mama. Nicăieri în cărțile care m-au înconjurat când eram mic, nu am regăsit-o. Așa cum i-am mărturisit și ei, mă aștept să fie o creație proprie, mama știu că scria și versuri. Toate s-au pierdut, dar această poveste, împreună cu o alta au rămas cel puțin acolo, la mine în cap. Și în inimă. Cred că fiecare dintre voi ține la loc de cinste o poveste ascultată cu ochii închiși, șoptită de glasul dulce al mamei.

La rândul meu am povestit-o copiilor mei, copiilor vecinilor, nepoatei, verișorilor și cui a vrut să mă mai asculte. Dar… tot îmi este frică să nu se piardă. „Scripta manent” se spune. De aceea am întrebat-o pe doamna dacă ar posta-o. Și dânsa mi-a răspuns că da, s-ar bucura împreună și cu fetițele dumneaei. Asta era în urmă cu câteva zile. Până am redactat-o, am pierdut legătura cu dânsa. Îmi cer scuze dacă citește aceste rânduri, dar nu îmi amintesc cum se numea blogul, nu știu unde a dispărut discuția noastră, nu mai găsesc nimic. Am rămas cu povestea, de care mă bucur foarte mult să o văd scrisă. De-a lungul vremii, ea a suferit transformări. Se prea poate să mai fi omis ceva și să fi adăugat altceva.

Dar o postez în amintirea mamei și cu dedicație pentru fratele meu, de a cărui dragoste sunt copleșit. Știți care… Înțeleptul  🙂 Eu nu mă pot ridica la înălțimea lui și pentru că el m-a îndatorat pe viață, îl țin și eu așa… în povești. Te iubesc Fratelo și La mulți ani!

 

Trăiau odată, doi șoricei. Ei se înțelegeau foarte bine, ca frații cum se spune, dar chiar așa și erau. Frați buni. Niciodată nu s-au supărat între ei, iar seara, când mergeau la culcare, atâta își urau noapte bună unul altuia, până așa îi fura somnul.

Într-o seară, ei s-au culcat ca în toate dățile, însă după aceea, dimineață nu s-a mai făcut. Sătul de somn, fratele cel mare, Celin pe numele său, s-a dat ușurel jos din pătuț, a băut o înghițitură de apă, iar fiindcă Sorin, fratele său nu se trezise iar afară era tot întuneric, s-a culcat la loc.

Nu peste mult timp, se trezește și Sorin, merge pâș-pâș să bea puțină apă, iar apoi cu aceeași grijă se întoarce spre pătuțul său.

-Ție îți mai este somn? Îl întreabă Celin.

-Nu, deloc. Dar credeam că dormi și nu voiam să te scol.

-Nu mai pot să stau în pat. Sunt sătul de somn de parcă ar fi târziu, însă afară este tot întuneric.

Și atunci Sorin s-a dus la ușă pentru a vedea cum este afară. Însă ușa nu se deschidea. I s-a alăturat și Celin, dar tot în zadar.

-Ce-o fi asta, frățioare?

-Cred că suntem astupați de zăpadă!

-Deștept mai ești tu, Celine!

-Ba tu!

-Ba tu!

-Bine! Hai să nu ne certăm și să vedem cum facem să ieșim afară.

Au dat ei ocol, orbecăind prin casă, dar ninsoarea de peste noapte acoperise și astupase orice locșor pe unde s-ar mai fi putut strecura lumina.

-Eu zic să încercăm pe la fereastră, că este mai sus. A zis Celin.

-Bun. Așa să facem.

Au spart șoriceii geamul și apoi s-au apucat să sape în zăpadă un tunel, pentru a ajunge la aer și lumină.

Au săpat ei ce au săpat, tot înainte și tot în sus, dar omătul era mare, iar ei micuți și spor mult nu aveau.

Obosind la un moment dat, lui Sorin i s-a părut că este bolnav și i-a zis fratelui său așa:

-Hai Celin să luăm un pic de pauză. Simt că mi-e rău și nu mai pot.

-Vai de mine, să nu te fi îmbolnăvit!

-Nu știu, dar cam așa mă simt.

-Lasă dragul meu, că eu mai pot. Du-te în casă și te întinde, că am să sap și singur. Hai! Nu mai sta te rog aici în frig.

Și Celin săpa singur mai departe, dar nu simțea nicio oboseală, ci numai îngrijorare pentru frățiorul său.

La un moment dat, lopățica s-a izbit în ceva tare. Și după ce a încercat el de câteva ori și a văzut că nu reușește să dovedească, și-a zis că este vreun bolovan și încerca să-l ocolească. Dar bolovanul acela era o bucată mare de cașcaval înghețat și când și-a dat seama, mult s-a mai bucurat. S-a dus iute îndărăt în casă și i-a strigat lui Sorin:

-Am găsit un cașcaval mare în zăpadă! E atât de mare că nu pot să-l iau singur. Ai putea să vii să mă ajuți?

Iar acesta, care la drept vorbind nu se simțea chiar așa de rău, îndată s-a dat jos din pat și a venit să-l ajute.

Cu Hei! Și Hop! Și Dă-i! Și Tragi! Căznindu-se și opintindu-se, cei doi șoricei au reușit să vină cu cașcavalul în casă. După care, cel mare s-a înapoiat la lopată și celălalt a rămas în pat, ca mai înainte. De data asta lui Celin îi trecuse îngrijorarea și gândul îi mergea mai mult către acel cașcaval uriaș pe care o să-l mănânce împreună cu fratele său. De ore întregi tot săpa la zăpadă, dar nici acum nu simțea oboseala. În vremea asta Sorin sta în pat și se tot uita la cașcaval. Frumos mai era! Și peste un timp, dezghețându-se de la căldură, a mai început și mirosul să se împrăștie în toată camera

-Hmmm! Tare bun trebuie să fie… Își zise el trecându-și limba peste buze. Ce-aș mai lua o bucățică din el.

Dar se rușină de gândul pe care l-a avut și s-a întors cu fața la perete. Celin bietul sapă de unul singur iar el să guste mai înainte? Urât gând…

Gândul era el urât, dar tare frumos mai era mirosul…

Și atâta s-a perpelit el între poftă și conștiință, încât până la urmă s-a lăsat dovedit și s-a dus cu ochii mari și gura căscată să se uite mai de aproape. De unde să ciupească el un pic, așa încât fratele său să nu bage de seamă?

-Ticălos îmi mai ești! Se mustră el singur. Oare fratele tău ar fi făcut una ca asta? Și se duse la locul său, cu codița între picioare, supărat pe el însuși.

Dar nici cu mirosul ăla nu mai avea pace. Burtica începuse să-i chiorăie de parcă n-ar fi mâncat de săptămâni întregi. Și deodată i-a venit ideea salvatoare. O să-l taie pe jumătate și astfel va mânca din partea lui. Îi va spune lui Celin cât a pătimit el cu acest miros îmbietor și nu se poate ca să nu îl înțeleagă orișicine, darămite fratele său cel bun.

Zis și făcut! A luat cuțitul și a tăiat chiar pe la mijloc, cât de drept a putut, cașcavalul în două. A încercat el, dar chiar așa de egale nu i-au ieșit părțile. Și de acolo de unde i se părea  că e surplus a mai tăiat puțin și a pus în gură. În sfârșit! Tare gustos mai era… Și apoi i se părea că acum cealaltă jumătate este mai mare. Harșt! Și de acolo. Și tot așa, când dintr-o parte, când din cealaltă, el tot tăia și mânca. Apoi când s-a slobozit la poftă, greu să se mai stăpânească. La un moment dat și-a dat seama că deja a mâncat mai mult decât i-ar fi fost partea. Și s-a necăjit.

-O să se supere pe mine! Și-a zis. Și pe bună dreptate, dar dacă tot o să mă certe baremi să știu că m-am săturat…

Chiar așa și-a zis, după care l-a mâncat pe tot, tooot.

Tocmai ce l-a terminat și aude cum se apropia Celin. Atunci el repede s-a azvârlit în pat și se prefăcea că doarme.

-Hai Sorine! Gata, trezește-te că nu mai pot de foame și de poftă. Hai să mâncăm!

Bietul șoricel ce să-i răspundă… S-a prefăcut că se întinde și cască a somn, dar i-a scăpat o râgâitură. Era ghiftuit de sătul.

-Dar hai măi, odată! Unde l-ai pus? Te joci cu mine? Unde e, că nu îl văd. Și miroasee…Îmm! Abia aștept să mâncăm. Nu te mai juca te rog cu mine și adu-l de unde l-ai pitit.

-Dar știi, eu…

-Tu ce? Tot nu te simți mai bine? Poate dacă o să mănânci, te mai întremezi. Hai! Spune unde l-ai pus, că îl aduc eu la masă.

-Dar l-am mâncat, Celin!

-Ce-ai făcut?

-L-am mâncaaat! Rosti Sorin rușinat cu ochii în jos.

Bietul Celin. El venise îmbujorat de la aerul rece de afară. Însă auzind nelegiuirea asta, i-a pierit deodată tot sângele și s-a albit. Adică ar fi fost posibil să îl mănânce singur pe tot? De-abia îl căraseră împreună până în casă…

-Și nu a mai rămas nimic? Nici măcar o singură bucățică?

-Nu! Îmi pare rău…

-Dar ce fac eu acum cu regretul tău? Mi-e foame, mi-e poftă, mi-e…necaz! Cum măi, Sorine măi? Cum ai putut? Eu îl găsesc. Eu muncesc. Eu te țin în casă la căldură și tu… Nu! Nu pot să te iert. Asta nu poate să rămână așa…

-Dar ce pot să mai fac acum? L-am mâncat și îmi pare rău, dar…Ce să mai zic?

-Nu știu Sorine! Chiar nu știu nici eu. Sunt așa de supărat că nu-mi trece nimic prin cap. Hai la judecată!

-Unde măi? Se sperie șoricelul cel mic. Unde să mergem acum, pe vremea asta?

-Mergem afară. Și pe cine vom întâlni în cale, îl vom pune să ne judece. Pentru că mie îmi vine să te strâng de gât, nu alta…

Atunci, Sorin nu avu ce să mai zică. Se ridică și îl urmă pe Celin afară, prin tunelul săpat de acesta în zăpadă. Și merseră ei ce merseră, până văzură o vulpe.

-Vulpea e înțeleaptă, zise Celin. Să o punem pe ea să ne judece.

-Bine! Încuviință spășit, fratele cel mic.

Când auzi vulpea păsul lor, se răsti la ei spunându-le:

-Plecați acasă nătărăilor! Vi s-a urât cu binele? Hai mai iute! Că de îmi mai stați dinainte, vă mănânc pe amândoi.

Șoriceii plecară, dar nu către casă. Celin tot o ținea una și bună că vrea să fie judecați.

Și tot mergând, au găsit un lup care dârdâia de frig pentru că blana îi era ruptă din loc în loc. De când năpârlise astă-vară, nu mai crescuse bine la loc.

-Ce-ce-ce vre-vre-vreți șo-șoriceilor?

-Lupule vrem să ne judeci! Sări cu gura Celin. Uite și uite… Îi povesti tot, așa cum se întâmplase.

-Așa-șa ai-ai fă-fă-făcut?

-Daa! Recunoscu Sorin cu ochii în jos.

-Nu-nu-nu e bine ce-ai fă-fă-făcut. Tre-tre-trebuie să te pe-pe-pedepsesc.

Și Hâlc! L-a înghițit pe nemestecate. Pasă-mi-te îi era și foame lupului.

Celin văzând că fratele său a dispărut de pe fața pământului, rămase uimit. Nu așa își închipuise el judecata. Dar acum ce era să mai zică. Lupul îi făcuse dreptate lui. Și s-a întors pe călcâie să meargă acasă. Acasă? Dar cum să se întoarcă el fără frățior? Și își aducea aminte de momentele lor frumoase, cât de bine le era lor împreună. Iar acum… Lupul îi înghițise fratele crezând că îi face bine. Ce bine era ăsta? Dar ce judecată? Nuuu! Să nu mai aibă el frățior pentru un cașcaval? Nuuu! Asta nu se poate. Și s-a întors către lup.

-Stai așa lupule! Nu pleca. Nu, că nu e bine! Te rog să-mi dai fratele înapoi. Nu vreau judecata ta. Fratele! Dă-mi fratele.

-Cum să ți-l mai da-da-dau? L-am înghi-ghi-ghițit! Du-te a-a-acasă că ți-am fă-fă-făcut dre-dre-dreptate.

-Ba nu! Nu e dreptate. Îmi vreau fratele. Dă-mi fratele, tu auzi?!

Poate v-ați dat seama că lupul ăsta era destul de pricăjit. Iar șoarecele, tot șoarece rămâne. Dar spaima lui Celin că a rămas fără frate îl făcea să pară înfiorător. Răcnea așa de crunt, încât l-a speriat pe lup. Și a fost mult până a pus coada între picioare și a dat să fugă. Pentru că mai amarnic răcnea șoricelul în urma lui:

-Staaai! Stai, nu fugi lupule!

Iar lupul mai iute fugea. Fugea ca de moarte. Și el fugea în salturi lungi, dar șoricelul tot pe urmele sale se ținea

-Nu fugiiii! Staaai! Fratele meeeeeu!Dă-mi-l acuuum!

Cum alerga lupul cu smocurile de păr atârnând țorțoale în urmă, părul de mai era pe el albise de spaimă că ziceai acum că-i lup din acela polar. Celin temându-se că-l pierde, mai tare fugea. Fugea, fugea și striga:

-Staaai!

La fiecare răcnet, mai tare îl cuprindea groaza pe lup. N-ați mai văzut așa ceva. Cu limba de-un cot și simțind că nu mai poate, lupul a văzut atunci un vultur care se odihnea pe o cracă. Nu știu cum se face, dar ei erau prieteni. Și l-a rugat lupul pe acest vultur:

-Scapă-mă te rog de la moarte! Ia-mă pe aripi și du-mă de aici.

Și-a întins atunci vulturul aripile sale uriașe peste zăpadă și țuști! Lupul a sărit deasupra. Și fâl! Fâl! Fâl! A zburat vulturul de acolo.

-Unde să te duc? Îi zice vulturul.

-Du-mă colo pe norul ăla. Acolo să mă ascund.

Iar șoricelul striga amarnic de jos:

-Lupulee! Dă-mi pe frățior că de nu mi-l dai am să… (aceste amenințări nu se pot reproduce decât copiilor de peste 18 ani)

-Ce zi-zi-zice? Ce zi-zi-zice?

-Zice că dacă te prinde…

Și lupul tremura de acolo așa de tare că a început norul să ningă.

Șoricelul a ridicat ochii în sus și i-a văzut coada, care nu albise.

-Ahaa! Te-am văzut! Îți vin eu de hac. Stai așa, că acum mă urc la tine!

Auzind lupul că a fost descoperit, așa s-a speriat de rău, încât a destrămat norul tot tremurând și a căzut – zuuuup! Până s-a bușit de pământ. Mă rog, era zăpadă, dar a fost tocmai de sus din nori… Și i s-a spart așadar burta. Iar de acolo, cine credeți că a ieșit? Șoricelul cel mic. Pofticiosul Sorin. Puțin amețit, el când a dat cu ochii de Celin, a început iar a se scuza:

-Iartă-mă frățioare că ți-am mâncat cașcavalul!

Dar acela, în culmea bucuriei îl strângea în brațe și îl învârtea pe toate părțile, pipăindu-l să vadă cât este de teafăr. Iar pe urmă, cu lacrimi în ochi i-a răspuns:

-Ba tu să mă ierți pe mine, dragul meu frățior. Hai acasă că acum mi s-a luminat mintea și nu-mi mai trebuie judecata strâmbă a nimănui. Tu ești adevărata mea comoară!

Și de atunci, cei doi șoricei erau și mai drăgăstoși unul cu altul.

-Noapte bună!

-Noapte bună!

-Ție să-ți fie și mai bună!

-Ba ție!

-Ție, măi!

-Somn ușor!

-Sooomn..uuș…șșș…

Și adormeau fericiți amândoi.

 

Sufletul meu știe să cânte

microphone-1209816__340

Dacă v-ați născut în România, și cred că majoritatea cititorilor mei ați reușit performanța asta, știți cât de impregnată este la noi teama de ridicol, de penibil, grija de a nu te face de râs… Și parcă nu mi-a fost acest lucru chiar atât de evident, până nu l-am văzut pus în contrapondere cu acel „mă doare în cot” pe care îl au străinii față de „ce-o spune altul”. Nu se sinchisesc și pace bună! Singurul care lua seama la cei ieșiți din tipare eram eu bineînțeles, cine altul decât mine. M-am tot uitat, până ce am început după o vreme să mă obișnuiesc, să mă vindec la rându-mi. E natural să vezi un copil țipând, tăvălindu-se pe jos, ori călare peste vitrine, o femeie tatuată pe tot gâtul, o alta cu mopul pe cap, un bărbat cu părul jumătate verde și jumătate albastru, cu urechi ai căror lobi atârnă până la umeri din cauza unor chestii vârâte în ele… Ciudățenii. Dar nimeni nu are treabă cu nimeni. Când o fetiță ștergea cu fundul gresia dintr-o autogară, mama ei cotcodăcea nepăsătoare cu o altă femeie, și numai eu eram îngrijorat. Nimeni nu făcea observație puștiului care se fâțâia în dreptul ușilor automate, prevăzute cu fotocelulă. De afară venea un curent de îmi crăpau ochii însă…numai mie, care știam ce e ăla. Altora nu le păsa, fiindcă, nu-i așa? Curentul nu există. Ce simplu era… Îl ignori, domne! Nu-l recunoști, nu există și gata și cu problemele. Ai scăpat.

La noi e tocmai invers. Să nu aia, să nu ailaltă… Taci, că spui prostii. Stai smirnă. Mâinile la spate. Grijă în toate direcțiile SĂ NU TE FACI DE RÂS!

Cum dar să deschizi gura și să cânți? Dacă razi ca un măgar? Nu știi, dar totuși…

Cred că aș putea să număr orele de muzică pe degetele de la mâini. Făceam matematică în loc. Era considerată mai importantă. La una dintre acele ore, am fost puși să cântăm cu toții, gama. Pe rând. Nu știu dacă zic bine gamă, am spus deja că am carențe la această materie. Adică trebuia să ridicăm glasul de la do de jos, până urcam pe scara corzilor vocale, la etajul celui de sus. Simplu! Și apoi ne întorceam la parter.

Do-re-mi-fa-sol-la-si-do….do-si-la-sol-fa-mi-re-do. Oooo! Ce frumos! Păcat că nu mă auziți. Nu, că și de ați fi chiar aici, lângă mine, tot nu ați putea. Pe mine nici pereții de la baie nu mă aud. Pentru că eu cânt numai cu sufletul.

Când am văzut cum fiecare râde de fiecare, mi-am încleștat gura și nu am vrut să scot acele sunete pricinuitoare de haz. Note cântătoare, pe naiba! Am luat un 4 cu multă indulgență dar și cu ceartă îndestulă! Cred că este prima notă proastă primită de mine la școală. La muzică. Poate că am meritat-o, dar mi-a părut rău și mi-a fost necaz. Nu cânt eu frumos? E drept că n-aș ști chiar sigur, fiindcă de fapt nu deschid gura. Ca să cânți, trebuie să o caști și să…  Uăăiii! Țțțț! Rușine!

Dar cât de mult mă bucur să ascult…

Iar sufletul meu reușește această performanță. Să îmi cânte din liniște. Aud cântecele sale, sunt minunate, numai că nu sunt în stare să le redau în exterior. Îmi cer scuze, aș vrea, dar nu pot. Vitregesc lumea de un mare compozitor, știu, dar ce să fac?…

Oare? Cred că de fapt în fiecare suflet se află același mare compozitor. Nu-i așa? V-ați ascultat vreodată? Nu? Păi omule, dacă te-ai mărginit să reproduci numai piesele altora…

Fii puțin atent: – Uuu-a-a-iii-e..aaa-u-u-iii-ee!

Ei? Nu-i așa că e frumos? Taci, taci și nu mai râde… Ascultă-te!

sculpture-2209152__340 (1)

Acest articol mi-a fost inspirat de cântecul :

The Sound of Silence – Pentatonix” on YouTube

Chiar după îndrumările primite de la George-B, un blogger căruia îi sunt îndatorat, tot nu am reușit să îl postez aici, dar… îl găsiți pe YouTube, dacă v-am făcut curioși.