Purtătorul de cuvinte, cel ce înduioșează

Ioan Gyuri Pascu…

Ieri ar fi fost ziua lui, dacă ar mai fi stat printre noi. A intrat însă într-un veșnic azi, unde  serbează alături de îngeri…

Colțul Cultural

Nu știu dacă ați trăit senzația asta vreodată. Senzația aia pe care o ai atunci când citești o carte care te înmoaie pe dinăuntru… și știi că nu e o senzație, de fapt. E.

Asta a reușit să facă cu mine Ioan Gyuri Pascu în volumul său de poeme, Purtătorul de cuvinte. Să mă înduioșeze. Adică să mă mângâie pe interior, pe suflet. Să mă aducă în starea de duioșie. Fără pretenții, fără vorbe mari, cu versuri. Simplu, firesc.

Despre Gyuri, majoritatea știau că e „purtătorul de zâmbete”, cel de la TV, acela care ne descrețea frunțile… dar, cum rămâne cu inima? Cu Omul care face asta. Omul e acolo, în carte. Și nu numai. Chiar dacă nu-l mai găsim în aceeași lume cu a noastră, Gyuri s-a lăsat găsit prin ce a lăsat în urmă. Mi-ar fi plăcut să fi avut șansa să-l cunosc. Sunt convins că ar fi…

View original post 1,031 more words

O amintire de doi bani

Mare lucru azi, ca oricine să poată face poze. Nu mai zic de filmări, la orice situație și în orice moment. O adevărată șansă pentru tinerii părinți, care au ocazia să surprindă momentele unice din evoluția copilului lor. Singuri, cu telefonul… țac-pac!

Amintirile se vor lega de aceste cadre și simpla lor revedere peste ani, va fi un prilej minunat de redeșteptare a bucuriilor.

Eu nu am prea multe poze de când eram copil. Un singur fotograf era în satul nostru și era chemat numai la evenimentele considerate importante pe atunci. Nunți, botezuri și alte astfel de prilejuri. Ori copiii în mod normal, nu își aflau locul pe acolo.

În afară de cele câteva în care sunt cu familia, am și două fotografii pe care le-am redescoperit la ultima vizită făcută acasă. Una este cu învățătoarea și colegii mei de clasă, de la școala primară. Îi pot spune pe fiecare dintre ei, după numele lor din catalog. Băieții stăm în picioare, de-a drepata și de-a stânga „tovarășei”. Nu știu dacă dânsa era chiar așa de înaltă, ori noi eram atât de prichindei. Ca să prindă și rândul de jos, cel al fetelor, nea Zgranciu era să scoată capul învățătoarei de tot din cadru. Însă lor le prezintă în toată splendoarea chiloțeii și turul ștrampilor, pentru că sunt așezate bietele pe vine. A cui o fi fost ideea? Cum necum, suntem laolaltă, cu toții. Chiar și eu care sunt la margine și mai stau și înclinat lateral, cu o mână în șold. Cureaua îmi pare mult prea strânsă peste mijloc, dar îmi aduc aminte că aveam un fix cu încingerea aceasta voinicească, preluată din cine știe ce basm cu Făt-Frumos. Cu bască albă și cravată de pionier, privesc înainte cutezător, spre un viitor ce mi-l închipui luminos. Știam eu ce știam… Este atât de luminos, că mi-ar trebui totuși niște ochelari cu lentile heliomate. Dincolo, în marginea cealaltă, este Ionică R. Ion, un băiat brunețel căruia basca trasă prea mult în față, îi face o umbră ce nu lasă să i se vadă ochii. În dreptul lor, i-am făcut eu două împunsături cu pixul. Nu cred totuși că am făcut-o din răutate, atunci când ne-am certat. Mai degrabă probabil am vrut să îndrept eroarea că e singurul de acolo, fără ochi. Asta e o altă manie pe care am avut-o de mic. Țineam cu tot dinadinsul să îndrept greșelile. Căci și la fotografia cealaltă, în care sunt de gât cu un băiat, am intervenit. El a scris pe verso „Prietenului mieu. 1975, Marian”. Cum eu nu suportam cuvântul mieu, se vede că am încercat să îl șterg mai înainte, dar fiindcă apăsase prea tare, am ales până la urmă să îi mai fac o codiță în plus „m”-ului și să-l sprijin în patru piciorușe. Punctul fostului „i” l-am râcâit cu lama.

Despre acest Marian, știu doar că era din clasele mai mari. Prietenia noastră a durat cam cât a ținut ziua aceea când ne-am preumblat împreună prin târg și poate încă vreo câteva după. Asta mai mult o bănuiesc, odată ce mi-a dat mie această poză făcută de noi amândoi, împreună. Ține mâna pe umărul meu, într-o postură ce nu mă avantajează nici câtuși de puțin, pentru că este mai înalt decât mine. Iar mâna mea, este suspendată nefiresc, încercând probabil să fac și eu același lucru și să-l iau pe după gât. Cu aceeași înclinare oblică ne stau și șepcile, la amândoi pe aceeași parte. Parcă a căzut un copac și ni le-a strâmbat amândurora.

Știu sigur însă că atunci când recunoscându-mă de la școală, mi-a propus să stăm împreună prin acel bâlci multicolor, m-am bucurat. Țineam cei câțiva bănuți ai mei în pumn, iar pumnul vârât adânc în buzunarul pantalonilor și nu mă înduram să-i irosesc pe te miri ce turtă dulce, acadele, sau fluiericiuri. Pentru pistolul cu capse nu erau suficienți. Mă plimbasem fără rost pe acolo până în momentul acela, prin mulțimea pestriță de oameni și tarabe, cu tot felul de atracții rurale și copilărești. Mie chiar și pe vremea aceea, călușeii care se învârteau molcom pe mica lor orbită, mi se păreau sub demnitatea mea. Altfel ar fi fost treaba la comedia cea mare, cu scaune atârnate în lanțuri și care se răsuceau spectaculos. Dar acolo nu mi se permitea. Erau acceptați numai flăcăii cei mari și fetele de măritat. Câte unul se întindea și apucând scaunul fetei de dinaintea lui, îl mai răsucea și el încă de câteva ori, pentru a obține acea chirăială de râs cu spaimă de la fata care îi era dragă.

Am umblat împreună de colo-colo, până am dat peste nea Zgranciu, care a acceptat să ne facă acea fotografie, sub prețul pe care îl lua el de obicei. Probabil că nu avusese prea mult noroc cu oamenii mari, interesați de alte lucruri pe care numai odată pe an le întâlneau, atunci când negustorași de pretutindeni veneau să își amplaseze tarabele pe terenul nostru de fotbal, transformat acum în bâlci.

-N-ai și tu doi lei? mă întreabă Marian, după ce îi plătește fotografului.

-De ce? răspund eu, pipăindu-mi-i în buzunar.

-Ca să mergem la vrăjitoare, să ne ghicească în palmă.

-Ba am! recunosc eu.

-Hai după mine! îmi zice el decis.

Și am luat-o iar printre picioarele oamenilor, el mereu înainte ca un șerpaș atotștiutor, dar vedeam bine că ne cam învârtim prin locuri pe unde mai fusesem. Ce e drept, în hărmălaia aia, era și cam greu să te descurci. De nu ar fi fost plutele cele înalte de pe marginea drumului, te-ai fi gândit că te și rătăcești acolo. La un moment dat, s-a oprit satisfăcut. O găsise. Vrăjitoarea era o țigancă trupeșă, așezată pe un scaun scund. Ținea picioarele crăcănate și poalele fustelor sale, erau revărsate în falduri, direct pe pământ. Nu mai văzusem niciodată o femeie stând în poziția asta. Toate cele știute de mine își lipeau pulpele când se așezau și fusta și-o băgau încă pe dedesubt, de ziceai că sunt sirene.

-Hai să vă ghicească baba, frumoșilor! ne-a zis țiganca încă de departe, ghicind ca o vrăjitoare ce era, că tocmai pe ea o căutasem de atâta amar de vreme.

-Nu vrem să ne ghicești! zice Marian deodată, lăsându-mă mirat.

-Da ce-ai vrea, atunci? insistă ea.

-Să ne spui cuvinte din alea cu p. Uite, avem bani! Și el se întoarse spre mine, ca să îi arăt.

Eu mă uitam când la el și când la ea, pentru că nu vorbisem nimic între noi despre asta.

-Ce cuvinte, mâncaț-aș pula ta? Pizdă? D-ăștea vrei să-ț spui?

-Da! De-astea porcoase! Întări el, cu ochii mari și urechile în flăcări.

-Ăăăă! Dă-te încoace, neamule! Stai că ți le spui acușica, da scoate biștarii înainte.

I-am dat mai mult de frică, pentru că tonul ei era imperativ și glasul hodorogit. Femeia mă înfricoșase, dar cu toată diferența de vârstă și de statură dintre noi, lui Marian îi promiteam în minte o bătaie zdravănă. O altă țigancă, mai tânără și mult mai drăguță decât ghicitoarea, vindea alături vată pe băț.

-Vată pe băăăăț! striga ea din când în când, în mod ciudat întărind glasul mai mult pe cuvântul băț, decât pe acela de vată, ca și cum bățul era de mâncat. Îmi aduceam aminte că și ăla de colecta sticle, când trecea pe drum cu căruța lui cu coviltir murdar și peticit, zicea de câteva ori foarte iute „sticle, sticle, sticle…” și abia apoi exploda tare cu „BĂĂĂ!”. Nu înțelegeai ce vrea, decât dacă te apropiai.

În uruiala mașinii de făcut vată, urechile noastre profane au fost împroșcate dintr-o dată cu toate dejecțiile vocabularului român și poate țigănesc, la un loc. Rostite totuși de gura unei femei, ceea ce era mare lucru, trebuie să recunosc. Țiganca le spunea de-a valma, ca un patefon stricat, iar noi nu cunoșteam sensul, decât la unul din zece cuvinte. Dar ea nu se lăsa datoare și parcă atâta așteptase ca să se elibereze, cum chiuie avalanșa când munții își scutură umerii de zăpadă. Pentru că nu-mi plăcea fața ei, care trivializa încă și mai mult situația prin râsul cel deșănțat strecurat cu gâlgâituri din când în când, priveam la pieptul insinuant al celeilalte, care îi era probabil fiică și care mai întorcea uneori capul spre noi, ori spre ea cu mirare, dar apoi își relua cu seriozitate îndatorirea ei și striga:

-Vată pe băăăăț!

-V-a ajuns băieților? se opri vrăjitoarea la un moment dat, ca să-și tragă sufletul. Repertoriul nu cred că și-l isprăvise.

M-a făcut atunci să întorc și eu capul, tocmai la momentul oportun, pentru că vrând să ne mai dea și un bonus, ea își luă de jos poalele cu amândouă mâinile și le săltă în cap, spunând:

-Ia d-aici!

Ca să spun drept, nu știu ce am văzut. Era ceva negru, dar putea să fie și o pată în proprii mei ochi, injectați de stupoare. Am pus iute mâna în buzunar, acolo unde toată ziua îmi pipăisem bănuții, de data aceasta pentru ca pumnul gol să acopere erecția involuntară produsă de cea mai pocită dintre femei.

-Vată pe băăăăț! Striga fiică-sa de alături și nu știu de ce glasul ei, m-a usturat mai mult decât hăhăiala batjocoritoare a baragladinei.

Parole Parole

Am vrut să postez înregistrarea cu Mina și Alberto Lupa, de aceea am numit astfel articolul. Minunată interpretare, îmi pare rău că nu am reușit 😦

I-aș rămâne îndatorat aceluia care pune cântecul pentru mine, fie și acolo, în comentariu. Numai să fie…

Pentru că vreau să vă vorbesc despre cuvintele dintre noi. Această minune a limbajului care ne ajută să ne exprimăm. Uneori mai bine, alteori mai rău, dar reușim să rostim dorințe și gânduri, să formulăm idei. De la cele mai banale, la abstractizări, nuanțe și sensuri ascunse. Cum? Prin cuvinte. Atât de multe cuvinte… În limba unei țări unde te afli temporar, te simți limitat și frustrat de neputința unei exprimări corespunzătoare. Te rezumi la cele câteva vorbe învățate și ai nevoie și de toleranța celor care te ascultă și încearcă să ghicească ce vrei să zici. Dar trec peste asta, fiind un fapt prea evident și firesc în fond. Nici nu mai aduc încă o dată, odă limbii materne. Am făcut-o cu altă ocazie și sunt mult prea încărcat de dor acum, încât risc să cad în patetism. Spuneți-i subiectivism, dacă vreți. Asta e! Mie mi se pare cea mai frumoasă, pentru că e a mea. Cum îți privești cu mândrie fiica și o consideri cea mai minunată prințesă. Pleonasm asumat! Și cine nu crede oare că mama lui e cea mai bună? Sau tata? Sau fratele? Când ai norocul să fie chiar adevărat, îți vine să pui afișe pe ziduri…Tocmai când ești mai departe, te simți și mai apropiat de originile tale. Iată un paradox pe care l-aș crede hilar, dacă nu ar fi totuși trist…

Un alt lucru trist… Aceleași vorbe rostite de persoane diferite, sunt primite și înțelese diferit. O fată primește cuvintele de dragoste în același timp, de la doi băieți. Se poate ca ei să i se pară mai convingător, acela care le-a mai rostit nu o dată și o face cu lejeritate de acum, ca un actor ce și-a învățat bine rolul. Celălalt, care este îndrăgostit cu adevărat și a desemnat-o aleasa lui pe toată viața, se va îneca și va vorbi prost. Îi trebuie un pic de șansă băiatului ăsta, nu-i așa? Iar fetei fler… Nu ține de cuvinte, ci poate de destin?

Iar când vorbim totuși aceeași limbă și nu ne înțelegem, cum e? Să zicem că suntem martorii nevăzuți ai unui tablou de familie. Igrec se ceartă cu Icsa… Mă rog, să zicem! Igrec a tăcut de mult și numai Icsa are energie cât pentru amândoi să toace mărunt cazul în discuție și creierii obosiți ai soțului. Între două căscături, tocmai când pune mâna cu ostentație pe telecomanda televizorului, pentru a-i da de înțeles aceleia că cedează lupta și i s-ar părea mai interesant un alt program pe care să îl asculte, el își întrerupe mișcarea și o oprește și pe ea din turuială:

-Ia stai puțin! De ce zici că am spus eu așa? Când am zis asta?

-Cum când? Adineauri ai zis! se răstește ea.

-Dar n-am zis așa!

-Adică eu sunt nebună? Mă faci proastă în față?

Deci pentru a ne face bine înțeleși, avem nevoie de mult mai multe lucruri. De o bună exprimare (poate Igrec nu și-a formulat cum trebuie ideea). De buna înțelegere a celui cu care vorbește (poate Icsa nu a fost suficient de atentă la vorbele soțului ei). De timp, pentru că uneori aruncăm vorbele din fugă și nu iese tocmai cum ne dorim. Și de noroc, pentru ca toate cele de mai sus, să pice într-un ascendent favorabil.

Deci avem nevoie de noroc ca să vorbim? Nu sună bine. Hai să rămânem la prima variantă… Avem noroc că putem vorbi. Iar unuia ca mine, căruia vorbele i-ar sta în gât de câte nu mai apucă să spună și care dacă nu ar avea pagină de blog, s-ar apuca să vorbească singur, scrisul îi conferă o mare șansă.

Norocul unora, ghinionul altora, nu? 🙂 La voi mă gândeam…care mă citiți 🙂

 

Clipa

Trotuarul din fața clădirii unde este Oficiul Poștal nu e prea larg și oamenii se împiedicau în forfota lor grăbită, de trupul nemișcat al unei femei ce sta proțăpită tocmai acolo, în dreptul intrării. Era în vârstă, ofilită ca o floare pe care ai uitat să o uzi.

Pardon! îmi scapă mie când încerc să îmi fac loc pe lângă ea. Când am emoții, de oricare natură ar fi ele, îmi vin mai iute expresiile românești, cu care atâta m-am obișnuit. Pardon și mersi nu sunt ele chiar autohtone ce e drept, dar după zeci și zeci de ani de francofonie, ni le-am asimilat. Eu sunt mereu anacronic oricum, poate abia când am să ajung acasă o să mă trezesc spunând cuiva sorry. Dacă e scuză, să fie primită. Și mulțumirea, așișderea.

Bucuros când o vânzătoare a fost drăguță cu mine, arătându-mi că un produs pe care tocmai voiam să-l cumpăr este depreciat, i-am mulțumit în frumosul nostru grai, cu sărut-mâna!  Noroc că fusesem molipsit de zâmbetul ei profesional și am însoțit vorba și cu îndoirea gurii spre urechi, altfel nu știu ce ar fi înțeles fata de la mine.

În poștă, intrarea până la ghișee e îngustă și oamenii stau cuminți unul în spatele celuilalt, într-un rând care ajunge până în dreptul ușii. Mă așez și eu acolo, dar mă întorc cu spatele, după obișnuința mea de a sta la orice coadă. Nu sunt rac, sunt român, am mai spus. Și prin urmare, am antrenament. Dar n-am însă timp și nici răbdare, ca ei. De-aia folosesc trucurile mele experimentate, ca să nu mi se pară atât de greu. Ce știu scoțienii, ei n-au sângele nostru ardent.

Bătrâna este tot acolo. O zăresc prin geamul transparent al ușii. Deși eu o văd destul de bine, îmi dau seama că ochii ei îndreptați spre mine sunt opaci și nu mă au în vizor. Așa că în lipsă de altă ocupație, îi studiez fața și îi fac portretul cu închipuirea minții. Îmi place să desenez, îndeosebi chipuri de oameni. Acesta al femeii este destul de ofertant în privința cutelor de expresie și mă trezesc că descriu cu degetul tot felul de linii pe lățimea pulpei exterioare a piciorului, transformat fără să-mi dau seama în planșă de lucru. Sunt atât de absorbit de treaba asta, încât am impresia că bărbatul care mi-a lovit cotul mâinii lucrătoare m-a făcut să greșesc și astfel mă simt mai deranjat decât ar fi fost cazul. El se scuză politicos, dar nici ochii lui nu interacționează cu ai mei. Sunt îndreptați spre ușă, zorit să iasă.

Și atunci când o deschide, surprind momentul acela magic! Dacă ești atent, fiecare zi poate să aibă o astfel de bucurie, când descoperi că ai primit un cadou de la creator. Trebuie să fii însă cu luare-aminte și la lucrurile mici, care apar neînsemnate la prima vedere. Un tril de pasăre, un zâmbet luminos, râsul unor copii la joacă… Fiindcă ți-au umplut inima de fluturi pentru o secundă, acea zi a devenit importantă în cursul vieții tale. Și o vei ține minte dintre altele, anume pentru acea clipă care a fâlfâit o bucurie de moment.

Bărbatul era puțin adus de spate când a trecut pe lângă mine, dar afară și-a îndreptat umerii. Femeii i s-au aprins becuri în ochi și a înflorit. Și-au zâmbit privindu-se și s-au luat de mână.

„Frate, ce e asta? Vine de la o simplă coadă, nu de la război”…. îmi spun eu încercând să îmi pun masca prozaicului. Pașii însă m-au purtat singuri afară, să-i mai petrec încă un pic cu ochii și să îi văd îndepărtându-se. Frumoși mai erau amândoi!

La întoarcere, cineva tocmai îmi ocupase locul. Dar asta acum, era deja un lucru fără importanță.

Cer

images

Nu CER nimic, înCERc să-mi spun doar mie

Că totul e cum e, și nu cum vrut-am eu să fie…

 

O noapte albă, cu o boltă acoperită de nori. Toți albi, luminați de pe undeva lăuntric de luna care nu se vede, dar o știu, o simt că este plină. Plină de ea, plină de mister, întreagă sieși, în eter. Știindu-i influența și a ei putere, nu-mi era greu s-aștept acel moment cu perseidele-n cădere. Un candelabru răsturnat cu josu-n sus sunt lampadarele, parcă mai luminoase ca niciodată și ele. Singur, sfredelind cerul în noapte. Cu ochii uscați de nesomn, când strâng pleoapele peste ei, îmi arată fosfene. Iată stelele mele căzătoare!

Ele cad, gândurile se înalță…

Cunosc ce mă doare. Dar pot și visa, așa din picioare. Îmi pot închipui sub tălpi, pământ românesc. Știu că mă mint și renunț. Mult prea devreme, în mod nefiresc.

Și-atunci încerc măcar să cred că undeva, s-au întâlnit privirea mea și cu a ta. Același punct din cer, deodată de l-am fi privit, nu ar fi fost posibil să se fi unit?

Măruntul -VI

În dimineața deschiderii anului școlar, o ploaie torențială venise să strice festivitatea pregătită de o parte a protipendadei din Măgura. Puternicele rafale de vânt, făceau umbrelele ineficiente. Directorul s-a uitat înspre preot și acesta l-a încurajat:

-Asta nu e taicule, vreme de discursuri. Dați-le drumul copiilor în clase și părinților pe la case.

Părinții însă nu puteau pleca, bineînțeles. Nu înainte de a vedea că toate sunt în ordine și la locul lor. Stăteau înșirați pe coridoare, întrebându-se unul pe altul despre clasa unde odoarele lor, aveau să stea de acum înainte ca să buchisească învățătura.

Iuliana Duculete își pusese de cafea în cancelarie, la ibricul pe care și-l adusese singură de acasă, încă de anul trecut. Directorul făcea parte din acel mic procent de persoane care nu agreează absolut deloc această băutură și nu fusese de acord să doteze cancelaria cu un espressor. Cu atât mai mult cu cât el se bucura de privilegiul de a vea propriul lui cabinet și a nu sta lalolaltă cu ceilalți învățători. Nu îi plăceau bârfa și discuțiile searbăde. Deși ocupa funcția de director, continua să ia clase pe mai departe, ca orice alt învățător. Se răspândiseră acum cu toții dinaintea sălilor de clasă, pentru a lua în primire copiii și a da îndrumări părinților.

Cu excepția Iulianei, care prefera să nu se amestece printre oameni. Cei care au ales-o și și-au înscris copiii la ea, au făcut-o în cunoștință de cauză, pentru că se bucura de o bună reputație. Deci nu le era datoare cu nimic, iar de cafeaua aceasta depindea întregul bun-mers al zilei sale.

Multe generații de copii îi mai trecuseră prin mâini Iulianei Duculete și de fiecare dată ea se obișnuise să aleagă pe câte unul care să fie ciuca batjocurii. Devenise un stil al ei, marcă înregistrată, pentru că văzuse că dădea rezultate bune per total și îl folosea cu toată încrederea. Un general nu face așa? Pregetă el să sacrifice un simplu soldat pe câmpul de luptă, știind că îi duce astfel pe ceilalți spre victorie? Elevii buni se concentrau parcă și mai bine, după câte un moment de destindere. În fond, aceștia erau importanți. Doar prin ei își făcea renumele de învățătoare bună. Că ăla de era slab, tot slab ar fi rămas, oricât de mult și-ar fi spart ea pieptul cu el. Unui cap sec n-ai ce-i face, nu i-l poți umple tu. Cam acestea erau gândurile învățătoarei Duculete, cu care își justifica față de ea însăși, comportamentul inechitabil. Altfel, ea nu mai era stăpânită de acea nervozitate ca pe vremea când îl avusese în clasă pe Maricek. Se căsătorise cu un bărbat destul de drăguț și care se purta chiar drăgăstos, dar pentru faptul că era mai tânăr, ea se temea să nu o înșele și era tot timpul în stare de alertă, ca să nu i-l fure vreo stricată. „Stricate” în concepția ei, erau toate femeile mai tinere, care  se îmbracă și merg totdeauna, ca și cum ar vrea dinadins să întoarcă privirile bărbaților.

Se uita către ceas și nu înțelegea de ce nu se mai isprăvește odată hărmălaia de pe coridoare. Chiar și ploaia se oprise. Părinții ar fi putut de-acum pleca liniștiți acasă, iar copiii ar fi trebuit să ajungă deja fiecare în clasa lui, că doar nu era așa de complicat. Se ocupase ea mai din vreme ca la fiecare ușă, să fie trecut frumos numele învățătorului. În afară de ea și de director, mai era domnul Receanu, care mai mereu surâdea pierdut în reveriile sale, fiindcă scria versuri pentru un cenaclu literar, doamna Stamate și doamna Coman, cu care se înțelegea foarte bine. Discutau câte în lună și-n stele, uitând câteodată de prezența ștearsă a bărbatului și vorbind chiar și chestii din acelea femeiești. Doamna Coman, fiind la o vârstă în care menopauza făcea ravagii cu organismul său, se apucase o dată să le dea niște detalii destul de intime. La un moment dat, realizând subit că mai era și Receanu acolo, s-a făcut stacojie la față și se blocase pur și simplu. Doamna Stamate însă găsise prezența de spirit de a-l întreba cu un glas foarte liniștit:

-Dvs ce ziceți de asta, domnule Receanu?

Trezit ca din somn, el le-a răspuns absent, parcă scuzându-se că nu a fost suficient de atent:

-Ce să zic, daa… Sunt de acord cu doamna Coman. Categoric, așa e!

Atunci ea le-a privit cu subînțeles, ca și cum le-ar fi spus: „Vedeți? Omul nu e cu mintea aici, la vorbele noastre de femei…” Și în sfârșit și-a revenit și dânsa, că era aproape în pragul infarctului, de rușine.

Dar în timp ce își turna cafeaua în ceșcuță, Iulianei îi trecu dintr-o dată prin minte discuția de acum o săptămână, aceea avută cu directorul. Asta o făcu să lase repede ibricul jos și să-și ducă mâna la tâmplă. O anunțase că anul acesta doamna Stamate nu mai apare, deoarece făcuse o operație. Urma să fie suplinită de o tânără domnișoară, îi spusese și numele, dar ea uitase complet. Tot numele doamnei Stamate îl lipise pe ușă și nimănui nu îi trecuse prin gând să verifice. De-asta se întârziase, acum își da seama. Nu prea îi convenea să înceapă anul școlar cu o gafă, cu toate că directorul nu zicea niciodată nimic. Sorbea din cafea cu înghițituri mici, cu ochii înspre ușa pe care urmau să intre și ceilalți. Mai întâi și-a făcut apariția Receanu. Ținea în mână trei buchete de flori și pentru că nu erau de aceeași culoare, s-a fâstâcit când i-a înmânat unul dintre ele, trecându-i abia atunci prin cap, că fiecare culoare poate avea câte o semnificație. Iuliana Duculete s-a ales cu trandafirii galbeni și l-a sărutat pe amândoi obrajii pe tomnaticul cavaler. Doamna Coman a intrat furtunos, și-a lăsat geanta pe un colț de masă și a venit lângă ea de s-au pupat. L-a pupat mai apoi zgomotos și pe Receanu, pentru trandafirii cei roz, care i-au revenit. După care i-a șters grijulie cu degetul său mare, rujul ce i-l întinsese pe obraz. Când și-a făcut apariția și tânăra domnișoară, bietul de el a împrumutat numaidecât culoarea trandafirilor pe care i-i rezervase. Se făcuse roșu ca focul. S-a și lovit de colțul mesei când s-a ridicat și apoi a întins brațul cât mai mult ca să i-i ofere, pentru a nu se apropia primejdios. Avea și motive să se fâstâcească, deoarece era într-adevăr frumoasă. Deși nu era îmbrăcată provocator, fustă trecută totuși de genunchi și taior peste bluză, îi venea atât de bine cambrată peste mijlocul subțire și pieptul i se reliefa atât de frumos prin taior că dacă ar fi fost sinceră cu ea însăși, chiar și madam Duculete trebuia să admită că arăta bine. Însă ea a măsurat-o rece și și-a zis: „o stricată!”. Trebuia neapărat să-i dea un telefon soțului în vreo recreație și să-i spună să nu mai treacă pe acolo. El era magazioner la o întreprindere și toată ziua se fâțâia cu mașina de colo-colo, chipurile ca să facă aprovizionare. Venea regulat la școală pentru a-și lua nevasta acasă, atunci când se terminau orele. Și tocmai azi, când toți copiii vin cu flori, ea să meargă pe jos, cei șase kilometri cu brațele încărcate? „Fire-ai tu a dracu, de stricată!” îi ură ea în gând și apoi cu glas tare, rosti:

-Am făcut cafea. Ia și servește și tu, dragă. Eu sunt doamna Duculete, doamna Coman, și dumnealui, cavalerul, este domnul Receanu. Cred că îi va plăcea să se audă chemat cu numele de Emil, de către dumneata. Știi, sper să nu se supere pe mine că îl deconspir, dar află despre dânsul că este și poet…

-Vai, ce drăguț! Zise fata politicoasă, neștiind ce să mai adauge. Pe mine mă cheamă Maria Irimescu. Dvs. desigur, îmi puteți spune simplu Maria că… a vrut să spună ceva cu vârsta, dar s-a oprit la vreme…eu sunt mică.

„Hm! Nu e proastă viespea… Trebuie să am mare grijă cu ea” se gândi Iuliana jucându-se cu ceșcuța în farfurioară. După care se hotărî să deschidă în sfârșit catalogul, pentru a încheia orice discuție în plus și a-i demonstra fetișcanei ăsteia, cu cine are de-a face.

Erau nume ca toate numele, dar îi plăcea foarte mult să le treacă în revistă și să încerce printr-un exercițiu de imaginație, ca să își închipuie copilul în funcție de numele pe care îl poartă. Trecea alene filele mari ale catalogului și sta în dreptul fiecărui nume, de parcă ar fi citit sfinții din calendar. Când ajunse la „M”, chiar sus de tot pe pagina din stânga, citi: Maricek Paul. Măi să fie! Maricek? Ca pe Cap Sec? O fi doar o coincidență? Până la urmă își puse grăbită geanta pe umăr, luă catalogul sub braț și se duse să-și ia în primire clasa și copiii.

Gusta din plin emoția pe care o provoca pătrunderea ei în clasă și ca s-o îngroașe și mai mult, aruncă de sus catalogul pe catedră și odată cu acel zgomot sec, se prezentă autoritar:

-Bună dimineața, copii! Numele meu este Iuliana Duculete și de azi, eu voi fi învățătoarea voastră…

I-a privit de sus, făcând ochii roată asupra lor și abia mai apoi s-a dus și a ocupat scaunul său de la catedră.

-Buun. Urmează acum să vă cunosc și eu pe voi. Voi citi de aici numele vostru și fiecare dintre voi când se aude strigat, se ridică frumos în picioare și răspunde prezent. Ne-am înțeles?

-Daaa! Au răspuns ei pe mai multe voci.

-Așa deci. Ia să vedem: Acaru Cristian!

-Prezent! Rosti un băiețel din banca a treia, de la fereastră.

Învățătoarea îl studie atent și văzu pe colțul băncii sale un buchet de flori, pregătit cel mai probabil de mama lui.

-Foarte bine! Ia loc acum. Așează-te la loc în bancă! Angelescu Rodica!

-Prezent! rosti o fetiță mai înaltă, chiar din spatele lui Acaru.

Angelescu ieși din bancă și înaintă până la catedră, pentru a-și depune buchetul cumpărat de mama ei. Se trezi atunci și băiatul, că el nu le-a dat pe ale sale și grăbindu-se să se scape de ele, s-a ciocnit de fata care tocmai revenea spre locul ei. Se produse un pic de dezordine, copiii amuzându-se de acea ciocnire și învățătoarea bătu din palme și strigă:

-Ia! Liniște! Ce e aici? Nu vi s-a spus de acasă că aici nu aveți voie să vorbiți neîntrebați? V-am dat eu voie să râdeți cumva?

Căuta cu privirea locul acela ocupat odinioară de Maricek, dar banca era goală în întregime. Și absolut niciun copil nu sta singur în bancă… „Vedem noi!” își spuse. Și ca să zorească un pic lucrurile, fiind foarte curioasă și nerăbdătoare să îl cunoască pe noul Maricek, trecu ea pe la fiecare bancă și își însuși de una singură, toate buchetele de flori. Apoi luându-și ochii de la mormanul de flori care acum stăteau grămadă pe catedră, le zise:

-Prea multe flori. Vă mulțumesc, dar nu trebuia să vă deranjați! Mă rog… mamele voastre. Haideți să continuăm…

Și rând pe rând, fiecare dintre ei rostea acel prezent, după care se așeza la loc.

-Lucescu Alexandru!

-Prez..

-Bine, stai jos! Așaaa…. Ce avem noi aiiici… Maricek Paul! Ia să te văd, Maricek!

Se uita tot înspre fundul clasei, dar răspunsul băiatului veni de aproape, chiar din prima bancă:

-Prezent!

Îl privea dezmăgită. Era mult prea normal, chiar frumușel. Nimic din înfățișarea lui Cap Sec.

-Ce ești tu, român?

-Sunt român, doamna învățătoare!

Răspundea bine, clar și răspicat, nu putea să-și lege glumele sale de odinioară.

-Și tatăl tău?

-Tot român, doamna învățătoare.

Simțea că pusese numai întrebări ridicole până acum. De fapt tonul cu care răspundea copilul o făcea să se simtă așa. Cu toate acestea nu avea ce să-i reproșeze, părea firesc să fie mirat la asemenea întrebări.

-Am mai avut un băiat în clasa mea pe care îl chema Maricek și era…

-Știu, doamna învățătoare!

-Cum știi? Ce știi?

-Tatăl meu a învățat cu dvs.

-Daaa? Era tatăl tău?

-Da. El a vrut să vin la dvs. Mi-a povestit numai lucruri frumoase și mi-a zis că l-ați învățat foarte multe lucruri. Mare noroc, așa mi-a spus, mare noroc ai avut, că o să înveți cu dânsa…

Iuliana Duculete îl privea pe acest băiețel guraliv cu ochi holbați, în totală stupefacție. Dacă motanul ei de acasă i-ar fi spus într-o zi, că mai vrea puțin lapte în farfurie, nu ar fi uimit-o mai mult, decât cele îndrugate acum de micul Maricek.

-Va urma-

 

 

 

 

Măruntul -V

Atunci când Maricek s-a pus în unghii că vrea morțiș să se întoarcă în România, Sonia a trebuit să-l urmeze. Nici n-avea ce face altceva. Cariera ei se terminase de mult și înțelesese asta într-un final. Cine s-o mai întrețină? Atașamentul signorei Kadar nu mergea atât de departe, chiar dacă s-a lamentat la despărțire că o să-i vină greu dacă pleacă.

Au sosit neanunțați, umplând dintr-o dată casa și viața pustie a Ioanei. Vasile renunțase la ea. O acuza că nu știe să se bucure de viață, că e stinsă ca un bec de 10 wați și lui îi trebuie o femeie lângă el, nu o plantă uscată. Ioana nu știa însă să fie altfel. Și-ar fi dorit să nu-l piardă și încercase să îi intre în toate voile, dar bucurie nu putea să-i arate, dacă nu avea de unde. Bucuria ei se pierduse încă de mult, de când o părăsise celălalt, cehoslovacul.

Sosirea lor neașteptată a fost urmată de o primire călduroasă, la fel de neașteptată. Ioana era încântată mai ales de micul Paul.

-Îți seamănă, Cătăline! Are ochii tăi! îi zise ea lui Maricek, numai că o să crească înalt după cum se vede. Bravo ție, mamă! Și îl pupă pe obraz. Maricek duse iute un deget spre față și își atinse locul acela, parcă spre a și-l întipări acolo. Nu-și amintea să-l mai fi sărutat vreodată până atunci. Privi spre Sonia și îi zâmbi complice. Hotărî să nu-i mai dea mamei sale, detalii legate de paternitatea copilului. Se simțea pe deplin împlinit în acest rol, mai ales pentru că își pierduse parcă printre degete, propria lui copilărie.

Atunci când dorea, Sonia știa să se facă plăcută. Încercă să se lipească acum de mama lui Maricek, așa cum mai înainte se lipise de signora Kadar. Numai că Ioana se arăta mai puțin interesată de activitatea ei în arena circului și în timp ce pregăteau de mâncare, o întrebă despre părinții săi. Ea înghiți de câteva ori în gol, și cu privirea dincolo de coaja spiralată a cartofului pe care îl curăța, răspunse:

-Sunt din județul Mureș, dintr-o  comună ce se cheamă Suseni. Numai mama era româncă, tata e maghiar. După ce a murit mama, tata a dat în patima băuturii. Mă punea să fac toate treburile casei, dacă nu vreau să-mi aducă mamă vitregă. Nu că îi cerusem eu asta, dar așa zicea el. Dar nimeni nu se uita la el, că îl știau de bețiv și scandalagiu. Și pe mine mă mai bătea câteodată, dar nu de asta am fugit. De când am văzut circul, că venise cu o reprezentație la Reghin, mi-am spus că asta trebuie să fac și eu. Așa eram pe atunci, mai băiețoasă. Când mă dădeam huța, m-aș fi dat și peste cap că nu mi-era frică. Și m-am rugat de ei să mă ia și pe mine în trupă, dar întâi n-au vrut că cică le trebuia acordul părinților. Mi-a dat tata un acord, de m-a învinețit. Și iar m-am dus la ei plângând. Atunci directorul a mers cu mine de mână și a vorbit cu tata. Cred că l-a plătit, nu știu că eu am stat afară, dar când a ieșit din casă avea hârtiile semnate, actele mele și mi-a spus să-mi adun niște lucruri nu prea multe, dar care îmi doresc să le iau neapărat cu mine, că s-a rezolvat.

-Nu vreau să mă laud doamna Maricek, continuă ea aprinzându-se, la început nu erau așa de vestiți. Abia de când mi-am făcut eu numărul de acrobație, a început să se vorbească despre noi. Și pe urmă, după ce a mai venit încă un trapezist, eram…cum să vă spun? La înălțime. Au urmat turnee în străinătate și mi-a fost din ce în ce mai bine, până a venit copilul.

-Adică până l-ai cunoscut pe Cătălin? se miră Ioana cu glas tare. Nu înțelegea cum o artistă frumoasă de circ, ajunge din culmea succesului să se îndăgostească de băiatul ei și să dea cu piciorul la carieră.

-Ei, n-aș zice chiar așa. Nu e vina lui. Așa a fost să fie…se încurcă Sonia în vorbe.

-Bine mamă, dacă vă iubiți, ce mai contează, clătină Ioana din cap, încă nedumerită. Și a fost să iasă copilul ăsta frumos, nu-i așa?

-A fost să iasă! repetă și Sonia, privind din nou în gol.

*

În România le-a fost bine o vreme. Ioana lucrase la Tohan și se ținuse bine chiar și în urma restructurărilor, dar salariul era foarte mic, așa că atunci când la Zărnești a apărut italianul cu firma lui de cablaje, s-a mutat imediat acolo. Deci era de la începuturi cum vine vorba și își câștigase un nume bun. Nu i-a fost greu să o introducă și pe noră-sa. Sonia s-a adaptat repede cerințelor și curând avea să se integreze destul de bine. Maricek însă nu-și putea găsi nimic de muncă, nici măcar ca salahor. Avea scuza că stă cu băiatul, dar se simțea prost când femeile plecau la muncă iar el rămânea fără rost în casă. Nu avea pământ mult împrejur, pentru a grădinări măcar. Ioana în schimb, se simțea împlinită. Să o fi văzut acum Vasile, poate alfel ar fi stat lucrurile, dar ei nu-i mai trebuiau aventuri de genul acesta. Mai ales că din când în când, un fel de gheară i se încleșta în piept și trebuia să rămână câteva clipe nemișcată până își revenea.

-Ce ai, mamă? a întrebat-o Sonia, în dimineața când se pregăteau să plece la muncă.

-Gata. Nu mai am nimic. Am amețit când m-am aplecat să mă leg la pantofi. Sunt bine acum, putem să mergem.

Dar de întors, nu s-au mai întors împreună. Pe Ioana au luat-o cu mașina salvării, iar de la spital, a ajuns la morgă. Înmormântarea s-a petrecut în liniște, nu avea cine să îi simtă prea dureros lipsa. Fusese toată viața ei, o umbră discretă. Maricek își tot ducea degetul spre obraz, mângâind unicul semn de afecțiune pe care îl primise. Însă fără Ioana, reveniseră și problemele lor familiale. Soniei nu îi convenea deloc poziția de acum în care se regăsea, aceea de întreținătoare a casei. Iar lui, peste această frustrare pe care o resimțea oricum din plin, chiar și de n-ar fi primit vreo imputare, i se părea că gestul unui inginer de la fabrică de a o lua cu mașina zi de zi, este mai mult decât colegial.

-Ce nu îți convine ție, ia spune-mi? se rățoia Sonia la el. Că nu mă chinui îndeajuns ca să-ți fac ție o plăcere? Vrei să iau autobuzul numai așa, ca să stai tu liniștit? A! Poate vrei să plătesc un taxi, de ce nu? Doar îmi dă domnul casnic, banii de cheltuială…

În atmosfera aceasta, a venit vremea ca Paul să fie înscris la școală. Numai cuvântul de școală era îndeajuns pentru a-l terifia pe Maricek. Așa că a lăsat orice mândrie de-o parte și s-a rugat de Sonia să meargă ea pentru a face formalitățile.

-Ești nebun? Să pierd eu ziua de muncă pentru prostiile tale din cap? Du-te omule tu, că tot ești liber toată ziua.

-Te rog mult, fac orice… Eu nu pot să calc pe acolo, te rog… se tânguia Maricek, redevenit în amintirile sale, copilul batjocorit de odinioară.

Și Sonia se învoi o zi întreagă pentru această treabă, care nu i-a luat mai mult decât o jumătate de oră.

-Ce credeai, că au să te mănânce ăia acolo? Îi zise ea triumfătoare, când s-a întors acasă. Chiar te rog frumos să nu-i bagi și lui Paul în cap prostii din astea. Școala e un loc unde să te duci cu drag, nu arenă cu tigri. Mi-aduc aminte cum intra Gabor între ei, nicio ezitare nu avea, ăla om… Zisese că mă învață și pe mine, dar nu l-a lăsat Santiago, că mai era și gelos, al dracului…

-Și cum a fost? O întrerupse Maricek, care era la rândul lui gelos și nu suporta să audă numele lui Santiago.

-Cum să fie? Păi nu m-a lăsat, tocmai ți-am zis. Cu toate că el se pregătea deja să spele putina. Vezi doamne, mă ocrotea din iubire…

-Nuu! De școală, zic! Cum a fost la școală? Insistă Maricek să o scoată din amintiri și o întrerupse a doua oară.

-Bine a fost! Așa cum ți-am zis… Foarte ușor. O simplă formalitate. Am prezentat la secretariat hârtiile copilului, m-a întrebat dacă am vreo preferință…Ce preferință să am, i-am zis. Nu știu pe nimeni. Și i-am povestit că am venit de afară, nu de prea mult timp. Bine, zice ea. Că și-așa la vremea asta, clasele sunt deja cam completate. Atunci n-aveți nimic împotrivă dacă îl trec aici, unde mai sunt câteva locuri…Unde? întreb eu…

-Unde? Zice și Maricek moale, cu o presimțire urâtă în gânduri.

-La doamna învățătoare Cuculete. Liliana Cuculete, parcă așa i-a zis. Stai că mi-am scris pe o hârtie… Cătăline, ce ai? Ce ți-e mă?

Așezat în fund, cu mânile amândouă în cap, Maricek îngână cu glasul sugrumat:

-Iuliana Duculete! Iuliana Duculete!

-Va urma-