Agenda unui om care se întoarce acasă după un an de zile petrecut în lumea largă, este foarte încărcată. Știam că mi-am umplut prea mult programul pentru acest concediu de numai două săptămâni. Și pe undeva, eram conștient că la plecare, mă voi putea declara mulțumit dacă aveam să bifez măcar jumătate dintre toate planurile pe care le ticluisem îndelung, atunci când înfoliam paleții dintr-un warehouse de pe coasta Scoției.
Nicidecum nu intra în socoteală o revedere cu colegii.
Dealtfel, cu aceia de la liceu cam pierdusem legătura. Nimeni dintre ei nu a avut inițiativa de a strânge rândurile vreodată. Atunci, când era cât de cât mai proaspătă amintirea, pentru că între timp… Prea multă apă a curs pe Dâmbovița.
De aceea am fost surprins când într-un hipermarket, mă aud strigat cu porecla mea din vremea aceea.
-Padre!
Întorc capul îndărăt, nu recunosc pe nimeni și revin la căruciorul meu. Mi s-a părut…îmi zic.
Băiatul de la casă se mișca iute și deja mi se făcea loc pentru a-mi pune cumpărăturile pe bandă.
Aud însă din nou:
-Padre!
Măi să fie! Care ești frate? De data asta m-am întors cu totul și am trecut în revistă pe cei care mai ședeau în spatele meu, la coadă:
Un băiat de școală, o tanti, o fetiță, un nene, alt nene, alt copil, alte două doamne…
Atunci unul din acei neni, încrețește din frunte și cu un zâmbet cam strâmb îmi zice:
-Padre, eu sunt! Chiar nu mă recunoști sau te faci?
-Ei, ba da… Cum să nu te recunosc. Scuze! Mă gândeam la ale mele.
Mi-a fost rușine să îi spun că nu îl știu. Fiecare om se crede o persoană destul de importantă și ca cineva să-ți spună că nu te știe, trebuie să fie dureros.
Oi fi eu uituc, dar nu pot fi și ingrat, îmi ziceam.
În timp ce i-am servit acel răspuns, îi analizam cu rapiditate trăsăturile să știu pe unde să-l așez în pâcla vremurilor trecute.
Faptul că m-a strigat cu un nume folosit numai în perioada liceului trebuia să fie un indiciu de folos.
Pentru că simțeam cum trec clipele prin creierii mei și-i perforează… am decis să iau taurul de coarne și să încerc o stratagemă.
L-am lăsat pe copil, să mi-o ia înainte și aparte de gândul care mă mustra pentru complicația în care mă băgasem singur, am zis:
-Ce ai mai făcut? Ai mers mai departe, după liceu?
-Cum adică? Spuse acela.
Turbam. I-auzi frate! Mă strigă și apoi nu zice nimic, lăsându-mă să mă perpelesc în o mie de presupuneri.
-La facultate! Îi zisei. Dacă te-ai înscris după liceu…
Și pentru că străinul tot nu spunea nimic și doar mă privea bovin, m-am avântat disperat mai departe:
-Că parcă tu când erai a douășpea, eu tocmai intram. Sau a unșpea?
Începuseră niște voci să mă apostrofeze că țin oamenii în loc. Voci plăcute, de femei desigur. Mi-au venit în minte cozile de la magazinele din străinătate, unde oamenii par să aibă tot timpul din lume și nimeni nu comentează…
-Du-te Padre înainte, îmi zise până la urmă omul acela, binevoind să mă salveze de la încurcătură. Dar așteaptă-mă te rog și pe mine că nu se poate să te mai scap din mână.
Aha! Deci pentru el eu sunt un fel de canar, sau guguștiuc ceva, ca să mă țină în mâini… Îmi ziceam.
Dar chiar eram prins. Mă intriga sincopa memoriei mele. Nici măcar acum, după ce schimbasem acele vorbe nu îmi dădeam seama cine e personajul.
Tot timpul cât a durat până a trecut și el prin dreptul casierului mi-am stors mintea, dar degeaba.
Apropiindu-se, îmi zise de la distanță:
-Lasă, că mi-am dat seama că nu mă recunoști. Nu te mai chinui. Sunt Mandu, băi! Eugen…Diogene. Ce naiba te-ai ramolit așa de tot? Și în timp ce se căznea să-mi împrospăteze memoria, el își completa explicațiile cu un gest de punere a palmei peste frunte, ca prefigurare a fostului breton.
O frunte care acum i se dusese până către creștet.
Adică domnul acesta în vârstă a fost coleg de clasă cu mine? Îmi ziceam stupefiat.
-Ei lasă că nici tu nu mai ești junele care te închipui, râse acela de mirarea mea, trădată puternic de ochii holbați.
-Da măi, chiar nu te mai cunoșteam, recunoscui eu înfrânt.
-Păi era clar cum te dădeai pe după cireș… Auzi la el: A unșpea, a doișpea…Și ce facultate? Nu știi că eu n-am putut să mai merg nicăieri?
-Diogene, acuma dacă tot începuși, nu te mai opri. Povestește-mi tu tot, i-am zis eu făcând ochii roată împrejur să văd unde ne-am putea retrage.
El avea doar un pachet de țigări și o pâine, însă eu țineam în mâini două sacoșe pline.
-Mergem la firmă la mine, îmi spuse. E aproape și stăm și noi ca oamenii, la o poveste. Sunt zeci de ani de când nu ne-am văzut.
-Ce firmă ai? Îl întrebai eu. Cu ce te ocupi?
-A, nu…Eu sunt șofer. Lucrez cu State, Putinică dacă-l mai știi. La el adică… Ce o să se mai bucure și el când o să te vadă. Mai știi ce se ținea după tine la toate orele, că îi dădeai să copieze…
-Daaa…Astea nu le-am uitat, făcui eu. Am probleme cu recunoașterea figurilor, însă întâmplările parcă mai ieri le-am trăit. De exemplu, pe Putinică am fost supărat foarte tare și nu știu dacă s-ar cuveni acum să-i aduc aminte…
-Adu-mi mie!
-Atunci măi… Când ne-a pus pe toți să chiulim, la dna Olteanu. A mers de la unul la altul și pe mine m-a pus în fața faptului împlinit… Vor toți Padre, ce dr… Chiulește și Rodica, n-o să fii tu ăla care să trădezi. Mie îmi era necaz, că îmi era dragă profesoara. Și mai ales mă pregătisem pentru ora aceea. Ținteam un zece cu care aș fi surclasat-o tocmai pe Rodica. Știi că ea era tocilară și învăța la toate materiile. Aveam și eu câteva unde voiam să fiu cel mai bun, așa cum erai tu spre exemplu, la filozofie…
-Daa, făcu Diogene pe gânduri. Băi, chiar mi-a plăcut. Dar apoi parcă scuturându-se de niște regrete, mă întrebă:
-Și cum a mai fost? Că uite, eu nu știu…
-Cum să fie? După ce am ieșit toți din școală, s-a întors el ca un nemernic și s-a înființat la tovarășa profesoară.
-Da?! Păi tu de unde știi?
-Mi-a spus chiar dânsa, mai apoi. Când m-a oprit să-mi spună că atunci s-a simțit foarte dezamăgită de mine..
-Hai măi! Și?…Ce ți-a zis?
-Până la urmă a înțeles și dânsa că a fost un aranjament. Dar era târziu să mai schimbe ceva… Că de-aia a făcut el așa… Să se ducă milogindu-se că nu e nimeni de la clasă, dar el își dorește foarte mult ora… Că are situație de corigență și își dorește mult să o îndrepte.
„Cât îți trebuie?” … „Cred că 7, tovarășa profesoară”… Și i-a dat un 8, fără să-l mai asculte, fiindcă a fost cuminte. Iar noi ceilalți, am primit cu toții câte un 3, ora viitoare când ne asculta fulger și până deschideam noi gura, ea decreta: „Stai jos, 3”…Nici asta nu-ți amintești?
-N-am cum, Padre. Eu atunci deja nu mai eram printre voi. Știi.. Dar apoi își întrerupse șirul gândurilor printr-o exclamație:
-Al dr.. a fost Putinică ăsta, de când l-a făcut mă-sa. Tonul lui era mai degrabă admirativ.
Tăcui, urmându-l către sediul firmei unde zicea că lucrează cu fostul nostru coleg.
Îi priveam silueta și mă gândeam la acel: „N-am mai fost printre voi…” pe care îl scăpase.
El se orientase către Istorie-Filozofie. Istoria îmi plăcuse și mie, mai puțin Filozofia însă.
-Cum împaci tu măi Diogene, clasicii cu materialiștii dialectici?
-Eeei!…Elucubrațiile minții, spunea el pe atunci.
Și deodată toate aspirațiile sale s-au năruit. Fratele său mai mare încercase să treacă Dunărea, să fugă din țară. L-au împușcat grănicerii și năruiseră două destine dintr-un foc. Pe Alexandru îl uciseseră pe loc. Lui Eugen în schimb, îi blocaseră drumul către facultate și mai mult decât atât, supus la interogatorii lungi și umilitoare, îi ciuntiseră încrederea în viață, în oameni și în el însuși, făcându-l sperios și moale.
Ajunși în fața unei uși pe care scria DIRECTOR cu litere aurite, Diogene a ciocănit timid în puținul locaș necapitonat dimprejurul clanței.
-Intră! S-a auzit o invitație autoritară, care părea să-i admită doar capul lui Eugen. De acolo, din acea crăpătură, acesta a spus:
-Șefu, se poate?
-Ce să se poată, Mandule? Ce să se poată…Unde trebuia să-mi fii tu acuma?
-Șefu, numai puțin vă rog… Am o surpriză pentru dvs. L-am întâlnit pe Padre și eram sigur că o să vă bucurați de revedere.
-Pe cine?
Dar bietul Eugen nu mai așteptase altă aprobare. Mă luă și mă împinse în față, ca pe un scut protector.
Avusei timp înainte de a păși către impozantul birou al lui State ca să-i surpind privirea mai mult sau mai puțin furișată, către ceasul atârnat dinainte, pe peretele din fața sa.
-Aaa, Padre… schiță Putinică un zâmbet formal.
M-am dus spre el cu mâna întinsă și m-am simțit penibil descoperind acea „știință” pe care și-o însușesc oamenii mici de caracter, de „a da noroc”. Își țin brațul apropiat de corp și oferă o înclinație destul de redusă din cot, astfel încât tu trebuie să plusezi întinderea și să conștientizezi totodată cine cui, îi e superior.
-Să aduc niște cafele? Întrebă servil, Diogene.
-Eu vreau un ceai mai bine că dacă mai beau și cafeaua asta, îmi zdruncin rău nervii, zise State.
-Eu nu vreau nimic, spusei eu.
-Lasă băi Padre, că vrei. Nu-mi spune mie că nu vrei. O pupi și tu acolo, doar nu vrei să fii nepoliticos… Și râse scurt. Mie îmi aducea aminte de acel : „Doar nu vrei să fii trădător”…
Cât a lipsit Eugen, aproape că nu am discutat nimic. S-a rățoit la niște telefoane, ca pentru urechile mele, cu niște oameni dintre care unul a fost un datornic. Când vorbea, mai arunca ochii din în când spre mine, de parcă se aștepta ca eu să-l aprob întru totul. Gesticula cu mâna la care brățara galbenă, de aur poate, dar sigur de prost gust, îi zăngănea la încheietură… Cu venele umflate la gât striga:
–Cât să te mai las băi Gogule, cât să te mai las…Spune tu. Da nu așa.. Zi-mi o dată precisă, la data de cutare, gata…Nu băă!…Și ce-i dacă e valută? Nici la mine nu-mi răsar banii din gazon. Fii atent la mine!…Ascultă-ți zic, gata!…Urmărește-mă! Azi suntem în nouă. Luna viitoare pe zece, zece bă, ca să ții minte. Ai avut și tu vreodată nota asta? Și-mi făcea mie cu ochiul spunând asta. Te prezinți la mine cu toți banii în dinți. Ora?.. Tot zece. Să fii tu al dr…, dacă nu, stricăm prietenia. Și gata, că am treabă. Nu mai stau la discuții. Să nu vin eu la tine, Gogule, că e mai rău. Bineee…Să te vedem.
Cât vorbise, mă uitasem la el, dar mai mult pe furiș că nu-mi plăcea complicitatea cu care mă privea, ca și cum amândoi aveam să mergem peste acel Gogu și să-i cerem socoteală. Și în școală avusese acel trup bondoc, otova de la picioare până la capul mare, sprijinit pe un gât extrem de gros. Acum îți dădea senzația unui mistreț din fața căruia dacă nu te dai la o parte, va trece prin tine. Ba și atunci semăna cu un mistreț, dacă mă gândesc mai bine. I s-ar fi potrivit mai bine o poreclă de „Mistrețul”… Cine i-o fi zis Putinică? Și de ce?, mă gândeam eu, când Putinică îl perpelea pe interlocutorul său.
-Ești bun, ești prost Padre, ține minte de la mine. Îmi spuse după ce aruncă telefonul peste agenda din fața sa. Eu sunt pâinea lui Dumnezeu, da să nu mă calci pe coadă că ai belit-o cu mine. Nu Mandule? Îi zise lui Diogene care apăruse cu fundul înainte, ținând în mâini tava pregătită de secretară.
-Da, șefu! Aprobă acesta neștiind de fapt ce fusese întrebat.
Am băut acea cafea în silă. Oricât zahăr i-ar fi pus secretara nu mi-ar fi luat amarul de la dezgustul acelei întâlniri. Răspundeam scurt, numai la întrebări adresate, gândindu-mă tot timpul când se cădea ca să mă retrag pentru a rămâne în amintirea lor același om politicos și bun. Adică prost, în limbajul lui Putinică. Le-am ascuns că am plecat de la catedră, să muncesc pentru bani mai mulți în străinătate. Le-am spus realitatea din urmă cu trei ani, când eram profesor de română la Bragadiru. Așa mi-a venit.
-Te-ai cam ascuțit Padre, rânji Stere măsurându-mă din ochi, când mă ridicasem să plec. Și nici culoarea nu-mi place la tine. Schimbă-ți regimul dacă vezi că nu-ți priește. Oi fi și tu vre-un „vagin” din ăla, sulfuros?
-Vegan. Îl corectă Eugen cu sfială.
-Știu mă, boule. Îi întoarse Putinică furios. Dacă ești tu prost nu trebuie să-i crezi și pe-alții…Dar tu nu te prinzi, aia e! Și știi de ce?
Bietul Eugen, tăcea fâstâcit. Pe de o parte rușinat de impresia mea față de imaginea lui șifonată, pe de altă parte îngrijorat că îl supărase pe șeful său.
-Că ești nebătut, bă! Continuă acela amuzat dintr-o dată de propria glumă. Și îmi făcu șmecherește din ochi. Eu îi evitai din nou privirea uitându-mă către ceasul din perete.
-Ce a trecut timpul…
Dar Putinică nu se lăsă. Îl apucase verva, acum când eu eram deja în picioare:
-Hai Padre, că nu ne-ai răspuns. E adevărat? Te ții de regimuri din alea de c…t, de ce ești așa de slab?
-Nuu..am răspuns eu fără să mă gândesc prea mult. De la citostatice.
Nu știu ce mi-a venit. Să fac o glumă, să le văd reacția…Dar cât mă chinuise el ascultându-l cum se umflă în pene, a fost așa…un fel de răzbunare macabră.
A rămas cu gura strâmbă de la râsul pe care și l-a blocat. Și n-a mai comentat. S-a ridicat să mă conducă însă până la ușă și chiar mi-a strâns palma cu ambele sale mâini zornăitoare.
Iată că are totuși considerație pentru ceva. Intuiește că boala te găsește din orice poziție socială te-ai afla.
Astfel gândeam când coboram scările spre ieșire. Secretara, care nu fusese acolo când am sosit, mă întâmpină cu o privire plăcută.
Zâmbetul ei mă întinerii și mă făcu să uit de spectrul cancerului pe care mi-l inventasem într-un mod necugetat.
Speram acum inconștient, ca fața prietenoasă a frumoasei secretare, mă va primeni și-mi va îndepărta murdăria cu care mă lăsasem mânjit de fostul meu coleg de liceu.
Mă apucai să o complimentez și să-i laud gustul grozavei cafele, pe care în realitate de-abia o sorbisem, cu scârbă.
Tocmai atunci se auzi de sus, glasul puternic al lui Putinică, ce nu se împiedica de capitonajul ușii sale, cum îl admonestează pe Diogene:
-Băi Mandule, de câte ori ți-am spus eu ție că nu te țin aici ca să te gândești tu. Tu ești aici ca să asculți de mine, ce nu s-a-nțeles? Nu-mi vii mie aici cu toți distrușii ca să-mi mănânci mie timpul, da? Că poveștile de pe vremea școlii nu-ți țin de foame… Bă, e clar?
M-am uitat atunci jenat de ce-mi auzeau urechile, spre tânăra secetară.
Dar și ei, dintr-o dată i se consumase tot creditul de drăgălășenie. Mă privea pieziș, cu aerul că-mi spune: M-ai păcălit și mi-ai băut cafeaua, ce-oi mai vrea acum? Hai mai iute, caută-mă pe afară…
Afară începuse să plouă. Dar și de-aș fi avut umbrelă nu aș fi putut-o purta din cauza celor două sacoșe. Picăturile reci mi se prelingeau, pe față, pe gât și-mi intrau pe sub haine.
Numai Tu, Doamne, ne mai poți spăla acum, de murdăria în care băltim, îmi spuneam.
Lăsam în urmă un timp irosit. Odată cu asta lăsam o parte din trecut și chiar o parte din prezent. Numai viitorul conta de aici înainte.
