Nea Petre, bloggerul misterios

Fac precizarea că povestirea aceasta nu-i decât o poveste. O mărgică desfăcută de pe firul închipuirilor mele. Pentru a-i da însă o patină de autenticitate, mi-am permis să împrumut numele unor bloggeri reali, cunoscuți și populari în galaxia noastră, pe câmpul plin de stele al blogosferei. Am cerut întucâtva permisiunea, dar tot iau în considerare ca vreunul dintre ei să fie deranjat de ipostaza în care se regăsește și să-mi ceară cumva, poate de pe e-mail, să retractez. În cazul acesta, îmi prezint scuzele cu anticipație, încă de pe acum, iar acest text va fi retras numaidecât, ca și cum nici n-ar fi existat. În aceeași discreție nu voi divulga nici persoana care mi-a cerut-o. Dar poate totuși îi va plăcea, sper eu, și nu voi primi o astfel de solicitare. Un scriitor la rându-i, un plăsmuitor, să se vadă înfățișat ca personaj. Mie mi s-a părut interesant și mărturisesc că m-a amuzat să scriu această lucrare…

Sunt doi ani de când, printre bloggeri, își făcuse apariția un scriitor foarte prolific. La fiecare două zile apărea câte ceva. Și faptul că scria mult n-ar fi constituit în sine, un amănunt așa de grozav. În ziua de azi, când nu trebuie să mai ții stiloul în mână, pare lesne oricui. Se apucă ei de scris elevii de Generală, cu nici zece cărți citite la viața lor… Dar povestirile sale musteau de viață, o viață din vremurile îndepărtate ale bunicilor noștri. Și cum celor care se considerau mai vârstnici, cum ar fi Condei, sau George-B, cărora trăind și văzând multe, li se părea că dețin până atunci monopolul venerabilității, erau intrigați de vârsta bloggerului, Condei și-a permis chiar o glumă la un moment dat, într-un comentariu:

„Nea Petre, ce bine am petrecut citindu-vă. Numai bunicul îmi povestea așa de frumos. Și nu mă pricep să ocolesc mai mult… Vă supărați dacă vă pun o întrebare nelalocul ei, anume despre vârstă?”

„Dvs. ați zis-o! Eu nu mi-aș fi îngăduit să ocolesc nici măcar atât, pentru că la vârsta mea, vă închipuiți că amețesc. Pot să vă fac precizarea că sunt un nepot de-al lui Burebista. O spiță…”

Așa a venit răspunsul celui care se semna „Petrece cu mine”. După aceea, Potecuța a preluat și ea numele de nea Petre într-un alt comentariu călduros și de atunci, toți s-au învățat să-i zică așa. În trei luni, povestitorul acesta misterios a devenit celebru. Toți îl citeau pe nea Petre și îi cereau lămuriri suplimentare. Îl rugau să scrie încă mai mult și mai mult. Nea Petre avea povestiri din război, ori din închisorile comuniste, care te țineau cu sufletul la gură și distanța de la una la cealaltă părea mereu prea lungă, cu toate că apăreau cu regularitatea unui metronom. Chiar și Racolta Petru, care de obicei nu scria comentarii pe parcursul povestirilor, ci numai arăta că le gustă, dând steluța de apreciere cu conștiinciozitate, a scris totuși o dată:

-Abia aștept să văd ce urmează!

Condei însă a mers mai departe și i-a trimis un mesaj pe e-mail:

„…Dragă domnule Panait, i s-a adresat… Sunt foarte onorat să vă scriu această scrisoare. Nu știu dacă cifra 23 de lângă numele dvs. de pe adresa de e-mail, reprezintă ceva. Poate este ziua de naștere, poate trimite la una din zilele revoluției din 89, insurecția din 44, sau poate ați pus-o pur și simplu la întâmplare… Dar mintea mea se tot întreabă de nu o fi totuși chiar anul nașterii. Ar explica până la urmă de unde știți toate câte le scrieți. De-ar fi așa, ori altfel, vă încredințez oricum de toată considerația mea, pentru că îmi dau seama de câtă muncă ar fi fost nevoie să vă documentați corespunzător. În oricare dintre cazuri, iertați-mi vă rog insistența aceasta absurdă asupra vârstei. A fost o curiozitate pe care nu mi-o pot explica nici eu. Țin doar să vă mărturisesc că sunt foarte intrigat de cât de mult m-ați acaparat cu personalitatea dvs. Nu am mai produs nimic în ultima vreme. Și deși începusem două romane, pe care le scriam în paralel și cu care ajunsesem către final, acum sunt zero. Coală albă. M-am redus la condiția unui cititor avid de povestirile dvs., ca probabil toți ceilalți care vă urmăresc și aștept în rând cu ei noul episod pe care ni-l serviți cu porția și niciodată până la sațiu. De ce nu scrieți totul deodată, într-o carte? Vă garantez că ar avea foarte mult succes pe piața românească și nu numai. Asigurându-vă de un profund respect din partea mea și de toată susținerea de care aș putea fi în stare, vă doresc multă, multă sănătate și putere de scris. Al dvs., Condei.”

Era în data de 14 septembrie, chiar de Ziua Crucii, când i-a scris. Condei se frământa nerăbdător, în așteptarea unui răspuns din partea domnului Panait, alias Petrece cu mine. Însă nu numai că n-a primit nimic pe e-mail, dar nea Petre a dispărut pur și simplu. Nicio postare nu a mai venit din partea lui. Câteva zile oamenii au așteptat cu înțelegere. În fond, care dintre ei scrisese vreodată cu atâta periodicitate? O mai fi având omul și alte treburi… Dar după o săptămână, îngrijorarea îi cuprinsese pe toți. La o vârstă mai înaintată,  pragul dintre sănătate către boală e trecut foarte ușor, iar invers prea cu anevoie. Nimeni nu mai comenta de multă vreme și fiecare își posta textul într-o tăcere stranie. Chiar bancurile lui Racolta Petru, alese ca de fiecare dată cu grijă, și care erau analizate altădată fiecare în parte, abia au primit un comentariu sec de la o doamnă cititoare: Sunt frumoase. Nimeni nu a mai zis că a râs de s-a prăpădit, ca până acum. Au publicat Cristian Lisandru, pelerinul neobosit pe linia destinului, Vorbe bune și-a pus pe versuri notele inimii sale fierbinți…Degeaba. N-au fost urmări. O poezie de-a lui Al Phagora, din aceea sibilică, l-a determinat și pe Condei să-și publice una scrisă de el mai demult, dar care era cumva în aceeași temă. Imediat, la cinci minute după asta, Daniela i-a dat like-ul și l-a întrebat, ca într-o doară: „Ce mai face nea Petre? De ce nu mai scrie?”. A fost ca un trosnet mic de creangă ruptă pe înălțimi, care în urmă declanșează o avalanșă. Că dintr-o dată apoi, au început o mulțime de alte comentarii. Toți îl chestinau pe Condei de activitatea lui nea Petre. Prin nu se știe ce asociație de idei, se considera a fi o legătură între aceștia. De nu era acel e-mail pe care i-l trimisese, el ar fi răspuns simplu, că nu știe. În fond, nu-l cunoscuse niciodată. Dar se simțea vinovat. Era destul de stranie această dispariție, exact după ce i-a scris. Oare l-a jignit? Sau ce s-o fi putut întâmpla? Condei nu a știut să răspundă întrebărilor. Norocul său a constat într-un material al Aurei B. Lupu, care în sfârșit a suscitat interes și niște comentarii. Condei a ieșit din pagină și după asta, el nu a mai deschis blogul. „Voi scrie la romanele mele și gata!”. Vorbă să fie! Când scria într-o zi zece rânduri, în ziua următoare ștergea trei pagini. În ritmul ăsta, în loc să sporească, mai rău se subțiau cărțile sale. La un roman, atâta a tot modificat, încât până la urmă s-a enervat și l-a șters definitiv. Toate îl nemulțumeau și pasa proastă nu părea să-l mai părăsească. Așa a trecut vremea până la 1 Decembrie, Ziua Națională a României. Cu această ocazie, Condei s-a gândit să compună o odă în cinstea ei. Nu era nici pe departe satisfăcut de rezultat, dar a făcut rabat de la calitate, de dragul sentimentelor sale patriotice. Și-a zis că e mai importantă dragostea de țară, decât scrupulele critice, așa că s-a hotărât să o publice și a redeschis astfel pagina lui de blog.  Acolo era efervescență mare. Se întorsese Nea Petre și blogosfera era ca un stup, unde zumzăie albinele când înfloresc salcâmii. El își depănase o întâmplare personală, de cum au pus la cale, cu alți camarazi de-ai săi, sărbătorirea acestei zile, culmea sfidării, tocmai într-un lagăr hortyst. Vuia blogul de comentarii. Toți se bucurau de întoarcerea simpaticului bătrân. Poezia lui Condei a trecut în umbră, necitită. Nimeni nu observase absența, ori prezența lui. Resemnat și totuși bucuros să vadă că omul e teafăr, s-a pornit din nou să-i scrie:

„Dragă domnule Panait. Sper să nu vă fi supărat în vreun fel cu scrisoarea mea de mai înainte. Am fost îngrijorat în toate felurile și din frica de a nu vă greși din nou, nu adaug nimic mai mult. Decât să vă spun că sunt foarte bucuros să aflu că sunteți bine, sănătos și doresc din inimă să vă urez, toate cele bune. Al dvs., Condei”

De data aceasta primi și răspuns, la două zile imediat:

„Dragă domnule…Condei. Spune ce vrei și nu te mai da după cireș. Ai zis că s-ar scrie o carte cu mult succes. Ce înseamnă asta? Adică e rost de bani? Laie, ori bălaie! Cum vrei să ajuți? Publici dumneata? Sau cum? Să știi că dacă nu îmi vii cu ceva serios, toate astea vor dispărea. Le dau foc! Îți spun sub cuvânt de onoare. Te aștept până la Sfântul Nicolae cu o ofertă, nu mai mult. Îmi trebuie niște bani, urgent!”

Din bucuria pe care a avut-o când văzuse că are răspuns, Condei s-a simțit șocat citind toate astea. Se tot frământa ce vrea să însemne și nu reușea să înțeleagă. Ca de fiecare dată când avea o problemă mai dificilă, a apelat la fratele său, punându-i cu forward, corespondența dintre el și nea Petre.

-Tu ce zici? Și ce m-ai învăța să fac?

Minuțios ca de obicei, Ștefan i-a răspuns prompt:

-Nu este aceeași persoană cel care ți-a răspuns acum, cu cel care a scris povestirile.

-De ce spui asta? Ce te face să crezi că sunt persoane diferite?

-Păi este destul de limpede. Omul povestirilor era pe deasupra lucrurilor materiale. Dar rezultă clar și din modul de exprimare. Acesta din e-mail te ia din scurt și… foarte important, nu prețuiește valoarea artistică decât dacă s-ar materializa cumva. Eu cred că acele însemnări sunt scrise pe niște caiete („Le dau foc!”) ajunse acum în posesia unui moștenitor de-al lui Panait și care s-a săturat de vorbe laudative. Are nevoie de bani și asta și pretinde.

-Dacă sunt însemnări pe caiete, înseamnă că sunt autentice. Sunt niște manuscrise de o valoare inestimabilă!

-Tot ce se poate. Numai vezi să nu-i scrii și lui că le apreciezi astfel. Oricum… Doar nu vrei să le cumperi?

-Chiar nu știu ce să fac. M-a speriat cu amenințarea aia. Dacă s-ar pierde, m-aș simți răspunzător.

-Mă tem că așteptările lui sunt mai mari decât posibilitățile tale. Trebuie să afli și tu mai precis ce anume vrea. Și caută să mai câștigi timp…

Condei s-a apucat de o nouă scrisoare:

„Dragă domnule… Panait. Nu știu dacă să vă mai spun astfel, pentru că în momentul acesta nu știu cu cine vorbesc. Înainte de toate vă informez că aruncatul pe foc este ultima dintre soluții, în intenția dvs. de a valorifica în vreun fel manuscrisul. Prea multă căldură nu produce, vă garantez. Altfel stau lucrurile dacă vorbim despre căldură sufletească. Vă voi ruga să cumpăniți mai bine și să luați în considerare că mă arăt în continuare interesat de el, dar ultimatumul pe care mi-l dați nu se poate accepta, deoarece eu nu stau la o aruncătură de băț și sunt sub contract, la muncă în Scoția. Vă aștept cu gânduri mai bune și vă rog să îmi dați șansa de a ne cunoaște cum se cuvine și a vă dovedi că sunt un om care își dorește foarte mult să ne înțelegem cumsecade. Dar în termeni rezonabili. Cu stimă”

Ca și rândul trecut, răspunsul nu s-a lăsat așteptat. A apărut încă și mai rapid, după numai trei ore:

„Domnule…Condei. Numele meu este chiar Panait, dar nu e treaba dumitale să-ți spun mai multe. Cel puțin, nu acum. Aș încerca să-ți înțeleg problema când te plângi de depărtare, dar de data asta nu e treaba mea să o fac. Eu vreau să scap cât mai iute de ele și punct. Am motivele mele personale iar dacă aș fi primit și niște bani ar fi fost foarte bine, dacă nu…asta e. De haram au fost, de haram s-or duce. Anul Nou, ultimul termen. O mie de lire. Mi-aduci și le ai. Două caiete și jumătate sunt publicate. Mai sunt trei neatinse, plus jumătatea aialaltă. Ți le dau pe toate și le publici dacă vrei sub numele dumitale. Mie nu-mi pasă de Petrece cu mine. Nici nu vreau să mai știu de el. Pa.”

Condei a citit o dată, apoi încă o dată și încă o dată. Tot nu înțelegea. Deși enunțul fusese destul de clar formulat. Laconic, mai exact. A fost prezentată marfa și a fost cerut prețul. Ce era așa greu de priceput? Dar Condei nu putea să înțeleagă nici în ruptul capului, cum s-a ajuns la asta. De la niște povestiri atât de frumoase… De interesante. Nu! Nu putea să le lase pradă distrugerii. Sub nicio formă. Chiar dacă nu le lua să și le însușească. Autorul avea tot dreptul să-și păstreze numele. Un nume care se potrivește cu al uzurpatorului, dar nu e una și aceeași persoană, cum bine zisese Ștefan. S-a gândit să-l sune, să se mai consulte cu el.

-N-am timp acum! Dacă nu e ceva urgent, te rog nu te supăra, dar să vorbești iute. Pregătesc o conferință. Am…

-Nu! Nu e urgent…Dacă ești bine, hai că te las acum…Vorbim altădată, pa!

După ce a închis, Condei se gândea: „E urgent, cum nu… Azi e deja 2 Decembrie. Și nici n-am atâția bani… Dar Mihai? Să-i zic și lui, să vedem, el ce crede…”

Mihai Hai-Hui a fost primul care l-a luat în primire când a intrat pe blog. Îl leagă de el o ciudată amiciție. Nu sunt la fel, se contrazic pe diverse teme, dar se stimează reciproc. Și lucrează în U.K…. Ce prostie să-i spună ăluia că lucrează în Scoția. I-a cerut banii în lire. Știe el cum se câștigă banii ăștia? Așa că i-a scris lui Mihai. I-a spus tot, de la început la sfârșit și i-a zis și despre suma pretinsă.

„Dragă Condei… Ce să-ți fac? Te-a mirosit ăla că ai suflet prea simțitor și te taxează. Dă-l în mă-sa cu manuscrisele lui. N-ai tu povestiri? De ce să dai bani pentru ale altuia? Și… sper că nu te-ai gândit și la mine când mi-ai pomenit despre bani. Mi-ai jigni inteligența. Eu nu mă las jecmănit atât de ușor. Știi, nu? Sunt de acord cu tine cu o singură chestie. Dacă faci publică situația asta pe blog, îi șifonezi imaginea acelui om, care chiar merită toată cinstea. Nea Petre a fost de un mare caracter. Spun că a fost, pentru că numai așa se explică apariția de acum a uzurpatorului, cum bine l-ai numit.”

Condei s-a apucat atunci să-i scrie și Aurei B. Lupu. De-a fir a păr, i-a spus tot. Nici Aura nu s-a lăsat așteptată.

„Înțeleg prin ce treci și îmi pare tare rău de ce ți se întâmplă. Mă enervează la culme când am de a face cu oameni ca acela care încearcă să te șantajeze. Nu i-aș da bani în veci. Dar m-am consultat și cu Adi. Și el e de părere că ar fi păcat să se piardă manuscrisele. Și atunci? Zic să facem totuși o chetă. Eu așa propun.”

*

În dimineața zilei următoare, Mihai s-a trezit tot devreme. Urma să fie liber până după sărbători și ar fi vrut să doarmă mai mult, dar nu a reușit datorită obișnuinței sale de a dormi iepurește. Un miros foarte îmbietor de cafea, răzbătea dinspre bucătărie.

-Te-ai sculat deja? L-a întrebat soția, zâmbindu-i galeș.

-Dacă nu m-ai lăsat tu cu cafeaua asta… Făcu bărbatul pe bosumflatul.

O sărută și se așeză la locul lui, din capul mesei.

-M-am tot gândit la problema aia cu manuscrisul… Începu Dana să vorbească.

-Să nu-mi zici de manuscris, te rog. Nu așa de devreme. Condei ăsta e un naiv care nici la anii lui nu se învață minte. Ăla l-a mirosit și îl șantazează exploatându-i slăbiciunea. De ce le-ar da foc? Îi cer cumva de mâncare caietele alea? Eu zic că joacă la cacealma.

-Dar dacă nebunul ăla chiar le arde? Simt că avem cu toții o răspundere. Nu numai Condei. De ce ar fi grija lui în exclusivitate?

-Pentru că pe el l-a mâncat în locul unde se așează, să se arate interesat. Să îi dea ăluia idei.

-Hai măi, Mihai!…

-Știu, Dana. M-am gândit și eu. Dar de ce i-a cerut tocmai lui, banii? Ar fi îndrăznit să-mi ceară mie? Auzi la el… lire! Nu lei, omul vrea lire… Cine să dea toți banii ăștia?

-Dar o parte ai fi de acord, nu? Dacă am face noi o chetă?

-O chetă? Nu… Îi distrugem omului reputația.

-Ce reputație, Mihai? Omul acela a fost un om de seamă. Reiese din scrierile sale. Nu se pretindea un blogger. Dar scriitor va rămâne indiferent ce ar urma. Manuscrisele sale sunt dovada. Cu condiția să nu i le pună pe foc un nebun care a pus mâna pe ele.

O luminiță i s-a aprins în gânduri bărbatului. Știa că Dana are dreptate. Și ei chiar se duceau de sărbători acasă. Ar putea să-l privească în ochi pe acela și să-l înfrunte. Da, îi va da banii. Îi va da economiile lor puse deoparte pentru vacanța de la vară. Vor mai fi și alte veri. Sorbi lung din cafea, pe gânduri.

Mai târziu îl înștiință pe Condei de hotărârea lui.

Nespusă i-a fost bucuria aceluia. Dar își zicea că nu ar fi corect ca Dana și Mihai să-și sacrifice economiile. Aura susținea deja că rușinea chetei nu avea să-l afecteze pe nea Petre. Acum aude că și Dana ar fi fost de părerea asta. Și dacă totuși s-ar organiza o chetă? Dacă i-ar cere pentru asta și sprijinul Potecuței? Sensibilitatea ei sparge multe armuri și ajunge direct la inimă. Ea va ști să vorbească cel mai bine cu oamenii. Așa că i-a scris și i-a povestit tot.

Cu emoția încă vie de pe urma lecturii, Potecuța a postat o nouă scrisoare pe pagina ei de blog:

„Dragă…, îți scriu iar, dar simt că e prima oară. Scrisorii mele de data asta îi pun destinatar. Îți scriu ție și ție și ție… Tuturor care aveți dragoste de Dumnezeu și de oamenii frumoși, plăsmuiți de El. Altădată călătoream pe curcubeu și așteptam ca tu să îți ridici ochii către mine. Voiam să mă poftești, înainte de a-ți cânta colindul meu de la fereastră. Acum îți bat la ușa inimii și te rog… Vă rog să mă primiți, pentru a vă și cere ceva. Ceva care nu e pentru mine, dar simt că bucuria ar fi a mea, să am înțelegerea voastră. Îl știți pe nea Petre. Îl mai știți? Dar l-ați știut oare vreodată? Nimeni nu l-a cunoscut cu adevărat, cu toate că asta și-ar fi dorit. Pentru asta ne scria. Iar acum a fost răpit. Cineva i-a furat identitatea și și-a însușit manuscrisele dumisale. Pretinde bani ca să nu le dea foc. L-am lăsa noi oare să facă asta? Nea Petre s-a bucurat să petreacă împreună cu noi ultima postață a vieții sale. Așa s-a petrecut, povestindu-ne viața lui, care nu a fost nicidecum plină de petreceri. A trăit greu, pe muchie de cuțit și a găsit puterea până la sfârșit să scrie despre toate astea. Le-a așternut pe niște caiete. Ne dorim aceste caiete, nu-i așa? Trebuie să strângem bani. Contribuiți? Vă rog din suflet! Avem și un termen scadent, din păcate. Până la Anul Nou! Iertați-mă pentru tot…Bucuria sărbătorilor să nu vă fie întinată de micimea de suflet a unora. Fiți voi buni, când alții nu sunt în stare!”

Iar comentariile au venit droaie, cu sutele:

-Care este contul?

-Unde trimit banii?

-Potecuța, ai uitat să ne spui cum facem să ajutăm…

Potecuța nu uitase, dar nici ea nu știa. Dana s-a îngrijit să deschidă două conturi, în lei și în valută și l-a pus pe Mihai să le posteze.

Dar ei niciodată nu i-au scris lui Panait. Numai prin Condei țineau legătura. I-au zis să stabilească întâlnirea la Otopeni, pe 24, când le sosea avionul. Mult mai devreme de Anul Nou, dar nu era încă și mai bine? Strânseseră suma, ba erau chiar și mai mulți decât le trebuia. Se gândiseră deja cum să facă. Atunci când se vor isprăvi contribuțiile oamenilor, că tot mai veneau încă bani în aceste conturi, vor împărți totul pe numărul participanților și vor opri câte o sumă egală, de la fiecare. Restul îl vor restitui oamenilor îndărăt, cu mulțumiri.

*

Când au ieșit pe poarta aeroportului, se uitau amândoi în toate părțile, dar nimeni nu venea înaintea lor. Chiar dacă ceilalți pasageri ai aeronavei se răspândiseră unul câte unul plecând fiecare în drumul său, Dana și Mihai au rămas acolo, în sala de așteptare.

– Să se fi încurcat? Zise Dana.

-A încurcat sticlele, ce să încurce… Mormăi Mihai printre dinți.

O femeie cu o fetiță de mână privea tânara pereche dintr-o margine și la un moment dat s-a hotărât să vină spre ei.

-Dumneavoastră sunteți Condei?

-Nu sunt Condei, dar sunt acela cu care aveți treabă.

-Este Mihai Hai-Hui! Șopti fetița, care îl recunoscuse din postările de pe blog. Și cu Dana, soția lui.

-Acum, că știți cu cine vorbiți, poate ne faceți și nouă un pustiu de bine, să ne spuneți cu cine avem noi de-a face. Așa s-ar cuveni nu-i așa?

-Sunt doamna Panait! Se prezentă femeia.

-Dumneavoastră sunteți așadar, uzurpatoarea? Exclamă Mihai ridicându-și de pe cap șepcuța și scărpinându-și creștetul cu cozorocul ei.

Dana știa că ăsta e semnul cu care soțul ei își trădează iritarea și îi căută privirea spre a-i face semn să se tempereze.

-Degeaba mă jigniți. Nu vi l-am prezentat încă pe nea Petre…

-Trăiește? Spuseră aproape într-un glas, soții Preda.

-Uite! Convingeți-vă… Și împinse de la spate fetița cu ochelari mari, care de emoție își răsucea întruna pe un deget vârfurile părului împletit în coadă, adusă în față, peste pieptul costeliv. Întreaga ei înfățișare îți dădea impresia de sănătate șubredă. Nimeni nu îi acordase atenție până în acel moment, deși faptul că îl recunoscuse pe voiajorul Europei, era un indiciu că e la curent cu lumea blogului.

-Adică ea este nea Petre? Spuse Dana, cu glas aproape șoptit.

-Nea Petre a fost bunicul soțului meu. Chiar așa îl și chema, Petre. Panait Petre.  El a avut o moșioară frumușică pe care i-au confiscat-o bineînțeles, comuniștii. Nu zic, omul a trăit greu, Dumnezeu să-l ierte! Dar i-a contaminat și pe urmașii lui, de-asta mi-e necaz. I-a otrăvit cu vise și cu idealuri. Soțul meu a trăit tot așa, cu capul în nori. Ca și tată-său și ca bunicul, nea Petre însuși. N-a fost în stare să facă și el baremi o cerere de retrocedare. Și-au însușit alte neamuri pământul care ne-ar fi revenit nouă, după drept. Să-l ierte Dumnezeu și pe el, că m-a lăsat cum m-a luat de la mama. În sărăcie. Dar azi-vară, când a tras să moară, s-a dus în casa tătâne-su că vezi-Doamne, acolo i-ar fi bine. I-am dat-o încă și pe Miruna, că tot era în vacanță. Cuib de molimă e acolo, nu altceva. Uite-o cum arată!

Și își tot împingea fata de la spate, iar fiecare ghiont părea s-o dezechilibreze pe Miruna. Însă nu atât din cauza slăbiciunii fizice, cât din cauza rușinii. Se simțea umilită de către mama ei, dar nu avea tărie să i se împotrivească.

-A găsit acele caiete și a deschis contul de pe blog.

-Bine! Și ce e rău în asta? Se miră Mihai.

-Ce rău în asta? Ce e rău în asta? Repetă doamna Panait ridicând glasul. Păi vezi? Vezi Miruna? Numai unui părinte îi pasă. Numai mie!

-De ce anume să ne pese? Nu știm nimic până nu ne spuneți. Exclamă și Dana.

-Era premiantă până acum, iar anul ăsta are corigențe. Chiar și la Lb. Română, aia zic. Stă cu ochii în tavan și nu mai învață. Visează! Ce-ați crezut despre mine? Că pentru bani v-am scris? Nu că nu sunt buni banii, la casa unui om sărac. Dar i-am zis că dacă termină trimestrul cu corijențe, le voi pune pe foc. Dacă nu veneați, asta le era soarta. Știu că e păcat cumva, dar să fiți în locul meu, ați ști și cum îmi sfârâie mie inima. Și cum mă doare…

-Dar…Încercă fetița să deschidă gura. Imediat însă, mama ei îi tăie vorba:

-Tu să taci! N-ai nimic de zis. Ești sau nu ești corigentă la trei materii?

A vorbit tare, făcând niște oameni din apropiere să întoarcă spre ea capetele. Erau niște necunoscuți, dar Miruna a simțit cum se demolează și s-a făcut mică. Pe sub ochelarii cei mari, lacrimile i se adunau în barbă și de acolo picau peste mâna cu care își frământa coada părului. Plângea mutește, fără să scoată un sunet.

-N-aveți dreptul! Se auzi un glas din apropiere.

Și atunci apărură două fete ținându-se de mână. Una era încruntată, iar cealaltă era plânsă. Erau Anaphielle și cu Potecuța.

-Ziceți că numai dvs. vă pasă. Dar greșiți foarte tare. Vă pasă de ce? De situația școlară sau de simțămintele fetei? Ce puneți pe locul întâi? Anaphielle era cea care făcuse pasul în față.

-Dar voi cine mai sunteți, dragă? Nu ți se pare că ești cam nerușinată? Ce! Am ajuns să mă tragă la răspundere niște copii? Chiar așa…Ai putea să-mi fii copil, cine îți dă dreptul să mă judeci tu pe mine?

-V-am vorbit frumos doamnă. N-am depășit pragul politeții. V-am atras numai atenția să nu greșiți. E copilul dvs., dar este un om cu simțăminte proprii. Și încă unele intense, pe care îmi pare că le scăpați din vedere.

-Dar asta-i chiar culmea! Uite cine îmi dă mie lecții de viață…

-De ce vă ofensați? Interveni și Mihai. Ce vi se pare așa de supărător din ce a zis fata?

-Păi nici nu știe cine sunt, nici eu nu o cunosc pe ea și sare cu gura să-mi dea sfaturi. Să trăiască întâi cât mine și după aia mai vorbim.

Mihai făcu iar gestul acela cu cozorocul prin cap și atunci Dana se grăbi să ia cuvântul:

-Nimeni nu vrea să vă supere doamna Panait. Fi-ți vă rog, numai puțin atentă. Cu toții suntem oameni. Indiferent de vârstă, avem sentimente și dureri. Deosebite, pe motive care pot fi diferite, dar reale. Ne este clar tuturor răspunsul la mirările dvs… Vreți să-l ascultați?

-Care mirări? Ce vreți să spuneți?

-Ați zis că era premiantă, iar acum are stare de corigență, așa-i?

-Da. Și așa și e!

-Dar ați pus această scădere în randamentul școlar, pe seama blogului…

-Păi cum altfel?

-Doamna Panait! Vorbi gros Mihai. Nu ne-ați spus adineauri că a murit tatăl fetei? Tatăl ei, doamnă…Care copil nu suferă?

Doamna Panait împreuna și deschidea buzele ca și cum ar fi spus ceva, dar nu scotea sunete.

-Tatăl ei și soțul meu! Eu nu am suferit?

-Nimeni nu contestă asta. Interveni Potecuța cu glas blând, împăciuitor. Ați suferit cu toții. Nu-i așa că o vreme ați avut la muncă un randament mai scăzut?

-Da! O vreme. Dar…

-Iar în perioada aceea colegii v-au fost alături, nu-i așa?

-Da. Și ce-i cu asta? A trebuit să merg la muncă și alături, nealături, eu mi-am făcut treaba. Că nu-mi dă nimeni de mâncare dacă stau cu ochii în tavan.

-Așa este, doamnă! Bine ați făcut. Miruna este însă un copil. Un copil mai sensibil decât alții. Poate că acum a încheiat trimestrul astfel. Dar după vacanță se va reîntoarce cu ambiții noi la școală. Va redeveni premiantă, vă asigur. Nu-i așa, Miruna?

Fetița își ștergea ochii cu degetele pe sub geamul ochelarilor. A dat din cap, afirmativ.

-Ei, asta-i! Garantezi dumneata pentru fata mea?

-Da, doamnă! Garantez! Vă rog, acordați-ne șansa asta.

Pentru prima dată, pe fața doamnei Panait se ivi lumina unui zâmbet. Era neîncrezător, dar totuși un zâmbet. Pe umăr ținea o geantă în chip de poșetă. Din ea scoase cele șase caiete studențești și se uita la grupul de tineri care o înconjurau.

-Care le ia? Nu-mi venea mie chiar să le dau foc, dar trebuia să mă scap de ele. Numai așa voi fi sigură că Miruna își va vedea de cărțile ei de școală.

În timp ce Dana a întins mâna să apuce caietele, Potecuța a îmbrățișat copila și i-a șoptit:

-Nu te teme pentru ele. Îl vom ține în viață pe nea Petre, te asigur.

-Doamna Panait, ni le-ați dat înainte de a primi banii… Vorbi și Mihai.

-Bineînțeles! Ce credeați? Nici nu m-am așteptat că o să apăreți cu banii.

-Nu ți-am zis eu? I se adresă Mihai victorios, soției sale.

-Ce facem acum? Răspunse ea printr-o întrebare. Și se întoarse apoi spre cele două fete, ca să le ceară și lor părerea.

-Se strânseseră banii? Într-un timp așa de scurt? Exclamă cu bătaie din palme, Potecuța.

-Chiar și mai mult încă! Răspunse Mihai înaintea Danei. Sosesc tot timpul. Ne gândeam să-i restituim oamenilor și să-i anunțăm că s-a încheiat operațiunea „Salvați manuscrisul”.

-Doamna însă ce spune? Vorbi din nou Anaphielle. Firea ei bună o împiedica să-i poarte vreo ranchiună femeii care îi vorbise așa urât mai devreme. Uitați, doamnă! Noi, laolaltă, am strâns acești bani pentru amintirile lui nea Petre. Am putea să vi-i înmânăm așa cum ne-a fost gândul inițial, sau…

-Sau ce?

-Am putea la fel de bine să-i folosim pentru a publica o carte. Cartea cu amintirile lui nea Petre Panait. Iar banii de pe urma vânzărilor să îi revină Mirunei, ca un premiu pentru rezultatele ei școlare. Suntem cu toții de acord? Da, Miruna?

Fetița i-a răspuns tot printr-o îmbrățișare, la care s-a alăturat imediat și Dana, iar mai apoi, Potecuța.

Mihai privi spre doamna Panait și spuse:

-Doamnă, iată cum ne-ați luminat tuturor sărbătorile. Dați-mi voie să vă îmbrățișez acum și eu, că numai noi am mai rămas pe margine. Și se potrivește… În fond suntem într-un aeroport, nu?

Mărțișorul

martie

Din ochi mi s-a desprins ușor

O lacrimă. Cu chef de zbor.

Dar cum? Doar e iscată de un dor

Iar doru-atârnă greu, nu-i ca un nor.

Căzând pe piept, pare-un odor.

Și-o las. Nu a zburat, da-i mărțișor!

Veștile rele

Veștile rele nimănui nu-i plac și nimeni, niciodată, nu se simte pregătit să le primească. Dar…oricât te-ai ascunde tu și oricât s-ar căzni chiar alții să te ferească, ele tot ajung la tine. Dacă nu atunci, imediat, puțin mai târziu. Sau încă și mai încolo, dar nu îndeajuns de prea departe pentru a nu-și mai face efectul acela de lovitură în moalele capului. Sunt dotat cu o constituție fizică excelentă. Sunt foarte rezistent la durerile fizice, altfel n-aș fi în stare să suport, la răstimpuri, una dintre cele mai cumplite și mai atroce dureri. Dar cu toate astea, în fața durerilor sufletești, pic ca o muscă. Și de aceea toți cei care mă iubesc, fac toate eforturile pentru a mă proteja. Nu-mi spun de la început, nu-mi spun de-a dreptul, căutând soluții de îndulcire a hapului amar. Cum ți-ar pune deșteptătorul pe o muzică mai liniștitoare, să te ia cu binișorul și să nu te trezești dintr-o dată, alarmat ca în armată. În armată…

10 mai. Era o zi ca toate celelalte. Instrucție, frecuș, duritate. Printre toate astea, câte o glumă oricât de proastă, obținea mai mult decât merita. În loc de un zâmbet abia schițat, un râs zdravăn, total gratuit, dar plin de așteptări mai bune. Așa am fost prins, hlizindu-mă, anunțul că sunt așteptat de o rudă de-a mea, la poartă. De-abia trecuse jurământul. Nu mai așteptam vizitatori, nici nu le-ar fi fost dealtfel îngăduit. De ce să mă cheme? Și cine era? O rudă… Cu mirarea asta m-am dus în pas alergător să văd cine și de ce venise pe la mine, la o distanță care părea foarte mare pe vremea aceea, când oamenii făceau călătoriile cu trenul ori cu autobuzul, pentru că puțini aveau mașini personale. Unchiul meu, fratele mai mic al tatei, avea. Mă aștepta cu fața aspră și crispată, iar zâmbetul pe care a încercat să și-l pună când m-a văzut, a fost o strâmbătură.

-Ce faci? Îmi zice el. O vorbă ca să fie. Cu care începem toți, când nu știm altcumva. Nu spunem și nu întrebăm de fapt nimic. Dar e musai să pornim de undeva.

Eu nu aveam glas să articulez nimic. Aveam ochii mari, întrebători și cerul gurii uscat.

-Uite…am venit să-ți dau o veste tristă. Ești om mare, de armată și de-acum trebuie ca…

Paloarea feței mele, nesiguranța ușoară a picioarelor, l-au făcut să scurteze introducerea, care oricum era mult prea grea pentru amândoi. Și atunci a zis moale, nesigur pe glas:

-A murit bunicul tău!

Bunicul? Mi-au țâșnit instantaneu lacrimile din ochi. Era evident că urma să vină o veste tristă. Că doar de-aia venise, nu? Erai în așteptare…Dar nu bunicul! Și atunci cine? Despre cine să fie? Plângeam ca un copil, așa cum eram, îmbrăcat în uniforma de oștean, vajnic apărător al patriei. Cu regretul că nu mi-am luat cum se cuvine la revedere, când am plecat de acasă. Că au rămas vorbe nespuse între noi. Că în general am vorbit cam puțin amândoi, în ultima vreme. Și câte îmi mai treceau atunci prin minte. Îl pierdusem pe bunicul… Săracul! Nu mult după asta, chiar avea să se ducă în lumea celor drepți. Un părinte nu poate supraviețui când își pierde vlăstarul. E prea mult! E…de neînchipuit și împotriva firii.

Mi s-a eliberat permisie de trei zile și am plecat la drum. Un drum lung și chinuitor. Adâncit în tristețea și jalea mea, nu băgam de seamă frământările unchiului. A tot încercat să lege o discuție, să spună ceva, ca să ajungă altundeva. Voia să facă o trecere de la una la alta, ca o schimbare simplă de macaz, de pe o linie pe cealalta. Așa i se spusese. E simplu când dai sfaturi, nu și când trebuie să le execuți. Nici eu nu colaboram și îi făceam astfel, misiunea și mai dificilă. Așa că până la urmă, pentru că mai era puțin și ajungeam în curtea părintească, ori atunci ar fi fost prea târziu, mi-a spus la fel de abrupt:

-Nu bunicul a murit, ci mama… Mama ta!

-?!

Au trecut atâția ani de atunci. Sunt om în toată firea. Și am ajuns de fac adeseori exercițiul de a mă pune în pielea celuilalt. Înțeleg mai multe și sunt acum mult mai indulgent. Însă atunci! Atunci tot ce n-am mai putut eu susține, că eram copleșit, i le-am pus bietului unchi în cârcă. După o copilărie, gen dat jos din mașină și alergat de nebun pe un câmp, m-am urcat îndărăt și am mers mai departe, ca un miel la tăiere. Dar nu am putut să scap multă vreme de un fel de ranchiună pe care i-am purtat-o acestui om cuminte. Pe nedrept!

Robul lui Dumnezeu, Marin. Odihnească-se în pace. Abia am aflat că s-a prăpădit. Un bărbat puternic și tare ca o stâncă, s-a consumat precum o lumânare pusă pe flacără, din cauza unui cancer căruia nu i-a putut sta împotrivă. Iar eu n-am fost în stare să-i dau măcar un telefon, în perioada asta grea, a suferinței lui. Câte i-aș spune acum, când nu mai e… Însă atunci n-am avut cuvinte. Niciodată n-am știu să încurajez pe cineva cu adevărat. Să-i spun că se va face bine, dacă doctorii nu i-au mai dat speranțe? Să-i spun că va păși într-o lume mai frumoasă, când el totuși poate mai speră să trăiască alături de nepoții săi? Și rămân cu gândurile mele în horă nebună și nu le mai exprim astfel, deloc.

Dar pe de altă parte, cât de ușor spunem tot felul de cuvinte. Îmi fac mea culpa. Poate și vouă dacă v-ați plâns de vreun necaz, v-oi fi scris cândva: „Sunt alături de tine!” Am crezut din inimă că o spun cu toată sinceritatea, altfel n-aș fi făcut-o. Pentru că aveam acea compasiune, nutream un sentiment empatic, în mod negreșit.

Numai că acum simt nevoia cumva să fiu rău cu mine și să mă judec. Alături cu adevărat nu sunt față de nimeni, niciodată. Mă închipui numai că sunt. Nu am fost iată, alături, nici la suferința unchiului meu și n-am fost nici să-l petrec pe ultimul său drum. Când el a fost alături de mine în cel mai greu moment al vieții mele!

N-am știut… Iar dacă aș fi știut? Și în fond, de ce n-am știut? De ce?

Specialistul

Privesc dintr-o parte, să nu-mi trădez admirația cu care Zile umblă prin softul televizorului. Acum merge iar și nu mai sunt probleme. Crezusem că l-am stricat de tot. Am umblat puțin aseară pe lista de programe și am apăsat fără să să fiu atent, pe cine știe ce buton. Mi-am pus apoi ochelarii să văd mai bine, după care am apăsat un alt buton. Și-apoi un altul. Ce mare filosofie o telecomandă, mi-am zis… Așa e, numai să nu fii atehnic, cum din păcate sunt eu. Din aproape în aproape, tot încercând să-l dreg, am ajuns de nu i-am mai dat de cap. L-am stins și am făcut apoi pe mortul în păpușoi. Băieții când s-au întors de la cârciumă, s-au și culcat. Așa că abia azi s-a descoperit că nu mai merge. Mi-a fost rușine că am procedat astfel, dar nici nu voiam să le recunosc colegilor mei că eu l-am zăpăcit. Să nu-mi știrbesc imaginea de tip deștept. Zile ăsta, pe care eu l-am botezat așa pentru că Zielenski, sau cumva asemănător, mi se părea dificil de pronunțat, chiar se pricepe la toate. Din câteva mișcări, l-a readus în stare de funcționare. „Ești tare domne!” Îmi vine să-i spun încântat. Dar nu mi-aș putea justifica această bucurie. Eu nu am treabă cu televizorul, în general. Stau la laptopul meu, în lumea mea, în amintirile mele…

-Ești tare, domne!

Inginerul de la O.C.A.O.T.A. mi-a zis astfel. Așa se numea instituția care mai târziu avea să devină Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Pe vremuri însă, un specialist de-al lor, nu se descurca să ajungă dintr-un punct în altul, printr-o pădure. Și au apelat la specialiștii noștri. Au ajuns la mine. Se proiecta traseul unei autostrăzi. O autostradă care nici astăzi nu s-a mai realizat și nu știu câte alte trasee nu s-or mai fi proiectat de atunci încoace. Pentru că între timp, s-au tot înmulțit specialiștii. Mai ales specialiștii de încasat bani pe schițe. Hârtii desenate frumos. La fel cum era și casa pe care mi-am proiectat-o eu. I-am făcut nenumărate desene, cotate îngrijit și cu vedere din mai multe planuri. Când te uitai la schițe, ziceai că-i gata și casa, părea că este aievea. Însă între proiect și execuție, între vis și realitate, stă un pârdalnic de prag, care face diferența. Uneori e doar o simplă chestie de timp pentru realizare, un fel de trecere de la azi la mâine. Alteori rămâi cu un vis ca toate visele. Se făcea că… Dar casa nu-i și nici autostrada nu-i. Doar specialiști.

Tot un specialist era și brigadierul delegat de la Ocolul Silvic să ne asiste. El venise însoțit de doi pădurari. Pe unul, l-am folosit la stadie. Celuilalt îi spusesem să dea cu vopsea pe unde trecem, o adusesem eu, dacă tot se numea că executăm o trasare.

-Dar… dacă nu iese bine? Se arătase brigadierul neîncrezător.

-De ce să nu iasă bine?

-A! Nu vă supărați. Zic și eu așa… Că mai bine să verificăm înainte. Să nu mânjim arborii, iar după aia…

Și-a lăsat vorba neisprăvită, așa cum ar fi rămas și lucrarea dacă nu-i dădeam inginerului de la Oficiu, toporul unuia dintre pădurari. Și acesta cioplea unde-i spuneam.

-Nu ieșim bine! Vă spun eu! Am deviat mult. Eu așa cred. Păi dacă mergem pe direcția asta, cred că ieșim tocmai pe la Puțu Sec. Nu Petrescule? Îmi tot pune brigadierul franjuri la creier.

-De! Răspunse filosofic pădurarul.

Nici da, nici ba. O vorbă care l-a mulțumit și pe șeful lui, căruia i s-a părut că i-a dat dreptate, dar și pe mine, fiindcă mi s-a părut că l-a contrazis. Oricum nu aveam de gând să ascult la vorbele de pe margine. Știam ce am de făcut. Dar nici confortabil nu este când lucrezi, să ai un chibiț care să îți pună la îndoială priceperea. Când a început să se observe luminișul, Petrescu a fost trimis înainte, să vadă cum ieșim.

-Cred că ieșim bine! A venit el să ne anunțe bucuros.  Fuga s-a întors, ziceai că este Fidipide, cel care a alergat să vestească victoria de la Maraton. Eu n-am zis nimic. Abia când le-am dovedit fără tăgadă că totul fusese bine proiectat, m-am întors spre brigadier și i-am spus:

-Cum e domnule? Nu era bine acum să spunem că am terminat? Mânjeam arborii degeaba, nu? Cine se întoarce să reia drumul?

-Cum cine domnu inginer? Noi! Sigur că noi. Petrescule! Ia fă-te tată, încoace! Ia-l pe Manea și du-te de dă cu vopsea pe unde au cioplit domnii ingineri. Hai! Repejor, că vă așteptăm la mașină. Să nu stați mult, da?

-Nu domnule brigadier, te duci și dumneata cu ei. Am spus eu, enervat. Și te asiguri că dau farbele așa cum trebuie. Nu este răspunderea lor, e clar?

Și după ce s-au îndepărtat oamenii Ocolului, brigadierul mușcându-și întruna mustața cu dinții de jos din cauza nervilor, inginerul de la Oficiu a stat un pic, apoi a rostit admirativ:

-Ești tare, domne! Când te-am văzut așa de tânăr, spun drept că mi-a fost și mie un pic de grijă. Dar apoi te-am văzut hotărât și sigur pe ce faci, așa că m-am liniștit. Mi-am dat seama că ești stăpân pe chestiile astea tehnice. Spun drept, eu nu mă pricep să schimb nici roata la mașină.

Am tăcut și nu l-am contrazis, dar habar nu avea cu cine vorbește. Eu și chestiile tehnice… Ha! Mi-au plăcut de când mă știu, caii verzi pe pereți. Un visător, un vânător de fluturi, asta eram. Iar acum nu sunt deloc mai breaz.

După ce a mai trecut un timp de la repararea televizorului, Zile a venit ca din întâmplare cu telecomanda lângă mine și mi-a arătat:

-De butonul ăsta să ai grijă și să nu-l mai apeși.

Bun băiat, Zile ăsta. Discret, cuminte și priceput la toate. Ai zice că-i român, nu alta. Nici când am stricat mașina de spălat, nu m-a dat de gol. Și tot el a reparat-o.

Într-o zi, nu știu cum venise vorba, eram și eu cu ei la un bar, Zile mi-a spus:

-Și eu sunt licențiat, să știi.

-Da? Zic. Ce ai terminat?

-Filosofia. Îmi răspunde el, lăsându-mă mască.

Mi-a văzut uimirea și a continuat:

-Ești surprins, văd, dar stai să auzi!

În mintea mea era Mugur Mihăescu, interpretând-o pe Leana care zice: „Există o explicație!”

-Tata a fost inginer, iar mama profesoară de filosofie. Când mama a rămas gravidă cu mine, i-au spus că o să am sindromul Down și i-au recomandat să mă avorteze. Mama s-a opus. Nici când tata a amenințat-o că o lasă, nu s-a învoit cu avortul. Era dintr-o bucată tata, eu nu l-am cunoscut, dar așa mi-a povestit ea mai târziu. A plecat așa cum amenințase, părăsind-o înainte chiar de a mă naște. Și uite că am ieșit normal. Îi semăn tatei, dar o iubesc pe mama. În cinstea ei m-am dus la Filosofie, cu toate că nu era de mine. M-am chinuit și am și terminat-o, dar nu am ce face cu diploma. Pur și simplu nu am ce face.

Îl priveam cum se posomorâse povestind, ne cam căzuse fața tuturor și atunci, ca să ieșim din atmosfera aceea deloc veselă, i-am pus o întrebare:

-Îți mai aduci aminte, cine a fost primul gânditor care a separat lumea materială de lumea ideilor, formulând o teorie în acest sens?

-Evident că nu. De ce mă întrebi?

-Platon a fost. Și mă gândeam așa…Că uite, dacă ar fi două lumi paralele, una materială, în care să fie oameni desigur, înconjurați de lucruri, dar să fie lipsiți de idei, de gânduri, de tot ce este spiritual. Și dincolo, o altă lume, cu totul și cu totul ideatică, cu oameni bineînțeles, dar desprinși de tot ce este carnal. Totul să fie ca în vis, spirit pur, frumusețe, armonie și asta să le fie hrana cea de toate zilele… În care ai alege să trăiești?

Zile s-a gândit un pic și a răspuns:

-Prima, categoric. În prima aș vrea să trăiesc.

-Întru mulți ani, am spus oftând. Deja o faci. Lumea noastră de azi, nu-i departe de asta. Cealaltă, la care visez eu, e Raiul. Cum să nu-ți dorești omule, să stai în Rai?

-Dar și eu, tot la prima mă gândisem. Intervine și Wali în discuție.

-Aaah! A dat Zile din mână, a lehamite. Ne-ai amețit. De ce nu te-ai făcut tu mai bine filosof?

-Uite așa! N-a fost lăsat de specialistul care zăcea în mine, am glumit eu .

Cu amintirile astea în cap, mă ridic deodată și le strig băieților:

-Eu defectasem televizorul, așa să știți. Noroc cu băiatul ăsta de colea, care se pricepe să repare ce mai stric eu din când în când.

-Știam și noi! Încă dinainte de mărturisire. Au zis ei, iar apoi s-au pornit pe râs. Un râs pe care l-am preluat și eu numaidecât, după care i-am invitat să bem câte o bere.

 

De la Marius Sescu, zicere:

Eu am primit textul pe e-mail, omul are multe postări drăguțe, dar nu știu să spun unde. L-am descoperit când Potecuța se plângea de niște defecțiuni la platforma ei. Fiind foarte iubită de toată lumea, a primit tot felul de îndrumări. Una mi se pare, i-a zis de un specialist. Mie îmi plac mult specialiștii, fie ei de IT, sau de orice. Am mers după indicație, am cerut prietenie și astfel, m-am ales cu această conexiune. Intru de acolo și citesc ce zice dânsul, care este un cunoscător în domeniu. Bine… La priceperea mea nu știu unde intru 🙂 Îmi pare rău, dar trebuie să recunosc.  Și mai trebuie să spun că nu sunt de acord în totalitate cu ce scrie… Spre exemplu, era un articol în care afirmă că românilor le place să frece menta. Nu-i adevărat deloc! Le place să frece și buha, mangalul… și mai câte. Și ce! E de mirare? Conform principiului: „Voi vă faceți că plătiți, noi ne facem că muncim!”. Însă în afară, românul muncește cu sârg. Sparge normele. Despre asta este vorba. Sunt și unii, e drept, care muncesc în orice condiții, de dragul aprecierilor verbale. Dar suntem modești și nu nominalizăm. 🙂 Sunt și alții…

Iată mai jos artcolul domnului Marius, pe care n-am știut să îl sheruiesc altfel, decât cu Contrl C și Control V. Dar care m-a bucurat pe mine, care mă consider un blogger credincios. Și chiar unul ce se poate numi cu satisfacție, „tânăr”:

„În aceste vremuri grele în care toată lumea vrea să fie influencer pe Instagram mai sunt și oameni care se ocupă cu această îndeletnicire tradițională, și anume bloggingul. Contrar aparențelor, blogurile nu sunt pe moarte, principalul motiv fiind același despre care scriam și acum 9 ani, că oamenii încă vor să citească chestii, nu doar să se uite la poze.  Și mai jos sunt argumentele pentru care bloggingul nu moare nici în 2019.

  • Rețelele sociale nu sunt indexate de Google, mesajele postate pe Facebook de exempu nu pot fi găsite prea ușor peste câțiva ani, nu mai zic de Instagram sau Snapchat, Tik Tok, Twitter. Vrei să produci conținut util, valabil și peste 10 ani? Trebuie să scrii pe un blog. Singura excepție aici este Youtube, și asta pentru că face parte din Google.
  • Nu poți aprofunda prea mult un subiect folosind rețelele sociale, postând mesaje ce azi sunt în newsfeed și mâine dispar, pentru asta ai nevoie de o platformă de blogging, de un colț al tău pe internet.
  • Nu poți depinde de vizibilitatea în rețelele sociale. Pe vremuri mesajele postate pe o pagină de Facebook ajungeau la toți fanii paginii, acum dacă ajung la câteva procente zici mersi.
  • Conținutul de pe rețelele sociale dispare rapid deoarece mereu apar mesaje noi, articolele de pe blog sunt indexate de Google și pot genera trafic constant. Eu încă primesc trafic zilnic la articole de acum 10 ani, comentarii, share-uri și așa mai departe.
  • Pe blog ai control deplin asupra conținutului, aspectului, mesajelor, interacțiunii cu vizitatorii. Pagina de Facebook nu îți aparține, contul de Instagram nu îți aparține, canalul de Youtube nu îți aparține (propietarii acelor platforme pot schimba oricând regulile) dar pe blog tu plătești hostingul, domeniul, deci fișierele, baza de date, articolele și conținutul video/foto îți aparțin.
  • Blogul este destinația finală. Sigur, vizitatorii își pot face o impresie despre tine și de pe Facebook sau Instagram, dar rețineți partea cu controlul asupra mesajului și distribuției, care depinde de regulile platformei. Dacă vrei ca fanii, cititorii să își facă o impresie completă asupra ta ai nevoie de o jucărie unde tu deții controlul.

Asta nu înseamnă că celelalte canale de comunicare online nu sunt utile, în funcție de ce vrei să faci pe internet, la ce public vrei să ajungi. Dar rețineți, platformele social media se schimbă constant în funcție de ce vor acționarii din spate, blogul se schimbă în funcție de ce vrei tu.

Voi ce ziceți, mai merge treaba cu bloggingul?”

Hmm! Eu aș răspunde optimist: Stai să vezi de acum încolo! Tocmai ce l-am descoperit, se poate să vorbim deja despre un capăt?… Dar dau și eu mai departe întrebarea asta, către dragii mei cititori, la rândul lor scriitori de blog. Și în care mi-e toată nădejdea!

 

Ca-n filme, cu pantofii Otter

download

Petruț este un bărbat ce se apropie de patruzeci, dar lesne i-ai putea da și treizeci de ani pentru că este un om vesel și destul de chipeș. Când râde, râsul lui tonic te binedispune și pe tine și chiar râzi alături de el. Numai copiii mai reușesc să îmi dea o astfel de stare. Eu am o fire dinamică și petrecerea timpului lângă o masă la terasă, mi se pare și chinuitor, dar mai cu seamă pierdere de vreme. Însă dacă invitația vine din partea lui Petruț, nu o refuz niciodată. Pentru că el vorbește. Eu sunt insuportabil în general, dar când beau mă depășesc. Îmi înec privirile în pahar și intru în stări metafizice, nu știu cum mă place altă lume. Pe Petruț în schimb, îl înțeleg. Că deși sunt nesuferit, măcar am și eu o calitate. Ascult cu atenție. Iar lui îi place să povestească la băutură. Și spune tot…

-Timpurile se schimbă iute, zice el și nu știu dacă îți mai aduci aminte…

-Ce să îmi aduc aminte?

-Cinematografele. Le mai știi?

-Sigur că le știu. Doar am mers și eu. Chiar și acum, anul ăsta, am fost de două ori. Dar recunosc că îmi place Filarmonica. Un film îl pot vedea și de acasă, pe gratis. Însă Filarmonica…

-Și ce? Muzica nu o poți asculta de acasă? Hai, lasă! Te știu eu că ești un pic cam snob, dar tot îmi place de tine. Până când începi tu să mă iei cu ăștia, cu Schubert, cu Shakespeare, cu Schopenhauer…

-Când, măi? Când? Și vezi că i-ai făcut varză. Dar chiar așa. De ce n-ai zis și de Schwarzenegger?

-Păi ăla, da! E de-al meu. Ăla, Van Damme… Eu sunt omul filmelor, frățioare. N-am citit eu atâtea cărți câte oi fi citit tu, dar am compensat cu filmele. Chiar și acum, mai alaltăieri, avea fi-meu de făcut un eseu cu „Două loturi” al lui Caragiale. Și mă întreabă dacă nu pot să-l ajut. Stai așa, zic eu, că acum am ceva de terminat. Lucrez la ceva. Tu uită-te pe carte până vin eu și o facem noi la un fel. Ce! Era să-i spun lui că n-am citit pe Caragiale?

Când îl ascultam pe Petruț, eu nu-l întrebam nimic. Și nici nu-l întrerupeam, ci stam numai cu ochii lărgiți spre el, în așteptare curioasă. Iar el se simțea bine să îmi povestească așa cum îi veneau lui ideile, amintirile, trecând de la una la alta, deschizând uneori paranteze cu povestiri în alte povestiri. În mod obișnuit, mie două beri mi se par suficiente pentru pofta mea. Furat însă de ascultare, consumam cât un cal apă și abia mă distrăgea arareori ușorul clinchet al sticlelor înlocuite. Tot Petruț se ocupa de semnul discret către chelner, care îl cunoștea dealtfel, destul de bine. Nici nu trebuia să îl cheme de foarte departe, pentru că se ținea pe aproape, probabil plăcându-i și lui să asculte.

-Ce crezi că am făcut? Urmă el. Știam că s-au tot montat ecranizări după Caragiale. O fi și asta cu loturile, mi-am zis. Am dat colo pe internet, la căutare, „Două Loturi” și hopa! Aveam film, neică. Cu Birlic. Am stat și l-am văzut fain, frumos și apoi m-am dus în camera copilului și l-am pus să povestească ce a înțeles el până atunci. Eu, ca unul ce tocmai văzusem filmul, știam tot. Interveneam doct, pe ici pe colo. Ce mai! L-am pregătit beton. Și chiar a luat o notă mare, nu știu cât, dar mare. Zece nu îi dă lui, că e tot așa ca mine, mai golănaș.

-Dar ce-ai vrut să spui cu cinematografele?

-Te-am întrebat dacă le știi.

-Păi da! Și ți-am spus.

-Nu mi-ai spus nimic. Câte erau?

-Trei.

-Vezi că nu știi? Erau cinci.

-Zici de ăsta în care s-a făcut acum Filarmonică? Ăsta era al treilea.

-Nu Padre! Lasă-mă în pace cu Filarmonica ta. Au fost cinci. Unul s-a desființat la scurtă vreme după Revoluție. Era de cartier, nu ai de unde să-l știi tu. Acum acolo este un complex de magazine unde tu nu intri niciodată, că ești mai fidel decât Fidel Castro și cumperi numai de la tine, din cartier. Mai era unul dincolo, lângă Smârdan. Unde au chinezii shopul ăla. Poate acolo te-oi fi dus așa, din curiozitate…

-Bine. Și ce vrei să zici? Ce e cu asta?

-Păi este. Că atunci când nu s-au mai dus oamenii la filme, au intrat și cinematografele în colaps. Nu s-au mai dat filme, ce era să facă, să le pună pentru un singur spectator? Că eu am fost cred printre ultimii spectatori ai acelor vremuri. Mă cunoșteam cu toate plasatoarele. Îți dai seama că îmi făcusem intrare încă de când se sta la cozi. Că dacă era să mergi și tu cu o fată la unul de-ăla siropos, cum le place lor, ce era să faci? Să stai ca neață, în rând cu ăia care nu știu să se descurce? Plus că voiai și tu niște locuri mai bune, pe la mijloc, nici cu gâtul strâmb, dar nici la cucurigu și să-i vezi pe toți cum se foșnesc în fața ta…

-Înțeleg. Și mie îmi place tot pe la jumătatea sălii.

-Da. Și probabil că toți gândesc la fel. Și atunci, dacă îți dorești toate astea, dar nici nu-ți convine să le dai bani în plus bișnițarilor, ce ai de făcut? Atac-o pe tanti Rodica, pe tanti Nuți, pe tanti Mihaela…

-Cum adică, le atacai?

-Cu flori. Cu atenții. Le-am urmărit unde locuiau. Ieșeam ca din pământ înaintea lor și mă ofeream să le duc sacoșa. „Lăsați-mă pe mine, tanti Rodica. Vai, ce greutate. Păi vreți să vă stricați linia spatelui? Eu nu par așa voinic, dar sunt bărbat”. Mă plăceau. Când au venit vremurile alea grele, ședeau triste la gheretă. „Ai venit Petruț? Mai stai și tu nițel pe aici. Să se adune douăzeci, baremi zece, că altfel nu ne lasă directorul să-l difuzăm…” Ți se rupea inima să le vezi. Au plecat, s-au făcut vânzătoare, s-au pensionat… În fine, eu în vremurile alea, eram la liceu. Și îmi cumărase tata niște otteri, uite!

Și îmi întinse piciorul de sub masă, ca să-i văd pantofii.

-Ca ăștia erau. Că de aici mi-am adus aminte. I-am cumpărat de dimineață și te-am chemat să-i udăm. Mult îmi plac mie încălțările astea. Chiar și acum. Îți dai seama cum mă simțeam eu pe atunci, când eram țâncan? Și mă întâlnesc cu unul din cunoscuții mei.

-Ce faci Petruț? Mă întreabă.

-Frec mangalul, îi zic. De ce?

-Nu vii cu mine la un video?

-Nu știu frate ce să zic… Aș veni, dar dacă e „Prințesa Sissi” sau știu eu ce, îmi bag picioarele. „Fantoma” l-am văzut de patru ori deja, Bruce Lee, i le știu pe toate, ce să văd?

-Ai văzut „Sport sângeros”?

-Băi, nu l-am văzut și-am auzit că e mișto.

-E tare, frate! Eu l-am văzut de două ori și tot mai merg o dată.

-Hai că vin și eu, îi zic. Cum e tipul, gazda?

-Om ca lumea. Nu te deranjează. Și tot pe banii ăia pune și ceva porno la sfârșit.

-Fugi, mă! Tot pe banii ăia? I-am zis eu bucuros și m-am luat după el. Să nu râzi de mine, așa eram eu pe atunci…

-Nu râd! L-am asigurat eu. Tu mă înveselești, dar nu râd de tine niciodată.

-Bine! Zice Petruț. Că ce-am să spun mai departe, n-am mai povestit încă la nimeni, nici nevesti-mii. Deși, asta e… Ale tinereții valuri, cum zice o vorbă.

-Ai putea spune chiar ale copilăriei valuri, comentez eu.

-Nu Padre. Și ai să vezi de ce… Tocmai atunci am ieșit eu din copilărie. Și ca să vezi! Am intrat desculț în etapa astalaltă. He! He!…Padre, să nu crezi că-ți spun minciuni. Pe toate le țin minte. Ce-am făcut, ce-am zis, cum era la ăla în casă, momentul exact de unde am văzut filmul, că îți dai seama că începuse deja și nu l-au mai întors pentru doi țâncani. Dar cât a costat intrarea nu mai știu, nici de m-ai pica cu ceară. Nu țin minte cifrele, nu știu ce am…

-Ce mai contează…

-Da, ce mai contează, așa-i. Dar mă oftic! În fine… Frățioare, când am intrat și am văzut holul plin cu încălțări, mi-am zis: „Ce fac eu cu otterii mei? Dacă mi-i fură vreunul? Am dat să fac pe prostul, da ăla, gazda, mi-a arătat cu degetul, adică să mă descalț. M-am descălțat eu, dar i-am adus mai încoace de ușa de afară. Grijă mare pe mine. Se auzise de unul că a rămas desculț de la o vizionare din asta. Și am intrat în sufrageria ăluia, pășind și noi amândoi peste niște picioare întinse, că îți dai seama, care nu mai încăpuseră pe canapea și pe scaune, luaseră loc pe jos. Unde am stat și noi, turcește, că noi nu mai puteam să le întindem. Adică în poziția lotus, ca să mă potrivesc cu filmele de video. Oamenii aveau mobilă de aia veche și pe o etajeră era un pește de sticlă colorată. Când bătea lumina de la video într-un anume fel, aripa dorsală a peștelui se iriza interesant, distrăgându-mă de la film. Dar altfel a fost ca lumea, chiar și dacă i-am pierdut începutul. Îmi plăceau filmele cu Van Damme când era tânăr, astea mai dincoace sunt știft. Și când s-a terminat, vreo patru au dat să plece, că ăla porno cică îl mai văzuseră. Eu cum era să mai stau? M-am ridicat și eu. Stai mă, îmi face semn colegul, adică să nu fiu prost, că tot am plătit. Dar nu puteam să-i zic de grija mea, aia cu otteriii. Am plecat. Pe drum, m-am suit într-un autobuz. Încercam să mă gândesc la bătăile din film, dar mintea îmi era tot la gemetele ce le auzisem de pe hol, în timp ce mă încălțam. Știi cum face femeia când îi place. Aia muzică, nu Bach al tău!

Și Petruț râde. Râd și eu.

-Dar mă gândeam eu cum naiba de intraseră așa de repede în acțiune, că în timpul cât noi, cei cinci inși, ne-am încălțat pe hol, aia din film și ajunsese la orgasm? Așa o merge treaba? He! He! He!… Dacă eram țâncan!

Acu, nu știu. O fi fost de la gândurile astea despre gemete, o fi fost de la mâna femeii care se ținea de bară lângă mine, chiar în dreptul dânsei, chestia e că mi s-a umflat în pantaloni. Și autobuzul nu e taxi, merge cu opinteli și poticneli, se balansează. Nici femeia să-și ia mâna de acolo, ioc. Și când stam eu să mă întreb dacă e aievea ori mi se pare, o dată o întoarce invers și mi-o prinde în căuș. Și mi-o ia frate și o strânge că ziceai că a apucat sabia lui Ștefan cel Mare din gheara turcilor. După care eliberându-mă, se duce în dreptul ușii, să coboare la stația următoare. Era o femeie cam trecută, nici măcar frumoasă. Ochii șterși, inexpresivi și un păr la ea, hălăciugă. Mi-a aruncat un zâmbet din buzele alea subțiri, date prost cu ruj și gata am fost. Ca un câine după o cățea în călduri, așa am coborât după ea, neștiind unde merg. Și tot la distanță m-am ținut, până a ajuns acasă la blocul ei. Ce crezi Padre, a intrat și ea pe ușă, ca oamenii normali? Pe fereastră s-a suit nebuna, că era la parter. A pus un picior pe un bolovan ce era pregătit dinainte, a încălecat tocul și bâldâbâc în casă. Apoi a apărut și mai deșucheată ca înainte, cu părul ca la Muma Pădurii și mi-a făcut semn s-o urmez. Adică tot hoțește. Măcar atunci să mă fi speriat și să mă duc dracului de acolo. Dar gemetele alea din urechile mele, amintirea mâinii care m-a strâns de dânsa, m-au făcut de eram zombi. Nu mai gândeam eu. Dânsa gândea în locul meu. Și nu știu la tine, că ești mai cărturar, dar a mea e proastă rău. Iar înainte era și mai și. Am sărit și eu în casă la om. Că bărbatu-său săracul, o încuiase în casă, zicând că astfel o păzește. Milițian, că l-am văzut în poza de pe perete. De-aia nici nu prea mi-a păsat, că aveam eu ceva cu ei. Adică mă descurc eu la școală și mă lasă cu părul mare… Numai pe mine. Știi cum se purta atunci, mai cu pleată. Dar ca elev, era imposibil. Însă eu eram excepție, că îmi ziceau că sunt simpatic. Și mă oprește nea caschetă ca să își bage el foarfeca în părul meu. De-aia nu mi-a păsat nici când am văzut poza cu ăla. Du-te dracului de prost! O încui pe curvă la parter? Prima oară mi-am dat drumul repede, îți dai seama. Nici nu mă descălțasem bine și am început. Pe mutește, fără vorbe. După ce am terminat, am zis că să mai stau un pic, să-mi dau seama unde mă aflu. Păi ce, mi-a mers cu isterica? A tras de mine, m-a jughinit, m-a mușcat, m-a zgâriat. Ce filme, Padre? N-ai să vezi așa ceva. Și era pe bune. Asta nu gemea, avea un fel de mugete. Niște icnete de ziceam că acu moare. Și mă întărâtase și pe mine, că mă zvârcoleam ca un dement. Iar când simțeam că sunt gata să-mi dau drumul, doar deschideam ochii și când o vedeam, îmi trecea. Apoi îi închideam iar la loc și mă făceam nebun lângă nebună. Tot ea mi-a zis la un moment dat, și a fost prima oară când am auzit-o vorbind: „Du-te acum Puiule, că de te prinde al meu, ne omoară pe amândoi.” Glasul era dogit, gâjâit, trivial ca și înfățișarea ei. Dar parcă un pic cam speriat. În tot timpul împreunării făcuse o hărmălaie de nedescris și acum, când s-a oprit să-mi vorbească, alarmată dintr-o dată, parcă am și auzit niște glasuri, niște uși pe undeva… Am sărit pe geam îmbrăcat pe jumătate, desfăcut, descheiat și cu spaimă mare în suflet. Numai așa îmi pot închipui că mi-am putut uita acolo, pantofii mei cei noi. Am mai stat eu un pic pe sub fereastră, dar nu s-a mai deschis. Nu am îndrăznit nici să strig, nici să bat în geam…Și am plecat până la urmă în șosete, simțindu-mă cel din urmă om. Eram ca Petru sfântul, când aude cocoșii dimineața și se trezește la realitate. Așa eram și eu. Și tot dimineață era, că se luminase și oamenii care erau pe afară, se uitau ciudat la mine, văzându-mă călcând desculț pe trotuar.

Cât îmi povestise, sprâncenele lui au stat tot încruntate, cu o cută adâncă între ele. Dar când și-a adus aminte de cum călca desculț pe trotuar și le ridicase dinspre nas în sus, de parcă se mira el însuși de întâmplarea prin care trecuse.

-Pe-asta unde ai avut-o Petruț, de mi-o povestești abia acum?

-Stai că nu s-a terminat, îmi răspunde el râzând, vesel iar. O clipă. Apoi s-a încruntat la loc și a urmat:

-…După vreo câteva zile începuse să mă usture tare când urinam. Mă durea și mă ustura tot timpul, dar atunci când trebuia să fac pipi, ce să-ți povestesc, mă pișam pe mine de usturime. Râdea iar când îmi spunea, dezvelindu-și dantura puternică. Ce să mai fac, mi-am cam dat seama despre ce e vorba. M-am dus la Policlinică, să mă vadă un doctor. N-am ajuns la niciun doctor, că m-a luat în primire o asistentă, de cum am intrat. O fi fost ea doctoriță? Habar n-am. Era, cum să-ți zic…multă, frate. S-a uitat crunt la mine când mă bâlbâiam să-i explic unde mă doare și mi-a poruncit scurt:

-Ia arată-mi-o!…

Rușine, rușine, dar durerea era mai mare. M-am desfăcut în față, dar ea a poruncit din nou:

-Nu așa nătângule, dă-ți pantalonii jos! Și uitându-se dezaprobator la dânsa a rostit ca pentru sine: „Când îi vezi pe stradă, ai zice că sunt niște copii, dar ia uite cât-ai zmetia!” Era vezi și din cauza problemei așa, mai învârtoșată. Și-a pus niște mănuși și apoi atâta a tras de ea fără milă ca s-o decaloteze, că m-au podidit dintr-o dată lacrimile.

-Stai așa că trebuie să culeg secreția asta pentru analiză, plângăciosule. Acum plângi? De ce n-ai plâns înainte? Că îți spun și fără analiză ce ai. Ai auzit de sculament? Te-ai pricopsit! Dacă nu urmezi tratamentul pe care ți-l prescriu, nu mai pupi păsărică, ai înțeles? Nu ți se mai scoală, că de-aia îi zice așa…

-Ce vorbești Petruț?

-Hai băi, ce dracu! Asta era pentru urechile mele de atunci. Că zicea să mă sperie și să iau pastilele, sau injecțiile ce-avea ea în cap. Dar stai să vezi! Să-i spun ei domne, cum o chema pe fata care m-a îmbolnăvit.

-Păi nu știu, zic eu tâmp, că nici n-am cunoscut-o până atunci.

Când a auzit că nu știu, am crezut că face apoplexie.

-Iresponsabilule! Câine ești, nu ești om. Te trage p… târâș, animalule! Dă-mi adresa ta să-i spun mamei tale. Dă-mi-o îți spun, că-mi trebuie pentru fișă.

-Păi stau la internat… Am zis eu șoptit, aproape plângând de rușine.

-Am zis de acasă, dobitocule! Urla ea, de răsunau pereții.

Și dacă am văzut eu cum stă treaba, am luat-o pe dânsa binișor și mi-am pus-o la adăpostul chiloților, am tras pantalonii pe mine și am ieșit afară, așa desfăcut cum eram, în ocara balenei ce mă certa din urmă.

-Ține-o în pantaloni de-acuma, măgarule! Și învață-te minte, altădată!

Treceam printre oameni cu coada între picioare și cu capul pitit între umeri, mai rușinat chiar și decât fusesem atunci când umblasem desculț, glonț spre scara izbăvitoare. Că era cabinetul la etajul unu. Dar și acolo, în capul scărilor, a venit după mine și mi-a strigat:

-Fă injecții cu penicilină și …

-Și mai du-te dracului de hipopotam! Am zis eu încet, închizând ușa de afară. Am întrebat apoi în stânga și în dreapta. Am făcut injecții cu nemiluita din toate soiurile. Și penicilină și cefort, doxicilină, ce n-am mai luat? Albastru de metilen… Și nu o săptămână, ci două, chiar dacă îmi trecuse. Ca să fie și pentru data viitoare.

-Data viitoare? L-am întrebat eu mirat.

-Vorba vine, Padre. M-am cumințit de atunci. Mi-am văzut de treabă. Fete cuminți și frumoase, nu nebune. Dar nici otteri n-am mai avut, până acum.

Și se puse pe un râs contagios, care repede mă molipsi și pe mine. Mai în spate cu o masă, chelnerul râdea și el, pe înfundate. Petruț își legăna zâmbind ca un motan, piciorul încălțat în pantof Otter.

Ești al meu. Sunt toată, a ta!

A plecat adineauri, la ivirea zorilor, lăsându-mă răvășit ca și cearșaful ud, de sub mine. Ne-am iubit și de data asta, întreaga noapte. O lungă noapte, descompusă în secunde. Ne-am zvârcolit deșănțat, într-un pat care devenise prea mic și neîncăpător. Ne-am împreunat cu toate simțurile treze, într-o încleștare apoteotică. Doar de câteva ori era să cedez, când aproape de leșin, am rugat-o să înceteze: „Gata! Nu mai pot! Ajunge!…”

Ea mă știe bine, însă. De nenumărate ori am zis că nu mai pot, dar încă mai duceam. Mai mult, mai sus, mai tare, mai departe. În gemete mute, gândurile îmi erau tocate de simțuri în crâmpeie scurte, indescifrabile: „Un pic de somn…răgaz…mâine…muncă…nu mai pooot!”

Când eram copil, am luat seama contrariat la niște oameni în vârstă, care întâlnindu-se, după rapidul schimb de salutări, au trecut deodată la o discuție în contradictoriu. Și amândoi aveau parcă o mândrie stranie și o plăcere cel puțin ciudată, în a se lăuda și a se întrece cu bolile lor:

-Ia uite ce am aici! O traistă de boabe. Înghit ca o găină și degeaba. Tot mă doare…

-Ce îmi arăți tu acolo? Astea sunt nimic. Păi să vezi la mine, zici că e farmacie.

-Dar ce? Tu crezi că astea sunt pentru toată luna? Nu mi-au mai ajuns banii, dar într-o săptămână, astea sunt gata. Îmi trebuie altele.

-Lasă că nu ai tu, ce am eu! Să-i mulțumești lui Dumnezeu și nici să nu-ți dorești…

-Tu le știi pe ale tale! Nu zic, o fi. Dar nu stai tu lângă mine, să mă vezi cum mă perpelesc când mă apucă…

Iar eu, asistam dintr-o margine la această dispută, din care cineva parcă trebuia să iasă învingător. Unul dintre ei are mai multe boli, ale lui sunt cele mai rele și el consumă cele mai multe medicamente. Păreau chiar că se vor lua la ceartă și mi-a scăpat acel mic moment, când au dat-o la pace. Pentru că oricât aș fi vrut să fiu de atent, când s-au apucat să-și deapăne lungul șir de boli și au enumerat interminabilele medicamente, m-au pierdut de ascultător. Amândoi erau cumplit de bolnavi. Amândoi se luptau cu viața asta amărâtă și cu nevoile de tot felul. Iar ăștia, adică eu eram cel indicat, habar nu au de nimic și nu au nicio grijă…

-Ei! Sunt tineri, vere! Ce-ai vrea acum de la ei? Gândul la joacă și la prostii. Le vine lor vremea, n-ai dumneata grijă!

Așa mi-a prevestit prietenos, unul dintre ei. În alianță de acum, tovarăși de suferință, m-au reperat numaidecât că eu eram doar un intrus în lumea lor. O muscă în lapte. Fața mea de copil, sănătatea care îmi ieșea prin piele, pofta de viață și de joacă, erau prea din cale afară de pregnante și supărătoare poate, pe undeva. I-am deranjat când am stat să-i ascult, ori când mă plictisiseră cu poveștile suferinței lor? Nu i-am întrebat și nici nu mi-au spus.

S-au despărțit ceremonios, cu respectul câștigat în dispută. Ca doi pugiliști care după ce și-au aplicat loviturile, se strâng în brațe admirându-se că au rămas în picioare după luptă: „Ia uite ce față tumefiată ai, dar cred că nici eu nu sunt mai prejos, că abia te mai văd cu un ochi. Ești demn de cinste, amice! ”

-Câteodată, când stau cu pumnul de pastile în dreptul gurii, îmi vine zău, să le arunc cât colo. Și să mă pun la marginea drumului, să îmi aștept moartea. Zice unul.

-Da! Chiar așa… Și eu mă gândeam. Îi răspunde celălalt. Dar nu la marginea drumului, ci în fața trenului. Poc! Și gata, am scăpat.

-Nu, vericule! Nici să nu te gândești! E păcat înaintea lui Dumnezeu. Adică, după ce că mă chinui pe lumea asta, să mă duc și dincolo, tot la un chin? Ia numai stai și te gândește un pic…

-Știu, bre! Crezi că nu știu? Zic și eu numai așa… Că îmi vine câteodată gândul.

-Nu e gândul dumitale, îți spun. M-a încercat și pe mine, de-aia vorbesc. Că zici că scapi, dar unde scapi? În ghenă?

-Da! Așa e…. Râde celălalt ca de o glumă bună. Hai să trăiești, vere. Să fii sănătos!

-Sănătate, vericule! Așa, vezi! Dorește-mi și sănătate. Că dacă îmi zici numai să trăiesc, cu chinurile pe care mi le știu eu… E ca un blestem.

-D-apăi nu știu eu? Doamne ajută de sănătate, că e mai bună decât toate!

Câți ani au trecut de atunci? Nenumărați. Mi-am adus aminte de acest episod, pentru că uite, mi-a venit sorocul și mie. Se împlinește previziunea acelui bătrân, căruia nici nu-i mai știu numele. Da! Uite că mi-a venit și mie vremea! Așadar ei pot să stea liniștiți, acolo unde sunt. Lucrurile merg bine. N-au suferit numai ei, singuri. Iată că la o distanță de timp, mult prea devreme însă, este rândul meu „să mă laud” cu suferința și nefericirea.

Eu nu am atât de multe boli, oricum sunt totuși așa de tânăr, încă… Dar uite că am ceva de care ei nici nu auziseră pe vremea aia. Un fel de as în mânecă, aș spune… Nevralgie de trigemen. Ei? Nu sunt tare?

Și toată nevralgia asta, întreagă, este numai a mea. Criza, așa o cheamă. Dar eu nu o chem nicicum. Vine ea singură, chiar și nechemată. Mă încleștează într-o nețărmurită dragoste, secându-mă de vlagă. Sleindu-mă de viață.

Azi-noapte, a fost încă o noapte de amor nebun. Încă o noapte de dragoste cu năbădăi. Nu pleacă dintr-o dată. Se întoarce din ușă de mai multe ori, pentru a-mi da săruturi de rămas bun. Am fost un amant grozav, de care îi vine greu să se despartă. O face totuși la timp, pentru că s-au sfârșit toate. Și noapte și răbdare. E vremea unui duș al dimineții. E vremea de mers la muncă.

-Tu du-te pe câmpii, iubito! M-ai avut iarăși. Te rog, uită-mă! Adio! Cum? Ne vedem la noapte iar? Iar? Mă omori cu zile, nebuno! Bine, dar nu veni mai devreme, că nu te aștept, da? Așa să știi! Niciodată nu te aștept!