-continuare-
Și povestea a venit:
…. Încearcă să-ți imaginezi, cum ar fi să poți zbura! Uite așa, ca uliul de adineauri. Pe sus, pe deasupra caselor și a toate câte sunt pe suprafața pământului…
De sus de tot, de dincolo de nori, îl vezi rotund ca pe o minge. Pe-acolo însă nici nu poți respira aerul grozav al înălțimilor. Dar tu să zbori numai atâta cât să mai poți deosebi casa noastră, de cea a vecinilor. Cum crezi că ar fi panorama? Hm? Și așa să dai roată pământului, cum se răsucea uliul împrejurul curții noastre. Toate casele le-ai vedea mici și multe, una lângă alta, pentru că vezi tu, noi astăzi suntem foarte mulți, vreo șase-șapte miliarde de oameni, dar cu mii de ani înainte nu erau atâția, ce crezi?… Erau puțini, bieții de ei. Demult așadar, pe vremea aceea din poveste, aici era o casă, la zeci de kilometri depărtare, altă casă… Și tot așa. Puțini de tot.
Iar ei abia se știau unii cu ceilalți și nici nu se întâlneau. Fiecare cu familia lui. Și își lucrau pământul împrejur, creșteau animale și asta le era toată viața. Era pe-atunci un flăcăiaș frumos, așa cam ca tine, care se plictisise de atâta singurătate. El vorbea cu câinii, cu oile, cu păsările, dar nimeni nu-i răspundea. Căscau și atât. Și abia seara când se adunau cu toții la masă, mai auzea și el glas omenesc. Dar chiar și atunci, oamenii erau obosiți de la muncă și nu prea mai aveau chef de pălăvrăgeala lui.
Împlinise vreo șaisprezece ani când și-a întrebat el într-o seară părinții cum s-au cunoscut. Furată de amintirea aceea frumoasă, mama i-a răspuns:
-A aflat tatăl tău de la fântână și…
-Ah! Cine o fi la ora asta? a zis iute tatăl, uitându-se către ușă.
Nu se auzise nicio bătaie în ușă, dar Dafin nu s-a prins și s-a dus ca din praștie să o deschidă, doritor ca nimeni altul de musafiri. Când a revenit la masă, dezamăgit că nu fusese nimeni, părinții își schimbaseră priviri furișe între ei și se înțeleseseră să nu-i mai dezvăluie nimic.
Un an de zile i-a tot sâcâit cu întrebări, stăruind până când mama nu a mai putut rezista și i-a povestit că fântâna lor e fermecată și dacă o privești într-o anumită noapte când e lună plină, ți se arată fata ursită și locul unde s-o găsești. Cine s-a mai înțeles de atunci cu Dafin? Seară de seară sta pe ghizdurile fântânii și privea în adâncul ei întunecat, măcar că era lună au ba.
-Măi copile, ai să amețești și cazi acolo! i-a zis mama lui de la fereastră.
El, nimic.
-Vino, când îți spun! Treci imediat în casă! a încercat ea să fie mai autoritară.
Dafin nu răspundea… Când s-a deschis ușa, a crezut că este tot mama și tocmai se pregătea să-i spună ca să-l lase în pace. Cum fac băieții în general cu mamele lor, dar nu cei cuminți, așa cum ești tu… Însă era tata. Se apropia încruntat, voinic cât un urs și băiatul s-a înfricoșat, crezând că o să-l bată. Nici tatăl nu știa ce are de gând să facă. S-au uitat doar unul la altul și tatălui i s-a înmuiat inima privind la ochii mari ai lui Dafin, strălucind vineți, deasupra obrajilor albi. Puful de mustăcioară îl arăta pe flăcău că i-a sosit și lui vremea încercărilor vieții. Tatăl nu-l mai putea ocroti în pofida voinței băiatului. Așa i se întâmplase și lui și tot așa e și până în ceasul de astăzi. Când îți vine vremea dorului, te pui împotriva vântului și a oricăror stihii, căutându-ți ursita. Îl chemă cu glasul lui gros, să se așeze împreună pe treptele casei.
-Mai stai baremi un an! îi ceru el mai apoi. Drumul e greu și plin de primejdii. Sunt fiare, lighioane și tot felul de jivine pe care trebuie să le înfrunți. Ar fi păcat de tinerețea ta să te prăpădești înainte de vreme. Fântâna îți spune, dar dacă nu ești pregătit, n-ai să înțelegi ce. Și lumea e largă, iar tu încă plăpând…
Cu chiu cu vai, băiatul a înțeles să mai aștepte un an. Vorba vine că a înțeles… Într-o noapte a ieșit tiptil din casă și s-a dus la fântână. Luna scânteia de albă ce era și Dafin a privit-o și din apa fântânii. Apoi s-a pus un nor peste ea și stelele au prins viață. Erau ca niște beculețe, văzute în oglinda neagră a fântânii. Iar acolo, printre ele a văzut un chip frumos de fată. Doar o clipă, ca o fantasmă și a și dispărut. Băiatul s-a lăsat tremurând pe treptele casei și acolo a încremenit. Dimineața, când l-a văzut tatăl său, a înțeles pe dată ce s-a întâmplat.
-Ce ai făcut, măi băiete! Așa-i că nu m-ai ascultat?
Ochii rătăciți ai lui Dafin au răspuns în locul lui.
-Și cum era? Ți s-a arătat semn încotro s-o apuci?
-Ooo, era frumoasă! Și se afla în stele…
-Cum în stele, măi copile? Unde sunt stelele acestea și cum ai să te duci tu acolo după ea?
-Uite acolo! a arătat băiatul înspre linia orizontului, unde părea că cerul se lasă pe pământ.
Dintr-o neascultare, nu poate ieși nimic bun. Dafin nu mai avea somn și nici poftă de mâncare. Sta ca un câine bolnav de lingoare și lâncezind cât era ziua de lungă, tot ofta și se ruga să-l lase ca să plece.
-Tu, cu fântâna ta năzdrăvană, că mai bine o astupai de mult! zicea mama.
-Ba tu, cu gura ta slobodă! Tu ești de vină, că n-ai știut să o ții închisă! îi răspundea și tatăl.
Așa se sfădeau și se învinovățeau părinții unul pe altul. Iar Dafin suferea și din pricina asta și din ceea ce era ca un vierme în măruntaiele sale.
-Dragii mei, nu vă mai supărați din pricina mea! Mai bine lăsați-mă să plec la drum și ce-o fi, să fie! După cum mi-e soarta…
Dacă au văzut ei că n-au ce-i mai face, s-au înduplecat. Tatăl i-a adus armele sale și i-a spus:
-Pune-ți cămașa de zale și încinge-ți sabia mea la brâu, să văd cum îți vin!
Băiatul era voinicuț, dar nu i se terminase creșterea. Îi atârna cămașa până la genunchi.
-E! Ai să stai pe cal și nu se vede, a mormăit tatăl în barbă. Maică-sa plângea.
A doua zi de dimineață, Dafin a încălecat pe cal, și-a pus traista cu mâncare la oblânc și a plecat strigând „Sărut-mâna mamă și tată!” de peste umăr. Așa… din trapul calului.
Cât de supărați au rămas părinții în urma lui, nu mai povestim, că nici pe Dafin nu l-a interesat. Mâna calul nerăbdător, grăbit ca să scurteze calea către cer. Însă vezi că degeaba mergea și mergea, că orizontul se muta și el mereu, iar locul acela unde se întâlnește cerul cu pământul, îi sta tot înainte. A trecut râuri, a ocolit lacuri, a urcat dealuri, nimic și nimic. Traversa la un moment dat o pădure, când a întâlnit în sfârșit niște oameni. Păreau drumeți ca și el și tare s-a mai bucurat Dafin de aflarea lor. Și-a lăsat calul la pas și le-a propus să se întovărășească împreună. Cei trei oameni nu erau prea vorbăreți, dar nici nu era nevoie, că vorbea Dafin și pentru ei. Le-a spus de unde e și încotro a plecat și îi turuia gura fără încetare, măcar că îi vedea și pe aceștia căscând întocmai cum făceau și câinii lui de acasă. Când s-a lăsat seara, unul din ei a propus să se odihnească cu toții. Au făcut focul, iar Dafin și-a legat calul de un copac de alături, după care și-a împărțit merindele cu tovarășii săi.
-Doar n-ai să te culci cu zalele pe tine, că ai să îngheți de frig la noapte! l-a învățat unul din cei trei oameni.
Iar Dafin s-a descins de sabie și și-a scos cămașa de zale de pe trup. Îndată ceilalți au tăbărât pe el și l-au bătut. După care i-au luat armele și calul, lăsându-l sărac, dezbrăcat și legat de mâini și de picioare, iar ei duși au fost. Se căina acum că nu fusese mai prevăzător când se încrezuse în oameni, dar habar nu avea că necazurile sale de-abia începeau.
Legat fiind, nu putuse ține grija focului și acesta se stinsese. Îi era frig și tot felul de zgomote suspecte se auzeau în întunericul nopții. Însă Dafin nu era un flăcău care să deznădăduiască cu una, cu două. Își ridică ochii înspre stele și șopti:
-Așteaptă-mă mireaso, că tot am să vin!
Până să ajungă însă el la draga lui, se văzu înconjurat dintr-o dată de o haită de lupi. Și măcar că el nu se putea mișca în vreun fel, ei deocamdată doar îi dădeau roată cu dinții rânjiți, mârâind fioros și așteptând comanda căpeteniei lor de a ataca.
Jiip! Jiip! Două săgeți se înfipseră în cei de veniseră mai aproape și acum lupii se trăgeau îndărăt, cu mai mult respect decât înainte. Altă săgeată vâjâi de nicăieri și omorî pe cel mai mare, care probabil că fusese tocmai șeful haitei. Fiindcă după asta, lupii fugiră cu toții, înfricoșați. Mare îi fu mirarea lui Dafin când văzu că viteazul ce îl salvase de la gura lupilor era de fapt o fată. Ea îi spuse din depărtare:
-Nu știu cine ești, de aceea mai înainte de a te dezlega, am să te pun să-mi făgăduiești că nu-mi vei face rău.
-Pe legea mea și a părinților mei! îi promise flăcăul.
Și ea îi tăie frânghiile cu un cuțitaș mic, de la brâu. Dafin îi mulțumi, dar fu mai ponderat în povestea vieții lui și nu-i spuse decât că era drumeț și că fusese atacat de trei oameni cu care se întovărășise, iar aceștia îi luaseră calul și armele.
-Trebuie să cunoști mai înainte omul cu care vrei să te întovărășești! admise fata. Aveam de gând să-ți propun de a merge cu mine, însă povestea ta m-a făcut să mă răzgândesc.
Și Dafin se întristă, dar fata începu să râdă. Glumise.
-Nu poveștile pe care le spun oamenii te fac să-i cunoști, ci inima. Dacă știi să o asculți, îți spune cu cine ai de-a face.
Dafin era prea necopt și nu înțelegea multe din cele ce îi spunea fata aceasta, care când s-a prezentat, a spus că o cheamă Sulfina.
Îi plăcea însă ca s-o asculte, dar mai ales îi plăcea mult să o privească, fiindcă era neînchipuit de frumoasă.
„Parcă și seamănă cu ursita mea, ce păcat că e de aici de pe pământ și nu e din stele…” își zicea el câteodată. Pentru că trei ani de zile merseră ei împreună și umăr lângă umăr înfruntaseră tot felul de primejdii. Iar el nu o întreba care este ținta călătoriei Sulfinei, așa cum nici ea nu-l întrebase niciodată de ce oftează când se uită noaptea pe cer și de ce pornește atât de hotărât la drum în fiecare dimineață.
Se întâmplă ca ocolind ei ape mari, stânci uriașe, ori văi abrupte, să-și fi pierdut de mult linia dreaptă. Orizontul se află în orice direcție te-ai uita. Iar Dafin nu știa că la capătul acestui lung drum, ajunsese să se întoarcă tocmai în punctul de plecare, adică în apropiere de casa părinților săi. Recunoscu însă locurile pe unde își păștea oile și văzu iazul de care le ferea să nu se înece, dar unde se mai ducea el să pescuiască ori să se scalde. Se bucura și nu prea… Pe de o parte îi era tare dor de ei și cam obosise de atâta drum. Dar pe de altă parte era trist că nu ajunsese la ursita lui care poate îl aștepta încă acolo, sus în cer.
Dacă părinții l-ar fi văzut cu Sulfina, ar fi crezut că ea este mireasa pe care și-a ales-o și ea nu s-ar fi simțit tocmai bine să afle asta din brațele lor. A hotărât că a sosit vremea să-i povestească fetei tot necazul cu fântâna și ursita lui din stele, ca să înțeleagă de ce nu o alege pe ea, care este și frumoasă și înțeleaptă și mai ales i-a fost tot timpul de ajutor.
Sulfina l-a ascultat tăcută, iar după ce și-a terminat Dafin povestea, i-a zis:
-Era mai frumoasă decât mine fata aceea?
-Nu! și chiar semăna un pic cu tine, dar a dispărut foarte repede și nu pot spune cu exactitate cum era.
-Dar spui că se afla în stele?
-Da! De asta sunt sigur, pentru că și după ce nu am mai văzut-o, stelele au rămas.
-Știi ceva? Dacă zici că suntem aproape de casa ta, mâine o să mergem ca să-ți vezi părinții, iar după aceea o să ne continuăm împreună călătoria. Eu am să te urmez până ce îți vei găsi mireasa și abia apoi te las. Dar până atunci, fiindcă acum se lasă seara, eu zic să înnoptăm aici, pe marginea lacului, ca nu cumva să-i speriem pe părinții tăi ivindu-ne așa pe înserat, când nu-ți poți deosebi fiul de vreun tâlhar. Ce spui?
Și Dafin a încuviințat, pentru că Sulfina știa întotdeauna ce vorbește. Iar mai apoi, după ce făcuseră focul, ea i-a zis:
-Du-te să-mi aduci niște apă și eu voi pune să fierb un ceai!
Când sta Dafin aplecat cu ulciorul ca să ia apă, fata a venit în spatele său și s-a oglindit în apa lacului. Stelele luminau deasupra, întocmai ca și atunci, la fântână.
Abia astfel a recunoscut-o și el în sfârșit, că cea care îi fusese tot timpul aproape nu era numai o tovarășă de drum ci era chiar ursita lui, aleasa după care plecase pentru a și-o face mireasă.
Iar bucuria care a urmat după aceea, oricum nu poate fi exprimată în cuvinte așa că nici măcar nu mai încerc. Părinții i-au pupat drăgăstos pe amândoi, așa cum și eu te pup acum pe tine dragul meu, că ești cuminte și o să te culci imediat…
Iar eu am fost cuminte cât am putut, dar așa de fericit și lipsit de griji ca în vremea aceea, nu prea știu să mai fi fost.
condeiblog 