Lupa -24

images

-Stați așa mã, i-am oprit eu când voiau sã plece. Sã vã dau niște bani ca sã vã luați gume.

Când am bãgat mâna în buzunar, am dat peste ghemotocul de bancnote. În ãla erau și mãrunții dar nu dam de ei pentru cã aveam deasupra ghemotocul cel mare. Am scos repede mâna de acolo și am introdus-o unde aveam banii mei, din cei mari. Așa cã le-am dat zece lei. Erau bani serioși pentru ei și au fãcut ochii mari.

-Ce e Jane, ai spart vreo bancã? rânji unul.

-Nu fi prost, mã! i-am tãiat-o. Vrei sã nu mai vezi nimic? m-am burzuluit la el.

Atunci ei au înșfãcat iute banii și coborârã repede și cu zgomot treptele, ca o herghelie de mânji.

Dupã ce am rãmas singur, am stat un pic pânã nu s-au mai auzit pașii copiilor și apoi am bãtut tarapanaua în ușã în timp ce ziceam cu glas conspirativ într-un fel de șoaptã mai tare:

-Jane! Jane! Deschide mã!

L-am auzit cum a venit în dreptul ușii dar sta dupã ea, cu rãsuflarea opritã și nu o deschidea.

-Deschide mã boule, odatã cã am sã-ți spun ceva din partea bozgorilor. Tot nimic.

-N-auzi mã cã Zsolt m-a trimis? pomeni eu singurul nume pe care îl știam.

Atunci se deschise ușa și Jan mã trase repede înãuntru.

-Ce ai mã, ești prost? De ce strigi pe la ușã?

-Strigam la un bou care nu mã lãsa sã intru.

El era uluit de intrarea mea în scenã. Tot nu-i venea a crede cã m-aș putea eu amesteca într-o poveste ca asta. Atunci am scos ghemotocul de bani și i l-am arãtat.

-Nici acum nu mã crezi? A zis cã împreunã putem lucra mai bine pentru cã semãnãm și nu dãm de bãnuit. Trebuie numai sã ieșim cu rândul din casã. Când unul se duce dupã cumpãrãturi, celãlalt rãmâne cu copilul, sã nu țipe.

-Dar tu!?… Tu?

El tot era mirat pentru cã mã știa cinstit, ori asta era chiar și pentru el, cea mai mare dintre potlogãrii.

-Ce? Eu ce? I-am rãspuns. La mine nu sunt buni niște bani câștigați ușor? Stai liniștit cã nu-i facem pe jumãtate. Tu te-ai riscat mai mult, tu ai partea cea mai mare. Doar ãștia sunt ai mei și încã din ei trebuie sã facem și cumpãrãturile. Așa mi-au spus.

Vedeam cum i se descrețește fruntea și se liniștește.

-Ehe! Iliuțã, dacã erai tu mereu lângã mine, câte n-am fi fãcut noi amândoi... îmi zise el cu reproș.

-La ce? La gãinãrii? îl înfruntai eu. Asta e treabã serioasã și uite cã am intrat.

Atunci, satisfãcut, mã bãtu cu palma pe spinare și zise:

-Meritã sã dãm un șnaps pe gât pentru asta.

-Da, bine, chiar aș vrea o bãuturã dacã ai, însã mai înainte aratã-mi și mie copilul. Cum de nu se aude nimic?

-Îl țin adormit tot timpul. Așa, prin somn, îi dau niște zeamã cu seringa prin colțul gurii ca la purcel ca sã nu moarã, de-aia nu se aude. Cã în zeama aia îi pun și somnifer pisat.

Și când îmi spunea asta se uita la mine, de parcã aștepta sã-i spun: Bravo! Eu mã gândeam cã o nimerisem zicând de somnifer. M-ar duce mintea și pe mine la prostii, îmi ziceam, dar eu n-aș putea face ticãloșia. Mã uitam la el, ca și cum m-aș fi uitat la mine. V-am zis cã îmi semãna ca o picãturã de apã. Dar i-aș fi dat în cap cu bibeloul ãla pe care îl vedeam pe o noptierã, sã îl vãd mort odatã pe mișel.

-Vezi cã mi-a mai zis sã avem grijã ca sã nu-l omorâm, îl atenționai eu. Sã nu-i facã rãu somniferul unui copil așa de mic.

-Dar ce era sã fac? Dacã țipa?

-Bine, bine, acuma suntem amândoi și trebuie sã-l mai ținem vreo sãptãmânã.

-O sãptãmânã?

-Nu știu, așa mi-a zis: vreo sãptãmânã. Ca sã se revinã la normal, cã acuma se fac controale pe toate drumurile, îți dai seama…

M-a dus în dormitor și acolo, de când l-am vãzut pe Nick, adicã pe Dãnuț…. se corectã Ilie în povestire, mi-am zis: O sã-l scap de am sã știu cã mor și tot nu-l las pe mâna ãstora. Jan îl dezbrãcase de hãinuțe și îl așezase pe un celofan. Un alt celofan deasupra și apoi învelit cu plapuma.

-Ce e mã asta? De ce îl ții așa?

-Da cum? ca sã îl pot curãța, cã nu am alte haine de schimb.

-Bine, dar toate astea trebuie sã le îndreptãm, îți dai seama, încercai eu sã-mi revin în fire.

-Hai mã, cã nu moare el din asta, îmi spuse el insensibil. Oricum sãracul nu mai are multe zile, îți dai seama. Jan îmi spunea toate astea, uitându-se senin în ochii mei. Așadar știa de soarta lui….

Atunci am luat hotãrârea sã-mi omor fratele…

-Va urma-

Colegi de liceu

images (6)

Agenda unui om care se întoarce acasă după un an de zile petrecut în lumea largă, este foarte încărcată. Știam că mi-am umplut prea mult programul pentru acest concediu de numai două săptămâni. Și pe undeva, eram conștient că la plecare, mă voi putea declara mulțumit dacă aveam să bifez măcar jumătate dintre toate planurile pe care le ticluisem îndelung, atunci când înfoliam paleții dintr-un warehouse de pe coasta Scoției.

Nicidecum nu intra în socoteală o revedere cu colegii.

Dealtfel, cu aceia de la liceu cam pierdusem legătura. Nimeni dintre ei nu a avut inițiativa de a strânge rândurile vreodată. Atunci, când era cât de cât mai proaspătă amintirea, pentru că între timp… Prea multă apă a curs pe Dâmbovița.

De aceea am fost surprins când într-un hipermarket, mă aud strigat cu porecla mea din vremea aceea.

-Padre!

Întorc capul îndărăt, nu recunosc pe nimeni și revin la căruciorul meu. Mi s-a părut…îmi zic.

Băiatul de la casă se mișca iute și deja mi se făcea loc pentru a-mi pune cumpărăturile pe bandă.

Aud însă din nou:

-Padre!

Măi să fie! Care ești frate? De data asta m-am întors cu totul și am trecut în revistă pe cei care mai ședeau în spatele meu, la coadă:

Un băiat de școală, o tanti, o fetiță, un nene, alt nene, alt copil, alte două doamne…

Atunci unul din acei neni, încrețește din frunte și cu un zâmbet cam strâmb îmi zice:

-Padre, eu sunt! Chiar nu mă recunoști sau te faci?

-Ei, ba da… Cum să nu te recunosc. Scuze! Mă gândeam la ale mele.

Mi-a fost rușine să îi spun că nu îl știu. Fiecare om se crede o persoană destul de importantă și ca cineva să-ți spună că nu te știe, trebuie să fie dureros.

Oi fi eu uituc, dar nu pot fi și ingrat, îmi ziceam.

În timp ce i-am servit acel răspuns, îi analizam cu rapiditate trăsăturile să știu pe unde să-l așez în pâcla vremurilor trecute.

Faptul că m-a strigat cu un nume folosit numai în perioada liceului trebuia să fie un indiciu de folos.

Pentru că simțeam cum trec clipele prin creierii mei și-i perforează… am decis să iau taurul de coarne și să încerc o stratagemă.

L-am lăsat pe copil, să mi-o ia înainte și aparte de gândul care mă mustra pentru complicația în care mă băgasem singur, am zis:

-Ce ai mai făcut? Ai mers mai departe, după liceu?

-Cum adică? Spuse acela.

Turbam. I-auzi frate! Mă strigă și apoi nu zice nimic, lăsându-mă să mă perpelesc în o mie de presupuneri.

-La facultate! Îi zisei. Dacă te-ai înscris după liceu…

Și pentru că străinul tot nu spunea nimic și doar mă privea bovin, m-am avântat disperat mai departe:

-Că parcă tu când erai a douășpea, eu tocmai intram. Sau a unșpea?

Începuseră niște voci să mă apostrofeze că țin oamenii în loc. Voci plăcute, de femei desigur. Mi-au venit în minte cozile de la magazinele din străinătate, unde oamenii par să aibă tot timpul din lume și nimeni nu comentează…

-Du-te Padre înainte,  îmi zise până la urmă omul acela, binevoind să mă salveze de la încurcătură. Dar așteaptă-mă te rog și pe mine că nu se poate să te mai scap din mână.

Aha! Deci pentru el eu sunt un fel de canar, sau guguștiuc ceva, ca să mă țină în mâini… Îmi ziceam.

Dar chiar eram prins. Mă intriga sincopa memoriei mele. Nici măcar acum, după ce schimbasem acele vorbe nu îmi dădeam seama cine e personajul.

Tot timpul cât a durat până a trecut și el prin dreptul casierului mi-am stors mintea, dar degeaba.

Apropiindu-se, îmi zise de la distanță:

-Lasă, că mi-am dat seama că nu mă recunoști. Nu te mai chinui. Sunt Mandu, băi! Eugen…Diogene. Ce naiba te-ai ramolit așa de tot? Și în timp ce se căznea să-mi împrospăteze memoria, el își completa explicațiile cu un gest de punere a palmei peste frunte, ca prefigurare a fostului breton.

O frunte care acum i se dusese până către creștet.

Adică domnul acesta în vârstă a fost coleg de clasă cu mine? Îmi ziceam stupefiat.

-Ei lasă că nici tu nu mai ești junele care te închipui, râse acela de mirarea mea, trădată puternic de ochii holbați.

-Da măi, chiar nu te mai cunoșteam, recunoscui eu înfrânt.

-Păi era clar cum te dădeai pe după cireș… Auzi la el: A unșpea, a doișpea…Și ce facultate? Nu știi că eu n-am putut să mai merg nicăieri?

-Diogene, acuma dacă tot începuși, nu te mai opri. Povestește-mi tu tot, i-am zis eu făcând ochii roată împrejur să văd unde ne-am putea retrage.

El avea doar un pachet de țigări și o pâine, însă eu țineam în mâini două sacoșe pline.

-Mergem la firmă la mine, îmi spuse. E aproape și stăm și noi ca oamenii, la o poveste. Sunt zeci de ani de când nu ne-am văzut.

-Ce firmă ai? Îl întrebai eu. Cu ce te ocupi?

-A, nu…Eu sunt șofer. Lucrez cu State, Putinică dacă-l mai știi. La el adică… Ce o să se mai bucure și el când o să te vadă. Mai știi ce se ținea după tine la toate orele, că îi dădeai să copieze…

-Daaa…Astea nu le-am uitat, făcui eu. Am probleme cu recunoașterea figurilor, însă întâmplările parcă mai ieri le-am trăit. De exemplu, pe Putinică am fost supărat foarte tare și nu știu dacă s-ar cuveni acum să-i aduc aminte…

-Adu-mi mie!

-Atunci măi… Când ne-a pus pe toți să chiulim, la dna Olteanu. A mers de la unul la altul și pe mine m-a pus în fața faptului împlinit… Vor toți Padre, ce dr… Chiulește și Rodica, n-o să fii tu ăla care să trădezi. Mie îmi era necaz, că îmi era dragă profesoara. Și mai ales mă pregătisem pentru ora aceea. Ținteam un zece cu care aș fi surclasat-o tocmai pe Rodica. Știi că ea era tocilară și învăța la toate materiile. Aveam și eu câteva unde voiam să fiu cel mai bun, așa cum erai tu spre exemplu, la filozofie…

-Daa, făcu Diogene pe gânduri. Băi, chiar mi-a plăcut. Dar apoi parcă scuturându-se de niște regrete, mă întrebă:

-Și cum a mai fost? Că uite, eu nu știu…

-Cum să fie? După ce am ieșit toți din școală, s-a întors el ca un nemernic și s-a înființat la tovarășa profesoară.

-Da?! Păi tu de unde știi?

-Mi-a spus chiar dânsa, mai apoi. Când m-a oprit să-mi spună că atunci s-a simțit foarte dezamăgită de mine..

-Hai măi! Și?…Ce ți-a zis?

-Până la urmă a înțeles și dânsa că a fost un aranjament. Dar era târziu să mai schimbe ceva… Că de-aia a făcut el așa… Să se ducă milogindu-se că nu e nimeni de la clasă, dar el își dorește foarte mult ora… Că are situație de corigență și își dorește mult să o îndrepte.

„Cât îți trebuie?” … „Cred că 7, tovarășa profesoară”… Și i-a dat un 8, fără să-l mai asculte, fiindcă a fost cuminte. Iar noi ceilalți, am primit cu toții câte un 3, ora viitoare când ne asculta fulger și până deschideam noi gura, ea decreta: „Stai jos, 3”…Nici asta nu-ți amintești?

-N-am cum, Padre. Eu atunci deja nu mai eram printre voi. Știi.. Dar apoi își întrerupse șirul gândurilor printr-o exclamație:

-Al dr.. a fost Putinică ăsta, de când l-a făcut mă-sa. Tonul lui era mai degrabă admirativ.

Tăcui, urmându-l către sediul firmei unde zicea că lucrează cu fostul nostru coleg.

Îi priveam silueta și mă gândeam la acel: „N-am mai fost printre voi…” pe care îl scăpase.

El se orientase către Istorie-Filozofie. Istoria îmi plăcuse și mie, mai puțin Filozofia însă.

-Cum împaci tu măi Diogene, clasicii cu materialiștii dialectici?

-Eeei!…Elucubrațiile minții, spunea el pe atunci.

Și deodată toate aspirațiile sale s-au năruit. Fratele său mai mare încercase să treacă Dunărea, să fugă din țară. L-au împușcat grănicerii și năruiseră două destine dintr-un foc. Pe Alexandru îl uciseseră pe loc. Lui Eugen în schimb, îi blocaseră drumul către facultate și mai mult decât atât, supus la interogatorii lungi și umilitoare, îi ciuntiseră încrederea în viață, în oameni și în el însuși, făcându-l sperios și moale.

Ajunși în fața unei uși pe care scria DIRECTOR cu litere aurite, Diogene a ciocănit timid în puținul locaș necapitonat dimprejurul clanței.

-Intră! S-a auzit o invitație autoritară, care părea să-i admită doar capul lui Eugen. De acolo, din acea crăpătură, acesta a spus:

-Șefu, se poate?

-Ce să se poată, Mandule? Ce să se poată…Unde trebuia să-mi fii tu acuma?

-Șefu, numai puțin vă rog… Am o surpriză pentru dvs. L-am întâlnit pe Padre și eram sigur că o să vă bucurați de revedere.

-Pe cine?

Dar bietul Eugen nu mai așteptase altă aprobare. Mă luă și mă împinse în față, ca pe un scut protector.

Avusei timp înainte de a păși către impozantul birou al lui State ca să-i surpind privirea mai mult sau mai puțin furișată, către ceasul atârnat dinainte, pe peretele din fața sa.

-Aaa, Padre… schiță Putinică un zâmbet formal.

M-am dus spre el cu mâna întinsă și m-am simțit penibil descoperind acea „știință” pe care și-o însușesc oamenii mici de caracter, de „a da noroc”. Își țin brațul apropiat de corp și oferă o înclinație destul de redusă din cot, astfel încât tu trebuie să plusezi întinderea și să conștientizezi totodată cine cui, îi e superior.

-Să aduc niște cafele? Întrebă servil, Diogene.

-Eu vreau un ceai mai bine că dacă mai beau și cafeaua asta, îmi zdruncin rău nervii, zise State.

-Eu nu vreau nimic, spusei eu.

-Lasă băi Padre, că vrei. Nu-mi spune mie că nu vrei. O pupi și tu acolo, doar nu vrei să fii nepoliticos… Și râse scurt. Mie îmi aducea aminte de acel : „Doar nu vrei să fii trădător”…

Cât a lipsit Eugen, aproape că nu am discutat nimic. S-a rățoit la niște telefoane, ca pentru urechile mele, cu niște oameni dintre care unul a fost un datornic. Când vorbea, mai arunca ochii din în când spre mine, de parcă se aștepta ca eu să-l aprob întru totul. Gesticula cu mâna la care brățara galbenă, de aur poate, dar sigur de prost gust, îi zăngănea la încheietură… Cu venele umflate la gât striga:

Cât să te mai las băi Gogule, cât să te mai las…Spune tu. Da nu așa.. Zi-mi o dată precisă, la data de cutare, gata…Nu băă!…Și ce-i dacă e valută? Nici la mine nu-mi răsar banii din gazon. Fii atent la mine!…Ascultă-ți zic, gata!…Urmărește-mă! Azi suntem în nouă. Luna viitoare pe zece, zece bă, ca să ții minte. Ai avut și tu vreodată nota asta? Și-mi făcea mie cu ochiul spunând asta. Te prezinți la mine cu toți banii în dinți. Ora?.. Tot zece. Să fii tu al dr…, dacă nu, stricăm prietenia. Și gata, că am treabă. Nu mai stau la discuții. Să nu vin eu la tine, Gogule, că e mai rău. Bineee…Să te vedem.

Cât vorbise, mă uitasem la el, dar mai mult pe furiș că nu-mi plăcea complicitatea cu care mă privea, ca și cum amândoi aveam să mergem peste acel Gogu și să-i cerem socoteală. Și în școală avusese acel trup bondoc, otova de la picioare până la capul mare, sprijinit pe un gât extrem de gros. Acum îți dădea senzația unui mistreț din fața căruia dacă nu te dai la o parte, va trece prin tine. Ba și atunci semăna cu un mistreț, dacă mă gândesc mai bine. I s-ar fi potrivit mai bine o poreclă de „Mistrețul”… Cine i-o fi zis Putinică? Și de ce?, mă gândeam eu, când Putinică îl perpelea pe interlocutorul său.

-Ești bun, ești prost Padre, ține minte de la mine. Îmi spuse după ce aruncă telefonul peste agenda din fața sa. Eu sunt pâinea lui Dumnezeu, da să nu mă calci pe coadă că ai belit-o cu mine. Nu Mandule? Îi zise lui Diogene care apăruse cu fundul înainte, ținând în mâini tava pregătită de secretară.

-Da, șefu! Aprobă acesta neștiind de fapt ce fusese întrebat.

Am băut acea cafea în silă. Oricât zahăr i-ar fi pus secretara nu mi-ar fi luat amarul de la dezgustul acelei întâlniri. Răspundeam scurt, numai la întrebări adresate, gândindu-mă tot timpul când se cădea ca să mă retrag pentru a rămâne în amintirea lor același om politicos și bun. Adică prost, în limbajul lui Putinică. Le-am ascuns că am plecat de la catedră, să muncesc pentru bani mai mulți în străinătate. Le-am spus realitatea din urmă cu trei ani, când eram profesor de română la Bragadiru. Așa mi-a venit.

-Te-ai cam ascuțit Padre, rânji Stere măsurându-mă din ochi, când mă ridicasem să plec. Și nici culoarea nu-mi place la tine. Schimbă-ți regimul dacă vezi că nu-ți priește. Oi fi și tu vre-un „vagin” din ăla, sulfuros?

-Vegan. Îl corectă Eugen cu sfială.

-Știu mă, boule. Îi întoarse Putinică furios. Dacă ești tu prost nu trebuie să-i crezi și pe-alții…Dar tu nu te prinzi, aia e! Și știi de ce?

Bietul Eugen, tăcea fâstâcit. Pe de o parte rușinat de impresia mea față de imaginea lui șifonată, pe de altă parte îngrijorat că îl supărase pe șeful său.

-Că ești nebătut, bă! Continuă acela amuzat dintr-o dată de propria glumă. Și îmi făcu șmecherește din ochi. Eu îi evitai din nou privirea uitându-mă către ceasul din perete.

-Ce a trecut timpul…

Dar Putinică nu se lăsă. Îl apucase verva, acum când eu eram deja în picioare:

-Hai Padre, că nu ne-ai răspuns. E adevărat? Te ții de regimuri din alea de c…t, de ce ești așa de slab?

-Nuu..am răspuns eu fără să mă gândesc prea mult. De la citostatice.

Nu știu ce mi-a venit. Să fac o glumă, să le văd reacția…Dar cât mă chinuise el ascultându-l cum se umflă în pene, a fost așa…un fel de răzbunare macabră.

A rămas cu gura strâmbă de la râsul pe care și l-a blocat. Și n-a mai comentat. S-a ridicat să mă conducă însă până la ușă și chiar mi-a strâns palma cu ambele sale mâini zornăitoare.

Iată că are totuși considerație pentru ceva. Intuiește că boala te găsește din orice poziție socială te-ai afla.

Astfel gândeam când coboram scările spre ieșire. Secretara, care nu fusese acolo când am sosit, mă întâmpină cu o privire plăcută.

Zâmbetul ei mă întinerii și mă făcu să uit de spectrul cancerului pe care mi-l inventasem într-un mod necugetat.

Speram acum inconștient, ca fața prietenoasă a frumoasei secretare, mă va primeni și-mi va îndepărta murdăria cu care mă lăsasem mânjit de fostul meu coleg de liceu.

Mă apucai să o complimentez și să-i laud gustul grozavei cafele, pe care în realitate de-abia o sorbisem, cu scârbă.

Tocmai atunci se auzi de sus, glasul puternic al lui Putinică, ce nu se împiedica de capitonajul ușii sale, cum îl admonestează pe Diogene:

-Băi Mandule, de câte ori ți-am spus eu ție că nu te țin aici ca să te gândești tu. Tu ești aici ca să asculți de mine, ce nu s-a-nțeles? Nu-mi vii mie aici cu toți distrușii ca să-mi mănânci mie timpul, da? Că poveștile de pe vremea școlii nu-ți țin de foame… Bă, e clar?

M-am uitat atunci jenat de ce-mi auzeau urechile, spre tânăra secetară.

Dar și ei, dintr-o dată i se consumase tot creditul de drăgălășenie. Mă privea pieziș, cu aerul că-mi spune: M-ai păcălit și mi-ai băut cafeaua, ce-oi mai vrea acum? Hai mai iute, caută-mă pe afară…

Afară începuse să plouă. Dar și de-aș fi avut umbrelă nu aș fi putut-o purta din cauza celor două sacoșe. Picăturile reci mi se prelingeau, pe față, pe gât și-mi intrau pe sub haine.

Numai Tu, Doamne, ne mai poți spăla acum, de murdăria în care băltim, îmi spuneam.

Lăsam în urmă un timp irosit. Odată cu asta lăsam o parte din trecut și chiar o parte din prezent. Numai viitorul conta de aici înainte.

Lupa -23

images

-….Am fost gemeni eu și cu Jan, fratele meu. Eram ca douã picãturi de apã, cã nici pãrinții nu știau sã ne deosebeascã. Numai cã eu eram mai cuminte și-mi plãcea cartea, iar Jan… drac împelițat. Toate poznele le fãcea. Nici nu-ți da prin minte în câte drãcii nu se bãga. Dar când scotea tata cureaua, el începea sã țipe: -Nu da tãtuțã, în mine cã eu sunt Ilie, ãla cumintele…. Iar atunci tata se uita când la mine, când la el și nedeosebindu-ne, ne bãtea pe amândoi, ca sã știe sigur cã nu-i scapã vinovatul. Eu la urmã mã luam de frate-meu și-i ziceam:

– De ce mã Jane mințiși! Ca sã mãnânc și eu bãtaie pe degeaba?… Da el dãdea din umeri și-mi rãspundea:

-Hai mã, lasã, cã nu mori tu dintr-atât, că dacã dã la amândoi obosește și nu mã mai bate așa de tare…

Ãsta era Jan și așa am crescut noi amândoi la bãtãtura pãrinților. Am spus cã mi-a plãcut cartea dar numai cât am urmat clasele obligatorii, cã pe urmã nu m-au mai lãsat pãrinții. Ne-au trimis la muncã. Jan se ținea tot de prostii. Fura lemne pe care mai apoi le vindea…. Ba s-a dus cu încã unii chiar și la român în curte și i-au furat omului porcul.  L-au îmbătat și apoi l-au cărat cu roaba, așa l-au luat, că mi-a spus…Tata nu mai putea sã-l batã, cã acum Jan se fãcuse în putere. Nici eu nu îndrãzneam sã-mi pun mintea cu el, dar i-am spus sã mã ocoleascã, cã eu nu-l mai recunosc de frate. L-au durut vorbele mele mai rãu decât cureaua tatii. A plecat și nu l-am mai vãzut o vreme. Eu munceam la un om, un român cu pãmânt mai mult. Munceam în credințã și acela mã cinstea cum se cuvine. Nu numai cã mã plãtea cumsecade, dar mã așeza la masã cu familia lui, fãrã ca sã facã diferențã. Puneam cartofi pe toatã tarlaua și dupã aia, mergeam de îi vindeam împreunã la piațã. Toate treburile le fãcea cu mine, dar și la noi acasã începuse ca sã se cunoascã. Am fãcut gard nou, am construit eu cu mâna mea o casã alãturi de aia micã a pãrinților, aveam gânduri de însurãtoare, ca omul de… Într-o zi i-am spus lui nea Marin, cã așa îl chema pe omul acela gospodar:

-Nea Marine, mã duc la un magazin sã vãd ce-i cumpãr mamii cã e poimâine ziua ei…  

-Du-te Ilie, tatã. pe mine tot aici mã gãsești.

Avea o camionetã cu carlingã pe care o umpleam cu cartofi și noi dormeam în cabinã, așa în cur, ca sã nu prãpãdim banii pe hoteluri. În fine…am plecat, i-am cumpãrat mamei un batic și o cãmașã înfloratã, cum știam cã-i place și mã întorceam la camionetã. Oprește o mașinã în dreptul meu și unul îmi zice de pe crãpãtura geamului fumuriu:

-Jane, la tine veneam. Schimbare de planuri. Trebuie sã mai ții o vreme copilul la tine cã nu putem pleca acum. Sunt filtre pe toate drumurile, am verificat, nu se poate. Mai ia și banii ãștia și ai grijã ce faci. În timp ce vorbea, îmi întinde un mototol de bancnote în mânã.

-Hai odatã, ia-i! Nu mã ține cu mâna întinsã…

Vã dați seama cã mie mi se învârteau rotițele…Ce-a mai fãcut Jan, ce-i cu banii ãștia? erau bani mulți. Bietul nea Marin nu strângea atâția, cu anii…Mi-a dat prin gând, ți-am spus cã nu sunt prost, mi-a dat prin gând și am zis:

– Cât trebuie sã-l mai țin?

 -Cât trebuie, atâta îl ții. Douã zile, sau trei, sau o sãptãmânã! S-a înțeles? s-a rãstit el… Ce p…da mã-tii faci pe aici? De ce nu ești acasã sã-l pãzești?

-Am plecat numai un pic. L-am lãsat adormit. Nu vreți sã mã duceți mai iute cu mașina? am rãspuns eu.  Am riscat, cã puteam sã nu o nimeresc. Putea sã stea chiar acolo, în blocurile din apropiere…

-Ie-te al dr…, ne-am boierit, fãcu șoferul. Urcã cioarã! hai mai repede cã dau cu roata peste tine.

Am intrat în mașinã și am fãcut ochii roatã împrejur. Erau trei, cu șoferul.. Doi în fațã și ãla care îmi dãduse banii, singur pe bancheta din spate. Cum ajunsei alãturi de el, îmi dãdu un ghiont cu cotul în burtã și-mi zise:

-Sã nu te prind cã mai pleci de lângã copil, cã te belesc. O greșealã și se duce dr… totul.

Atunci ãla de era în dreapta șoferului, unul mare, ce avea trei rânduri de cute la ceafa aia groasã se întoarse spre mine și îmi zise cu glas șuierat:

-Dacã se trezește , mã și începe sã urle?

-Nu șefu, rãspunsei eu cu prezențã de spirit. Lângã mine stã un moș cam surd. Trebuie sã țip tare la el când îi dau bunã ziua. Iar în partea ailaltã nu știu cine stã, cã n-am vãzut pe nimeni niciodatã.

Vedeam cã nu i-am convins și sunt cu toții iritați și am continuat zicând:

-I-am zobit un somnifer în apã și l-am adormit.

Îmi venise în minte sã zic cã i l-am pus în biberon. M-a ferit Dumnezeu, cã atunci s-ar fi prins cã joc la cacealma. Copilul nu era sugar, dar eu atunci habar nu aveam de nimic. Am intrat în horã și jucam. Ãla de lângã mine, care îmi dãduse banii și ghiontul, spuse deodatã șoferului:

-Ia-o pe aici Zsolt, cã e mai de-a dreptul. Tu de ce taci bã? îmi zise mie și îmi mai de-te o scatoalcã pe dupã ceafã.

Am tãcut. Când au oprit în dreptul blocului am coborât, dar ãla din fațã m-a chemat la el și mi-a spus:

-Ai mare grijã ce faci. Sã nu crezi cã ne jucãm. Dacã ne dai de gol, sau dacã pãțește ceva copilul înainte de a ajunge cu el la destinație, eu zic mai bine sã te spânzuri singur. Cã noi te omorâm în chinuri.

Și-mi dãdu un fel de bobârnac cu douã degete îndoite, în bãrbie. Mi-a dat ca în joacã scoțând doar un pic mâna pe geam, însã mie mi s-au înmuiat genunchii. Am rãmas așa minute bune pânã mi-am revenit. Apoi m-am pus pe judecatã. Ce ai Iliuțã acum de fãcut? Știam de povestea de la Roman. Auzisem de pe la oamenii din piațã când îi vindeam cartofii lui nea Marin. Ãștia erau țigani unguri, i-am auzit vorbind în mașinã între ei și pe ungurește. Jan al meu intrase în cea mai mare mãgãrie a vieții lui. Iar acum? Sã strig din fața blocului ca sã vinã poliția? Ar fi venit, ar fi recuperat copilul, dar cu mine ce-ar fi fost? Jan s-ar fi ascuns iar dupã mine, cum fãcuse toatã viața, cã el e ãla cuminte. Cel mai fricã însã îmi era de bozgorii ãia trei, din mașinã. Nu m-ar fi lãsat, pânã nu se rãzbunau. Am luat bine seama la locul unde este apoi m-am dus la nea Marin și i-am zis așa:

-Nea Marine, te rog cu cerul și cu pãmântul, nu te supãra pe mine. Nu mai ai așa de mulți cartofi. Eu gãsii o fatã în oraș… Ne-am pus pe bune și mã duc la ea acum. Când te întorci acasã, dã-i matale astea lui maicã-mea cã pe mine mã incomodeazã și știi matale ce sã-i zici mamii cã ai fost și matale tânãr.

-Fugi mãi bãiete de aici, ce fatã e aia sã-ți suceascã mințile în așa hal? Unde o gãsiși așa dintr-o datã? Vino-ți în fire cã aia vrea doar sã-ți pape banii tãi munciți cu trudã.

Sãracul, el avea dreptate sã se îngrijoreze. Dar dacã îi spuneam tãrãșenia adevãratã ar fi fost mai bine? El Hãis, eu Cea…. Nu s-a înțeles cu mine.

-Treaba ta Ilie, eu mi-am fãcut datoria. Te-am învãțat de bine, ca pe copilul meu și nu am pãcat cu tine, mai zise el și mã lãsã în plata Domnului.

M-am întors pe datã la blocul acela unde mã lãsaserã ungurii și i-am dat roatã de vreo douã ori cã m-am temut sã nu se fi ținut nea Marin dupã mine. Știam cã mã îndrãgise și îmi dorea numai binele, dar asta era situația. Jan își gãsise cuib într-un apartament confort trei sau chiar patru, într-un bloc destul de aproape de piațã. Ungurii mã ajutaserã sã-i aflu blocul și scara dar acum nu știam ușa. Era un bloc pãrãginit, cu vopseaua de pe el jupuitã, cu balcoane improvizate, suspendate urât. La un geam vedeai glastre cu flori, la altul chiloți și sutiene întinse la uscat…Țigãnie! Mi-am zis în gândul meu. Jan trebuie sã fie recunoscut prin zona asta.

M-am așezat pe scheletul de fier al unei foste bãnci și am așteptat. A trecut întâi o femeie pe lângã mine dar își ferea privirea. Am vãzut și am lãsat-o în pace.

Dupã aia apãrurã trei bãieți care bãtuserã mingea pe maidan și acum se întorceau acasã.

-Jane! Jane! -Sã trãiești Jane! mã salutau ei bucuroși. Probabil cã Jan se punea la mintea lor și le era simpatic.

-Mã bãieți, le-am zis eu, am pãțit o poznã mare. Ați vrea sã mã ajutați?

-Ce? ce? fãcurã ei prinși cu nada.

-Cred cã mi-am rupt piciorul. Nici nu mai pot sã-l pun jos de durere. Dacã nu treceați voi nici nu știu cum ajungeam în casã, cã eu nu mã simt în stare.

-Du-te la spital atunci, zise unul.

-Ce spital mã? fãcui eu pe supãratul. Mã vezi pe mine în pijamale la spital? Eu sunt ca lupul, îmi ling singur rãnile.

Atunci ei se puserã unul de-o parte, altul din cealaltã iar eu îmi petrecui brațele pe dupã gâtul lor și așa ne apucarãm sã urcãm treptele. Al treilea a ținut de ușa scãrii sã încãpem cu toții. Eu mã fãceam cã țin piciorul în sus, dar îl mai așezam când nu erau ei atenți ca sã nu-i ologesc. Erau mici și slãbãnogi, 12-13 ani. Pe la fiecare nivel le ziceam sã ne odihnim. Eu eram atent la cel de-al treilea, sã vãd unde se oprește. Ăla ne dãdea ocol și ba mã împingea de la spate, ba o lua înainte, voia și el sã se facã util. Aceasta era o treabã foarte importantã pentru ei și le plãcea cã îi solicitasem. Dar ne-am chinuit așa tocmai pânã la etajul al patrulea, care era și ultimul. M-au lãsat chiar în dreptul ușii. Erau obosiți bieții și transpirați.

-Va urma-

Lupa -22

images

Nu am lãsat sã treacã prea mult timp de la acea întâmplare. Mã temeam ca sã nu plece. Sã nu le fi pãrut suspect și sã-și dea seama cã a fost totuși ceva ce m-a fãcut sã ajung în acea stare. M-am dus așa cum mã îndrumase McConor, însoțit de un echipaj de poliție. Tot el aranjase, bineînțeles.

Când am debarcat la ușa casei lor, tânărul nu era acasã, probabil avea cursã. Ilie a deschis ușa și ochii sãi ca gogonelele treceau pe rând de la mine la polițiști. Din privirea lui se putea citi imputarea. Pãrea sã spunã : Din ãsta îmi ești domne? Vii cu poliția la mine acasã? Dar tãcea și nu zicea nimic. Ne-a poftit în casã și ne-am așezat cu toții. Am umplut, cã eram mulți, canapeaua și cele douã fotolii, așa cã el s-a dus la bucãtãrie de și-a adus un taburet.

Așezat pe acel scaun fãrã speteazã, se simțea încã și mai nesigur pe el. E clar, poliția prin simpla lor prezențã, îl fâstâcea.

-Și care este motivul ce mã onoreazã cu prezența atâtor musafiri?

-Le plac poveștile. Am rãspuns eu. Le-am promis cã le voi spune una foarte frumoasã și le-am vorbit și despre tine, cã te pricepi. Pentru cã te pricepi, nu-i așa? L-am înfruntat eu uitându-mã fix în albul ochilor sãi.

-Nu prea știu ce vreți sã spuneți. S-a bâlbâit el nesigur. Cred cã faceți o greșealã, eu așa cred.

-Vom vedea. Am fãcut eu și greșeli la viața mea, dar sunt convins cã nu este cazul acum.

Nu mi-am terminat bine vorba și pe ușã se ivi bãiatul. A spus bunã ziua și a rãmas acolo, în cadrul ei,  neștiind ce sã facã.

Ilie, protector, i-a zis:

-Du-te sus tatã, la tine în camerã. Dupã ce pleacã dânșii pregãtește tata masa și te cheamã.

Pe mine mã scotea din minți acel „tata” pe care îl tot repeta fiului meu și zaharisirea falsã pe care i-o simțeam în vorbã. Parcã ar fi fost un copil ce venea de la școalã și avea nevoie de el ca sã-i spunã ce sã facã.

-Ba nu! Am zis cu fermitate. Sã stea și el sã-mi asculte povestirea. În fond îl privește direct și e dreptul sãu ca sã știe.

-Ce vreți sã spuneți, mi se adresã bãiatul cu timiditate. Ce povestire? De ce-ați venit cu poliția?

-Dacã ai rãbdare puțin, vei auzi și înțelege tot. Ai sosit la țanc. Adu-ți te rog și tu un scaun, pentru cã o sã dureze puțin. Iar ceea ce voi relata, te va șoca, sunt convins. Nu ești curios domnule Ilie Vãduva sã auzi povestea mea?

-Ba da, cum sã nu. Nu știu de ce faci tot teatrul ãsta. Puteai sã ne povestești de alaltãieri, dacã voiai.

-Ei bine, poate cã n-am putut. Aveam de digerat povestea dumitale, care nu încãpea nicidecum, alãturi de a mea. Unde zici cã l-ai gãsit pe copil?

-La un aeroport în Londra. Așa am spus.

-Știu cã așa ai spus. Dar dacã ar fi așa, poți și proba asta?

-Ia stai domne, ce mã iei așa? Își ieși Vãduva din fire. De ce mã rog trebuie sã-ți dau dumitale socotealã unde l-am gãsit?

-Cui crezi cã trebuie sã-i dai socotealã, Ilie Vãduva? Normal cã mie. Mie, pentru cã eu sunt tatãl lui. Iar numele sãu este Daniel Dima și nu Nick Vãduva.

Bãiatul mã privea stupefiat, în picioare și cu scaunul de la bucãtãrie în brațe. Îl prevenisem cã trebuie sã fie așezat, dar n-am putut sã mai aștept. În planurile mele ar fi trebuit sã-l perpelesc mai rãu pe țigan. Sã-l las ca sã se înfãșoare cât mai mult în minciunã, iar atunci când voi da eu adevãrul pe fațã, sã fie multe perne care sã-i zboare de sub fund. N-am mai avut rãbdare însã și mi-a ieșit mult prea repede porumbelul pe gurã.

Totuși impactul a fost destul de dramatic. Ilie Vãduva înghițea mãrunt și nu putea sã zicã decât:

-Ce? ce? ce?

-Așa cum spun. Acesta este bãiatul meu și n-a fost niciodatã abandonat. Mi-a fost rãpit pur și simplu de acasã, din România. Eu pot proba simplu cã este copilul meu prin analize de sânge. Dacã vrei, mergem și la poliția de acolo, din Focșani. Cazul acesta nu a fost închis de atunci și pânã în prezent. Pentru cã durerea noastrã a fost așa de cumplitã, încât mama lui este și acum internatã la nebuni, iar eu mi-am luat lumea în cap.

Mi-am mutat privirea de la Ilie Vãduva, care se holba la mine de ziceai cã-i ies ochii din cap, cãtre bãiat. Tremura ușor, dar constituția lui sãnãtoasã îl fãcea sã suporte cu bine șocul.

-Dar ce ne mai trebuie nouã alte probe, am urmat eu. Stați numai așa… Când te-am zãrit dezbrãcat Dãnuț, am știut sigur cine ești, deși am bãnuit tot timpul, încã de când te-am vãzut.

Și mi-am desfãcut nasturii cãmãșii rapid, pentru a-mi scoate în afarã umãrul pecetluit cu steluțã.

-Erai mãricel deja. Nu-ți aduci aminte când ne pupa mami umerii la amândoi, zicând cã suntem luceferii ei cei dragi?

L-am vãzut cã îi dau lacrimile și nu știam dacã într-adevãr își amintește, sau numai l-a emoționat povestirea.

Polițiștii se uitau între ei și nu știau ce sã facã. Li se spusese cã au o sarcinã simplã, de a participa numai la o discuție între niște oameni din emigrație. Sã fie acolo pentru orice eventualitate și sã asigure protecția, dacã ar fi fost cazul, unui prieten de al superiorului lor. Acum aflau de rãpire și asta deja le depãșea atribuțiunile.

În timpul acesta, teatral cum îi era felul, Ilie Vãduva s-a lãsat în genunchi dinaintea mea, cu o bufniturã seacã și a spus făcându-și o cruce lată peste piept:

-Mare ești Doamne, cã ai putut sã regãsești la un loc pe un tatã lângã fiul sãu, dupã atâta amar de ani.

Mã iritase și mai rãu cu gestul acesta și tocmai mã pregãteam sã-i zic ca sã se ridice dr… de jos, cã nu-l mai scapã niciun teatru, când întinse brațul cãtre mine, la fel de scenic, și continuã din aceeași poziție:

-Stai te rog, lasã-mã un pic. Lasã-mã sã zic și eu ceva și apoi omoarã-mã dacã vrei!

Dãnuț era mai sensibil la aceste gesturi. Vãzui cã de data asta șirul lacrimilor i se înnodau sub barbã.

Mãi sã fie! E drept cã l-a crescut pânã acum, dar tocmai ce-a aflat cã mama lui bunã este la nebuni din cauza omului ãsta…Cum este posibil?

Nu e nimic din cauza mea, așa sã știi, mai zise el, citindu-mi gândurile de pe fațã. Mai degrabã îmi datoreazã viața și dacã mã lași sã spun, ai sã mã strângi în brațe cu drag, nu ca sã mã omori…

-Spune, cã te las. Numai ridicã-te de acolo te rog, cã nu suport gesturile astea.

-Ba sã mã lași! strigã el tare, impresionându-l iarãși pe bãiat, sã mã lași, cã e dreptul meu sã stau cum vreau, la mine în casã. Și își rupse cãmașa în dreptul pieptului, dezvelindu-l pentru a se bate cu pumnii peste el. Cei doi nasturi au sãrit pe jos, rostogolindu-se care pe unde.

-Cã n-am avut inimã de câine niciodatã și aveți sã vedeți cine a fost Iliuțã!

Tãcu puțin, chipurile pentru a trage aer în piept și apoi își începu povestirea:…

-Va urma-

Impresii

images (1)

Majoritatea trec iute peste reclamele de la TV. Când vizionează un film, merg la baie, la frigider, sau pur și simplu butonează telecomanda.

Eu sunt dintre puținii care le urmăresc cu interes. Ar trebui cred, să primesc discount de la producătorii care aleg acest mijloc spre a-și promova produsele. Nu că aș avea ce face cu ele… 70% sunt pentru diverse boli, 20% pentru asigurări și abia 10% pentru vreun produs electrocasnic. Dar eu le analizez pe toate, din perspectiva celui care trebuie să le creeze. Și le dau și aprecieri, în mintea mea bineînțeles, pozitive sau negative.

Uite: O știți pe aia cu Sennalaxul?

O tânără vine cu un platou și îi solicită soțului ajutorul:

-George!

Iar papagalul din casă trădează laitmotivul… La auzul acestui „George”, el continuă ceea ce se înțelege că aude tot timpul: …„iar sunt constipată…Sennalax, sennalax!” Ca și cum biata fată, deși se tratează de ceva timp, tot constipată a rămas…

Dar nu despre asta vreau să povestesc. Că într-adevăr, am o poveste de care mi-am amintit, doar văzând această reclamă…

Eram împrejurul unei mese festive. Gazdele, tinere și drăguțe. Soțul era cel sărbătorit. Dinaintea aperitivelor, stam cu toții în sufragerie. Mai puțin femeia, care trebăluia în bucătărie pe lângă cuptor. L-a strigat deodată pe bărbat: George! Acesta s-a scuzat și s-a dus imediat s-o ajute.

Prin ușile deschise pentru o vreme, s-a înfiripat acel miros îmbietor, pe care numai friptura știe să-l lase.

De aceea probabil ni s-a părut nouă atât de lungă așteptarea. Mai ales că peste tăcerea care se lăsase între noi s-au auzit deodată niște zgomote suspecte, urmate îndeaproape de glasul ei, pe struna a doua: „A-ah!…Ah…Uuu! Ah…Iiii!” Apoi un: „Șșș!” de-al lui, pauză și iar: „A-a-a!…”

Priviri furișe pe deasupra mesei, zâmbete cunoscătoare, bujori în obrajii Simonei, fetița cumnatei sale, care știa și ea ceva, deși era numai în clasa a șaptea.

După un timp, se întoarce el, George. Se așează cuminte pe scaun și se repede la un castravecior murat pe care îl dă gata din două mușcături. Noi ne țineam cu toții firea. Încă. Se auzea apa de la baie.

Atunci când a apărut și ea, roșie în obraji anunțându-ne cu glas nevinovat: „M-am ars!” a fost nebunie. Întâi golanul de frate-su, a făcut un: „Pffff!” Ca atunci când dai drumul aerului din piept după ce ți-ai ținut respirația. Și a fost supapa care ne-a eliberat pe toți, râzând, chicotind, hohotind, fiecare după felul său de exteriorizare.

Ei nu știau despre ce este vorba. încercau și ei să râdă după noi, dar nepricepând motivul tot întrebau: „De ce râdeți? De ce?”

Atunci, cumnata sa îi lămuri: „Hai, nu mai faceți pe mielușeii nevinovați…Am auzit toți! Uite! Și Simona s-a înroșit.”

Iar Andrei, fratele, zice: „Ce ai dragă cu ei? Ți-e ciudă? I-a servit prăjitura înaintea fripturii…Ce-i cu asta?”

Din nou un râs general. De-acum pricepuseră și ei, iar zâmbetul Cristinei, roșie toată, era stingherit, exact ca al fetei din reclamă.

„Dar ce-ați crezut? Unde v-a fost mintea? M-am ars, dacă vă spun!” Și își scoate atunci de sub masa învelită cu o pânză albă de Damasc, mâna dreaptă cu două degete înfășurate în șervețel. „Vreți să vă arăt?”

Nu mai era nevoie. Ne-am dat cu toții seama că o luasem razna cu imaginația. Și când a venit biata în cameră, alăturându-ni-se, noi nu i-am văzut ditamai șervețelul de la mână…Sesizasem doar răvășirea de pe față, strălucirea ochilor…Toate puse nu pe seama durerii, ci a plăcerii.

Atunci eu, ca să ieșim un pic din acel penibil, am povestit despre Nea Mitrache. Mi-a fost drag omul ăsta de treabă, din zona Vrancei.. Era atât de sărman, că umbla la început cu niște cizme sparte. Cât am lucrat eu prin zonă, Nea Mitrache m-a însoțit pretutindeni, extrem de recunoscător pentru încălțările noi și pachetele de țigări zilnice cu care îl cadoriseam. Bucuria lui? Pescuitul. Am fost împreună și la baltă. Iar bietul Nea Mitrache a intrat îmbrăcat în apă să-și salveze cârligul pe care îl agățasem eu într-o creangă căzută în apă cine știe când. „Lasă-l Nea Mitrache, dă-l încolo…Ți-aduc eu mâine de la Focșani, undiță cu ace câte vrei” am strigat eu înciudat pe neîndemânarea mea…” „Lasă dom injiner, că n-are nimic…îl ricuperează Mitrache” zâmbea el cu dinții știrbi către mine. Când ne întorceam de la baltă, Mitrache avea în găletușă doar vreo trei fâțe. Eu îmi puneam în minte ca a doua zi să-i cumpăr și câteva kilograme de pește, când îl aud pe Nea Mitrache zicând: „Dom injiner, mie îmi umblă vorba că sunt ăl mai mare pescar, da știi de ce?” „De ce Nea Mitrache?” „Domne! Eu și un pește dacă-l prinz, nu-l mănânc…Îl pun pe plită să se arză. Să se ducă mirosul în tot satul. Să-și zică toți: Al dr.. Mitrache, iar a prins pește. Că impresia contează domne, cel mai mult…” Și Nea Mitrache călca țanțoș înaintea mea, mutând din când în când găletușa dintr-o mână în alta. Apă și numai trei peștișori. Dar era grea și mâna cu sarcină i se lăsa în jos din umărul cel slab. Oamenii pe lângă care treceam, întorceau într-adevăr capetele după noi, când ne dădeam binețe. Iar Nea Mitrache zâmbea ghiduș. Avea totuși ce arde pe plită, altarul său de făcut impresie.

 

Lupa -21

images

-Nu. Chiar nu mi-e bine deloc. Nick, te superi dacã mã duci îndãrãt acum? Am o migrenã îngrozitoare și când mã apucã, nu mã lasã ușor. Ne întâlnim altãdatã, nu vã supãrați, nu-i așa?

-Ei asta-i bunã! Cum sã fie cu supãrare? Pãi te vezi cã ești bolnav. Galben ca ceara… Sã te ducã mai bine la spital?

-Nu, nu… Nu e nevoie. Mã cunosc mai bine. Mã culc, îmi pun perna pe cap și o sã-mi revin.

La întoarcere, a fost rândul meu sã-i rãspund monosilabic tânãrului. El era emoționat și voia sã-și împãrtãșeascã nedumeririle cu mine:

-N-am mai auzit niciodatã povestea asta. Când îl întrebam de mama, îmi spunea cã a rãmas acasã, în România și cândva o sã mergem ca s-o vedem, dar nu curând, cã e fugit din țarã și l-ar aresta dacã l-ar prinde. De aceea mã punea tot timpul sã nu intru în vorbã cu strãini. Cã poate îl mai urmãresc încă…

Ajunși la complex, abia am îndrãznit sã-mi ridic privirea spre el. Mã privea grijuliu cu ochii sãi verzi și nevinovați.

Era târziu și birourile erau bineînțeles încuiate la o orã ca asta.

-Cine are cheia? Unde e Kathrine?

-De ce Mr. Dima, mã întrebã Dave, care umbla la o bicicletã rãsturnatã cu ghidonul în jos.

-Ah, ce bine! Îmi pare cã și dumneata ai cheie nu-i așa?

El se ocupa cu logistica și reparațiile de tot felul.

-Desigur Mr. Dima, doriți la șef?

-Da. Trebuie sã am o întrevedere cu Mr. McConor, chiar acum.

El se referise la Greg, când zisese de șef. Auzind cã este vorba chiar de Bigboss, lãsã îndatã scula din mânã, se șterse iute de unsoare cu o cârpã  și se duse la un dulap unde trecând în revistã mai multe șiruri de chei cu însemnãri numai de el știute, o alese pe cea potrivitã și merse personal sã-mi descuie.

-Stați cât aveți nevoie, Mr. Dima. Când terminați, veniți doar de mã anunțați și mã ocup eu.

M-am lãsat greu în scaun în timp ce îl apelam pe McConor. Nu mã gândisem nicio clipã cã ar putea sã fie acasã și nu la birou. Știam că lucrează până târziu.

-Am vești șefu, putem vorbi?

-Desigur Mr. Dima. Puteți intra la birou?

-Sunt deja aici. Am rãspuns eu.

-Super. Stai numai o clipã. Și îndatã se porni camera.

Era bineînțeles la muncã. Numai așa se putea menține pe o piațã concurențialã acerbã.

-Cum sunt veștile? Te rog spune iute. Avem încredere?

-Cea mai mare încredere, aș putea zice. Bãiatul cu care vorbește fata dvs., e de fapt copilul meu.

*

-?! Ei ! Mr. Dima, ce spui acolo? Ești o.k.? Pari foarte tulburat.

-Chiar și sunt! Extrem de tulburat.

-Poți te rog sã o iei de la început? Încearcã sã-mi povestești. Astfel e bine și pentru dumneata, vei putea sã-ți reașezi mintea, sã o pui pe fãgaș. Îmi dau seama cã ești foarte surescitat.

-Am avut de la început o vagã bãnuialã. Ochii aceștia numai soția mea îi avea. Se potrivea și vârsta…

-Acela care zicea cã îi e tatã, a recunoscut?

-Nu. Mi-a vândut o poveste neverosimilã cum cã l-ar fi gãsit abandonat în Londra când era mic. Nici chiar bãiatul nu avea habar de nimic. Lui îi spusese altceva.

-Stai un pic…Sã nu te superi pe mine. Dar eu încerc sã ne menținem în realitate. Dacã te arunci înainte și te sprijini într-o himerã, apoi va fi foarte greu sã suporți dezamãgirea. Ce te face sã crezi cã este bãiatul dumitale? Ochii numai? Faptul cã e gãsit? Înțelegi sper, ce vreau sã zic….

-Nuu… Am rãspuns eu obosit de greutatea stãrii sufletești. Nu cred nimic. Am certitudinea, cã este Dãnuț al meu. La un moment dat, când și-a scos tricoul am vãzut un semn particular, un fel de alunițã ca o steluțã pe umãr, exact cum am și eu. Și i-am arãtat.

-Ah, ce chestie! Ce chestie! Repeta într-una McConor absorbit de gânduri.

Apoi tot el își reveni primul și se relansã cu întrebãrile:

-Și ce-ai fãcut? Le-ai spus? Cum le-ai spus?

-M-au încercat mai multe gânduri, inclusiv acela de a-i pune cuțitul în gât mișelului care mi l-a rãpit. Și sã-l întreb: De ce-ai fãcut asta? De ce?

-Nu puteai. Ești un om mult prea cerebral ca sã acționezi sub impuls. Ai fi avut surpriza sã fii lovit de propriul copil. El pe acela și l-a cunoscut de pãrinte și de acela a fost crescut, nu-i așa?

-Desigur cã mi-a trecut numaidecât prin cap și gândul ãsta. Cu atâtea gânduri dintr-o datã, de fapt n-am avut nicio reacție. M-am simțit brusc foarte rãu și i-am cerut să mă aducă acasã. Eram atât de sfârșit, cã nu puteam sã am coerențã la nimic. Nici la gânduri, nici la fapte. Am fost prea slab.

-Nu, nu. Foarte bine ai fãcut. Foarte bine. Te poți pregãti acum cum se cuvine. Poți merge însoțit de poliție, cunosc eu și chiar pot vorbi cu cineva. Mergi la el, știi unde și îl dai în vileag.

-Daa. Probabil cã așa am sã fac. Mã duc acum sã mã întind, șefu. Realmente mã simt extenuat. Mâine…

Nu m-a lãsat sã termin vorba.

-Du-te și te odihnește. Dacã vrei, toatã sãptãmâna ești scutit de orice efort și ai liber. Dar sã nu întreprinzi ceva, te rog, pânã nu te consulți cu mine. Nu de alta, dar pot fi mai lucid decât dumneata în momentele astea. Cine ți-a deschis biroul?

-Dave.

-Nu te mai deranja sã-l cauți. Îl sun eu și-l trimit sã încuie în urma dumitale. Hai! Lasã cã e bine pânã la urmã. Ce zic eu? E extrem de bine. Ce chestie domne, ce chestie…

Și cred cã a mai continuat încã sã vorbeascã chiar și dupã ce a închis.

Am ieșit și eu de acolo, târșâindu-mi pașii pânã la dormitor. Aveam povara unui om care a îndurat prea multe.

-Va urma-

Dorul Corinei Ozon!

Vorbe pentru suflet...

Fragment din capitolul “Despre complexitatea sentimentului de dor”, parte din noul volum „Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire” (Editura Univers)

Una din stările cu cel mai larg și divers spectru, care se manifestă de la dorință până la durere fizică și parcurge diverse drumuri în funcție de sentimente și puterea atașamentului, cam așa ar fi o descriere generală a dorului. E interesant cum același cuvânt poate să acopere atât partea pozitivă, cât și cea negativă a unei trăiri. Dorul existent într-o relație se manifestă în absența temporară a cuiva și e o senzație de alean dulce, umple o lipsă fizică, dar cu speranța sigură a revederii. În cazul unei iubiri frânte, dorul e resimțit ca suferință prin pierderea obiectului în jurul căruia s-a repartizat întreaga noastră afecțiune. O bucată de vreme, dorul încearcă să acopere acest gol, însă devine de fapt reconstituirea unor amintiri. Ne e dor de momente și de…

View original post 445 more words