Măruntul -VI

În dimineața deschiderii anului școlar, o ploaie torențială venise să strice festivitatea pregătită de o parte a protipendadei din Măgura. Puternicele rafale de vânt, făceau umbrelele ineficiente. Directorul s-a uitat înspre preot și acesta l-a încurajat:

-Asta nu e taicule, vreme de discursuri. Dați-le drumul copiilor în clase și părinților pe la case.

Părinții însă nu puteau pleca, bineînțeles. Nu înainte de a vedea că toate sunt în ordine și la locul lor. Stăteau înșirați pe coridoare, întrebându-se unul pe altul despre clasa unde odoarele lor, aveau să stea de acum înainte ca să buchisească învățătura.

Iuliana Duculete își pusese de cafea în cancelarie, la ibricul pe care și-l adusese singură de acasă, încă de anul trecut. Directorul făcea parte din acel mic procent de persoane care nu agreează absolut deloc această băutură și nu fusese de acord să doteze cancelaria cu un espressor. Cu atât mai mult cu cât el se bucura de privilegiul de a vea propriul lui cabinet și a nu sta lalolaltă cu ceilalți învățători. Nu îi plăceau bârfa și discuțiile searbăde. Deși ocupa funcția de director, continua să ia clase pe mai departe, ca orice alt învățător. Se răspândiseră acum cu toții dinaintea sălilor de clasă, pentru a lua în primire copiii și a da îndrumări părinților.

Cu excepția Iulianei, care prefera să nu se amestece printre oameni. Cei care au ales-o și și-au înscris copiii la ea, au făcut-o în cunoștință de cauză, pentru că se bucura de o bună reputație. Deci nu le era datoare cu nimic, iar de cafeaua aceasta depindea întregul bun-mers al zilei sale.

Multe generații de copii îi mai trecuseră prin mâini Iulianei Duculete și de fiecare dată ea se obișnuise să aleagă pe câte unul care să fie ciuca batjocurii. Devenise un stil al ei, marcă înregistrată, pentru că văzuse că dădea rezultate bune per total și îl folosea cu toată încrederea. Un general nu face așa? Pregetă el să sacrifice un simplu soldat pe câmpul de luptă, știind că îi duce astfel pe ceilalți spre victorie? Elevii buni se concentrau parcă și mai bine, după câte un moment de destindere. În fond, aceștia erau importanți. Doar prin ei își făcea renumele de învățătoare bună. Că ăla de era slab, tot slab ar fi rămas, oricât de mult și-ar fi spart ea pieptul cu el. Unui cap sec n-ai ce-i face, nu i-l poți umple tu. Cam acestea erau gândurile învățătoarei Duculete, cu care își justifica față de ea însăși, comportamentul inechitabil. Altfel, ea nu mai era stăpânită de acea nervozitate ca pe vremea când îl avusese în clasă pe Maricek. Se căsătorise cu un bărbat destul de drăguț și care se purta chiar drăgăstos, dar pentru faptul că era mai tânăr, ea se temea să nu o înșele și era tot timpul în stare de alertă, ca să nu i-l fure vreo stricată. „Stricate” în concepția ei, erau toate femeile mai tinere, care  se îmbracă și merg totdeauna, ca și cum ar vrea dinadins să întoarcă privirile bărbaților.

Se uita către ceas și nu înțelegea de ce nu se mai isprăvește odată hărmălaia de pe coridoare. Chiar și ploaia se oprise. Părinții ar fi putut de-acum pleca liniștiți acasă, iar copiii ar fi trebuit să ajungă deja fiecare în clasa lui, că doar nu era așa de complicat. Se ocupase ea mai din vreme ca la fiecare ușă, să fie trecut frumos numele învățătorului. În afară de ea și de director, mai era domnul Receanu, care mai mereu surâdea pierdut în reveriile sale, fiindcă scria versuri pentru un cenaclu literar, doamna Stamate și doamna Coman, cu care se înțelegea foarte bine. Discutau câte în lună și-n stele, uitând câteodată de prezența ștearsă a bărbatului și vorbind chiar și chestii din acelea femeiești. Doamna Coman, fiind la o vârstă în care menopauza făcea ravagii cu organismul său, se apucase o dată să le dea niște detalii destul de intime. La un moment dat, realizând subit că mai era și Receanu acolo, s-a făcut stacojie la față și se blocase pur și simplu. Doamna Stamate însă găsise prezența de spirit de a-l întreba cu un glas foarte liniștit:

-Dvs ce ziceți de asta, domnule Receanu?

Trezit ca din somn, el le-a răspuns absent, parcă scuzându-se că nu a fost suficient de atent:

-Ce să zic, daa… Sunt de acord cu doamna Coman. Categoric, așa e!

Atunci ea le-a privit cu subînțeles, ca și cum le-ar fi spus: „Vedeți? Omul nu e cu mintea aici, la vorbele noastre de femei…” Și în sfârșit și-a revenit și dânsa, că era aproape în pragul infarctului, de rușine.

Dar în timp ce își turna cafeaua în ceșcuță, Iulianei îi trecu dintr-o dată prin minte discuția de acum o săptămână, aceea avută cu directorul. Asta o făcu să lase repede ibricul jos și să-și ducă mâna la tâmplă. O anunțase că anul acesta doamna Stamate nu mai apare, deoarece făcuse o operație. Urma să fie suplinită de o tânără domnișoară, îi spusese și numele, dar ea uitase complet. Tot numele doamnei Stamate îl lipise pe ușă și nimănui nu îi trecuse prin gând să verifice. De-asta se întârziase, acum își da seama. Nu prea îi convenea să înceapă anul școlar cu o gafă, cu toate că directorul nu zicea niciodată nimic. Sorbea din cafea cu înghițituri mici, cu ochii înspre ușa pe care urmau să intre și ceilalți. Mai întâi și-a făcut apariția Receanu. Ținea în mână trei buchete de flori și pentru că nu erau de aceeași culoare, s-a fâstâcit când i-a înmânat unul dintre ele, trecându-i abia atunci prin cap, că fiecare culoare poate avea câte o semnificație. Iuliana Duculete s-a ales cu trandafirii galbeni și l-a sărutat pe amândoi obrajii pe tomnaticul cavaler. Doamna Coman a intrat furtunos, și-a lăsat geanta pe un colț de masă și a venit lângă ea de s-au pupat. L-a pupat mai apoi zgomotos și pe Receanu, pentru trandafirii cei roz, care i-au revenit. După care i-a șters grijulie cu degetul său mare, rujul ce i-l întinsese pe obraz. Când și-a făcut apariția și tânăra domnișoară, bietul de el a împrumutat numaidecât culoarea trandafirilor pe care i-i rezervase. Se făcuse roșu ca focul. S-a și lovit de colțul mesei când s-a ridicat și apoi a întins brațul cât mai mult ca să i-i ofere, pentru a nu se apropia primejdios. Avea și motive să se fâstâcească, deoarece era într-adevăr frumoasă. Deși nu era îmbrăcată provocator, fustă trecută totuși de genunchi și taior peste bluză, îi venea atât de bine cambrată peste mijlocul subțire și pieptul i se reliefa atât de frumos prin taior că dacă ar fi fost sinceră cu ea însăși, chiar și madam Duculete trebuia să admită că arăta bine. Însă ea a măsurat-o rece și și-a zis: „o stricată!”. Trebuia neapărat să-i dea un telefon soțului în vreo recreație și să-i spună să nu mai treacă pe acolo. El era magazioner la o întreprindere și toată ziua se fâțâia cu mașina de colo-colo, chipurile ca să facă aprovizionare. Venea regulat la școală pentru a-și lua nevasta acasă, atunci când se terminau orele. Și tocmai azi, când toți copiii vin cu flori, ea să meargă pe jos, cei șase kilometri cu brațele încărcate? „Fire-ai tu a dracu, de stricată!” îi ură ea în gând și apoi cu glas tare, rosti:

-Am făcut cafea. Ia și servește și tu, dragă. Eu sunt doamna Duculete, doamna Coman, și dumnealui, cavalerul, este domnul Receanu. Cred că îi va plăcea să se audă chemat cu numele de Emil, de către dumneata. Știi, sper să nu se supere pe mine că îl deconspir, dar află despre dânsul că este și poet…

-Vai, ce drăguț! Zise fata politicoasă, neștiind ce să mai adauge. Pe mine mă cheamă Maria Irimescu. Dvs. desigur, îmi puteți spune simplu Maria că… a vrut să spună ceva cu vârsta, dar s-a oprit la vreme…eu sunt mică.

„Hm! Nu e proastă viespea… Trebuie să am mare grijă cu ea” se gândi Iuliana jucându-se cu ceșcuța în farfurioară. După care se hotărî să deschidă în sfârșit catalogul, pentru a încheia orice discuție în plus și a-i demonstra fetișcanei ăsteia, cu cine are de-a face.

Erau nume ca toate numele, dar îi plăcea foarte mult să le treacă în revistă și să încerce printr-un exercițiu de imaginație, ca să își închipuie copilul în funcție de numele pe care îl poartă. Trecea alene filele mari ale catalogului și sta în dreptul fiecărui nume, de parcă ar fi citit sfinții din calendar. Când ajunse la „M”, chiar sus de tot pe pagina din stânga, citi: Maricek Paul. Măi să fie! Maricek? Ca pe Cap Sec? O fi doar o coincidență? Până la urmă își puse grăbită geanta pe umăr, luă catalogul sub braț și se duse să-și ia în primire clasa și copiii.

Gusta din plin emoția pe care o provoca pătrunderea ei în clasă și ca s-o îngroașe și mai mult, aruncă de sus catalogul pe catedră și odată cu acel zgomot sec, se prezentă autoritar:

-Bună dimineața, copii! Numele meu este Iuliana Duculete și de azi, eu voi fi învățătoarea voastră…

I-a privit de sus, făcând ochii roată asupra lor și abia mai apoi s-a dus și a ocupat scaunul său de la catedră.

-Buun. Urmează acum să vă cunosc și eu pe voi. Voi citi de aici numele vostru și fiecare dintre voi când se aude strigat, se ridică frumos în picioare și răspunde prezent. Ne-am înțeles?

-Daaa! Au răspuns ei pe mai multe voci.

-Așa deci. Ia să vedem: Acaru Cristian!

-Prezent! Rosti un băiețel din banca a treia, de la fereastră.

Învățătoarea îl studie atent și văzu pe colțul băncii sale un buchet de flori, pregătit cel mai probabil de mama lui.

-Foarte bine! Ia loc acum. Așează-te la loc în bancă! Angelescu Rodica!

-Prezent! rosti o fetiță mai înaltă, chiar din spatele lui Acaru.

Angelescu ieși din bancă și înaintă până la catedră, pentru a-și depune buchetul cumpărat de mama ei. Se trezi atunci și băiatul, că el nu le-a dat pe ale sale și grăbindu-se să se scape de ele, s-a ciocnit de fata care tocmai revenea spre locul ei. Se produse un pic de dezordine, copiii amuzându-se de acea ciocnire și învățătoarea bătu din palme și strigă:

-Ia! Liniște! Ce e aici? Nu vi s-a spus de acasă că aici nu aveți voie să vorbiți neîntrebați? V-am dat eu voie să râdeți cumva?

Căuta cu privirea locul acela ocupat odinioară de Maricek, dar banca era goală în întregime. Și absolut niciun copil nu sta singur în bancă… „Vedem noi!” își spuse. Și ca să zorească un pic lucrurile, fiind foarte curioasă și nerăbdătoare să îl cunoască pe noul Maricek, trecu ea pe la fiecare bancă și își însuși de una singură, toate buchetele de flori. Apoi luându-și ochii de la mormanul de flori care acum stăteau grămadă pe catedră, le zise:

-Prea multe flori. Vă mulțumesc, dar nu trebuia să vă deranjați! Mă rog… mamele voastre. Haideți să continuăm…

Și rând pe rând, fiecare dintre ei rostea acel prezent, după care se așeza la loc.

…

-Lucescu Alexandru!

-Prez..

-Bine, stai jos! Așaaa…. Ce avem noi aiiici… Maricek Paul! Ia să te văd, Maricek!

Se uita tot înspre fundul clasei, dar răspunsul băiatului veni de aproape, chiar din prima bancă:

-Prezent!

Îl privea dezmăgită. Era mult prea normal, chiar frumușel. Nimic din înfățișarea lui Cap Sec.

-Ce ești tu, român?

-Sunt român, doamna învățătoare!

Răspundea bine, clar și răspicat, nu putea să-și lege glumele sale de odinioară.

-Și tatăl tău?

-Tot român, doamna învățătoare.

Simțea că pusese numai întrebări ridicole până acum. De fapt tonul cu care răspundea copilul o făcea să se simtă așa. Cu toate acestea nu avea ce să-i reproșeze, părea firesc să fie mirat la asemenea întrebări.

-Am mai avut un băiat în clasa mea pe care îl chema Maricek și era…

-Știu, doamna învățătoare!

-Cum știi? Ce știi?

-Tatăl meu a învățat cu dvs.

-Daaa? Era tatăl tău?

-Da. El a vrut să vin la dvs. Mi-a povestit numai lucruri frumoase și mi-a zis că l-ați învățat foarte multe lucruri. Mare noroc, așa mi-a spus, mare noroc ai avut, că o să înveți cu dânsa…

Iuliana Duculete îl privea pe acest băiețel guraliv cu ochi holbați, în totală stupefacție. Dacă motanul ei de acasă i-ar fi spus într-o zi, că mai vrea puțin lapte în farfurie, nu ar fi uimit-o mai mult, decât cele îndrugate acum de micul Maricek.

-Va urma-

 

 

 

 

Măruntul -V

Atunci când Maricek s-a pus în unghii că vrea morțiș să se întoarcă în România, Sonia a trebuit să-l urmeze. Nici n-avea ce face altceva. Cariera ei se terminase de mult și înțelesese asta într-un final. Cine s-o mai întrețină? Atașamentul signorei Kadar nu mergea atât de departe, chiar dacă s-a lamentat la despărțire că o să-i vină greu dacă pleacă.

Au sosit neanunțați, umplând dintr-o dată casa și viața pustie a Ioanei. Vasile renunțase la ea. O acuza că nu știe să se bucure de viață, că e stinsă ca un bec de 10 wați și lui îi trebuie o femeie lângă el, nu o plantă uscată. Ioana nu știa însă să fie altfel. Și-ar fi dorit să nu-l piardă și încercase să îi intre în toate voile, dar bucurie nu putea să-i arate, dacă nu avea de unde. Bucuria ei se pierduse încă de mult, de când o părăsise celălalt, cehoslovacul.

Sosirea lor neașteptată a fost urmată de o primire călduroasă, la fel de neașteptată. Ioana era încântată mai ales de micul Paul.

-Îți seamănă, Cătăline! Are ochii tăi! îi zise ea lui Maricek, numai că o să crească înalt după cum se vede. Bravo ție, mamă! Și îl pupă pe obraz. Maricek duse iute un deget spre față și își atinse locul acela, parcă spre a și-l întipări acolo. Nu-și amintea să-l mai fi sărutat vreodată până atunci. Privi spre Sonia și îi zâmbi complice. Hotărî să nu-i mai dea mamei sale, detalii legate de paternitatea copilului. Se simțea pe deplin împlinit în acest rol, mai ales pentru că își pierduse parcă printre degete, propria lui copilărie.

Atunci când dorea, Sonia știa să se facă plăcută. Încercă să se lipească acum de mama lui Maricek, așa cum mai înainte se lipise de signora Kadar. Numai că Ioana se arăta mai puțin interesată de activitatea ei în arena circului și în timp ce pregăteau de mâncare, o întrebă despre părinții săi. Ea înghiți de câteva ori în gol, și cu privirea dincolo de coaja spiralată a cartofului pe care îl curăța, răspunse:

-Sunt din județul Mureș, dintr-o  comună ce se cheamă Suseni. Numai mama era româncă, tata e maghiar. După ce a murit mama, tata a dat în patima băuturii. Mă punea să fac toate treburile casei, dacă nu vreau să-mi aducă mamă vitregă. Nu că îi cerusem eu asta, dar așa zicea el. Dar nimeni nu se uita la el, că îl știau de bețiv și scandalagiu. Și pe mine mă mai bătea câteodată, dar nu de asta am fugit. De când am văzut circul, că venise cu o reprezentație la Reghin, mi-am spus că asta trebuie să fac și eu. Așa eram pe atunci, mai băiețoasă. Când mă dădeam huța, m-aș fi dat și peste cap că nu mi-era frică. Și m-am rugat de ei să mă ia și pe mine în trupă, dar întâi n-au vrut că cică le trebuia acordul părinților. Mi-a dat tata un acord, de m-a învinețit. Și iar m-am dus la ei plângând. Atunci directorul a mers cu mine de mână și a vorbit cu tata. Cred că l-a plătit, nu știu că eu am stat afară, dar când a ieșit din casă avea hârtiile semnate, actele mele și mi-a spus să-mi adun niște lucruri nu prea multe, dar care îmi doresc să le iau neapărat cu mine, că s-a rezolvat.

-Nu vreau să mă laud doamna Maricek, continuă ea aprinzându-se, la început nu erau așa de vestiți. Abia de când mi-am făcut eu numărul de acrobație, a început să se vorbească despre noi. Și pe urmă, după ce a mai venit încă un trapezist, eram…cum să vă spun? La înălțime. Au urmat turnee în străinătate și mi-a fost din ce în ce mai bine, până a venit copilul.

-Adică până l-ai cunoscut pe Cătălin? se miră Ioana cu glas tare. Nu înțelegea cum o artistă frumoasă de circ, ajunge din culmea succesului să se îndăgostească de băiatul ei și să dea cu piciorul la carieră.

-Ei, n-aș zice chiar așa. Nu e vina lui. Așa a fost să fie…se încurcă Sonia în vorbe.

-Bine mamă, dacă vă iubiți, ce mai contează, clătină Ioana din cap, încă nedumerită. Și a fost să iasă copilul ăsta frumos, nu-i așa?

-A fost să iasă! repetă și Sonia, privind din nou în gol.

*

În România le-a fost bine o vreme. Ioana lucrase la Tohan și se ținuse bine chiar și în urma restructurărilor, dar salariul era foarte mic, așa că atunci când la Zărnești a apărut italianul cu firma lui de cablaje, s-a mutat imediat acolo. Deci era de la începuturi cum vine vorba și își câștigase un nume bun. Nu i-a fost greu să o introducă și pe noră-sa. Sonia s-a adaptat repede cerințelor și curând avea să se integreze destul de bine. Maricek însă nu-și putea găsi nimic de muncă, nici măcar ca salahor. Avea scuza că stă cu băiatul, dar se simțea prost când femeile plecau la muncă iar el rămânea fără rost în casă. Nu avea pământ mult împrejur, pentru a grădinări măcar. Ioana în schimb, se simțea împlinită. Să o fi văzut acum Vasile, poate alfel ar fi stat lucrurile, dar ei nu-i mai trebuiau aventuri de genul acesta. Mai ales că din când în când, un fel de gheară i se încleșta în piept și trebuia să rămână câteva clipe nemișcată până își revenea.

-Ce ai, mamă? a întrebat-o Sonia, în dimineața când se pregăteau să plece la muncă.

-Gata. Nu mai am nimic. Am amețit când m-am aplecat să mă leg la pantofi. Sunt bine acum, putem să mergem.

Dar de întors, nu s-au mai întors împreună. Pe Ioana au luat-o cu mașina salvării, iar de la spital, a ajuns la morgă. Înmormântarea s-a petrecut în liniște, nu avea cine să îi simtă prea dureros lipsa. Fusese toată viața ei, o umbră discretă. Maricek își tot ducea degetul spre obraz, mângâind unicul semn de afecțiune pe care îl primise. Însă fără Ioana, reveniseră și problemele lor familiale. Soniei nu îi convenea deloc poziția de acum în care se regăsea, aceea de întreținătoare a casei. Iar lui, peste această frustrare pe care o resimțea oricum din plin, chiar și de n-ar fi primit vreo imputare, i se părea că gestul unui inginer de la fabrică de a o lua cu mașina zi de zi, este mai mult decât colegial.

-Ce nu îți convine ție, ia spune-mi? se rățoia Sonia la el. Că nu mă chinui îndeajuns ca să-ți fac ție o plăcere? Vrei să iau autobuzul numai așa, ca să stai tu liniștit? A! Poate vrei să plătesc un taxi, de ce nu? Doar îmi dă domnul casnic, banii de cheltuială…

În atmosfera aceasta, a venit vremea ca Paul să fie înscris la școală. Numai cuvântul de școală era îndeajuns pentru a-l terifia pe Maricek. Așa că a lăsat orice mândrie de-o parte și s-a rugat de Sonia să meargă ea pentru a face formalitățile.

-Ești nebun? Să pierd eu ziua de muncă pentru prostiile tale din cap? Du-te omule tu, că tot ești liber toată ziua.

-Te rog mult, fac orice… Eu nu pot să calc pe acolo, te rog… se tânguia Maricek, redevenit în amintirile sale, copilul batjocorit de odinioară.

Și Sonia se învoi o zi întreagă pentru această treabă, care nu i-a luat mai mult decât o jumătate de oră.

-Ce credeai, că au să te mănânce ăia acolo? Îi zise ea triumfătoare, când s-a întors acasă. Chiar te rog frumos să nu-i bagi și lui Paul în cap prostii din astea. Școala e un loc unde să te duci cu drag, nu arenă cu tigri. Mi-aduc aminte cum intra Gabor între ei, nicio ezitare nu avea, ăla om… Zisese că mă învață și pe mine, dar nu l-a lăsat Santiago, că mai era și gelos, al dracului…

-Și cum a fost? O întrerupse Maricek, care era la rândul lui gelos și nu suporta să audă numele lui Santiago.

-Cum să fie? Păi nu m-a lăsat, tocmai ți-am zis. Cu toate că el se pregătea deja să spele putina. Vezi doamne, mă ocrotea din iubire…

-Nuu! De școală, zic! Cum a fost la școală? Insistă Maricek să o scoată din amintiri și o întrerupse a doua oară.

-Bine a fost! Așa cum ți-am zis… Foarte ușor. O simplă formalitate. Am prezentat la secretariat hârtiile copilului, m-a întrebat dacă am vreo preferință…Ce preferință să am, i-am zis. Nu știu pe nimeni. Și i-am povestit că am venit de afară, nu de prea mult timp. Bine, zice ea. Că și-așa la vremea asta, clasele sunt deja cam completate. Atunci n-aveți nimic împotrivă dacă îl trec aici, unde mai sunt câteva locuri…Unde? întreb eu…

-Unde? Zice și Maricek moale, cu o presimțire urâtă în gânduri.

-La doamna învățătoare Cuculete. Liliana Cuculete, parcă așa i-a zis. Stai că mi-am scris pe o hârtie… Cătăline, ce ai? Ce ți-e mă?

Așezat în fund, cu mânile amândouă în cap, Maricek îngână cu glasul sugrumat:

-Iuliana Duculete! Iuliana Duculete!

-Va urma-

Măruntul -IV

Micile economii se spulberaseră și traiul într-o țară străină e dificil când sunt trei guri pe un singur salariu modest. Cu tot ajutorul nașului lor, care îi căuta ori de câte ori se afla în zonă…

-Mă bate gândul să mă întorc în țară, i-a zis Maricek într-o zi lui Paolo, sorbind cu înghițituri mici din paharul de dinainte.

-Da? Și Sonia ce spune?

-N-am vorbit încă și cu ea. Tu îmi ești cel mai bun, adică de fapt singurul prieten. Am zis să te întreb pe tine mai întâi.

-Hei! râse Paolo. Cine spune că sfaturile astea intră în fișa postului de naș? Apoi redevenind serios, zise:

-Chiar nu știu ce să zic, băiete. Nu te întreb motivul, căci îl ghicesc. O duceți greu. Dar în țară, cum crezi tu că are să fie? Să știi că am mai vorbit și eu cu Sonia și am îndemnat-o să își caute de lucru.

-Daa… dădu Maricek din mână, a lehamite. Nu vrea să muncească altceva. Ea este marea acrobată Sonia Teleky. Și nu trebuie decât să-și dea jos kilogramele căpătate de la sarcină și apoi are să le arate ea lor… Însă în loc să slăbească, se îngrașă tot mai tare. Nu știu cum, că noi nu avem mese bogate.

-Se zice că și stresul te îngrașă, spuse Paolo.

-Păi dacă ar fi pe-așa, eu m-aș face obez.

Nașul său îl bătu înțelegător pe umăr.

-Lasă, lasă… O să fie bine, o să vezi…

Maricek îl privi dintr-o dată, drept în lumina ochilor:

-Nu mai suport să fac munca asta a mea… Le visez noaptea, Paolo… Îmi vorbesc! Când le văd cum se uită la mine cu ochii ăia mari și blânzi… Iar eu, ce fac? Le lovesc în moalele capului! Ca un călău ce sunt…

-Dar nici tu n-ai vrut, n-ai încercat măcar, să faci altceva. De când ești aici, ia spune-mi, ai învățat să zici ceva în italiană?

-Am învățat, daa…„Si signore! Subito, signore!” se maimuțări Maricek necăjit. Hai că te las acum. S-a făcut târziu și micul Paul nu se culcă până nu mă vede acasă.

Dădu să se caute de bani, dar Paolo nu-l lăsă:

-Hei! Ce faci? Eu mai rămân un pic pe aici, așa că lasă-mă pe mine să achit consumația. Uite! Tu nici n-ai prea băut… Pupă-mi finuțul și pentru mine, da?

*

L-a iubit numaidecât pe băiat, ca și cum ar fi fost al lui. De fapt, până la urmă a ajuns să fie mai atașat de copil decât de Sonia, care nu își mai căutase de lucru, se îngrășase și se purta tot mai urât cu el. Cu cât se depărta mai mult de speranța că într-o bună zi va fi din nou marea artistă a trapezului, cu atât se acrea mai tare și îl desconsidera pe soțul ei, un simplu muncitor la abator, pitic pe deasupra. Și asta mai cu seamă de când se mutaseră în noua locuință, unde au dat peste signora Kadar, o vecină foarte nesuferită. Care văzând tăieturile din ziare, păstrate cu grijă de Sonia într-un atlas geografic, și care o prezentau drept „zeiță a trapezului” și „pasăre măiastră”, se arăta a fi foarte încântată și mândră de conaționala ei.

Provenea și ea din lumea artistică, fusese balerină, sau cel puțin așa afirma.

-Ce păcat că nu m-am gândit și eu dragă, la vremea mea, să opresc niște probe, așa cum ai tu. Cine ar mai crede azi că signora Kadar asta, care acum abia se târâie pe uși, a fost cândva o vestită balerină? Pe atunci nu prea se făceau nici filmări, ori dacă s-or fi făcut, să le ție ei sănătoși, că la mine n-au ajuns…Nimeni nu mai știe, nimeni nu mai crede.

-Eu vă cred, signora. Orice ați zice, se simte din prezența dvs. că ați fost artistă, sărea Sonia s-o încurajeze pe bătrână. Cu atât mai mult cu cât complimentele ei se întorceau mai apoi cu măsură dublă și asta o făcea să se simtă bine, chiar dacă admirația venea de la o femeie care nu o văzuse de fapt niciodată acolo sus, executându-și zborul.

Erau mai tot timpul împreună. Dimineața își beau cafeaua pe terasa doamnei Kadar, iar după somnul de după amiază, era rândul acesteia să-și viziteze conaționala.

-Când mă uit la tine, sunt mândră că sunt unguroaică, îi zise ea Soniei. Exact așa am fost și eu, nu ca urâtele astea de italience. Italienii sunt frumoși, nu ca ele. Bărbată-meu, fie-i țărâna ușoară! era ca un prinț în uniforma lui de carabinier…Ehee! mai zise apoi și își făcu cruce peste pieptul ce părea încă și mai mare din cauza volanelor rochiei. Cât m-a iubit! Și tu? Când mă uit la tine, parcă mă văd într-o poză, nu alta.

-Lăsați că nu-i așa, se alinta Sonia. Dvs. și acum vă țineți bine, în timp ce eu m-am cam îngrășat…

-Cine spune asta? Sări arsă madam Kadar. Asta e o prostie! O femeie trebuie să fie trupeșă, să aibă formele rotunjite, vorba aia, să fie zdravănă. Așa-i place unui bărbat. Să-și umple mâinile cu ea când o ia în brațe. Dacă e bărbat, desigur. Draga mea, iartă-mă că-ți zic, dar nu mă pot abține. Cum a pus mâna pe tine arătarea aia de bărbatu-tău? Așa pereche nepotrivită nu mi-a fost dat să mai văd…

Când Sonia se gândea ce să răspundă, tocmai intră și Maricek pe ușă. El salută cuviincios atât pe vecina cotoroanță, căreia mai mult îi simțea privirea sfredelitoare, căci nu îndrăznea să-și ridice ochii la ea. Și nici la Sonia nu mai merse ca să-i sărute mâna, așa cum îi era obiceiul. Rosti doar din gură și apoi continuă sfios:

-Ce face Paul?

-E la el în cameră, răspunse Sonia aferat, sub influența ultimelor vorbe schimbate cu signora Kadar.

Iar Maricek se duse într-acolo, cu bucuria unuia care scapă de urmărirea viespilor.

Copilul ședea pe jos cu niște jucării împrejur, dar privea la televizor un desen animat. Părea absorbit de mișcarea personajelor și de gălăgia lor. Îl simți însă pe Maricek pătrunzând în cameră, și i se aruncă de gât, strigând bucuros:

-Tati, tati!

Maricek se lăsă în genunchi mai înainte de a-l strânge în brațele sale scurte și puternice. Din poziția asta, nu mai păreau atât de deopotrivă, tată și copil. Îl sărută pe frunte și îl întrebă:

-La ce te uitai?

-La…ceva. Nu-mi spui tu o poveste?

-Ba da! Am să îți spun una, înainte de culcare. Dar trebuie să-l aștepți pe tati să se spele mai înainte de asta, da?

A stat mult sub apa dușului, gândindu-se la ce o să zică. Nimeni nu-și făcuse timp pentru el, când era mic, așa că nu știa niciuna. Spera să îl găsească adormit când se întorcea și a deschis ușa încet de tot. Dar ochii băiatului străluceau, larg deschiși spre el. L-a învelit cu grijă și apoi așezându-se pe covorul de lângă pat, și-a sprijinit capul de margine, începând să zică încet, înăbușit de la salteaua patului:

-A fost odată un băiat mic. Și pe el nu îl iubise nimeni niciodată…

-Nimeni, nimeni?

-… Până când l-au luat niște oameni buni, continuă Maricek cu ochii închiși.

Și pe măsură ce povestea despre anii când a fost la stână, glasul lui se însuflețea de la amintirile frumoase. Descrise în povestea lui toate câte îl încântaseră în vremea aceea, când diminețile se trezea cu bucurie în suflet și se uita la soare cum apare de după culmea muntelui.

-… Și îl iubeau toți. Câinii îi ședeau printre picioare și se întreceau care mai de care să-i fie mai credincios. Iar oile se întindeau și ele să le scarpine spinările împodobite cu lâna lor moale…

-Îmi era așa de drag să le caut de scaieți, adăugă el, uitând că povestea era despre un alt băiețel, însă Paul nu mai băgă de seamă, căci adormise cu degetele încurcate în părul său aspru și creț. Poate se visa la stână, între oi. Maricek oftă atunci prelung și se lăsă și el pradă somnului dulce.

Într-un târziu când Sonia deschise ușa, văzu acel tablou cu băiatul său dormind și ținând mâna pe capul soțului și o cuprinse duioșia. Parcă abia acum înțelegea că ar fi avut totuși ce-i răspunde signorei Kadar. Maricek era într-adevăr, un om cumsecade.

-Va urma-

Măruntul -III

Când a fost să lovească, i-a alunecat privirea dinspre fruntea vacii, înspre ochiul ei mare și apos și văzându-i-l l-a cuprins mila și i-a scăpat ciocanul din mână. În clipa aceea Maricek și-a dat seama că e un moment hotărâtor pentru el. Nu își permitea să mai stea în nesiguranță și încleștând concomitent maxilarul cu pumnul său gros, izbi vita cu toată forța. Animalul se prăvăli fulgerat. Lovise totuși prea tare.

-Băi, băiete! A dat cu pumnul ați văzut? se întrebau tovarășii călăi între ei. Firește că văzuseră toți. Se opriseră să se uite. Să pândească. Se așteptau să rateze, să dea pe lângă, ori prea încet și în cazul acesta cineva trebuia să intervină. Dar să lovească cu pumnul nu se așteptaseră. Au crezut că a făcut așa dinadins.

Pentru prima dată în viață, Maricek nu s-a mai simțit mărunt. A surprins privirea lor admirativă și s-a umflat în pene. Nu s-a mai gândit la animale, ci numai la el. „Noi ce suntem, nu tot niște animale? Asta e…Ăi mai tari îi mănâncă pe ăi mai slabi…” se gândea el ca să-și facă curaj.

Și toată ziua a continuat să doboare, numai prin forța pumnului. Se obișnuise. Brațul lui scurt și gros cu terminația aceea ca un buzdugan, părea făcut anume pentru asta. Descoperise că are și el o calitate.

*

Au trecut repede doi ani de zile. Scăpase de datoriile față de șef și începuse și el să-și strângă un bănuț. Nu că ar fi avut vreun plan, dar nu știa pe ce să și-i cheltuiască. Ieșea foarte rar cu colegii la băutură, pentru că lui nu îi plăcea. Îl făcea să-și aducă aminte de amețeala de la aurolac și de foamea acelor timpuri. Dar într-o zi, s-a pomenit căutat de Paolo.

-Mă mai cunoști? i-a zis acela de departe, când Maricek se apropia de poartă.

-Dacă te cunosc? Pe tine, fratele meu? și l-a strâns în brațe, cu căldură. Paolo i-a simțit vigoarea cea nouă și s-a bucurat pentru el.

-Știu că ești la muncă și nu poți sta mult, i-a zis. Am vrut să te întreb de program pentru că abia am sosit din nou aici și vom rămâne trei săptămâni.

-Păi îmi pot lua concediu. Nu mi-am luat niciodată până acum, de când m-am angajat și cred că am și eu tot dreptul.

-Serios? Așa de mult îți place aici? glumi Paolo.

-Ce era să fac? Nu știam să-mi petrec acel timp liber.

-Las că am venit eu să ți-l umplu…

Au fost cele mai frumoase zile din viața lui Maricek. Cunoscuse prin Paolo atât partea poleită a circului, aceea menită privirii spectatorilor, cât și lumea lor interioară, cea care se desfășura în spate, între rulotele dispuse în arc de cerc și camioanele mari în care sunt cuștile animalelor, mica lor ogradă. Pe Maricek îl fascinau îndeosebi ochii triști ai Soniei, una din trapezistele trupei.

-De ce e fata asta tot timpul supărată?

-Ai văzut asta? Bravo! Ești ager. Ea încearcă să ascundă dar practic, e terminată. Îmi pare rău pentru ea.

-Cum adică? De ce?

-N-ai văzut mai mult, că nu te pricepi, îi zâmbi Paolo cu superioritate. Ai știut să te uiți la ochi, dar n-ai văzut că e însărcinată. Să taci din gură! Nu e treaba noastră. Dealtfel, foarte curând va trebui să se decidă și să=l anunțe pe director. E prea riscant pentru ea să își facă exercițiile în continuare.

-Și tu de unde le știi pe toate?

-Pentru că sunt mic, de-aia. Ar trebui să înveți și tu că noi mai putem avea și niște avantaje de la statura asta a noastră.

-Și de ce trebuie să fie tristă? O femeie nu se bucură când face un copil?

-În cazul ei, nu! Va rămâne pe drumuri. Santiago, saltimbancul care a îmborțoșat-o a plecat, chipurile pentru un contract mai bun. În realitate a spălat putina, ca să scape de responsabilități. Iar Sonia va rămâne cu un mic bastard pe cap. Aia e!

De atunci, gândurile lui Maricek se învârteau numai împrejurul Soniei.

-Ce te holbezi atâta? l-a repezit ea, într-una din zile. N-ai unde te mai uita? El a lăsat ochii în jos, încurcat. O plăcea.

Dar când directorul a amenințat-o că o dă afară, ea și-a pierdut mândria. A venit la Paolo și i-a cerut părerea.

-Știam despre tine că te-ai prins și ți-am apreciat discreția, i-a zis ea. Puteai de mult să vorbești și n-ai făcut-o.

-Iar tu puteai de mult să scapi de copil și n-ai făcut-o, i-a răspuns Paolo.

-Nu puteam, să știi. Nu puteam… crede-mă. Nici măcar să mă gândesc la asta, n-am putut.

-Ei bine, eu acum ce pot să-ți mai spun… Cum te-ai lăsat până acum în voia sorții, continuă și mai departe la fel. Poate lui Dumnezeu i se va face milă de un suflet ca al tău.

-Ești credincios, Paolo?

-Nu știu. Nu mi-am pus problema. Poate că da. Sau…Nu, mai bine lasă că da. Și zâmbi. Zâmbi și Sonia.

-Eu sunt! Și cred că Dumnezeu îmi va scoate în cale un bărbat care să mă scape de rușinea unui copil din flori.

-Serios? Chiar crezi asta?

-Da! De ce mă întrebi?

-Pentru că bărbatul acela îți stă de mult în apropiere și tu te faci că nu îl vezi.

-Cine? Tu, Paolo? N-am știut…

-Nu eu! Prietenul meu, Maricek.

-A!

Atâta a fost răspunsul ei și apoi a fugit în rulotă. Și-a plâns… Doamne! Altul mai normal nu se putea? Pe urmă s-a întors la Paolo și l-a întrebat:

-E de treabă prietenul ăsta al tău?

 

-Va urma-

Măruntul -II

Din păcate pentru el, nu a fost așa cum se așteptase. În Italia nu aveau să muncească în construcții, ci la cules de măsline. Ce să facă Maricek cu degetele lui boante și groase? Nu l-au mai primit după prima zi, căci nu avea randament deloc. Așezat pe marginea de piatră a unei fântâni arteziene, toropit de soare și cu stomacul strâns de foame, acum căuta să își încropească niște planuri, însă nu știa pe ce temei. Ajunsese în a treia zi de la sosire. Ceilalți plecaseră la muncă și ca de fiecare dată, el trebuia să părăsească odată cu ei casa aceea cu camere multe care îi încăpea pe toți, claie peste grămadă. L-au acceptat să stea până se pune pe picioare, dar nu și-n lipsa lor, că nu aveau încredere. Maricek nu era cinstit în felul obișnuit, așa cum sunt oamenii care primesc o educație bună. Când vagabondase, învățase că pentru supraviețuire, ai voie să faci aproape orice. Atât cât poți și ești în stare, dar mai ales atât cât ești lăsat. Nu avea probleme de moralitate și furtul așadar nu i-ar fi cauzat mustrări de conștiință. Însă cu brațele lui scurte și degetele ca niște cârnați, nu fusese apt nici pentru așa ceva . Ori dacă nu furase atunci, de ce să înceapă tocmai acum, cu oamenii ăștia care l-au primit omenește în casa lor?

-Che ci fai qui? Sei con una band?

Maricek făcu ochii mari la piticul care tocmai îl interpelase.

-Nu…vorbește…italiana. Sunto româno, se chinui el să explice.

Acela se porni pe râs și îl bătu amical pe umăr.

-Ia te uită nimereală…Păi și eu frate, tot român sunt. Te-am întrebat dacă ești aici cu vreo trupă, ceva. Ce faci? Cu ce te ocupi?

-De-abia am venit și nu știu să fac nimic…îi mărturisi Maricek.

-Băi, îmi pare rău pentru tine. Nu te pot ajuta. Și la noi de-abia îmi păstrez postul. Cică lumea s-a săturat de pitici și nu mai sunt amuzanți. Dacă n-aș fi prieten cu directorul, zburam de mult din trupă.

-Mulțumesc oricum, îngână Maricek. Mi-a plăcut că ai vorbit cu mine. Cred că am să cerșesc, asta am să fac.

-Nici să nu te gândești, protestă piticul Paolo. Ne faci neamul de râs.

„Care neam?” își zise băiatul în gând, dar din politețe tăcu.

-Stai că am o idee! Ai vrea să lucrezi la un abator? nu se lăsă acela, debordând de o amabilitate necunoscută lui Maricek.

-Da… Dar nu mă pricep și nu știu nici să vorbesc limba asta. Ai văzut…

-Hai cu mine!

-Acum?

-Dacă nu ești prea ocupat… râse Paolo de el.

Era departe și au luat un autobuz.

Ajunși acolo, Paolo a mers la ghereta de la poartă și s-a întreținut vreo zece minute cu paznicul. Până la urmă, din hală a apărut un om. Atunci i-a făcut și lui Maricek semn să se apropie.

-Uite, de el e vorba, îl prezentă noul său prieten. E de-al nostru, băiat cuminte și vrea să muncească.

Celălalt părea că îl măsoară dezprobator, deși nici Paolo însuși nu era mai înalt.

-Bine! Rosti în sfârșit, cu o voce aspră. Te prezinți mâine de dimineață la ora 8.00, cu actul de identitate. Pnă te bag în porție, o să dureze nițel. Dar să-ți fie clar! Îți las prima leafă și să ți-o drămuiești bine, pentru că următoarele două sunt ale mele. S-a înțeles? Să n-avem discuții mai apoi. Dacă nu-ți convine, spune de-acu.

-Îi convine, îi convine! Vorbi Paolo în locul său. Lui Maricek i se descleșta mai greu gura când se pierdea cu firea.

-El de ce nu vorbește? întrebă șeful. Pe el vreau să-l aud.

-Ba da! Scăpă Maricek în sfârșit.

-Ce, ba da?

-Vreau…Îmi convine…Vorbesc.

Șeful s-a uitat mirat la el și n-a mai lungit vorba. Avea treabă.

-La 8.00. Să nu întârzii! S-a salutat apoi cu Paolo și a plecat.

-Să fii atent la autobuzul ăsta, l-a prevenit Paolo pe drum. Citește orele de pe grafic, să nu întârzii, da? Cred că o să fie bine, ce zici? Altfel e când ai o muncă cinstită, ai să vezi. Noi de mâine ne mutăm. Ne-am sfârșit reprezentațiile de aici. De-aia am vrut să te știu rezolvat. Ia stai puțin aici. Și iute, iute, cu picioarele lui scurte îndemnă spre o plăcintărie de unde se întoarse cu o pungă de hârtie. Din ea ieșeau aburi calzi, frumos mirositori. I-o întinse băiatului, zicând simplu:

-Ține asta!

Maricek îl privea și nu știa ce să-i spună. Acest om pe care îl cunoscuse de-abia de o jumătate de zi i-a fost atât de prietenos și totuși nu știau nimic unul despre altul. Doi oameni. Doi români. Când și-au strâns mâinile, a făcut gestul stângaci de a-l lua în brațe, dar jenându-se, s-a oprit.

-Ce e, frate? Ce e mă? Ă? Tu ai fost hăituit cred, toată viața ta, zise Paolo atunci și îl luă el pe Maricek în brațe. Pe umărul celuilalt pitic, lui Maricek i s-au descătușat în sfârșit toate lacrimile sale.

-Fii cuminte! Fii cuminte! repeta Paolo într-una și băiatului mai rău i se spărgea pieptul. Câțiva trecători s-au uitat înspre ei cu coada ochiului, dar apoi și-au văzut de drumul lor, clătinând din cap. Nici nu era un tablou prea frumos la vedere. Doi pitici, doi bărbați, se îmbrățișau în plină piață și unul încă mai și plângea. Ce nerușinați au ajuns domne, homosexualii din ziua de azi. Nu mai au chiar nicio fereală!…

-Ai grijă de tine, da? i-a mai spus Paolo la despărțire.

Maricek l-a petrecut din priviri și abia când nu l-a mai văzut, s-a apucat în sfârșit să își mănânce plăcinta. Hârtia pungii se înmuiase și se lipise de ea. A mușcat adânc și cu poftă, fără să-i pese că mestecă laolaltă plăcintă și hârtie însiropată.

*

A avut dreptate șeful că formalitățile de angajare or să dureze mult. Și ar fi durat și mai mult dacă l-ar fi lăsat pe el să completeze toate acele fișe și formulare de protecție a muncii.

-Semnează aici, aici…și aici, îl îndruma acela. La asta, tot la fel. Ia și asta! Uită-te pe pozele astea, așa… Acum să îți scrii numele pe aia din dreapata. Stai așa, că n-am terminat. Semnează și asta. Nu acolo, mă! Dincoace!

Maricek obosise. Își caligrafia numele cu limba scoasă printre buze, încet, de parcă ar fi scrijelit în piatră.

-De unde ai mai apărut și tu, băi figură? i-a zis șeful într-un târziu, când i s-a consumat răbdarea. Tu n-ai fost la școală? Îți dai seama că dacă era pe bune, nu intrai în veci aici? Mare noroc ai avut cu mine. Fii atent, că nu merge așa. Nuuu! Păi tu ești zero barat, băiatule! Schimbăm contractul dintre noi. Salariul, unul mie, unul ție, ne-am înțeles? Uite, aici sunt hârtiile de angajare. Nu-ți convine, le rup și gata. Îți vezi de drum. Dar știu că numai aici e șansa ta, unde e comunitate de români și unde sunt eu șef. Mă rog…unul dintre ei. Dacă te întâlnești cu altul și te întreabă de vorbă, îi zici: „Mi scusi, signore!” Reții? Spui asta și lași capul în pământ. Dar să nu umbli brambura, stai la locul tău. Hai! Te-ai hotărât?

-Da, șefu!

-Da, ce?

-Rămân!

-Oare cum te-oi fi împrietenit tu cu Paolo? Întreba șeful retoric, plimbându-l de colo-colo prin abatorul uriaș. Ăla e om ca lumea și uite că totuși, s-a pus chezaș pentru tine.

Maricek nu știa să răspundă, dar nici n-ar fi putut. Ochii lui mari priveau năuciți prin imensa hală, în care un furnicar de oameni se agitau executându-și fiecare mișcările cu precizie de robot. Și toți foloseau cu îndemânare instrumentele acelea tăioase. S-a uitat cu frică și pe furiș, înspre mâinile sale scurte și butucănoase. Șeful îi făcea prezentarea ca să se afle în treabă. Așa era procedura, dar știa că oricum nu pricepe nimic. Mai ales că atunci când se aflau în apropierea altora, schimba vorba în italiană. Ușor, ușor s-au apropiat către capătul celălalt, despărțit de toată vânzoleala asta de un fel de perdele groase din cauciuc. Acolo era locul pe unde erau introduse animalele vii. Și numai patru oameni lucrau aici.

-Stane! strigă șeful cu putere, către un bărbat tuciuriu.

-Ordinato! răspunse acela slugarnic.

-Uite țigane, te văitai de ajutor. Ți-am adus ajutor, îți place?

-Place șefu, cum să nu… și se puse pe râs. Vorbiți serios?

-Da ce? Ți se pare că glumesc? Nu-l vrei, spune! Îl bag la curățenie, iar tu o să mai aștepți.

-Nu șefu, lăsați! Hai că vedem noi… Lăsați-l aici!. Om vedea până la urmă…

După plecarea șefului, s-au strâns toți împrejurul lui Maricek.

-Știi ce facem noi aici? l-au întrebat.

-Nu.

-Hă-hă… Noi suntem popii, bă. Le dăm vacilor la mir, pricepi?

Nu pricepea. A fost pus să stea și să se uite. Unul a fluierat prelung și alții de afară au îndemnat vitele să intre pe niște culoare mărginite de bare din fier. Se opreau într-un capăt și aici erau „miruite” cu un ciocan drept în frunte. Dintr-o singură lovitură, genunchii li se îndoiau și cădeau grămadă jos. Apoi ei apăsau un buton și se pornea banda rulantă de sub ele. Banda le purta printre acele perdele groase din cauciuc și erau preluate de legători, care le prindeau rapid picioarele și apoi acționând niște mașini hidraulice, le agățau în niște cârlige și le ridicau, spânzurate cu capul în jos, pentru a le trimite mai departe. Venea pe urmă rândul măcelarilor, care le spintecau…

Maricek străbătuse exact invers la venire, drumul făcut de animalul sacrificat.

-Așa le omorâți? A întrebat el, pierit.

-Noi doar le adormim. a fost răspunsul unuia. Poate ca să-l menajeze.

-Le dai tare să nu se trezească la ăia acolo și să facă deranj. Ca să leșine bine, înțelegi? rânji Stan trecându-și mucalit privirea dinspre băiat, la ceilalți colegi. Uită-te cu atenție și învață. Când am să te pun și pe tine, să știi exact unde să lovești. Tu ești mic și trebuie să dai și mai tare. Ia ciocanul în mână ca să te obișnuiești cu greutatea lui și dă colo, în blana aia! Să te antrenezi.

Pe acea scândură, era desenat un cap de vacă și în frunte era făcut un cerc mic. Acolo a bătut Maricek cu ciocanul până la sfârșitul programului. Se uita fix în cercul acela și lovea, încercând să ignore faptul că în spatele său niște ființe vii, se transformau, preț doar de câteva minute, în carne de consum.

-Hai că e vremea de plecare, l-a anunțat Stan. Să știi că îmi placi până la urmă. Ești valabil. Ți-am dat o treabă și te-ai achitat. Dar mâine vezi că te pun să dai într-un cap adevărat. De tine depinde dacă rămâi, ori pleci.

Maricek s-a bucurat că a așteptat o jumătate de oră până la sosirea autobuzului. Stan mergea și el pe direcția aia și au mai stat de vorbă.

-Până să venim noi aici, i-a povestit acesta, se foloseau niște chestii cu care erau electrocutate. Dar nu erau bune. S-au întâmplat și accidente. Șeful a fost cu ideea miruitului, că el era măcelar și în țară. De-aia se bucură de atâta respect. Se spune că și carnea e mai bună, dacă nu sunt electrocutate.

Noaptea, Maricek avea să viseze numai vaci care râdeau de el și îi strigau „cap sec! cap sec!” El le lovea într-una cu ciocanul, dar ele nu se sinchiseau și tot râdeau…

-Va urma-

Măruntul -I

-Dragă, nu mă mai întrerupe, ți-am zis! N-ai ce să-mi explici. Ori te prezinți mâine cu băiatul la școală, ori dacă nu, te denunț la Autoritatea Tutelară că ești un părinte iresponsabil și ar fi mai bine pentru el să fie luat în plasament. Ai înțeles?

-Dar tovară… Ăă…doamna învățătoare, vă rog fumos să mă lăsați să vă…

-Nu te las, ți-am zis că nu te las! Tu n-ai ce să-mi explici, MIE! Te cunosc ca pe un cal breaz… Îți repet: mâine, la școală! Să nu mă duci în stare că de nu, voi veni eu la tine. Și-ai să vezi tu atunci urecheală, Cap Sec ce ești!

Și telefonul făcu clanc în urechea lui Maricek, lăsându-l în stare de năuceală. Îi închisese înainte de a apuca să-i răspundă că băiatul nu a mai venit la școală, pentru că nu mai este acasă. De aproape două săptămâni îl părăsise nevasta și pe copil îl luase cu ea. Două vorbe! Atâta numai avusese de zis și tot nu apucase. De fapt nu a fost în stare. Învățătoarea îl timora și acum, exact ca atunci când îi fusese elev. Trecuseră șaisprezece ani, dar amintirile acelea erau vii în amintirea lui și îl rodeau ca un cancer.

*

Fusese tot timpul mic de statură, cu un cap mare și rotund ca un bostan, aproape cât lărgimea umerilor, că părea lucru de mirare cum i-l poate susține gâtul. Neîndoios că trebuie să fie și sec, își zisese învățătoarea văzându-l. Când citise catalogul prima dată, în clasa întâi, se împiedicase de numele lui cehesc și îl întrebase:

-Tu ești român, sau ce ești?

-Român, tovarășa învățătoare.

-Aha! Păi spune așa, că altfel aș fi crezut că ești marțian, ceva…

Iar copiii au râs. Toți au râs. Și cei care nu știau ce înseamnă marțian. Erau mici, dar înțelegeau batjocura și le plăcea când era adresată altora. Puțin mai târziu, văzându-l că e într-adevăr încet la minte, ea și-a exprimat gândul și i-a zis:

-Maricek, ai capul sec!

Și asta le-a plăcut și mai mult colegilor săi. Afară l-au luat în primire și așa cum scandau oamenii mari după ce vorbea tovarășul Ceaușescu, ei și-au unit glasurile pentru a-i striga  în cor: „Ma-ri-cek cu ca-pu sec!.. Ma-ri-cek cu ca-pu sec!” Au ținut-o așa cât a fost recreația de lungă, chiar dacă el se refugiase într-o cabină de WC.

Nu. Nu erau toți așa. Silvia spre exemplu, era o fată bună, nu degeaba au pus-o comandant de detașament. Ea învăța cel mai bine din clasă și se gândise ea că n-ar strica să îl ajute puțin și pe Maricek. Erau la tabla înmulțirii. A venit la el cinci seri de-a rândul și săptămâna următoare după ce s-a asigurat că o știe, a ridicat mâna și a zis:

-Tovarășa învățătoare, puteți să-l ascultați din nou pe Maricek? că acum a învățat înmulțirea.

-Zău? De unde știi tu? a sfredelit-o învățătoarea cu privirea.

-L-am ajutat și eu puțin, s-a bâlbâit fata, neștiind cu ce a greșit.

-Ei, păi dacă l-ai ajutat tuu… Înseamnă c-o știe! făcu ea malițios. Așa e Maricek? Ia să te vedem…

Copiii râdeau deja, întâmpinând bucuroși acest moment care se anunța a fi vesel, căci pe Maricek emoția de a-și auzi numele aproape că îl paralizase și scaunul rabatabil al băncii îl lovise peste picioare când s-a ridicat, clătinându-i capul de dovleac.

-Cât fac cinci ori opt? Șase ori șapte…doi ori nouă… Ă? Nici asta nu știi? Păi asta e înmulțirea cu doi, ce dracu, nici pe-asta n-o știi? Cum e, Tufeanu? Ție ți se pare c-o știe? Ce l-ai învățat tu?

Copila se uita spre Maricek cu ochii rugători. Îl auzise doar cu urechile ei cum o recitase acasă pe toată, până la nouă, fără de nicio greșeală. Nu înțelegea de ce tace de data asta și nu vrea să răspundă. Simțea că acum tovarășa s-a supărat pe ea și asta numai din cauza lui.

Învățătoarea Iuliana Duculete nu se credea o femeie rea. Și nici tocmai urâtă, nu era. Nu își putea explica de ce nu are trecere la bărbați. La treizeci și doi de ani, spectrul de a rămâne fată bătrână plana amenințător deasupra și asta o făcea să fie încordată și nervoasă. Iar glasul ei strident, ca de gâscă, îl îngheța întotdeauna pe băiat și atunci mintea sa, oricum cam înceată, se bloca definitiv.

Nu se credea rea, dar admitea că e puțin cam aspră. De aceea învățătoarea își permitea din când în când să mai facă unele glumițe. Cele mai bune i se păreau a fi alea făcute pe socoteala lui Maricek. Clasa întreagă se destindea atunci și ea se vedea astfel simpatică, în ochii lor.

-Am înțeles, a zis într-un sfârșit. Te-ai ridicat numai ca să ne arăți cât ai mai crescut… Foarte bine, Maricek. O să-ți dau o notă cât tine de mare. Tot patru, ce credeai, că ai mai crescut? râdea ea, privind complice spre clasă.

Însă cât erau orele acestea de nesuferite, recreațiile pentru măruntul Maricek erau și mai cumplite. Se trezea câte unul și striga: „Maricek cu capul sec, Maricek cu capul sec!” Iar altul: „Cine-l prinde să îi dea, castane câte-o putea!” Și apoi îl alergau prin curtea școlii. Iar când îl prindeau, cu nodurile degetelor îndoite îi loveau țeasta cheală și numărau: „…unșpe, doișpe…douășopt…” Nimeni nu intervenea. Suna clopoțelul de intrare la clasă și abia după cinci minute apărea și Maricek, strecurându-se speriat până la banca lui din fund, în care ședea singur. Avea ochii tulburi, iar capul și mai mare, de la cucuie.

-Unde ai fost Cap Sec? N-ai auzit clopoțelul?

-La toaletă, tovarășa profesoară! răspundea el cu capul în jos.

Ce, parcă ea nu știa? Și mai știa și că pentru el n-are cine să vină la ședințele cu părinții. Tatăl lui, cehoslovacul, care lucra în România pe un șantier de construcții, a stat căsătorit cu Ioana doar încă un an după ce se născuse băiatul. De-aia îi și purta numele. Însă văzând cât era de urât și nu se mai „deschidea” odată, așa cum tot îi promitea ea, a părăsit-o.

-Ăsta nu e copilul meu, cine știe cu cine l-ai făcut tu, i-a zis. Și dus a fost.

Lucrul ăsta a afectat-o grav pe maică-sa. Era mare rușine pe atunci ca să ai un copil fără de soț. Dar când se știa că acel copil diform mai era făcut și cu un străin, asta era de netolerat. Ioana nu socializa prea mult cu nimeni. La muncă și îndărăt. Dar și acasă simțea o tensiune permanentă, căci privirile mustrătoare ale mamei sale, o făceau să intre în pământ. Înțelegea reproșul exprimat mutește, numai prin ochi. O făcuse de rușine în lume. Rodul acelei rușini era Maricek, de-aia nimeni nu-l avea la suflet. Crescut astfel, în totală lipsă de iubire, era firesc ca micul Maricek să fie speriat și să se simtă vinovat de ceva grav, dar care mintea sa nu ajungea să înțeleagă.

*

Cu chiu cu vai a terminat cele opt clase, în aceeași atmosferă care s-a perpetuat până la sfârșit. Apoi a plecat să muncească. Fiindcă nu îl primeau nicăieri, a vagabondat puțin prin capitală, cerșind de pomană. Banii trebuia să-i împartă „frățește” cu cei mai mari.

-Așa e legea aici, i-au explicat ei, deși el niciodată nu primise nimic din cerșeala sau furtul lor.

Și cum foamea îl însoțea tot timpul, ca și frigul, i-a trecut prin minte să ceară o dată o felie de brânză unei vânzătoare. Femeia s-a uitat mirată la el. Deși alungați din piață, cerșetorii, mai reușeau să fenteze uneori și să ajungă până în dreptul tarabelor. De fiecare dată, ei cereau doar bani. Chipurile să cumpere de mâncare, dar ei își luau aurolac. Și-l puneau în pungă și când îl inspirau, îi prindea așa, o amețeală plăcută, din care nu s-ar mai fi deșteptat. De-asta cerșeau bani. Dar ăsta urât și cu capul mare ceruse însă brânză. I s-a făcut milă de el și după ce i-a dat o felie, l-a întrebat cum îl cheamă, de unde e, și dacă îi mai trăiesc părinții. Așa i-a trecut lui prin minte să răspundă că e orfan. Numele și l-a zis pe ăla cu care se prezentase și celorlalți derbedei, adică Marcel. Ca să nu mai rimeze cu sec.

-Ia să vii tu mai încolo, pe la șapte, când vine bărbatu-meu după mine, i-a zis femeia. Să vorbim cu el… Ni-i vrea să mergi la noi la stână? Dacă ești băiat cuminte om avea grijă de tine. N-ai să mai rabzi de foame. Hai! Mai ia o felie și du-te că uite, mă ocolesc clienții. La șapte să te întorci, ține minte. Maricek nu avea ceas. Și se temea să nu rateze șansa asta. S-a dus până mai încolo, dar nu a plecat. A stat ca un câine, să pândească sosirea bărbatului. L-au luat. Și apoi a urmat cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Inima i s-a vindecat de durere și de senzația unei vini pe care nu și-o putea explica. Adunase și ceva bani, dar câștigul cel mai mare a fost că agonisise o brumă de încredere în persoana lui. După aia au urmat zile grele în familia aceea de munteni cumsecade. Lâna nu mai avea preț, laptele nu se mai căuta, au vândut oile și au desființat stâna.

-Te-om lua acasă la noi, i-au zis. De-amu ești ca și pruncul nostru. Însă pruncul era ditamai vlăjganul. Vorba vine, tot mărunt era, dar se maturizase și i se întăriseră oasele. Își dădea și el seama că e vremea să se întoarcă acasă, la mama lui. Le-a mulțumit cu lacrimi în ochi și a plecat. Pe mamaia nu a mai găsit-o în viață și nici de maică-sa nu a fost sigur că s-a bucurat prea mult. Prea repede l-a luat la rost asupra planurilor sale. Ar fi muncit el, dar nu știa să facă nimic și cine să-l primească oare văzându-l cum arată? Și-a găsit de lucru până la urmă pe un șantier. Ca salahor. Acolo primea corvezile cele mai grele, iar batjocura era la fel ca și în anii de școală. Numai că acum, Maricek învățase să se poarte în astfel de împrejurări. Râdeau de el? Lasă să râdă, el va râde încă și mai tare. Era o glumă a naturii, în fond. Și luându-se singur peste picior, le deveni simpatic și într-o lună îl târau peste tot după ei, la bețiile lor.

*

-Băăi! Voi știți că eu o să plec? zise unul Marian, către ceilalți.

-Unde, mă?

-În Italia, bă. Am pe vără-meu acolo. Mă ia și pe mine! se făli acesta.

-Bine mă! Să ne scrii și nouă cum e, că venim după tine, l-au zeflemisit ei nepăsători.

Dar lui Maricek ideea asta i s-a prins de minte. Pe urmă, la muncă, se ținea după Marian și îl tot chestiona. Cum e vărul? Dar Italia? Ce-o să facă acolo?

-Nu știu bă, ce dracu mă tot întrebi? Ce, eu am mai fost? Oi vedea eu… Da pe tine ce te interesează?

-Aș merge și eu cu tine, i-a mărturisit Maricek.

-Păi zii băi nenicule, așa… Se înveseli celălalt. Era o perspectivă bună să meargă cu piticania după el. Pe lângă ăsta, emoțiile lui s-ar fi disipat și i-ar fi venit mai ușor. Dacă vărul i-a spus că nu trebuie să nu-și facă griji cu dormitul, înseamnă că s-o mai găsi un locșor și pentru jumătatea asta de om.

Mama lui Maricek n-a obiectat nici măcar de formă, auzindu-i intenția. Se potrivea tocmai bine, pentru că n-ar fi vrut ca Vasile, cu care începuse o relație ce se îndrepta spre căsătorie, să ajungă să-l cunoască așa de curând.

-Va urma-

 

Cum mă vezi?

Povestirea care urmează, vine să întregească încă puțin portretul pe care mi-l fac. Pentru că un blogger (Mihai Hai Hui) îmi spunea că atunci când îmi citește articolele, nu vrea să se gândească la mine ca la niște „pixuri” 😊 și că și-ar dori să mă închipuie drept o persoană reală. Evident că sunt un om în carne și oase și chiar m-am creionat puțin în articolul precedent. Puțin mai realist, pentru că imaginea unui Făt Frumos, pe care am încercat s-o sugerez într-altul… nu s-a prins, cu tot regretul.

Vremurile de astăzi ne pun la dispoziție tot felul de mijloace cu care operăm ca și cum ar exista de când lumea. Dar nu e deloc așa. Doar în urmă cu câțiva ani, celularul nu exista. Și când spun asta, aduceți-vă aminte cum era. Sau dacă sunteți mai tineri, încercați cumva să vă închipuiți, deși în cazul ăsta bănuiesc că e cam greu, fiindcă v-ați născut cu el pe aproape, lângă pătuț alături de biberon. Tot la fel, în topografie nu apăruseră stațiile totale care îmbină calculatorul cu teodolitul, iar despre GPS, știam doar că există. Adică era un capitol scurt, care te punea în temă cu existența lui, dar cam atât. Ruleta se folosea încă de către inginerii de pe tot cuprinsul țării, cu toată încrederea. De aceea o busolă topografică din familia goniometrelor, era considerată un vârf al tehnologiei, pentru că avea posibilitetea de a reduce distanța la orizont și de a crea și schița terenului, așa cum era. Bineînțeles, prin calcule ulterioare și nu de la sine, așa cum face astăzi stația totală. Ei, și cu această busolă topografică se făceau citirile pe stadie, care era o stinghie de trei metri, ce se putea rabata, îndoi pe jumătate adică, atunci când era nevoie să te deplasezi pe distanțe mai mari. Deci îți trebuia întotdeauna cel puțin un ajutor, care să ți-o țină cu fața spre tine, ca să citești. Pentru mai mult randament, puteai folosi nu numai una, ci chiar mai multe. Oameni să ai. Stațiile totale folosesc niște prisme pentru citire, dar altele se dispensează chiar și de ele. Însă nu se poate face nicio comparație, pentru că în timp ce la prismă e suficient un singur click și ai toate datele, pe stadie trebuia să citești efectiv, solicitând ajutorului să o țină cât mai nemișcată și în poziție perpendiculară. Cred că era teodolitelor clasice a trecut deja, nu știu dacă mai sunt încă folosite pe teritoriul patriei noastre. Comportau și destulă muncă ulterioară, de prelucrare a datelor culese și trecute pe carnete.

Bun. Și eram într-o localitate, unde un primar îmi solicitase ajutorul, promițându-mi telefonic tot suportul de care aș fi avut nevoie pentru realizarea lucrării. Sosit cu întârziere, am intrat mai de-a dreptul, neținând cont de oamenii care ședeau pe lângă ușă pleoștiți, cum numai pe la cabinetul medicului de familie am mai văzut stându-se. Se apropia de căldura orei de prânz, așa că mă grăbeam. Inițial deranjat de apariția mea, primarul s-a arătat afabil mai apoi, înțelegând cine sunt și rostul prezenței mele acolo.

– Sigur domnule inginer! Cum v-am spus… Avem oricâți oameni doriți să luați cu dvs. Pe alese… Mi s-a părut oare că zăresc o umbră de zâmbet pe chipul lui? Costică! a strigat el, cam tare pentru acea încăpere, pentru că omul strigat nu era acolo. Iar la ivirea speriată a unei fete în cadrul ușii, i-a spus ferm:

-Unde e Costică? Ia cheamă-l repede până aici!

Acel om, era un bărbat ce ocupa mai multe roluri în cadrul primăriei. Băiat de toate, șofer dar și consilier. A venit după un sfert de oră și a motivat întârzierea cu o altă sarcină pe care o primise anterior.

-Ia-l pe dânsul și du-te în Momaia să-și aleagă oameni pentru măsurătoarea aceea din Siliștea. Tu nu poți să stai cu dumnealui?

-Păi nu pot dom primar, că m-ați trimis unde s-a spart podul, știți. Acolo plecasem, m-am întors din drum.

-Bine, bine…Dar nu pleci până nu te asiguri că îl vezi pe om la fața locului, ne-am înțeles?

-Da!

-Așa! Și știi ce e de făcut acolo, da? Ți-am arătat. Că eu am ședință acu, fir-ar al dracu, că dacă nu, aș merge chiar eu. Ce mi-ar mai plăcea să scap de toți ăștia și să stau cu dumneata, făcu el către mine… Natură, aer curat, nu te f..e nimeni la creieri, îmi spuse el, lăsând dintr-o dată la o parte, deferența de mai înainte.

-Am înțeles dom primar. Păi se poate? Dacă nici eu să nu știu, atunci cine? se fălea mâna lui dreaptă.

Și am plecat cu Costică în Momaia. Înțelesesem Mamaia mai înainte, din gura primarului.

-Nu e totuși Momâia? Insistam eu pe drum către șofer, când am văzut că mașina urmează un drum ce tot urca spre deal.

-Nu, domne! Așa s-a pomenit. Dacă așa-i spune… Și-a întors el spre mine ochii lui negri, care sclipeau de inteligență.

Am ajuns într-un cătun țigănesc. Făceam ochii roată împrejur și mă simțeam ca personajul interpretat de Kevin Costner în „Dansând cu lupii” , în momentul acela când se afla la tribul cu indieni. Deși nu se vedea niciun bărbat mai în putere, părea arhipopulat, cu toată ora aceea toridă. Impresia mi-o dădeau numeroșii copii care se hârjoneau de colo-colo și de mulțimea vietăților care s-au strâns să ne umble curioase printre picioare. Porci și purcei, găini care se scăldau în țărână, câini de toate mărimile și…femei. Nici nu era nevoie de strigătul lui Costică, ce ca un adevărat emisar împărătesc, le-a zis:

-Ia! Adunarea aici la mine… Hai, hai, că nu vă mușcă domnul inginer. Iar țigăncile s-au hlizit cu toatele, pe mai multe voci.

-Ei, și dacă ne-o mușca, ce? Nu m-oi supăra, că al meu ș-așa nu mai are dinții din față, a zis una. Râsete deșucheate din toate părțile.

Femeia care a vorbit era grasă, cu frunte îngustă și păr lucios, adunat într-o coadă neîngrijită. Evitându-i privirea obraznică, ochii mi-au picat pe pieptul generos care era foarte puțin acoperit de maieul ce odată fusese probabil alb. În aceeași clipită i-am simțit pe sub streașina ochilor și rânjetul care începea să i se formeze. M-am aplecat iute să îmi leg șiretul. Nu știam altfel să îmi ascund obrajii îmbujorați.

-Care merge cu dânsul să îl ajute la o treabă? Nu e greu. O să vă explice dumnealui. Îi punea Costică în temă în timpul acesta. M-am ridicat brusc și roșeala de acum putea fi pusă pe seama ciudei. Adică aceștia îmi sunt oamenii din care voi alege? Pe cine? Pe grasa asta, sau pe alelalte care se fâțâiau pitindu-se una în spatele celeilalte, împingându-se și râzând ca și cum venisem acolo în pețit, nu să muncesc.

-Ia lăsați omul în pace, fă? N-aveți rușine? Se apropie un bătrân cu ochii lăcrămoși de la țigara mică, atârnată încă de colțul gurii. Apoi, mai trăgând un ultim fum cu degetele aproape arse de chiștoc, se îndură să o arunce zdrobind-o de prisos cu gheata încălțată peste piciorul gol, căci colbul gros n-avea să ia foc niciodată. Și mi se adresă apoi direct mie, privindu-mă țintă:

-Cât e mălaiul?

– Ce mălai?! Am spus eu. Mă uitam intrigat spre Costică, nu pentru că n-aș fi înțeles expresia, dar nu fusese vorba că am să-i plătesc eu, din banii mei.

Acesta îmi înțelese rapid stupoarea și se răsti la bătrân:

-Nu e treaba dumnealui, asta discuți cu noi, cu primăria. Pe cine îmi dați, ia să văd?

-Păi nu e nimeni care să meargă, oamenii sunt la muncă. Dacă nu ne-ați spus… Anunță acesta sentențios.

-Bine, bine… împrumută Costică tonul șefului său. Cine totuși ar putea să meargă?

-Merg eu! Zise grasa aceea îndăzneață. Ce am de făcut? Fetele mai tinere râdeau cu subânțeles și se pârau una pe alta, dar negau mai apoi și își dădeau pumni pe spinare.

-Mai nimic, raportai eu serios. Măsurăm ceva. Îmi ții o blană. Doar că trebuie să mergem cam mult, adăugai în speranța secretă că renunță la idee. Mai bine mă întorceam acasă fără nicio ispravă, îmi spuneam, decât să plec în pădure cu nebuna asta pe cap.

-Mariane! Mariane, ia vin bă, mamă! strigă ea înspre o casă, care la fel ca toate celelalte, era lipsită de gard împrejmuitor. De-aia umblau animalele într-atâta libertate.

Își făcu apariția un băietan scund, care își freca ochii ca după un somn întrerupt.

-Nu-l iai pe ăsta? mă întrebă grasa.

Îl priveam neîncrezător pe copil, nesigur dacă ar fi în stare să țină stadia în mână.

-Pe ce clasă ești, micule? am răspuns eu, tot cu o întrebare.

-Pe-a opta!

Aha. Deci nu era chiar așa de crud, cum îl arăta înfățișarea.

-Bine, aprobai eu. Merge, că nu e greu, așa cum v-am spus.

-Du-te și ia-ți haina Mariane, că te ia dom ingener ăsta la muncă. Și copilul s-a întors iar în casă, să se îmbrace cu haina lui de școală. La ce i-ar fi trebuit lui haină pe căldura aia, nu știu. Dar i-am purtat-o eu mai târziu, în ghiozdanul meu, înfricoșat totuși că avea purici și că vor ieși pe mine.

Costică ne-a lăsat la marginea pădurii și a plecat. Explicațiile primite de el de la primar nu mi le-a mai transmis. Aveam eu niște hărți luate dinainte de la Ocolul Silvic pe raza căruia se afla localitatea și, ca să spun drept, mă așteptam să nu realizez mare lucru în ziua aceea. Marian era atât de pricăjit, că nu mă înduram să-l las pe el să meargă cu stadia. Cu goniometrul fixat pe trepied la subraț și cu stadia în mâna cealaltă, îmi venea să-l iau și pe el în cârcă, numai să meargă puțin mai repede. Dar îmi era milă să-l zoresc. Îl lăsam apoi în punct, îmi fixam aparatul și când să citesc, Marian mă întreba candid:

-Iaste bine?

Niciodată însă nu era. Mâinile lui nu puteau nicidecum să-mi țină drept blănile alea blestemate. Ba într-o rână, ba pe cant, ba cu mâna tocmai unde trebuia să citesc, ba câteodată se așeza și în spatele vreunui lăstar frunzos. Dar era foarte politicos și de fiecare dată îmi punea aceeași întrebare, cu glasul lui moale și potolit:

-Iaste bine?

La început mă duceam calm, îi întorceam mâna și îl rugam să stea așa, până ajung eu la aparat. Tocmai în clipa când să citesc, el își dădea drumul la gură și se mișca:

-Iaste bine?

-Măi copile! Măi Mariane, tată! Cum să fie mă, bine? Că tocmai acu te-ai mișcat, uite!

Și exasperat, ca să-i fac o demonstrație, l-am luat de mână și l-am pus în locul meu la aparat, iar eu cu stadia mă maimuțăream înclinând-o în toate felurile și imitându-l:

-Iaste bine? Ă? Iaste bine? Hai, spune-mi! Cum mă vezi?

Iar el, serios ca întotdeauna, îmi răspunse:

-Vă văd cam prost!

-Hă?

Întâi m-a blocat. Apoi m-a pufnit râsul. Iar râsul meu i-a descleștat și lui în sfârșit, fața aia serioasă. Și crezând că mă bucură în mod deosebit epitetul ăsta, mai zise încă o dată, cu și mai mult curaj:

-Vă văd prost!

-Apoi de, micule! i-am răspuns, se pare că tu te bucuri de o vedere mai profundă și mă vezi oricum, exact așa cum sunt. Dar te rog tată, să stai mai nemișcat, că eu nu pot altfel să te citesc.

Și mai departe ne-am înțeles bine, că și-așa ziua aia era compromisă.