Cum mă vezi?

10447652_1441134359486938_2271635706094227824_n

Povestirea care urmează, vine să întregească încă puțin portretul pe care mi-l fac. Pentru că un blogger (Mihai Hai Hui) îmi spunea că atunci când îmi citește articolele, nu vrea să se gândească la mine ca la niște „pixuri” 😊 și că și-ar dori să mă închipuie drept o persoană reală. Evident că sunt un om în carne și oase și chiar m-am creionat puțin în articolul precedent. Puțin mai realist, pentru că imaginea unui Făt Frumos, pe care am încercat s-o sugerez într-altul… nu s-a prins, cu tot regretul.

Vremurile de astăzi ne pun la dispoziție tot felul de mijloace cu care operăm ca și cum ar exista de când lumea. Dar nu e deloc așa. Doar în urmă cu câțiva ani, celularul nu exista. Și când spun asta, aduceți-vă aminte cum era. Sau dacă sunteți mai tineri, încercați cumva să vă închipuiți, deși în cazul ăsta bănuiesc că e cam greu, fiindcă v-ați născut cu el pe aproape, lângă pătuț alături de biberon. Tot la fel, în topografie nu apăruseră stațiile totale care îmbină calculatorul cu teodolitul, iar despre GPS, știam doar că există. Adică era un capitol scurt, care te punea în temă cu existența lui, dar cam atât. Ruleta se folosea încă de către inginerii de pe tot cuprinsul țării, cu toată încrederea. De aceea o busolă topografică din familia goniometrelor, era considerată un vârf al tehnologiei, pentru că avea posibilitetea de a reduce distanța la orizont și de a crea și schița terenului, așa cum era. Bineînțeles, prin calcule ulterioare și nu de la sine, așa cum face astăzi stația totală. Ei, și cu această busolă topografică se făceau citirile pe stadie, care era o stinghie de trei metri, ce se putea rabata, îndoi pe jumătate adică, atunci când era nevoie să te deplasezi pe distanțe mai mari. Deci îți trebuia întotdeauna cel puțin un ajutor, care să ți-o țină cu fața spre tine, ca să citești. Pentru mai mult randament, puteai folosi nu numai una, ci chiar mai multe. Oameni să ai. Stațiile totale folosesc niște prisme pentru citire, dar altele se dispensează chiar și de ele. Însă nu se poate face nicio comparație, pentru că în timp ce la prismă e suficient un singur click și ai toate datele, pe stadie trebuia să citești efectiv, solicitând ajutorului să o țină cât mai nemișcată și în poziție perpendiculară. Cred că era teodolitelor clasice a trecut deja, nu știu dacă mai sunt încă folosite pe teritoriul patriei noastre. Comportau și destulă muncă ulterioară, de prelucrare a datelor culese și trecute pe carnete.

Bun. Și eram într-o localitate, unde un primar îmi solicitase ajutorul, promițându-mi telefonic tot suportul de care aș fi avut nevoie pentru realizarea lucrării. Sosit cu întârziere, am intrat mai de-a dreptul, neținând cont de oamenii care ședeau pe lângă ușă pleoștiți, cum numai pe la cabinetul medicului de familie am mai văzut stându-se. Se apropia de căldura orei de prânz, așa că mă grăbeam. Inițial deranjat de apariția mea, primarul s-a arătat afabil mai apoi, înțelegând cine sunt și rostul prezenței mele acolo.

– Sigur domnule inginer! Cum v-am spus… Avem oricâți oameni doriți să luați cu dvs. Pe alese… Mi s-a părut oare că zăresc o umbră de zâmbet pe chipul lui? Costică! a strigat el, cam tare pentru acea încăpere, pentru că omul strigat nu era acolo. Iar la ivirea speriată a unei fete în cadrul ușii, i-a spus ferm:

-Unde e Costică? Ia cheamă-l repede până aici!

Acel om, era un bărbat ce ocupa mai multe roluri în cadrul primăriei. Băiat de toate, șofer dar și consilier. A venit după un sfert de oră și a motivat întârzierea cu o altă sarcină pe care o primise anterior.

-Ia-l pe dânsul și du-te în Momaia să-și aleagă oameni pentru măsurătoarea aceea din Siliștea. Tu nu poți să stai cu dumnealui?

-Păi nu pot dom primar, că m-ați trimis unde s-a spart podul, știți. Acolo plecasem, m-am întors din drum.

-Bine, bine…Dar nu pleci până nu te asiguri că îl vezi pe om la fața locului, ne-am înțeles?

-Da!

-Așa! Și știi ce e de făcut acolo, da? Ți-am arătat. Că eu am ședință acu, fir-ar al dracu, că dacă nu, aș merge chiar eu. Ce mi-ar mai plăcea să scap de toți ăștia și să stau cu dumneata, făcu el către mine… Natură, aer curat, nu te f..e nimeni la creieri, îmi spuse el, lăsând dintr-o dată la o parte, deferența de mai înainte.

-Am înțeles dom primar. Păi se poate? Dacă nici eu să nu știu, atunci cine? se fălea mâna lui dreaptă.

Și am plecat cu Costică în Momaia. Înțelesesem Mamaia mai înainte, din gura primarului.

-Nu e totuși Momâia? Insistam eu pe drum către șofer, când am văzut că mașina urmează un drum ce tot urca spre deal.

-Nu, domne! Așa s-a pomenit. Dacă așa-i spune… Și-a întors el spre mine ochii lui negri, care sclipeau de inteligență.

Am ajuns într-un cătun țigănesc. Făceam ochii roată împrejur și mă simțeam ca personajul interpretat de Kevin Costner în „Dansând cu lupii” , în momentul acela când se afla la tribul cu indieni. Deși nu se vedea niciun bărbat mai în putere, părea arhipopulat, cu toată ora aceea toridă. Impresia mi-o dădeau numeroșii copii care se hârjoneau de colo-colo și de mulțimea vietăților care s-au strâns să ne umble curioase printre picioare. Porci și purcei, găini care se scăldau în țărână, câini de toate mărimile și…femei. Nici nu era nevoie de strigătul lui Costică, ce ca un adevărat emisar împărătesc, le-a zis:

-Ia! Adunarea aici la mine… Hai, hai, că nu vă mușcă domnul inginer. Iar țigăncile s-au hlizit cu toatele, pe mai multe voci.

-Ei, și dacă ne-o mușca, ce? Nu m-oi supăra, că al meu ș-așa nu mai are dinții din față, a zis una. Râsete deșucheate din toate părțile.

Femeia care a vorbit era grasă, cu frunte îngustă și păr lucios, adunat într-o coadă neîngrijită. Evitându-i privirea obraznică, ochii mi-au picat pe pieptul generos care era foarte puțin acoperit de maieul ce odată fusese probabil alb. În aceeași clipită i-am simțit pe sub streașina ochilor și rânjetul care începea să i se formeze. M-am aplecat iute să îmi leg șiretul. Nu știam altfel să îmi ascund obrajii îmbujorați.

-Care merge cu dânsul să îl ajute la o treabă? Nu e greu. O să vă explice dumnealui. Îi punea Costică în temă în timpul acesta. M-am ridicat brusc și roșeala de acum putea fi pusă pe seama ciudei. Adică aceștia îmi sunt oamenii din care voi alege? Pe cine? Pe grasa asta, sau pe alelalte care se fâțâiau pitindu-se una în spatele celeilalte, împingându-se și râzând ca și cum venisem acolo în pețit, nu să muncesc.

-Ia lăsați omul în pace, fă? N-aveți rușine? Se apropie un bătrân cu ochii lăcrămoși de la țigara mică, atârnată încă de colțul gurii. Apoi, mai trăgând un ultim fum cu degetele aproape arse de chiștoc, se îndură să o arunce zdrobind-o de prisos cu gheata încălțată peste piciorul gol, căci colbul gros n-avea să ia foc niciodată. Și mi se adresă apoi direct mie, privindu-mă țintă:

-Cât e mălaiul?

– Ce mălai?! Am spus eu. Mă uitam intrigat spre Costică, nu pentru că n-aș fi înțeles expresia, dar nu fusese vorba că am să-i plătesc eu, din banii mei.

Acesta îmi înțelese rapid stupoarea și se răsti la bătrân:

-Nu e treaba dumnealui, asta discuți cu noi, cu primăria. Pe cine îmi dați, ia să văd?

-Păi nu e nimeni care să meargă, oamenii sunt la muncă. Dacă nu ne-ați spus… Anunță acesta sentențios.

-Bine, bine… împrumută Costică tonul șefului său. Cine totuși ar putea să meargă?

-Merg eu! Zise grasa aceea îndăzneață. Ce am de făcut? Fetele mai tinere râdeau cu subânțeles și se pârau una pe alta, dar negau mai apoi și își dădeau pumni pe spinare.

-Mai nimic, raportai eu serios. Măsurăm ceva. Îmi ții o blană. Doar că trebuie să mergem cam mult, adăugai în speranța secretă că renunță la idee. Mai bine mă întorceam acasă fără nicio ispravă, îmi spuneam, decât să plec în pădure cu nebuna asta pe cap.

-Mariane! Mariane, ia vin bă, mamă! strigă ea înspre o casă, care la fel ca toate celelalte, era lipsită de gard împrejmuitor. De-aia umblau animalele într-atâta libertate.

Își făcu apariția un băietan scund, care își freca ochii ca după un somn întrerupt.

-Nu-l iai pe ăsta? mă întrebă grasa.

Îl priveam neîncrezător pe copil, nesigur dacă ar fi în stare să țină stadia în mână.

-Pe ce clasă ești, micule? am răspuns eu, tot cu o întrebare.

-Pe-a opta!

Aha. Deci nu era chiar așa de crud, cum îl arăta înfățișarea.

-Bine, aprobai eu. Merge, că nu e greu, așa cum v-am spus.

-Du-te și ia-ți haina Mariane, că te ia dom ingener ăsta la muncă. Și copilul s-a întors iar în casă, să se îmbrace cu haina lui de școală. La ce i-ar fi trebuit lui haină pe căldura aia, nu știu. Dar i-am purtat-o eu mai târziu, în ghiozdanul meu, înfricoșat totuși că avea purici și că vor ieși pe mine.

Costică ne-a lăsat la marginea pădurii și a plecat. Explicațiile primite de el de la primar nu mi le-a mai transmis. Aveam eu niște hărți luate dinainte de la Ocolul Silvic pe raza căruia se afla localitatea și, ca să spun drept, mă așteptam să nu realizez mare lucru în ziua aceea. Marian era atât de pricăjit, că nu mă înduram să-l las pe el să meargă cu stadia. Cu goniometrul fixat pe trepied la subraț și cu stadia în mâna cealaltă, îmi venea să-l iau și pe el în cârcă, numai să meargă puțin mai repede. Dar îmi era milă să-l zoresc. Îl lăsam apoi în punct, îmi fixam aparatul și când să citesc, Marian mă întreba candid:

-Iaste bine?

Niciodată însă nu era. Mâinile lui nu puteau nicidecum să-mi țină drept blănile alea blestemate. Ba într-o rână, ba pe cant, ba cu mâna tocmai unde trebuia să citesc, ba câteodată se așeza și în spatele vreunui lăstar frunzos. Dar era foarte politicos și de fiecare dată îmi punea aceeași întrebare, cu glasul lui moale și potolit:

-Iaste bine?

La început mă duceam calm, îi întorceam mâna și îl rugam să stea așa, până ajung eu la aparat. Tocmai în clipa când să citesc, el își dădea drumul la gură și se mișca:

-Iaste bine?

-Măi copile! Măi Mariane, tată! Cum să fie mă, bine? Că tocmai acu te-ai mișcat, uite!

Și exasperat, ca să-i fac o demonstrație, l-am luat de mână și l-am pus în locul meu la aparat, iar eu cu stadia mă maimuțăream înclinând-o în toate felurile și imitându-l:

-Iaste bine? Ă? Iaste bine? Hai, spune-mi! Cum mă vezi?

Iar el, serios ca întotdeauna, îmi răspunse:

-Vă văd cam prost!

-Hă?

Întâi m-a blocat. Apoi m-a pufnit râsul. Iar râsul meu i-a descleștat și lui în sfârșit, fața aia serioasă. Și crezând că mă bucură în mod deosebit epitetul ăsta, mai zise încă o dată, cu și mai mult curaj:

-Vă văd prost!

-Apoi de, micule! i-am răspuns, se pare că tu te bucuri de o vedere mai profundă și mă vezi oricum, exact așa cum sunt. Dar te rog tată, să stai mai nemișcat, că eu nu pot altfel să te citesc.

Și mai departe ne-am înțeles bine, că și-așa ziua aia era compromisă.

Mâniosul – portret în cuvinte

images

„Why are you so angry?”

Adică nu numai furios, ci chiar „atât de mânios”. Și cui credeți că îi era adresată întrebarea? Mie. Așadar,  mai alaltăieri am avut o față care exprima starea asta. Chiar eu. Motivul pentru care oi fi fost deranjat, îl trecem în umbră. Nu asta e important de semnalat aici. Dar mie de obicei, nu prea îmi ieșea expresia mânioasă și de asta fac atâta caz de o asemenea întrebare. Supărat, îngrijorat, mirat, chiar speriat uneori, da, mai exprim câteodată. Altminteri fața mea poartă întotdeauna un zâmbet, ca și cum aș fi permanent fericit, sau toți oamenii ce-mi apar în cale, mi-ar fi numai prieteni. Săracii, unii necunoscuți mă și salută, derutați de figura mea. Care ați ghicit, nu este decât un fel de grimasă. Probabil de la efectul luminii asupra ochilor, nu știu de unde mi se trage, dar și ridurile așa-numite de expresie, s-au conturat astfel definitiv asupra chipului meu. Ei, dacă mă privești în ochi poți citi mai multe, dar cine are timp de stat în loc. Trecem… Ne petrecem…

Așadar, sunt ceea ce se cheamă un zâmbăreț. 🙂

Eram cu nea Mircea, pădurar cam de vârsta pe care o am și eu acum, însă atunci eram verde ca și hainele de pe mine.  Și cum ne preumblam noi prin pădure, eu când atent la rostul muncii mele, când gură-cască și cu sufletul dilatat de frumosul dimprejur, se aude în depărtare un fel de toacă, bătută mai rar, dar tot la fel de ritmic. Nea Mircea își ridică deodată capul cu urechile ciulite, exact cum ar face o căprioară dacă ați văzut, atunci când ascultă zgomotul să își dea seama de e primejdie, ori ba. Și-mi spune:

-Ăștia sunt ai lui Mătăuzu, iar au venit să-mi facă delicte. Dacă vă rog, mă lăsați să merg până la ei, acolo?

Cum să nu-l las? Dealtfel știam că nu aveam niciun drept să-l opresc, că doar el era paznicul pădurii și în capul lui se spărgeau toate dandanalele. Eu aș fi putut să rămân în loc și să-l aștept, să continui treaba de unul singur, sau… să-l însoțesc. Topoarele se auzeau cumva din amonte, așa că noi aveam de urcat pentru a ajunge într-acolo. Nea Mircea se arăta foarte bucuros că merg până la urmă cu el. Suind zorit și cu vorba întretăiată de gâfâieli, omul a ținut să mă pună la curent cu situația ingrată în care se află un pădurar, care trebuie să mai accepte pe câte unul în pădure, în contul serviciilor pe care e nevoit să le ceară la rândul său.

-Nu vine nimeni dom inginer, să fie ei ai dracului de puturoși. Că îi rog și cu bani și tot degeaba. Acu de, n-or fi suficienți, că sunt de la mine nu din altă parte. Și știți cum e… Adu aia, aia, adu ailaltă. Atât! Ordine, bani nu. Răspunzi, Panaite! Te descurci, e treaba ta! Păcatele mele de treabă…

Ne apropiam și zgomotele se auzeau tot mai puternice. Eu îmi făceam calcule de propagare a sunetului și îmi puneam problema dacă am putea fi și noi, la rându-ne auziți, așa că am dat din cap afirmativ, cu toate că nu știam exact în momentul acela ce însemnau aia și ailaltă, la care făcea omul referire.

-Nu, că bate vântul dinspre ei, numai noi auzim, adăugă el, parcă răspunzând la întrebarea mea nerostită. Și dom Șef nu mă pune, mă înțelegeți? Nu îmi zice cum ar veni vorba clar, că am voie să fac eu târguieli cu oamenii, dar îmi dă normă. De măceșe, de păducel, de soc… Adună Mirceo cu tot familionu ca un prost și dup-aia mănâncă papara că e puțin ce-ai strâns. Ai lui Mătăuzu sunt opt într-o casă. Opt! Cu nevastă-sa, nouă. Vă dați seama! Am făcut treabă cu ei. Și le-am promis câte o căruță de găteje. Da uite că după aia, nu ți-i mai dai jos din cap. E a treia oară în luna asta. Și auzi-i cu toporu! Păi așa ne-a fost nouă înțelesu? Vedeți? Vedeți cum ți-i omul?

Și gâfâia aprins, tot îndemnându-și picioarele la deal.

-Dar lasă că acum cu dvs., am eu ac de cojocul lor… Spunând vorbele acelea a icnit un pic mai tare și a îndesat cu răutate coada lungă a toporiței pe care o folosea în chip de baston, într-o pălărie cafenie, de ciupercă îmbătrânită.

Haiti! Mi-am spus… Na, belea! O să ne batem cu ăștia, cum se vede treaba. El are toporul, dar eu? Și ăia cică sunt opt. Nouă cu femeia.

-Să mă lăsați pe mine să vorbesc! Își continuă nea Mircea monologul. Știu eu ce am să le zic…

Bun. Îmi zic eu. E cu vorbe. Spune-le nea Mircea, cum poftești dumneata. N-aveam chef de bătaie cu necunoscuți, dar nici de ceartă nu îmi era drag. Nu făcea parte din planurile mele pe ziua aceea. De-acuma, mai aveam câțiva metri de urcuș și se vedea platoul unde aveam să descoperim căruța tăietorilor de lemne. Poc!- toc!, poc!-toc! Se auzeau două securi, lovind consecutiv la același trunchi. Iar mai îndepărtat puțin, alte lovituri în sincron: poc!-toc!, poc!-toc!. Numai patru, deci înseamnă că nu sunt ai lui Mătăuzu, mă gândeam eu. Dintr-o dată, pădurarul se oprește în loc și îmi spune cu multă stinghereală:

-Dom inginer, nu vă supărați pe mine, nu prea îndrăznesc dar trebuie să vă zic ceva. Dvs. n-aveți față să-i speriați. Păreți blajin. N-ați vrea să rămâneți mai îndărăt? Adică să vă vadă numai așa, după haine, dar nu și figura. Zău! Nu vă supărați, se bâlbâia el ștergându-și de pe frunte cu mâneca hainei, broboanele de sudoare. Și pentru că nici nu aștepta vre-un răspuns de la mine și se vedea că îi e dificil să-mi explice ce e în neregulă cu fața mea, s-a îndreptat din spinare și a luat-o glonț înspre acei oameni, sprinten ca și cum atunci ar fi coborât dintr-o mașină.

De grija lui că se expune singur, de căpos, că n-aș fi vrut să mă conformez rugăminții sale de a-i servi numai ca o sperietoare, m-am ținut încă o vreme după el. Eram ce-i drept și atins în amorul propriu. Ce-are domne, fața mea? Dar m-am oprit totuși la o oarecare distanță, în dreptul unei buturugi. De acolo vedeam și auzeam destul de bine.

Patru ciopârțeau gorunii iar alți patru erau pe lângă căruță, încărcau vreascuri uscate.

Văzându-l pe pădurar, se întrerupseseră de la lucru, dar nici nu dădeau semne că ar intenționa să plece.

-Ce faceți mă aici, grijania voastră de țigani! Urla nea Mircea învârtind toporul deasupra capului, ca Mihai Bravul la Călugăreni. Băă! Cine v-a adus mă aicea tocmai acuși? Bă voi vreți să mă băgați la pușcărie? Fi-mi-ar capul de prost, care și-a băgat în cârd cu voi!

Pe măsură ce se apropia de ei glasul lui cobora și ca tonalitate, dar și ca amenințare. După ce a zis cuvântul pușcărie, nea Mircea  s-a înjurat singur și a trântit cu toporul de pământ, a ciudă. Nu știam dacă el își gândise mișcările, dar i-am apreciat diplomația și felul cum a știut să gestioneze situația. Era evident că nu putea să meargă pe linia amenințării și să-și spargă capul cu ei, de aceea a aruncat arma din mână. Altfel se trecea de la vorbă, la faptă. Și n-ar fi fost deloc cuminte. Iar izbitura toporului azvârlit, a avut impactul pe care și l-a dorit. Băieții lui Mătăuzu își păstraseră acel aer insolent. Cu vârste între șaptesprezece și douăzeci și ceva de ani, erau destul de răsăriți și se simțeau în putere. Dar tatăl lor se îndoi de mijloc, cu gestul de umilință pe care îl fac țiganii când recunosc puterea sau autoritatea altcuiva:

-Să trăiești, boierule! Păi nu facem niciun rău, zău, n-ai zis mata…

-Taci ..rracului! mârâi nea Mircea printre dinți, nu vezi cine e cu mine?

Știind atunci că privirile vor fi ațintite asupra mea, am scos o ruletă din buzunar și m-am prefăcut că iau diametrul de la buturuga aceea.

-Dom inspector! Păi aia e veche domne, mi-a mai fost imputată o dată. Vreți să mă nenorociți? mi-a strigat nea Mircea cu un glas plângăreț.

-Da? Și unde e vopseaua, dacă e p-așa? I-am răspuns eu aplecat deasupra buturugii, ca un criminalist deasupra cadavrului. Mă făceam că îmi notez dimensiunile în carnețelul meu. Ei nu îmi puteau vedea zâmbetul, care atunci era pe bune. Buturuga era veche și atât de putredă, că nici nu aveai pe ce să dai cu vopsea. Dar îi făceam jocul lui nea Mircea. Ajungem noi și la alea proaspete, stați liniștit, am ridicat eu din nou glasul. Nu-i lăsați să plece până nu-i identificați pe oamenii ăștia, am mai spus.

-Plecați! Plecați acu! Le-a șuierat atunci nea Mircea printre dinți.

Și cu o viteză extraordinară țiganii s-au mobilizat, înhămând calul ce fusese priponit de o creangă cu o funie groasă și plecând cu căruța așa cum se afla ea atunci de încărcată. Mai mult goală. În urma lor, gorunii mai ședeau încă în picioare, dar erau sluți ca niște creioane înfipte în ascuțitoare. Aveau să cadă la prima vijelie mai puternică. Viața lor era terminată. Urmărindu-mi privirea, nea Mircea îmi spuse:

-O să aduc eu pe unul cu drujba, să-i taie frumos, de jos. Ia uite colea, lucru țigănesc! Din șold, vedeți? Să nu se îndoaie, fir-ar ei de faraoni. Dar mi-ați plăcut, să știți. Domne, jos pălăria! Se vede că vă duce capul. Dacă ați mai avea și față…

(În conformitate cu cele povestite, mă semnez… Mâniosul 🙂 )

Cum si de unde apar articolele marca “condeiblog”

Am ezitat mult dacă se cuvine, dacă e destul de ok să republic un articol de-al Amaliei de săptămâna trecută, care mă avea pe mine în vizor. Știți cum e… modestia nu și nu :-$
Însă gândul că ar fi fost nepoliticos la urma urmei, să las să treacă așa pe lângă mine niște aprecieri atât de frumoase care pe merit sau nu, pe mine m-au mișcat adânc, m-au determinat să-mi încalc scrupulele și să-l redistribui. Cu mulțumiri întârziate pentru cei care și le-au exprimat și totodată pentru autoarea articolului. 🙂

Sinapse

In urma provocarii mele de a va face sa destainuiti modul in care se astern textele condei blogvoastre, ma declar fericita detinatoare al inca unui raspuns, la fel de limpede si amplu ca si cele anterioare.

Cum si de unde apar articolele marca  condeiblog vedeti in raspunsurile de mai jos. Pana si raspunsurile date formeaza o poveste frumoasa, iar mie mi-au dezvaluit putin mai mult din caracterul autorului din spatele blogului: calm, bun-simt,  perseverenta, afectiune, dar si o usoara melancolie. M-am identificat cu condei la unele puncte, in special la nr. 6, dar am invatat de la el ca este necesar sa recitesc textul de mai multe ori inainte de a-l publica, pentru a descoperi eventualele scapari. Repetitia, of, Doamne! ca rau am facut-o de oaie cu repetitia la interviul Monei (O carte nescrisa). Daca nu ma grabeam  evitam “dar-urile” alea infinit de multe. 🙂

Interviu despre modul in care…

View original post 1,216 more words

#Scriindă.

„Nu contează unde ajungi, contează să te bucuri de drum.” Așa își încheie autoarea articolului, periplul prin teoria scrisului. Care iată, și după dumneaei, este un exercițiu de autoreflecție. E însă chiar mai mult de atât și de asta avem să ne dăm seama pe parcursul zilelor următoare. Vor fi 31 de zile (consecutive ori nu) acoperite cu rânduri. De dragul de a scrie, poți porni de nicăieri și ajunge oriunde. Dar a pornit cu rost, de la ORACOL. Iar Oracolul a reprezentat la vremea lui, o frumoasă pagină de viață. Nu toți am ținut așa ceva. Nouă, băieților care ne erijam în bărbați, ne-ar fi fost jenă. Dar eu scriam cu mare drag și completam cu plăcere, nerefuzând niciodată vreo invitație. Da, se găseau de toate acolo, floricele și fluturași desenați cu carioca, versuri șchioape, puerilități, citate celebre, chiar latinești ca să impresioneze cât mai mult…și texte. Unele chiar interesante. M-am străduit (conștient încă de atunci că voi deveni un mare scriitor 🙂 ) să nu mă repet niciodată și să fiu original. Dar tot copil am fost. Originalitatea este că m-am și păstrat așa. De aceea acum am tresărit la acest articol și sunt atent la ce va urma după el. O singură mențiune am de adăugat: Chiar contează și unde ajungem, eu sunt convins de asta. Dar probabil că de asta se face răspunzătoare însăși seninătatea călătoriei. Să ne bucurăm împreună, descoperind-o pe Deverra.

Deverra

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când eram mică și știam nimic (acum știu absolut nimic), îmi plăcea să completez oracole. Poate că cei mai tineri dintre voi nici nu știu că oracolele astea erau niște caiete cu întrebări la care colegii de clasă, de școală, de cartier dădeau răspunsuri care mai de care mai complexe și fermecătoare. Să spunem că oracolele ar fi strămoașele sesiunilor moderne de Q&A sau a englezitelor writing challenges.

Ceea ce era foarte mișto la oracole e că niciodată nu știai unde te va purta următoarea întrebare și ce răspunsuri urma să mai născocești astfel încât să pari interesant în ochii celor care urmau să citească, mai ales că era mare posibilitatea ca persoana pe care o plăceai, dar nu îndrăzneai să-i spui, să citească și să-și facă o impresie despre tine.

De acord că pare o chestiune extrem de copilăroasă pentru era internetului…

View original post 402 more words

Prima vorbă

images

Seara se lăsa mai repede peste sat, de când toamna își intra în drepturi. Lui Ionel nu îi era frică de întuneric, dar se gândea că tatăl său nu are de unde să știe că a ratat deja două cozi, iar acum sta a treia oară îmbulucit pe una dintre treptele care urcau spre reduta de unde se dădea pâine. Scara de ciment era în formă de trapez. Ar fi trebuit să vii dintr-o parte și să cobori cu pâinea pe dincolo. Dar din nerăbdare ca să apuce pâinea mai repede, ori fiindcă își închipuiau că numai astfel își asigură reușita, sau pur și simplu pentru că așa erau îndemnați de bărbăția ce se ițea întrânșii, băieții se împingeau prin ambele părți cu icnete surde înspre gemulețul cel îngust. Această îndârjire ar fi meritat un țel mai prețios, bunăoară drapelul otoman. E drept că și pâinea aburindă era frumoasă și rumenă, ca un obraz de fată mare.  Așadar nu erau serviți cei care ședeau acolo de mai mult timp, ci cei mai tari la îmbrânceală. Ionel era mare de-acum, trecuse în clasa a cincea, însă toți ceilalți erau încă și mai mari. Poate chiar s-ar fi întors cu mâna goală de nu l-ar fi recunoscut al lui Soare, care era flăcău de însurătoare. Acesta s-a împins puternic cu spatele îndărăt, trântindu-i de pe trepte pe ultimii doi inși, l-a tras pe el de gulerul hainei și l-a proțăpit apoi în dreptul micului geamlâc, pentru ca brutarul să-i vadă în sfârșit și lui, mâna întinsă cu bonul de hârtie.

-Dă-i nea Gheorghe și ăstuia, că e ăl mic al lui nea Mitică și stă de mult aici!

Auzindu-se strigat, un om cu fața rotundă, roșie și lucioasă de la căldură, se aplecă să vadă posesorul acelei mâini palide și tremurânde.

-Ia să te văd mă… Zici că ești al lui dom Mitică?

-Da! răspunse copilul, parcă rușinat de nevolnicia sa.

-Ăl mic?

-Da!

-D-aia, că pe frate-tu îl știam… Altădată să vii prin față, ai înțeles? Bați la ușă și spui al cui ești.

Ionel apucă pâinea cu recunoștință și dădu din cap că da. Gândul lui nu era la data viitoare, ci să nu-i scape acum trofeul din mână, că îl frigea pâinea abia scoasă din cuptor. Și se mai întreba cum o să ajungă cu ea jos, odată ce se vedea strâns la mijloc ca într-o menghină de către rugbiștii de ocazie. Problema asta însă s-a rezolvat de la sine pentru că a fost azvârlit pur și simplu de forțele oponente, ejectându-l ca pe un bob de strugure când strângi și îți rămâne numai pielița între degete. Însă pâinea nu a scăpat-o, că a ținut-o bine la piept cu mânecile hainei sale.

Pedala acum spre casă. Pâinea moale și umflată nu încăpuse în arcul puternic al portbagajului, așa că a pus-o în plasa purtată până atunci în buzunarul hainei și a atârnat-o de unul dintre coarnele bicicletei. Din când în când, aceasta se bălăngănea, lovindu-l peste picior. Era mulțumit. Orele cheltuite până atunci nu mai contau. Mergea pe bicicletă și avea și pâine. Dar mai avea o satisfacție Ionel, una de taină. Îi plăcea de Mitana, noua lui colegă de clasă, iar faptul că mâine urma să meargă din nou la școală, îi dădea o stare neînțeleasă, de neastâmpăr și de bucurie. Această nerăbdare îl apucase încă de pe vremea vacanței de vară, ca niciodată dorindu-și să se isprăvească mai iute. Motivul era noutatea unei școli mai mari și prilejul de a cunoaște poate, niște fete noi. Pentru că pe Ionel îl preocupau de la un timp, fetele. Ele erau niște ființe deosebite, nu ca ei, băieții. Erau frumoase, erau sensibile și le plăceau florile. Ceilalți nu știau nimic, pentru că nici nu citeau. Dar el își formase o părere căutând prin cărți și descoperind astfel că oricărui băiat trebuie să-i placă de câte o fată și nu era nicio rușine să stai de vorbă cu ele, cum ziceau proștii ăia de băieți. S-a reîntâlnit cu unii din ei și într-a cincea, însă important e că acum avea și patru colege noi. Urâtă nu era niciuna, însă Ionel a hotărât că Mitana le întrece pe toate și s-a îndrăgostit de ea.

Trecuse numai o săptămână de la începerea anului școlar. O săptămână când de-abia se cunoșteau între ei, ori profesorii de la care vor învăța noile materii, dar Ionel știa deja că o place pe Mitana. Avea multe să-i spună. Și își făcea multe vise de cum s-ar întâmpla asta. Își însușise vorba meșteșugită a eroilor din cărți, fără a avea vreun folos până acuma în relația cu ceilalți. Spera să se potrivească mai bine cu fetele, pentru că dacă ele sunt sensibile, înseamnă că sunt la fel ca și el. Citise de-a valma literatură clasică, peste povești nemuritoare, călăuzit ca de un fir roșu de interesul pentru aceste ființe celeste. Celeste… Încă nu reușise să înțeleagă bine sensul acestui cuvânt, dar îi plăcea. Așa zisese popa Marian de mama sa. Că a fost celestă și că a iubit-o mult Dumnezeu, luând-o mai devreme și lăsând în urmă o familie îndurerată. Tatăl lui a izbucnit atunci în plâns. Gros și tare, că toate femeile s-au pornit a jeli, acoperindu-l complet pe preot. E lucru mare să vezi un bărbat plângând. Dar pe tatăl său…

Sunt trei ani de atunci și lui Ionel încă îi e rușine când se trezește râzând. Nu e frumos să râdă. N-ar trebui. Și nici să se îndrăgostească, dar știe de asemenea că nu e vina lui. Când o vede pe Mitana, simte că îl suflă un curent care parcă îl ia pe sus și îl ridică de la pământ. Nu și-a dat seama dacă ea înțelege stările lui. Nici nu pare că-l vede, deși aleargă prin dreptul ei fâlfâindu-și aripile uniformei de elev. Nu poate să ajungă el măcar o dată să se vadă singur numai cu ea, că atunci ar ști el. Însă fetele nu se despart niciodată, una de alta. Și la toaletă merg împreună, ținându-se de mână iar Ionel nu îndrăznește să se mai apropie astfel, niciodată. Nici măcar cu privirea nu poate ajunge la ea.

Așa că norocul de a o vedea în seara aceasta i s-a părut neînchipuit. Era pe o bancă în fața unui gard. „Probabil că aici locuiește”, își zise Ionel frânând bicicleta fără să se mai gândească. A stat așa o vreme pe loc, neștiind ce să facă mai departe. Fata nici acum nu se uita la el, ci era preocupată să facă niște semne cu un băț pe banca de dedesubt. Ionel a îndrăznit atunci să sprijine bicicleta de podișcă și s-a dus hotărât spre ea.

-Pot să iau loc?

-Ce să iei? îl întrebă mirată, Mitana.

-Să stau jos?

-Dac-ai obosit, atunci stai.

-Nu, dar…  Și Ionel tăcu. Ce era să-i mai spună? A stat. Un gol mare i se făcu în cap și parcă nu mai știa nici cum îl cheamă. Își lăsă ochii în jos și descoperi pe pantaloni în dreptul genunchiului o urmă de praf, de când căzuse. N-o remarcase până în momentul acela. I se părea că și Mitana îi văzuse locul acela murdar și puse palma deasupra, ca să îl astupe.

-Noi suntem colegi, știi? Mai încercă el din nou să înfiripe o discuție.

-Îhî!

-Îți place la școală?

-Ce?

-La școală adică…Dacă îți place, zic.

-Păi ce să-mi placă?

-Nu știu, noile materii… Și simțind că nu ajunge astfel prea departe, Ionel spuse mai încet, ca o șoaptă:

-Îți place să citești?

-Nțț!

A renunțat. Ședeau cuminți acum, unul lângă altul. Fata cu ochii tot în jos, Ionel studiindu-i linia fină a gâtului, părul adunat în coadă, urechea mică, ochii… Ochii nu ajungea să îi vadă. Se aplecă să se uite mai bine și cum sta așa, apropiat de fața ei, îi veni parcă un miros nedeslușit dinspre copilă, ceva care aducea cu mirosul de lapte, ceapă prăjită și de pâine… Sau mirosul de pâine venea dinspre bicicleta lui răzemată nițel mai încolo. Ionel își abandonă toate gândurile și cu inima să-i spargă pieptul se îndoi și mai mult și…o sărută. Undeva pe lângă gură, dar simți o bucurie mare. Fata nu făcu niciun gest. Din atitudinea ei Ionel nu înțelegea dacă este aprobare sau respingere. Mai rămase așa o vreme, îndoit și aproape de capul ei, dar nu mai îndrăzni să o sărute iarăși. Simțind că îl doare gâtul, se îndreptă. „Acum ar trebui să plec”, socotea el cu mintea, dar picioarele nu îl ascultau să coboare de pe bancă. Deodată, un cârd de vaci apăru de după colțul drumului și Mitana se repezi sprintenă să deschidă poarta pentru văcuța ei care trecu pe lângă băiat mișcând alene capul și fără să-l bage în seamă. Ionel își ridică bicicleta să nu i-o ia vacile celelalte în picioare și merse pe lângă ea, pe marginea drumului, până ce se depărtă de cireadă. Abia după ce o depăși și pe ultima, îndrăzni să urce pe bicicletă. Drumul său urma direcția de unde apăruseră vacile, așa că băligile lor lăsate pe cale, constituiră o nouă preocupare și el nu mai întoarse capul îndărăt. Se făcea apoi curba…

În vremea asta Mitana o striga prin gard pe vecina ei din dreapta, cu care era de-o seamă, numai că dată mai târziu la școală, aceea se afla abia într-a patra :

-Irino, ia vin fa, încoa!

-Ce-i? Întrebă mirată aceea.

-Vină mai aproape…

-Ce-i? Își repetă Irina încă o dată întrebarea, când se apropie de gard.

-Mă place un băiat, fă! Și Mitana râdea mânzește, într-un fel enervant pentru Irina, care nu o mai văzuse astfel.

-Taci fă! De unde știi tu?

-Păi m-a pupat!

Cu așa argument, Irina nu mai putea avea obiecții. Doar un fel de invidie, și aia neclară și în amestec cu curiozitatea. Tăcu un pic și apoi întrebă:

-Și? Ți-o plăcut?

-Da! Afirmă cu convingere Mitana, după care o scutură din nou un fel de râs ciudat, foarte enervant pentru Irina, așa că neștiind ce să o mai întrebe, îi întoarse spatele și plecă înspre casă.

Lupa -41

images

Eu am ieșit afară să pregătesc grătarul pentru peștele pe care îl cumpărasem de la oraș. Curând mi s-au alăturat și ceilalți și mă asistau tăcuți. Inimile lor umflate de bucurie, probabil nu mai suportaseră pereții și tavanul unei simple încăperi. L-am rugat pe Danny să scoată niște scaune pentru că mă stinghereau cumva, simțindu-i în spatele meu și privindu-mă. Tata s-a repezit sprinten înainte, ca unul ce știa rosturile casei. Au ieșit cu scaunele, dar pe urmă i-am văzut că se căzneau să scoată și o masă. Am sărit să ajut și era gata să răstorn grătarul. Nu am făcut pocinogul ăsta, dar peștele s-a cam ars până m-am întors. Oricum, toată lumea mă asigura că așa îl preferă, puțin ars, și pentru că restul a ieșit normal, le-am promis că le voi da la fiecare câte o bucățică din acela, fiindcă nu îmi reușește întotdeauna să-l ard așa de bine.

Terminasem de mâncat. Am convenit că ne este bine acolo și să mai stăm așa, la aer. Soarele nu mai dogorea de mult, și doar ne mângâia fețele, cu blândețe.  Tocmai când mă pregăteam să încep discuția pentru care venisem, s-au auzit niște pași și de după colțul casei apăru un om, pe al cărui chip se citea o mare bucurie:

-Să trăiască domnu Nae, cu toată familia!

-Să trăiești, Nicule. Ce vânt te aduce pe la mine?

-Păi nu trec eu mereu pe la matale, domnu Nae? Și cu vânt și fără vânt… Acu am văzut mașina din drum și mi-am zis: N-o fi cumva Sorin? Că nu l-am văzut de când era la școală.

Ochii lui clipitori fugeau iute, când spre mine, când spre tata, când spre masa acum goală, dar cu urme care păstrau încă mirosul de la peștele fript pe grătar.

-Ne-ai prins aproape bine, zic eu. Tocmai acum ridicasem masa, dar în două minute dacă ai răbdare, o întind din nou pentru musafirul nostru.

Nu știu ce din glasul meu obosit, l-a făcut să se opună cu așa vehemență.

-Să fiu și să n-am parte dacă v-oi lăsa să vă deranjați. Zău! Ascultați-mă! Domnu Nae, spune-i mata, că doar mă cunoști! Eu nu sânt de-ăla rușinosu, da acu chiar nu vreau. Zău nu vreau!

-Să aduc măcar un scaun… am zis eu și am intrat în bucătărie să mai iau un taburet. Când m-am întors, tata îl chestiona despre sănătatea soției sale.

-Ce pot să zic domnu Nae? Bunul Dumnezeu… Eu mă mulțumesc să o știu așa, acolo în ușa casei. Eu sânt încă bun, sânt în putere. Mai e și pensioara pe care m-ai ajutat mata s-o câștigăm… Că era păcat zău, doar muncise și ea când putuse și boala doar acolo la ei o dobândise, nu?

-Sigur Nicule, sigur… îl aproba tata.

Când am sosit lângă ei, fața lui a redevenit luminoasă și trăgându-mi scaunul din mână s-a așezat pe el, dar cu privirea țintuindu-mă atent.

-Nu-i așa că nu mă mai știi? Nu-i spune domnu Nae, te rog. Lasă-l pe el singur…

Pe mine mă intrigau astfel de jocuri. Pe puțini îi mai recunoșteam dintre cei alături de care îmi petrecusem copilăria. Ani întregi cu ale lor întâmplări săpaseră dâre adânci în memoria mea, ștergând alte porțiuni mari din amintiri. Abia de reînnoisem legătura cu o parte din neamuri, la evenimentul căsătoriei băiatului.

-Mai înainte însă îți prezint pe feciorul meu și pe soția lui, am tras eu un pic de timp.

-Mi-am închipuit, să știi. E bucățică, leit cum erai dumneata.

Știind că de fapt îi semăna Iuliei, ochii săi verzi fiind dovada indubitabilă, nu m-am putut abține să nu-l contrez un pic:

-Dar spuneai că nu m-ai văzut de când eram la școală…

-Hai bre! Te-am mai văzut eu…Dar dacă-ți spun că e leit… Mai știi când ai căzut cu bicicleta? schimbă el din mers, cursul vorbei.

Asta chiar era o întrebare dificilă. Când am căzut cu bicicleta? Poate de mai multe ori când am învățat, dar chiar nu știam ce vrea să spună. Mă intrigau jumătățile de vorbă. Plus că eu neavând niciodată bicicleta mea, singura bicicletă folosită în copilărie a fost cea a tatei, pe care nu îmi permitea să o iau. Am învățat hoțește, pe ascuns și când i-am cerut-o prima dată s-a mirat:

-Păi știi tu să mergi cu bicicleta?

-Da!

-De unde?

-Am învățat!

-Când?

-Mai de mult!

-Cu cine?

-Singur! Ăăă.. Cu un prieten. Mi-a dat bicicleta lui și am învățat.

-Ia să văd. Dar să nu cazi și să mi-o strici…

-Nu, nu… Am învățat bine.

Mergeam caraghios, cu un picior pe sub cadru, pentru că era prea înaltă pentru mine. Dar am trecut testul și mi-a mai dat-o și după aceea. Când mergeam la brutărie după pâine, preferam să iau bicicleta, că era departe și făceam drumul mai iute. Îi mai coborâse un pic ghidonul, anume pentru mine, măcar că nu mi-o da decât după îndelungi rugăminți. Bicicleta domnului Nae. Toată lumea o știa. Ca și mașinile, erau puține pe vremea aceea…  Deodată mi-am amintit!

Învățasem să mă țin cu o mână. Pâinea era într-o plasă din ață, din aceea cu ochiuri, care când era goală se făcea mică și îmi încăpea în buzunar. După ce puneam pâinea, o atârnam de unul din coarnele bicicletei. Prin plasă, mai ciupem câte o bucățică din coaja rumenă și frumos mirositoare. Dintr-o dată a început să plouă și curând cămașa avea să mi se lipească de spinare, producându-mi o stare neplăcută, ca de gâdilare. Din mers, am profitat că aveam drum la vale și am dus mâna la spate, ca să mi-o desprind de piele. În momentul acela o pietricică aflată probabil în calea roții, mi-a răsucit ghidonul în mâna mică, de copil. Am fost aruncat înainte, pe deasupra bicicletei. Când m-am ridicat, un tânăr sta aplecat peste ea și o studia.

-Asta e a domnului Nae, zicea zicea el, scărpinându-și bărbia.

Eu de-abia mă adunasem de pe jos și până atunci mă uitasem când la genunchiul julit când la podul palmei, dar spre bicicletă nu îmi găsisem curajul ca să privesc. Vâzând acel om, am venit și eu lângă bicicletă, cu genunchi tremurători. De emoție, nu din cauza acelei julituri.

-Hai că se face, îmi zice el ridicând ochii înspre mine. Ploaia îi cădea pe față și îl făcea să clipească des. Apoi s-a muncit mai bine de o jumătate de oră să o îndrepte. Nu se rupsese nicio spiță, dar roata din față se strâmbase. A stat acolo, în ploaie și a meșterit-o. Nici eu nu mai băgam în seamă gâdilătura cămășii ude.

-E gata! L-am auzit spunând într-un târziu, însă când să pun piciorul pe pedală, m-a oprit:

-Stai așa! Ia mai dă-o un pic…

Și iar a pus-o între genunchi. Apoi în sfârșit a fost mulțumit și mi-a înapoiat-o zicând:

-Hai că e bine! Nu se mai cunoaște. Fața lui radia de bucurie. I-am mulțumit cu glas moale și am plecat. Acasă am mințit că m-am adăpostit de ploaie, dar când am văzut că nu se mai oprește, n-am mai stat și am plecat așa. Cu pretextul că mă schimb de hainele ude, mi-am luat pantaloni lungi, ca să nu se vadă genunchiul julit.

-Dar pâinea unde este? M-a întrebat tata.

-Am aruncat-o la câini pe drum. Se udase prin plasă, nu mai era bună, am continuat eu minciuna.

-Atunci ai să mănânci fără pâine, a zis tata, că alta nu e.

Am mâncat bucuros, ușurat că am scăpat atât de ușor…

-Cum să te uit bre, nea Nicule? I-am vorbit în sfârșit musafirului care clipea des, la fel ca atunci. M-ai scăpat de o mare dandana, că mi-era frică să-i spun tatei de bicicletă.

-Taci, nu te da de gol! Că eu nici până azi nu i-am zis nimic, făcu el semn cu degetul în dreptul gurii. Am întors atunci amândoi capetele înspre cel care făcea obiectul ferelii și l-am văzut mustăcind.

-He-he! Credeați voi că puteți ține un secret de mine? Chiar de a doua zi am aflat, că îmi spusese Lisăndrina lui Itu. Vă văzuse și s-a uitat peste gard să vadă ce moșmondește Nicu acolo, prin ploaie. Întâi m-a supărat să aflu, dar apoi mi-am zis că minciuna ta a fost nevinovată. Și îmi plăcuse că nu te-ai văicărit. Iar pe tine Nicule, te-am apreciat că nu te-ai lăudat niciodată la mine, cu fapta ta. Am avut eu însă grijă să nu rămân dator… Ce zici?

-Ești mare, domnu Nae! Om ca mata…

După ce a plecat musafirul, pe fondul satisfacției care se citea pe fața tatei, mi-am luat și eu inima în dinți și am început cu glas timid:

-… Mă tot gândesc de la o vreme…

-Eu mă gândesc de când mă știu, glumi tata cu mine.

Văzându-mi fața preocupată înțelese că e ceva serios și se opri.

-Mă gândesc la ce am să fac pe mai departe, continuai eu. Banii se risipesc iute și…

-Angajează-te! Doar ce făceai înainte poți să faci și acum. Diplomele nu ți le-a luat nimeni.

-Da… Așa am zis și eu. Chiar azi am fost pe la Institut și am avut o surpriză neplăcută.

-Sorin, sper că nu te pregătești să-mi spui că veți pleca din nou, mi-a zis el pierit. Mai sunt și alte locuri în afara acelui institut. Oriunde, dar să te știu în țară… Să poți veni pe la mine, măcar din când în când. Alde Nicu de-adineauri e băiat bun, sau alții ca el… Mă mai caută oameni, dar vă vreau pe voi. Mă înțelegi? Pe copilul meu. Ochii lui făcuseră rouă și am evitat să-l mai privesc în față.

-Stai că m-ai înțeles greșit! Din contră… eu mă gândeam să fim mai mult împreună.

-Și cum să fie asta? s-a luminat el din nou. Vă mutați aici? Ce te-ai gândit să faci? Să intri la școală? Ai putea să predai Fizica, Matematica… De ce nu? Lasă că merg eu și vorbesc cu directorul. Nu poate să mă refuze. Ești mai bun decât oricare titular de al lor. Chiar mâine mă duc, turuia el într-una, energic.

Imma privea senină, neînțelegând schimbul de replici, însă Danny făcuse ochii mari. Se mira și el de ceea ce părea a fi hotărârea mea, deși nu asta îmi trecuse mie prin minte.

-Dar m-ai înțeles din nou greșit, am ridicat eu brațele încercând să-l opresc cumva din năvala entuziasmului. Nu asta era soluția la care mă gândisem…

-Atunci cum? De ce nu vorbești mai iute? Ți-ai uitat limba maternă?

-N-am uitat-o, dar ce încerc eu să spun este un plan în fașă. Am vrut să-l discutăm împreună, să ne sfătuim, să facem cum e mai bine.

-Dacă-i așa… Hai zi, că n-am să te mai întrerup. Vorbesc când îmi spui tu c-ai terminat…

-Chiar Danny îmi zicea mai deunăzi, când căuta să mă convingă de necesitatea unei mașini… Și m-a pus pe gânduri. Sunt la mijloc între lumi, împărțit cu inima și cu toate. Aici ești dumneata, la Câmpina o am pe Iulia, iar la Focșani… Ce mă mai ține pe mine la Focșani, dacă nu mai lucrez acolo? Și unde să stau eu, să am și rost și să vă am și pe toți alături? La varianta asta, cu școala îți mărturisesc că nu mă gândisem. Dar să mă depărtez de Iulia nu mai vreau. Apoi copiii, ce au să facă aici? Și ea… Ea nu e recuperată. Nu știu dacă s-ar putea externa, dacă i-ar da drumul, dar plus de asta… urlă. Din când în când, după legi necunoscute, însă tocmai când nu te aștepți, urlă. O vezi aici, în lumea asta provincială?

-Nu! E drept că nu… Și atunci? Cum te-ai gândit? Care zici că e planul?

-Aș vinde apartamentul de la Focșani. Acum e al nostru, cu acte în regulă. L-am primit prin repartiție, dar apoi am fost puși cu toții să ni le cumpărăm. Era achitat încă dinainte să mi-l fure pe… Dinainte să se îmbolnăvească Iulia. Acum are un preț frumușel. Dacă ai vrea să te muți cu mine, mă gândeam să clădesc o pensiune la munte, în apropierea sanatoriului, sau mă rog…nu prea departe. Pe Valea Prahovei. E o zonă foarte frumoasă, deschisă turismului.

-Deci mai sunt și alte pensiuni…

-Da, mai sunt. Dar nu cum o să fie a noastră. Am multe idei și sunt foarte sigur că va deveni un centru de atracție nu numai în zonă, ci în toată țara, am spus eu hotărât.

-Te cred, dar…. ce ziceai că o să se întâmple cu casa noastră?

-Ce să se întâmple? Nimic.

-Măi băiete! Casa părintească nu se vinde! Mi-e frică să nu-mi ceri asta, că nu pot să-ți aprob. Cel puțin cât oi trăi eu. După ce m-oi muta dincolo, lângă Elena, faci cum știi.

-Nu vreau nici eu să vând casa părintească, stai liniștit. Altfel cum mai venim aici? Să mergem direct la cimitir nu ne-ar sta bine. Dar pământul acela din luncă… De-ăla ce zici? Te-ai îndura de el?

-Dacă mă îndur de el? Îmi răspunse el, de-acuma liniștit. Păi l-am dat în parte tată, încă de mult. Sigur că mă îndur. Găsisem un om care era dispus să-l lucreze și i l-am dat, că era păcat să stea de râsul lumii, pârloagă. N-aveam mari pretenții. E vorba de Florin al lui Bezdeche. Îmi aduce ce vrea el, din produse. Nu l-am controlat niciodată pentru că, ți-am zis… Aveam eu. Și nu stam în pârtie de pământul ăla, care altfel mie mi-ar fi produs știr și pir. Dacă ai vrea să-l vinzi, cred că ar trebui să-l despăgubești pe om de semănătură, așa cred că e frumos. Numai însă mă tem că prețul lui, nu e cine știe ce. Vezi și tu și-oi face cum crezi. Dar măi, Sorine! De ce n-ai venit tu la mine tată, când ai avut problema banilor? Păi eu împrumut în sat și n-aș avea pentru copilul meu?

-Cum adică? Zici că ai bani? De unde?

-De unde, de neunde… Din economii. Eu m-am învățat modest. N-am nevoi prea mari. Cheltuielile cele mari sunt pe medicamente, altfel… Ia haideți în casă! ne invită el cu fermitate. L-am urmat și el s-a așezat tacticos pe pat, a deschis ușa micuței noptiere pline cu tot felul de medimente și a tras de jos un dosar. Era vechi, cu coperți îngălbenite. În dosar era un plic. În plic, o pungă de plastic. Și în pungă…banii. Comoara lui. Tot în acel dosar mai era un caiet pe care își notase el datornicii. Se uita pe caiet când mi-a zis:

-Aici sunt vreo nouășpe milioane, dar nu-i am numai pe-ăștia. Uite! Îi am aici notați. Mai sunt vreo opt și prin sat, pe la oameni. Da ia-i pe-ăștia, tată! Ia-i pe toți, că mie nu-mi trebuie! Poimâine îmi vine pensia din nou. Să n-afle ăștia de la guvern, că dacă aud ce bine o ducem noi, pensionarii, ne mai taie din ele.

Pentru că mi se uscase gâtul și îmi cam pierise glasul de la emoție, iar gestul meu de a-l refuza nu era îndeajuns de elocvent, m-am uitat înspre Danny, cumva spre a-i cere ajutorul. Dar el bietul, avea bărbia tremurândă. Și văzând că l-am descoperit, s-a rușinat și mai tare și a zbughit-o iute pe ușă, ca și cum o necesitate urgentă l-ar fi scos din casă. Știam ce se petrece cu el. Tot bănetul ăsta cu care se lăuda tata, nu era nici măcar cât ar fi costat o rochie pe care i-o cumpăra el Immei, fără să clipească. Tata ca să nu stea cu mâna întinsă, fiindcă Danny plecase iar eu fâlfâiam din brațe că nu-i accept, i-a întins până la urmă fetei. Ea nu a făcut fasoane și i-a înșfăcat simplu, așa cum fusese obișnuită să primească de la al său daddy. Apoi i-a depus tatei un pupic mic, pe obrazul cel zbârcit.

-Thanks, grandpapa!

 

-Va urma-

Trei ore din viața mea

images

Trei ore. Atât a durat votul meu. Mult, puțin? Cum se poate aprecia asta? Ai putea zice mult, pentru că a fost o vreme urâtă, a plouat în averse și deși am avut la mine o pelerină, apa a străbătut totuși încălțările și am stat ud la șosete în tot acest timp. Dar aș fi un ipocrit. Nu sunt eu acela care am afirmat cu tărie că îmi iubesc țara într-atât, încât mi-aș da și viața pentru ea? Nu a fost cazul și nu mi-a cerut nimeni să i-o ofer pe toată. Numai aceste ore. Puțin așadar!

Iar această coadă spre vot din care am făcut parte, a fost o mândrețe. Mai știți expresia „baie de mulțime”? Așa m-am simțit. Numai oameni frumoși, tineri sau nu, dar toți emanau prospețime. Eu am experiența anilor de odinioară când mai stam la cozi pentru te miri ce. Pâine, lapte, carne… Șmecheria ca să nu te descurajezi, este să nu privești niciodată la cei din fața ta, care se văd departe, parcă mereu aceiași, nu avansează și ai impresia că nu se mișcă din loc. Uită-te îndărăt și vezi câți s-au pus în spate, de când ai sosit tu. Sunt mai departe de colțul acela al clădirii unde te-ai poziționat la venire. Vin din ce în ce mai mulți. Suntem ca o uriașă omidă cu multe picioare. O omidă ce poartă în ea fluturii speranței. Fiecare dintre noi este un fluture plăpând, cu aripi zgribulite.

-M-a udat până la piele, zice o femeie de lângă mine, arătându-i soțului ei geaca îmbibată de apă.

-Dar e matlasată, mă. Cum să treacă?

-Așa, bine! Uite c-o trecut… Și tu mi-ai luat-o, e vina ta… Tânăra îl dojenește alintat, iar soțul ei, o sărută drăgăstos. El sărmanul, dârdâie de-a binelea. Nu are glugă iar părul îi stă urât, lins și ud. Arată ca o curcă plouată. Mai stă lipit o vreme de corpul fetei, încercând ocrotitor să-i transmită din căldura sa, însă geaca ei udă îl face să se înfioare de frig și se desprinde.

Un altul se apleacă să intre în vorbă cu fetița unei perechi. Are pe cap o pungă de plastic în chip de capișon iar înfățișarea asta o face pe fetiță să-l privească circumspect. Dar glasul său blând și încurajările părinților, îi alungă până la urmă îndoielile și îi răspunde la întrebări cu zâmbet prețios. Se simte ca o mică prințesă, precum toate fetițele de vârsta ei, mai ales că ochii noștri, ai tuturor, o mângâie drăgăstos.

-De ce n-ați mers prin față? Erați cu copilul… Am văzut cum alții au intrat mai iute, dacă aveau copii mici după ei, zice cineva.

-Ei, lăsați! E învățată cu apa. La grădiniță numai așa se joacă. Au o pompă rotitoare și sunt încurajați să se blescăie cât poftesc. Așa e aici.

-Păi nu răcesc?

-Ba bine că nu! Tot timpul.

Tocmai atunci pășește prin dreptul nostru, un bărbat vârstnic. El se vede silit de mulțimea de oameni ce umple trotuarul, să înainteze pe carosabil. Calcă dezinvolt prin băltoacele formate în acea parte, îmbrăcat doar în cămașă și pantaloni scurți. Privește mirat la miriapodul bizar pe lângă care trece și care vorbește o limbă străină urechilor sale. Ne uităm și noi la fel de uimiți către picioarele sale goale ce expun o piele tatuată și brăzdată de varice.

-Uite ai dracului șopârle, ăștia nu mai răcesc, exclamă cineva din preajmă. Râsete înfundate, prost mascate. Nu mult după asta, iese soarele. Zece minute, apoi ploaia își reintră în drepturi.

-Gata, știu! Cum mă deschei eu la fermoar, începe să plouă, spune un bărbat scund și cu față bonomă.

Cineva de lângă mine vorbește la telefon: „Vino liniștit. Sunt de-o oră aici și nu ne-am mișcat. Până ajungi, de-abia să facem câțiva metri. Auzi? Te mai rog un lucru…Ia și tu ceva acolo, niște biscuiți, orice. Și niște… Ce să fie dragă? Apă sau cola? Cola, mă! Ba nu! Energizant! Hai, te rog! Mie și nevesti-mi. Ce-o fi, vezi tu. Îți dau banii când vii aici, pa-pa.”

-Tata parcă văd că o să voteze iar cu pesedeul, spune cineva dintr-un grup de tineri.

-Cum, mă? Păi tu nu-i zici?

-Da, geaba-i zic eu, că tot după capu mnealui face.

-Nu așa. Spune un vlăjgan echipat complet cu marca Nike. Eu la bătrânu meu i-am spus clar. Dacă votezi cu ăștia, nu mai pupi bani de la mine. Păi nu mai merge altfel… El mă lua cu ai grijă de tine, să te îmbraci bine, da eu i-am retezat-o scurt: Bre! Am eu grijă, dar ai și mata un pic. Că te prostește primarul să pui ștampila pe cine vrea el și după aia îmi spui că de ce stau prin străinătățuri și nu mă întorc acasă. Păi de ce? Unde?

-La mine nu-i așa, spune iarăși primul, cu ton conciliant. Eu am stricat. Tata m-a lăsat de am făcut ce am vrut. Cu banii de la nuntă, cu ce m-au ajutat și părinții mei și-ai ei, ne-am luat apartament la oraș. Da am zis dup-aia să-l îmbunătățesc nițel. Cu zugrăveală, cu mobilă, nici nu mai știu… Am făcut credit la bancă…

-În franci elvețieni, te pomenești!

-Exact!

-Prostie! Mare prostie! Dar nu e vina ta.

-Da, a cui?

-Cum a cui? A statului, că le-a permis. Ungurii, sau polonezii nu mai știu care…

Cineva din preajmă îl ajută cu precizarea, dar nu se aude nimic pentru că trece din nou mașina de măturat gunoiul. A doua oară de când suntem noi aici…

-Necurată treabă, remarcă unul, ăștia au agenți sub acoperire printre gunoieri…De câte ori mătură ei într-o zi? Sau vor doar să ne facă nouă în ciudă?

Tânărul cu șapcă și adidași Nike, continuă vorba imperturbabil, exact de unde rămăsese:

-Ăia spun, i-au sprijinit pe oamenii lor, nu i-au lăsat de izbeliște. S-au opus băncilor. Ești la mine în țară, dansezi după cum îți cânt eu, nu-ți bați tu joc de oamenii mei! Pricepi ce spun? Statul… Dacă sunt oameni ca lumea, bineînțeles!

-Cine mă, Dăncilă?

La auzul numelui premierului, se animă mai multe voci care încep să spună fiecare câte ceva, spre amuzamentul tuturor.

-Nu era ea atunci, o apără moale băiatul cu datoria. Dar apoi râde și el de glumele care se fac. Ploaia s-a întețit, însă putem să o ignorăm acum. Cineva îl imită pe Vadim și improvizează cum ar pune-o acesta la punct pe Viorica, proferând invective în stilul acela care îi era caracteristic. Apare lângă noi prietenul celui cu telefonul. Se infiltrează firesc și nimeni nu se opune. Până la ușă, mai e încă destul. După ce își achită datoria, bărbatul care vorbise la telefon desface un pachet de biscuiți și îmbie oamenii împrejur să se servească.

-Luați, vă rog! îmi spune și mie. E atât de decis în intenția lui încât îmi e mai jenă să-l refuz decât să accept, așa că strecor o mână printr-una din deschizăturile pelerinei și înșfac biscuitele. Apa mi se prelinge de la încheietura mâinii, înspre cot. Îl mănânc. E ud, dar bun.

Un om cu inițiativă distribuie niște coli, scoase de el la imprimantă.

-Sunt declarațiile alea ce trebuie completate. De-aia durează așa de mult…

Când ajung la mine, mi le pun pe dedesupt. Am pix, dar aștept un moment mai prielnic să pot scrie. Din cele patru, de-abia una să mai fie bună de scris, că s-au udat. Acel moment nu se lasă mult așteptat. Răsare un soare frumos și strălucitor care știu că nu va râde prea mult. Mă scutur câinește de apa care stă în broboane pe pelerină și mă aplec să scriu pe genunchi, pe una dintre coli, ce părea mai bună. Restul le păstrez. Poate la o adică, or fi bune și acelea. Împrumut pixul și vecinilor mei, dar aceștia nu mai vor să scrie pentru că vin vești din față că nu va mai fi nevoie de ele. Omul stă cu mâna întinsă la jumătatea drumului și până la urmă se hotărăște și îmi restituie pixul.

-Dacă e, o să scriu acolo, lăsați. Mulțumesc!

Apare un bărbat care spune tare, fără adresă precisă:

-Mi-am făcut calculul și îmi dau seama că nu-mi mai ajunge timpul. Trebuie să intru la muncă, acum la ora două. Mă lăsați vă rog în față? Altfel am stat degeaba și se pierde și un vot pentru ai noștri. Mulțimea se dezbină în păreri. Majoritatea îl acceptă, dar cei care se opun sunt mai vocali.

-Nu e corect, spune un om mai în vârstă, din spate de grupul nostru. Dacă fiecare ar proceda așa, noi când mai ajungem? Ba cu cărucioare, ba că lucrează…

-Ești pesedist de-aia nu-l lași, îi aruncă tânărul cu șapcă Nike.

Omul se simte jignit de bănuiala asta și vociferează vehement. E atât de ofensat că vrea să vină până în dreptul nostru, să-i ceară socoteală. Îl vede înalt, atletic și vorbele sale se mai temperează, stingându-și aprinderea de mai devreme. Tânărul simte asta și atunci ridică el glasul:

-Eu vă spun în față, nu mă ascund. Toți care ați ajuns la o vârstă, vă suspectez că sunteți cu ăilalți. Ați crescut cu comunismul, gata! Sunteți virusați și ușor de prostit.

Ciudat că tocmai în momentul ăla, ochii săi trec pe deasupra tuturor și se opresc într-ai mei, făcând scurt-circuit. „Hopa! Aici ai comis-o, prietene!” îl pune la punct gândul meu, în timp ce buzele livide, de-abia mi se deschid și cu greu rostesc ceva nedeslușit. Când eram copil am văzut un film, parcă sârbesc, nu-mi aduc aminte bine… Un partizan se îmbracă în uniformă SS pentru a se infiltra între nemți, reușește o operațiune eroică și foarte riscantă, însă când se întoarce la ai săi, este confundat cu nemții adevărați și împușcat într-o pădure de mesteceni. Așa s-o fi simțit și acela, ca mine acum. O duzină de reproșuri mi se adună în cap, dar nu le pot exprima pe toate deodată. Ridic mâna dreaptă de sub pelerină și cu degetul arătător îndreptat în sus, rostesc sentențios:

-Greșești amarnic, tinere!

M-am socotit solemn prin vorba asta, dar poate am fost numai penibil.

În față de tot, tocmai se produce o busculadă. Un băiat moldovean, pus pe joacă le zice prietenilor săi că a votat cu „pesedieul”, iar aceștia îl aleargă să îi dea castane pe cap. O glumă nevinovată, o joacă ce reiterează miorița plaiurilor noastre, dar polițistele delegate cu ordinea, intră în panică și comunică prin stație nu știu ce consemn de-al lor.

-Nu fiți supărat! încearcă să mă îmbuneze omul cu biscuiții. Eu știu că sunteți de-ai noștri.

Îl răsplătesc cu un zâmbet, dar supărarea acelui moment mi se păstrează până ajung la urne. Abia după ce îmi fac datoria de cetățean al patriei mele, mă înseninez. De-acuma doar o vorbă mai e de spus: Doamne ajută, să fie bine!

Am fost supărat dar supărarea mea era complexă. Dincolo de faptul că am putut fi crezut pesedist, am mai fost încadrat și la grupa vârstnicilor. Ori eu duc lupte crâncene încă, pentru a mă acomoda cu situația, pentru a o accepta. Acum trei ani l-am provocat pe soțul nepoatei mele să ne întrecem la fugă. Auzisem că aleargă regulat la stadion și i-am zis cu necugetare:

-Vin și eu să vedem… Ești tu în stare să mă întreci pe mine?

A fost. M-a bătut la viteză numai că eu, după suta de metri, i-am strigat:

-Să te văd la rezistență… Însă și acolo a fost mai bun. Băiat tânăr, fără minte și fără remușcări, ce pretenții poți avea? Nu a fost de-ajuns că am cedat. El a mai făcut două tururi de pistă și după aceea, ca amărăciunea înfrângerii mele să fie deplină.

Multă vreme m-am consolat că a fost doar o greșeală de strategie. Eram neantrenat. De câți ani nu mai alergasem până atunci? Dar după aia am făcut marea descoperire: odată ce am împlinit 50 de ani, pot să fiu mai indulgent cu mine în plan fizic. Măcar mental cel puțin, voi rămâne la fel de imatur ca întotdeauna. Și m-am calmat. Vorba vine. Sunt în proces, cum spuneam.

Ca om vârstnic, cum m-a socotit vlăjganul Nike, posed însă și experiența care vine la pachet cu celelalte. Așa că eu l-am înțeles pe el. Știu și eu cât era de important să nu se mai simtă acoliții lui Dragnea de neoprit. Dar mai știu și cât este de dureros când „ai noștri” sunt tot de-ai lor, sau tot ca și-ai lor. Eu am trecut prin așa ceva în mai multe rânduri. Și nu știu dacă el are vreun habar de cât este de important să te ridici din nou deasupra stării de deznădejde. De fapt cred că abia atunci voi admite că am îmbătrânit, când speranțele mele vor fi prea istovite spre a se mai înălța ca fluturii spre înaltul cerului. Și în loc de: „Mâine va fi mai bine!”, voi spune și eu ca aceia care nu s-au prezentat la vot: „La ce bun? Și cu mine și fără mine, tot degeaba…”

Așadar, în blazare stă bătrânețea, tinere! Că uite, tatăl meu spre exemplu, e dintre ai noștri, ce spui de-asta? Vezi cât te înșelai? Dar vezi încă și degetul meu arătător? Te dojenește părintește pentru că azi, noi eram totuși dintr-o tabără și pentru că mâine…

Ei bine, mâine îmi doresc ca aceste tabere să nu mai existe. Aceea va fi cu adevărat vremea democrației, bine înțeleasă, când vom fi mai presus de orice, oameni. Oameni buni și adevărați. Și nu anti-ceva, ci pro-ceva.