Sub brad. O poveste de Crăciun

images brad

-Domnule, vreți să vă uitați puțin și de bagajele mele? Îmi spuse un flăcăiandru indicându-mi un troler și până să apuc eu a-i răspunde, a și zbughit-o din loc.

Mi-a dat mari emoții, pentru că a lipsit mai bine de o jumătate de oră, iar eu eram acolo din pură întâmplare. M-am așezat numai fiindcă mi se păruse un loc mai bun, mai adăpostit, având de copil o fobie pentru curenți. Aeroportul nu este nicidecum lipsit de ei. Țineam în mâini o carte, să citesc, dar neliniștea mă îndemna să-mi privesc mai mult ceasul de la mână și ecranul pe care se derulau zborurile. La poarta asta, destinația era Berlin. Oamenii ceilalți deja se grupaseră în coada pentru îmbarcare, când a sosit în sfârșit lângă mine și băiatul care mă solicitase.

-Vă mulțumesc frumos, îmi zice. Mereu pățesc asta. E din cauza emoțiilor.

-Și procedezi totdeauna în felul ăsta? Te bazezi așa de tare pe feeling-ul tău, de ai încredere să-ți lași bagajul în grija unui necunoscut? Am spus eu dojenitor, păstrând încă în mine încordarea de mai înainte.

-Mă cheamă Alex. Îmi răspunse el senin, întinzându-mi mâna amical.

Era încă udă… Copil, mi-am spus eu în gând, trecând cu vederea și peste faptul că nu cel tânăr trebuie să întindă primul brațul.

I-am strâns-o și m-am prezentat și eu. Mă dezarmase. În fond, cu toate acele tulei de barbă de pe față, pe care și le lăsase crezând că îl maturizează, nu reușea să-și ascundă vârsta, care era clar sub 20 de ani.

Pentru că până la zborul meu spre Glasgow, încă mai rămăsese vreme, am mai rămas puțin împreună, să discutăm. Mă intriga vârsta lui fragedă și voiam să știu dacă merge într-adevăr la muncă acolo, în Germania. Așa cum bănuisem, de-abia împlinise 19 ani, cu două zile în urmă și venise în primul său concediu, ca să și-o sărbătorească acasă, în familie. Era de prin părțile Iașului, dar nu mi-a spus comuna, considerând probabil că nu ar avea nicio relevanță pentru mine, numele localității.

-Nu era vorba despre aniversarea mea, mi-a mai zis, dar cu o zi mai înainte a fost ziua surioarei mele. Între noi este o diferență de cinci ani, iar fiindcă mă întrece cu o zi, îmi spune că ea este mai mare. Pentru ea mai ales, am vrut să fiu acasă.

Când îmi povestea, fața băiatului parcă se lumina, însuflețindu-se cu amintirea celei de care tocmai se despărțise, acum câteva ore.

-Și câți ani are surioara dumitale? L-am întrebat.

-Numai 14. E mică, de-abia a intrat la liceu.

Adică el se vedea mare… Aveam să înțeleg și de ce, când mi-a povestit mai apoi că tatăl lui suferise un accident și nu mai putea munci. Umerii lui firavi preluaseră greutatea familiei, pentru că nici mama nu mai avea de lucru și era în șomaj.

Cu toate astea, Alex îmi zise că tatăl său este supărat pe el.

-Cum vine asta? Nu înțeleg deloc… Mi-am exprimat eu cu voce tare nedumerirea.

-Noi suntem catolici, mi-a explicat. Marea ambiție a tatei era să mă vadă preot și m-a dat la seminar… dar eu nu l-am mai terminat. Deja vânduse un teren ca să mă țină la școală… Ziceți și dvs., am greșit? Și Ana? Pentru școala ei ce avea să mai vândă? Casa?

Nu am răspuns iute. Voiam să cumpănesc bine. Eu știu că sfatul cel mai bun de dat unui tânăr, este să fie ascultător față de părinți. Totuși… Băiatul ăsta cu ochii mari și curați ca de fată, îmi părea să aibă dreptate.

-Dar altfel… Ai regretat că a trebuit să întrerupi școala aceea?

-Ei, tocmai asta-i! Că nu am regretat de niciun fel. Nu mi-a plăcut. Și nu a fost dorința mea să merg acolo. Dacă v-aș spune că acolo, eu l-am pierdut pe Dumnezeu?

-Aș zice că spui prostii, firește. Am glumit eu. Ce crezi? Că Dumnezeu este așa, ca un pix, ca să-l poți tu pierde? Dar dacă nu te-ai simțit atras de calea asta și nu ți-ai descoperit în tine menirea, atunci îți pot răspunde totuși, că nu ai greșit.

-Păi vedeți? Vedeți că îmi dați dreptate? S-a aprins el.

Ne apropiam de oamenii care verificau biletele de zbor.

El s-a oprit dintr-o dată și mi-a zis:

-Vorbiți-le părinților mei!

-Ce să fac?

-Adică, scrieți-le!

-Măi băiete, ești sărit? Cine sunt eu să le scriu părinților tăi? În ce calitate?

-Știți ce mi-ați zis mai devreme? Că mă bazez pe feeling… Exact asta fac. Nu vă știu, dar am încredere în dvs. așa, de la prima vedere.

-Păi și cum vezi tu că se poate realiza treaba asta?

-Mama e mai tânără mult decât tata. S-a emancipat și are facebook. Îi scrieți acolo, că vă dau eu prietenie.

-Stai ușor, că nu merge. Nu ți-ai pus întrebarea dacă eu oi fi suficient de emancipat? Uite, nu am cont de facebook. Și nici nu vreau să-mi fac. Mă declar demodat, cu diplomă.

Abia atunci s-a posomorât. Avea o față atât de tristă, că nu m-am putut împiedica să nu-i dau o carte de vizită pe care mi-o făcuseră cei de la firma unde lucrez. Pe ea era trecută adresa mea de e-mail.

-Dânsa are și e-mail? L-am întrebat?

-Bineînțeles! Mi-a răspuns din nou entuziasmat. Altfel nu se poate să-ți faci cont.

Când trecuse de control, s-a mai întors încă o dată să-mi facă semn cu mâna.

-Eu vă scriu, să știți. Ca să vă dau adresa mamei. Să nu mă uitați!

I-am zâmbit blajin.

Asta se întâmplase acum doi ani. După nici două săptămâni, mi-a scris o scrisoare în care ținea să-mi amintească de întâlnirea noastră și de importanța pe care i-o atribuia el. „…Vă rog să mă ajutați. Mama e mai înțelegătoare, dar tata abia dacă mi-a răspuns la vorbă și nu suport asta. Mă doare și nu știu ce să fac…

Într-una din zilele ploioase, când stam la birou și totuși nu prea aveam ce face, a trecut un coleg să mă cheme la un raport. Era rus și engleza lui nu se depărtase prea mult de accentul acela binecunoscut. Nu știu cum, inflexiunile alea, mi-au amintit de Alex. Când am revenit, m-am apucat și le-am scris părinților săi. Le-am scris din inimă și chiar dacă scriam pe adresa unei femei, m-am adresat îndeosebi tatălui cel neînduplecat. Ca de la tată la tată, ca de la credincios la credincios.

Urmarea a fost cu mult peste așteptările mele. Mi-au răspuns și ei de îndată, arătându-se foarte încântați că fiul lor a fost apreciat de un „preot” bun și că trag nădejde ca după ce se vor sfârși necazurile lor financiare, eu să îl îndrum și pe mai departe pe băiat, pentru că sunt călăuzit la rându-mi, de Sfântul Spirit…

Haiti! În ce intrasem? Cum puteam să îi las în confuzia asta?

Le-am scris din nou și le-am explicat că fără să retrag nimic din celelalte, trebuie să precizez „în lumina adevărului”, că nu numai că nu sunt preot, dar nu sunt nici măcar catolic…

După aceea s-a așternut tăcerea. Nu au mai revenit de atunci. Totuși pentru Alex am rămas același de încredere confident și a păstrat legătura cu mine. M-am străduit și eu să-i răspund de fiecare dată, încercând să nu-i înșel această încredere.

Acum, pe la începutul lunii decembrie era foarte deprimat. Mi-a scris că îl încearcă o tristețe „fără margini” pentru că nu o să fie de sărbători acasă cu ai săi și îmi cerea un sfat, pentru că el se teme să nu „o ia razna”. „Dacă vă vine și dvs. o astfel de stare, cum procedați?”

I-am răspuns numaidecât, lăbărțat pe două pagini, cu sfaturi despre răbdare și puterea rugăciunii. Tocmai când era să apăs pe „Send”, mi-am dat seama însă că răspunsul meu mustea de ipocrizie. Îi trimiteam niște vorbe goale și atât. Nu erau proaste, dar nici de folos nu erau. Pentru că nici măcar mie nu-mi reușea de fiecare dată să apelez la rugăciune, când mi se înecau corăbiile. Și atunci cum să poată face asta un băiețandru care încă nu-și găsise calea? Am adăugat un Post Scriptum în care i-am făcut mărturisirea că atunci când nu pot face nimic altceva, mă apuc și scriu. Scriu orice îmi vine în minte, mă extrag din mine și prin această postură, a povestitorului, îmi recapăt forțele și moralul. Nu te mai lăsa doborât, l-am îndrumat, apucă-te și scrie. Scoate afară din tine gândurile și stările care colcăie și te înăbușă cu deznădejde.

Alaltăieri am primit acest răspuns de la el:

…Să știți că treaba cu rugăciunile nu prea merge la mine, însă asta cu scrisul, a funcționat. Deja parcă nu mă mai simt așa de rău, după ce am scris și după ce am înțeles că nu mi se întâmplă asta numai mie. Nu m-ați învățat însă cum să fac, adică să scriu eu către mine, ca și cum aș vorbi singur? Să scriu ca un scriitor din aceia adevărați, către lume? M-am gândit și am ales să vă scriu tot dvs. Dacă nu aveți timp, nu citiți, dar mie îmi trebuia să mă gândesc la un destinatar. Și vor mai urma, că îmi și place. Ce să vă fac? Dvs. m-ați pus. Am glumit! Dar parcă îmi iese sângele ăla infectat și mă primenesc, așa mă simt când scriu. Am început așadar să vă scriu o scrisoare ca un fel de compunere, cu ceea ce mă frământa pe mine mai rău și îmi pricinuia starea asta. În primul rând trebuie să vă spun că îmi vine foarte greu să vorbesc cu ai mei, deși îmi e dor de ei, de mor. Dar după aia mă ia cu o moleșeală pe care nu o înțeleg, așa că îmi culeg informațiile mai degrabă după postările mamei și ale soră-mii. De pe facebook. Anul ăsta știți că am fost la demonstrație atunci, pe 10 august, când s-a grupat diaspora în țară. Și după aia, de ziua Anei nu am mai fost. Nu mai puteam. Și ea tare și-ar fi dorit asta. Îmi tot spune că îi este dor de mine. Parcă mie nu îmi e? Gata, mă opresc pentru că îmi face rău dacă stărui pe subiectul ăsta. Vă pun aici cu copy-paste, compunerea pe care am pregătit-o.

Așa m-am gândit: Că sunteți profesor și mi-ați dat ca temă să vă povestesc care a fost cel mai frumos Crăciun din viața mea. Știți care a fost? Ăla de anul trecut. Acum doi ani a fost tot nașpa, dar din octombrie până în decembrie nu trecuse așa mult și a mai mers. Pentru anul trecut însă, simțeam că o să fie tare greu. Trimisesem bani și o rugasem anume pe mama ca să o iscodească pe soru-mea și să afle ce și-ar dori ea de Crăciun. Și să îi cumpere, că asta ar fi fost bucuria mea cea mai mare. Iar mama mi-a răspuns că Ana își dorește să mă vadă acasă, sub brad, pe mine. Anul trecut nu mersesem chiar deloc pe acasă, că îmi pusesem în minte să mai adun și eu ceva, că se cheltuie mult într-o astfel de deplasare. Când îmi închipuiam însă ce frumos ar fi fost dacă… În fine, la socotelile astea, îmi dădea mult cu minus, dar am zis că baremi să încerc. Am pus un anunț pe internet în care rugam pe oricine avea drum spre țară , cu tirul sau cu alt mijloc de transport, să mă aibă în vedere și pe mine, că vreau să ajung acasă de Crăciun. Ce credeți? Doi inși mi-au răspuns. Le-am mulțumit la amândoi și am ales să merg cu acela din Pașcani, pentru că era mai aproape. Numai că el se pornea în urma celuilalt. Ce să vă spun, am sosit tocmai în seara aia, adică noaptea. Ana se dusese deja la culcare. Tata, care știa și el de la mama că o să vin, intrase în panică și mi-a povestit că s-a temut să nu mi se fi întâmplat ceva pe drum. Dar de, drumul e lung, omul a mai făcut și o pauză de odihnă într-o parcare. Că nu e colea. Sunt 1500 de kilometri. Cu mama mai vorbeam, că îi scriam pe messenger. Însă ea nu putea să-i comunice tatei, fără ca soru-mea să nu se prindă. Ba i-a mai și zis la un moment dat că cine îi tot scrie în Ajunul Crăciunului…Fostele mele colege, i-a răspuns mama, îmi dau mesaje să mă felicite. Să te felicite de ce? Că ești fără slujbă?  Îi zicea el morocănos. Căci era îngrijorat pentru mine și i se părea că ei nu-i pasă. Era aproape unu noaptea, când am sosit în dreptul blocului. Am dat mesaj că am ajuns în sfârșit și să iasă după mine la scară, să-mi deschidă. Interfonul face o gălăgie cam mare. La mine acasă sufrageria este imediat în stânga, cum intri pe ușă. M-am furișat acolo și m-am ghemuit așa cum eram de îmbrăcat, ca să stau sub brad, cum zisese soru-mea.

Pe ea au trezit-o spunându-i că tocmai au primit colet de la mine și să vină și ea când l-or desface. Acuma, noaptea? Se mira ea încă adormită. Nu-mi trebuie niciun colet, doar i-am spus, zicea ea bombănind când a deschis ușa…

Credeți-mă! Curgeau nădușelile după mine, dar și lacrimi pe obraz. Bucuria aia din ochii ei când m-a văzut… Nu vă pot descrie. Și eu nu m-am simțit cred, nicidată așa de bine. Dacă n-aș fi avut crengile bradului deasupra, mă ridicam la tavan, așa mi se umflase pieptul de fericire.

Asta a fost atunci. Anul acesta însă, știți că v-am spus, după ce m-am întors din țară, eram  cu nasul încă umflat și cu amândoi ochii vineți că mă loviseră ăia în cap cu bastoanele. Iar la muncă nu m-au înțeles. Pentru că întârziasem, pentru că arătam așa, ca un derbedeu, m-au dat afară. O săptămână am stat fără lucru și aici se cunoaște. De-abia încep să mă pun din nou pe picioare. Așa că…după cel mai fericit Crăciun, iată, îl petrec acum pe cel mai trist. Alex.

Dragii mei, am publicat scrisoarea băiatului fără ca să-l trădez, pentru că i-am spus ce intenționez să fac și i-am cerut consimțământul. I-am explicat că pentru mine, el nu este numai un tânăr pe nume Alex, ci este un simbol. Reprezentantul încă unei generații de sacrificiu, așa cum a fost și cea din care am făcut la rându-mi parte.

Totalitarism cu toate restricțiile, anarhie cu toate libertățile, pe toate le-am trăit. În nesiguranță și incertitudine… Am îmbătrânit așteptând vremuri mai bune. Acum iată, le e rândul altora… Aceia pentru care noi am fost dispuși să ne sacrificăm, cu gândul că poate lor le-o fi mai bine, o iau de la capăt, să facă și ei brazdă adâncă pe ogorul greutăților. Până când oare?

Dar urările noastre au fost și vor rămâne totdeauna bogate și sprijinite în speranțe mărețe: Crăciun fericit vă doresc tuturor!

Povestea sarmalelor

Ierburi Uitate

sarmale-curechiCu toții am auzit de așa zisa origine turcă a sarmalelor, dar realitatea stă un pic altfel. Sarmaua nu este exclusiv românească, dar nici turcească, bulgărească, croată sau albaneză, așa cum ar susține fiecare apărator al bucătăriei tradiționale din aceste țări balcanice. Sarmaua este, însă, un preparat specific sud estului Europei, cu o istorie mai veche decât a oricărui stat sus-menționat și a cărei răspândire depășește cu mult granițele naționale.

Cum și-a luat numele sarmaua?

După căderea Bizanțului, Imperiul Otoman s-a extins în zonele de influență bizantină – din Levant și Egipt până sus, în Balcani, unde regiuni întinse, până la Carpați, au devenit, în timp, state vasale. Treptat, limba turcă a fost impusă la nivel administrativ, iar învățații vremii (cum a fost, mai târziu, și al nostru Cantemir) studiau turcește și priveau civilizația otomană cu admirație. Cuvinte turcești au fost adoptate în multe domenii, inclusiv botanică și gastronomie, așa…

View original post 1,400 more words

Lupa -34

images

-Vino să te îmbrățișez, Bogdane! Îi zise părintele Onu, nepotului său. Iar după ce îl strânse în brațele sale slăbite, îl ajutarăm amândoi să se așeze la loc, pe fotoliu.

Eu încă tăceam, stingherit de prezența mea acolo, în ceea ce părea a fi o reuniune de familie. Felul cum mi se adresase Bogdan, cu apelativul de fin, îmi scăpa în acel moment datorită surprizei și emoțiilor amestecate. Nu îl mai văzusem de foarte multă vreme. Tatăl lui, băiatul părintelui Onu, Matei,  fusese de asemenea preot, ca toți din neamul lor cu încă două generații în urmă. Un accident de mașină cumplit, când se întorceau de la munte, a făcut ca Bogdan, încă sugar, să rămână dintr-o dată fără de părinți. Rolul a fost preluat de cine altcineva, de părintele Onu. De aceea Bogdan nu putea să-l numească altfel decât tată. Și bineînțeles că urmase aceeași cale. Acei 9 sau 10 ani care făceau difența dintre noi, păreau cu mult mai mari. Când eu eram prin clasele gimnaziale, Bogdan sosea din vacanțe universitare și la fel ca și acum, se arăta extrem de prietenos cu mine. Astăzi, cu fața plină de barbă înspicată cu alb, mă intimida și mai mult. Au intrat pe rând prin cameră, pentru a-l saluta pe Buni, soția Emilia și cei doi băieți, Andrei și Teodor. Andrei este cam de 18 ani, dar tot atât de înalt ca și fratele său mai mare. Vorbesc tare, sunt dezinvolți și au cu toții o jovialitate căpătată poate din anturajul american, unde au locuit toți anii ăștia. Au intrat și au ieșit, veseli și furtunoși ca ploile de vară. Alături de părintele Onu, am rămas numai eu și nepotul său. Aș fi vrut să-l întreb dacă s-a întors definitiv în țară, dar mai puternic era gândul că a trecut prea multă vreme de când am plecat de acasă și s-ar fi cuvenit să mă retrag.

Gândurile mi-au fost întrerupte de părintele Onu, care glăsui mustrător:

-Bogdane, s-ar putea să fie o problemă cu finul tău… Am greșit și noi că ne-am avântat în planuri, dar a greșit îndeosebi Nae, că nu i-a vorbit lui Sorin nimic despre ele.

Acesta a fost momentul în care mi-am deslușit instantaneu ceea ce se pregătea părintele să-mi zică înainte de sosirea lui Bogdan și de ce acesta mi-a spus finule. Sub privirile celor doi preoți m-am înroșit ca un rac și nu mi-am mai putut ascunde nesocotința. În fond, așa cum se arătau lucrurile de acum, era mult mai grav să fi fost altfel.

-Stați așa, stați un pic, părinții mei. Stați că mai bine vă spun tot adevărul, decât să vă las necăjiți…

Într-adevăr, pe fața lui Bogdan se putea citi o imensă decepție. Avea și de ce, sărmanul. Dincolo de alte planuri și pregătiri, în mașina lui se aflau și lumânările de cununie și niște buchete frumoase de flori pentru Imma dar și pentru Emilia, care își cumpărase special o rochie pentru ocazia asta.

-…Mi-a fost rușine să recunosc, am continuat eu, dar nu știu cum s-a întâmplat că am uitat complet de treaba asta. Am venit aici, cum nu se poate mai nepregătit.

-Păi și Șerban? Mai zise părintele Onu.

-La Șerban m-am gândit abia pe drum, când veneam încoace. Nu vorbisem nimic… Acum la întoarcere urma să-l întreb. În caz că l-aș mai fi și găsit acasă, bineînțeles…

-Bată-te-ar fericirea, să te bată! Izbucni voios Bogdan care îmi frecă urechile între palme cu un gest pe care îl făcea când eram copil. Ce emoții mi-ai mai tras. Gata acum! Nu mai e vreme de povești. Avem multe de făcut.

Și spunând asta, ieși ca o vijelie strigându-și soția:

-Preoteaso! Unde te-ai pitit cocoană? Adu reverenda pe care i-am luat-o tatei.

-Sutană, dragul meu, că ești în România! Spuse încet, ca pentru sine, părintele Onu, cu fața întreagă numai un zâmbet. Profitând de neatenția lui, m-am aplecat și i-am sărutat dreapta. Cu mâna cealaltă m-a mângâiat ușor pe creștet, într-o binecuvântare. Pacea pe care mi-o transmitea această apăsare ușoară mi-a adus o tihnă binevenită zbuciumului sufletesc care mă frământa de atâta vreme.

Ne întoarceam acum acasă șase persoane, în două mașini. Pentru că Bogdan venea cu o mașină de nași, el soția și cei doi băieți ai săi. Iar la mine se urcase părintele Onu, care ținuse și el să ia parte la acest eveniment.

Credeam că noi o să umplem curtea, dar mă înșelasem. Era deja plină, cu toți oamenii care se adunaseră. Veniseră cu drag, veniseră din curiozitate, se strânseseră foarte mulți și pe puțini dintre ei îi mai recunoșteam.

Norocul meu a fost prezența părintelui Onu, de care m-am îngrijit expres să-l debarc din automobil. Se bucurau să-l vadă iar în picioare printre ei, căci era iubit de toată lumea și de la un timp se pare că nu mai ieșise pe afară.

Tata era și el ca un spârnel printre ei, având pentru fiecare câte o vorbă, câte un zâmbet. Ajuns în dreptul meu, când mă ocupam să-l așez pe părintele pe un șezlong, adus iute de pe prispa casei mici, îmi spuse radios:

-Oamenii se așteptau să vină când aveam să plec la Elena… Sunt bucuroși că le-am dat o ocazie mai frumoasă. Ochii săi râdeau mai mult decât putea exprima zâmbetul din colțul gurii.

Amintind de mama, nu și-a dat seama că punea gaz pe foc, mie toată această lume bulucită în ograda noastră, evocându-mi momentul zguduitor al acelei zile când o văzusem pentru ultima oară.

Am vrut să mă desprind de aceste gânduri care îmi paralizau puterea de acțiune și m-am uitat după McConor. Avusese inspirația să se îmbrace în veșminte tradiționale, în alb complet, cu un turban din aceeași culoare pe care și-l ținea mândru pe cap, ca un veritabil monarh oriental. Eu știam că și-l cumpărase special și era poate prima oară când și-l punea pe cap, neavând nimic în comun cu tradițiile lui de baștină. Dar prevederea sa fusese genială și astfel oamenilor mai simpli nu li s-a oferit ocazia de a-și da coate că ăla de se pierduse, al lu`Sorin al lu`Nae s-a băgat între țigani.

Edith McConor și fiica ei, se îmbrăcaseră și ele în câte un splendid sari înflorat, al mamei albastru, în ton cu ochii săi, iar al Immei de un roșu aprins, ce îi punea și mai mult în lumină tenul catifelat.

-Ce mai așteptăm? Nu mergem la biserică? Întrebă deodată Bogdan cu voce tare.

În loc să răspundă, tata se uita către poartă. De acolo veni și răspunsul pe care îl aștepta el:

-E gata, domnu Nae. E acolo și ne așteaptă. Anunță Mitică rezemându-și bicicleta de gard.

E drept că aveam printre noi niște preoți, dar bineînțeles că ne trebuia și acela care oficia în mod obișnuit slujbele de la biserică, preotul satului.

Drumul era scurt, biserica fiind foarte aproape de casa noastră. Toți oamenii au ieșit în alai către ea. Noi, cei ai casei, și nașii  am rămas în urmă, să mergem totuși cu mașinile. Încă eram prea mulți să încăpem la un singur transport pentru că îl oprisem și pe tata de a merge pe jos cu ceilalți.

La cum părea de vioi, sunt sigur că ar fi fost în stare să parcurgă drumul sărind într-un picior, dar am vrut totuși să-l scutesc de la un efort de prisos.

Când am terminat cu aceste perindări de colo-colo, am pășit în sfârșit peste pragul bisericii, înăuntru. Mă simțeam victorios ca Mihai Viteazul când a intrat în Cetatea Alba Iulia. Tocmai atunci m-a trăsnit un gând care era să-mi secere picioarele: „Te simți împlinit? Ia uită-te împrejur… Este chiar toată lumea prezentă?”

Danny se ivi salvator lângă mine, pentru a mă sprijini puțin de umărul său.

-Mi-a plăcut ce ai făcut atunci, cu filmarea. Îmi spuse el. Mă gândeam să înregistrăm și acum, cu telefoanele măcar.

-Ar fi minunat! I-am răspuns. Dar pe cine să rugăm?

Cei doi băieți ai lui Bogdan își făcură apariția exact în acel moment, fiecare purtând pe umăr câte o cameră de filmat profesională. Așadar, întrerupseseră tradiția preoției în familie și se dedicaseră artei cinematografice. Iată cum se poate ajunge ca o supărare resimțită cândva de Bogdan, să fie acum pentru mine un motiv de mare satisfacție. „Mare ești Doamne!”

Totul a mers perfect. Bogdan le șușotea în permanență scoțienilor deghizați în indieni ceea ce se întâmplă, semnificația fiecărui gest ce se înfăptuia acolo.

McConor nu era atent numai din complezență. Se arăta cucerit pe de-a-ntregul. Era impresionat mai cu seamă de părintele Onu, care s-a ținut tare pe picioare și a recitat pe de rost pasaje întregi din Sfânta Scriptură.

A fost rândul lui ca la sfârșit să-i șoptească ceva la urechea lui Bogdan. Acesta s-a dus la rându-i spre urechea părintelui Onu.

Care a făcut atunci energic semn cu mâna către oameni, să nu plece.

-Fraților! Nu vă grăbiți să plecați. Dați fuga și chemați-i la loc pe toți. Așa ceva se întâmplă rar, iar pentru mine îndeosebi, este o mare bucurie. De s-a îndurat Dumnezeu  să mă țină atâta pe pământ, poate tocmai de asta a făcut-o, că numai lucrul ăsta îmi mai rămăsese de împlinit înainte de moarte, așa cum a ținut și Sfântul Vasile să îl boteze pe evreul Iosif înainte de a păși în Sânurile Sale.

Glasul său era vibrant și răsuna bine în biserică, dar părintele știa că nu trebuie să se forțeze prea mult. S-a oprit puțin ca să-și recapete suflul, până ce oamenii și-au reluat în liniște locurile și apoi a continuat:

-Cred că multora din cei care sunteți aici le-am făcut botezul. Taină mare, dar într-o așezare ca a noastră, în care toți oamenii sunt ortodocși din tată în fiu, este cum s-ar zice, în firea lucrurilor. Iată că acum s-au arătat doritori și acești oameni care au stat în mijlocul nostru, să devină asemeni nouă, frați întru Hristos și să se boteze în credința noastră.  Mantuitorul a numit botezul “naștere de sus”, în urma căruia omul se curățește de păcate și se sfințește. Sfânta Scriptură ne spune că între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. „Acesta a venit noaptea la Iisus și I-a zis: Rabi, știm că de la Dumnezeu ai venit învățător, caci nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Drept răspuns, Iisus i-a zis: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu. Nicodim I-a zis: Cum poate un om bătrân să se nască din nou? Poate el oare să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască ? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este, si ceea ce este născut din Duh, duh este” . Deci, nașterea din nou înseamnă a avea botezul din apă și din Duhul Sfânt, pe care l-au primit și îl dau apostolii Domnului, cărora le-a zis Domnul după învierea Sa: “Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” I-a îndemnat să boteze in numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. „Să păziți toate câte am poruncit vouă; și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, pană la sfârșitul veacului. Amin”!

Și când glăsuia, părintele își făcea semnul crucii larg și încet peste pieptul său uscățiv, iar toți ceilalți îl urmau cu zeci de cruci mărunte, pătrunși și ei de solemnitatea momentului.

-Va urma-

 

 

 

Lupa -33

images

Când vorbisem cu tatăl meu la telefon și îl anunțasem că vom veni acasă pentru a-i cununa pe copii religios, i-am tot repetat:

-Sosim în data de 18, ca să fie într-o zi de Duminică, da? Atunci să ne aștepți.

-Foarte bine! Să veniți. Acum că am fost anunțat, voi ști să nu mai plec de acasă.

Răspunsese în stilu-i caracteristic, glumind pe seama faptului că sănătatea și vârsta, îl împiedicau de la o vreme să se mai îndepărteze de casă.

Nu îmi amintesc ce am mai spus fiecare, știu că s-au mai schimbat niște vorbe între noi, dar am închis telefonul destul de iute, ca de fiecare dată. Iar ce era foarte important și anume să caute el pe cineva potrivit să-i fie naș băiatului, neglijasem. Pentru că eu, de atâta vreme plecat, nu prea știam pe nimeni la care să apelez pentru această însărcinare importantă. Dar să spun drept, abia în avion mi-a trecut prin cap. Ca un fulger care luminează în noapte, așa mi-a trecut gândul prin minte.

Și mă rodea că dincolo de faptul că am încurcat așa de rău toate lucrurile, eu îmi făceam griji pentru ce are să zică tata. De parcă eram tot copilul de odinioară, elevul care a trecut printr-un iad al gândurilor, când luase acel 3 la română. Îl primisem la un loc cu toată clasa, dar ce conta. Până la momentul de care mă temeam atât, acela când are să afle, credeam că o iau razna din cauza emoțiilor. Spre surprinderea mea, nu a fost deloc cum mă așteptasem, fiindcă nu fusese încasat la materia lui preferată, matematica.

Dacă stau și mă gândesc, el îmi insuflase pasiunea pentru matematică. „Un om care învață matematică, învață să fie și corect în viață. Rezultatele ei sunt mereu aceleași, nu altfel. Prin toate soluțiile, vii la același adevăr. Nu suceli și învârteli…” Făcea referire la istorie, pentru că era deranjat de cum se prezenta acolo rolul salvator al Partidului Comunist, în făurirea României moderne.

Când l-am anunțat că m-am înscris la altă facultate decât cea despre care vorbisem, nu mi-a mai vorbit o săptămână.

-Du-te până la părintele Onu, Sorin! Îmi zise deodată tata, întorcând capul peste umăr.

Părintele Onu era prietenul nostru de familie. La cei 97 de ani ai săi, avea o memorie și o luciditate în gândire, de invidiat. Și chiar așa cum era, împovărat de vârsta înaintată, se făcea sprijin pentru oamenii cu greutăți. Îi datoram toată recunoștința mea că îi fusese alături tatei în toată perioada asta dificilă, dar totuși… Acum nu era un moment tocmai potrivit pentru a-l vizita. Când mă pregăteam să-i zic și tatei asta, el îmi repetă, insistând că acum trebuie să mă execut. Ca să nu-l supăr, m-am dus după Danny să-l anunț că voi lipsi o vreme și să îl deleg pe el cu oficiile de gazdă și de translator pentru familia fetei.

-Când traduci ce spune tata, nu te preocupa de cuvintele pe care le pierzi. Reprodu doar ideea principală. L-am sfătuit eu.

Închiriasem o mașină de la București pe care am condus-o eu, cu toate că îl aveam pe Danny profesionist, printre noi. Obișnuit cu circulația din U.K. însă, mă temeam să nu meargă pe contrasens. Mă acomodasem cu ea, dar acum rulam încet pentru că într-o localitate rurală te poți trezi oricând cu cineva să îți țâșnească dinaintea mașinii. Dar și pentru că voiam să reflectez la un gând. Îmi încolțise ideea ca la întoarcere să îl caut pe Șerban. Îmi era un fel de văr, mai de departe. Am fost colegi de școală. Nu prea ne-am vorbit noi mult, ne-am și bătut o dată, pe terenul de fotbal, dar ne stimam reciproc. Avea caracter. Când am fost întrebați ce vrem să ne facem când vom fi mari, el a întrerupt seria de aviator, militar, cosmonaut și a răspuns categoric, mecanic auto. Restul băieților s-au luat după el. Din vorbe, pentru că numai el și-a urmat gândul. Avea acum la noi în comună un atelier după toate standardele europene și era recunoscut pentru priceperea lui, până departe. În fond nu prea aveam de ales, măcar să binevoiască el să accepte.

Cu astfel de gânduri, am ajuns la poarta părintelui Onu, din uluci vopsite cu negru. Nu știam ca părintele să fi ținut vreodată câine și m-am retras iute îndărăt când am auzit lătrătura groasă a unuia. Nu atât de frica lui, ci cu jena de a nu mă fi încurcat. În fond, trecuseră ani mulți de când nu am mai fost eu în vizită pe aici.

Tocmai luam seama după niște repere care să-mi certifice că nu greșesc, când se auzi un glas de femeie ce striga din curte, acompaniată de aceleași hămăieli îndârjite.

-Intrați, intrați! Că e legat.

Eu nu-mi puteam da seama cum este legat, odată ce îl auzeam când în depărtare, prin dreptul casei, când până aproape de poartă.

Când tanti Mioara a deschis să mă poftească, am văzut că era legat cu lanțul pe o sârmă și astfel putea culisa pe o rază mai mare de mișcare.

-Haideți domnu Sorin, că părintele vă așteaptă.

-Cum să mă aștepte? Mă arătai eu surprins. De unde să știe părintele că am venit eu?

-Păi cum? Nu ne-a spus domnul Nae?

-Când?

-Păi mai de mult, nu știu eu bine. Vă spune părintele.

Tanti Mioara era femeia care se îngrijea de gospodăria părintelui de foarte mulți ani. Mă cunoștea de copil, însă noua mea înfățișare o făcea să nu mai fie așa de familiară, ca pe vremuri.

Am mai zăbovit puțin în mica săliță de la intrare, pentru a mă descălța de pantofi.

-Tu ești Sorine? Se auzi glasul timbrat al părintelui, obișnuit să se înalțe cu putere când glăsuia în biserică. Hai, ce stai acolo… Intră odată!

-Acum, părinte! Sărut mâna! Zisei eu când am intrat în camera mică, unde părintele sta așezat într-un fotoliu încăpător.

Urmă un moment stingheritor, în care eu am încercat să aduc la îndeplinire acel sărut al mâinii, iar el să mă oprească și să mă pupe pe obraji.

După ce m-a îndemnat să mă așez alături de dânsul, pe pat, îmi spuse:

-Trebuie să mă scuzi că nu m-am ridicat. Pot încă, dar mai anevoie puțin și cu oarece scârțâieli, de care ne-am scutit acum pe amândoi. Și râse de propria glumă. Ei? Ia spune… Ești pregătit?

-Pregătit? Repetai eu, fără să înțeleg la ce se referă.

-Văd că Nae nu ți-a zis… Făcu el pe gânduri. Și s-ar putea ca surprizele lui să ne pună pe toți în încurcătură.

-Părinte, vă mărturisesc că sunt mai în ceață acum, decât în Scoția. Nu pricep nimic din ce vorbiți.

-Nae mi-a spus de intenția ta de a-i cununa pe copii, aici la noi. Mi-ai făcut o mare bucurie acum, la bătrânețe. Dar ia spune-mi, pe cine ai pus să le fie nași?

Mi-a fost rușine să recunosc că nu mă gândisem defel.

-M-am gândit la Șerban, am rostit eu, dând glas unei idei care de-abia ce mi se înfiripase, pe drumul de acasă până aici.

-Vezi? De-asta ziceam eu că era bine să vorbim mai înainte… Spuse părintele posomorât.

-De ce? Că încă nu pricep.

-Păi după ce ai dat telefon și l-ai anunțat, Nae a venit pe la mine. Am stat de vorbă și…

Nu apucă să își sfârșească fraza, că după câteva claxoane, o nouă hărmălaie aprigă se auzi din curte.

-Rex! Rex! Taci Rex! Astâmpără-te o dată! Căuta tanti Mioara să-l potolească.

Dar câinele nici vorbă să asculte, lătrând parcă și mai puternic de data aceasta.

Părintele întinse un braț către mine, dându-mi de înțeles că vrea să îl sprijin pentru a se ridica din fotoliu. Și de-abia ce isprăvisem această treabă, când ușa se deschise cu zgomot, la perete.

-Sărut mâna, tată! Eeee! Să trăiești finule! Îmi spuse radios părintele Bogdan, pe care îl știam stabilit de mult, în America.

-Va urma-

Lupa -32

images

Era un om foarte organizat McConor. De când stabilisem cãlãtoria în România, pentru a face cununia copiilor, el îmi punea mereu tot felul de întrebãri. Cum se zice la aia, dar la ailaltã? Cum se obișnuiește în cutare situație? Tot felul de întrebări. Ba ce s-a mai documentat și singur, de pe internet, sau cum o fi făcut…

Cert este cã la întâlnirea cu tatãl meu, s-a folosit de toate acele cunoștințe dobândite iute și cu care se îndopase precum un curcan.

-Bunã ziua. Sunt bucuros sã vã cunosc. I-a spus el pe românește.

Iar tata a fãcut ochii mari, foarte plãcut surprins.

-Și eu sunt bucuros. Chiar foarte bucuros. Și-mi pare bine cã ați venit pe la noi.

-Am venit sã vã aduc bãiatul înapoi, continuã McConor, de data asta uimindu-mã și pe mine.

Mã codisem și tot amânasem clipa în care sã-i spun ce mã frãmântã. Discutasem doar atunci cu Danny de intenția asta, dar nu fãcusem nimic în acest sens. Ziceam cã ar da prost în momentele astea.

Și atunci ce era cu vorbele astea ale lui McConor, evident studiate din vreme?

-Dacã nu face treabã bunã… n-am decât sã vin eu în locul lui. Rãspunse tatãl meu în stilu-i caracteristic uitându-se la mine mândru, așa cum mã privea el când eram la școalã și mã lãuda câte un profesor.

Iar McConor deși nu înțelesese cuvintele, a priceput sensul lor și a zâmbit, punându-mi amical mâna pe umãr.

-Pentru mine greu fãrã el, dar datorie pentru tatã.

Aha! A mai uitat din cuvinte”. Remarcam eu rãutãcios, cu toate cã la drept cuvânt ar fi trebuit să fiu foarte plăcut surprins.

De fapt nu puteam să fiu decât onorat și încântat de acest efort al său de a-și face temele pentru o impresie bună, anume în cinstea tatălui meu. Motivul adevărat pentru care nu îmi intra acum în voie, era că îmi punea și mai tare în lumină propria mea scăpare. Pe mine îmi era ciudă și nu știam cum să-mi controlez această stare. Ciudă pe mine și rușine pentru momentul când aveam să descopăr tuturor că eu, eu care făcusem atâta caz cu religia și importanța ei, uitasem ceva esențial, anume nașii! Cine a mai pomenit cununie fără nași? Ei ocupă un loc central în ceremonialul slujbei religioase și mai apoi încă, fiind numiți părinți spirituali, pentru că vor călăuzi de aici încolo tânăra familie să trăiască după normele creștine.

Pe mine și pe Iulia ne cununase domnul Voicu, directorul de la Institut, cu soția lui, doamna Marcela. Chiar dacă nu se arătase foarte protector cu mine după angajare, pentru că nu voia să lase loc la discuții, atunci când m-am căsătorit cu Iulia, el a insistat să îmi fie naș.

Între el și tata era o prietenie „la cataramă” cum se zice, din vremea armatei.

Se înțelegeau așa de bine încât atunci când a fost vorba să îl trimită pe camaradul Costică Voicu la batalionul disciplinar pentru ceva lipsă descoperită în gestiune, tata considerând că e nedrept, deoarece toate acele echipamente lipsiseră dintotdeauna, militarii doar trecând prin rotație deficitul de la unul la altul pe principiul „completării”, a încercat să îl scape. Folosindu-se ca furier, de faptul că îi treceau toate hârtiile prin mână, a schimbat sentința de trei luni la batalionul disciplinar, într-o carceră de trei zile.

Știa el ce știa. Comandantul de unitate trecea rar să-și verifice propriile dispoziții, adjunctul era la a doua tinerețe pentru că se îndrăgostise de o fetișcană nurlie care îi sucise mințile și era dat rău peste cap, căpitanul nu știa decât de instrucție, cine să îl prindă? Mai era ăla pe politic. De el nu ținuse cont și rău făcuse. Cam toată lumea îl știa de frică. El l-a anunțat pe comandant și i-a prezentat hârtia. Colonelul se uita la ea și nu pricepea. Carceră de trei zile pentru lipsă în gestiune? Asta în vremurile alea, la puțin timp după război, era de batalion și nu de o simplă carceră… Dar era totuși semnătura lui acolo. Tot politrucul a venit și cu ideea. „Dacă nu ați scris-o dvs., și știți foarte bine că e așa…cine putea să facă asta?” Și evident că s-au gândit imediat cine: furierul. I-au dat un an de batalion disciplinar, din care numai trei luni le-a petrecut împreună cu Costică Voicu, iar restul de unul singur. Dar cum spuneam, între ei s-a legat o strânsă prietenie.

Noi și nașii noștri însă, nu am fost în relații foarte strânse. Voicu era totuși directorul meu și asta mă ținea la distanță, cu toate povestirile din tinerețe ale tatei. În afară de asta, doamna Marcela era mereu suferindă. Se căutase prin mai multe spitale și nu i-au găsit nimic, până a decedat. Abia atunci au descoperit ceea ce Iulia îmi spusese deja, cu un an mai înainte, în seara când ne întorceam din vizita făcută la dânșii:

-Are cancer pancreatic, săraca!

-Ce spui tu, Iulia? Ești sigură?

-Cum să fiu sigură? Nu sunt sigură de nimic. Medicina la nivelul la care suntem azi, nu e sigură de nimic. Dacă nu iese la analize, ce pot spune eu mai mult? Că așa cred? Că doar îmi dau cu părerea?

Totuși, cu tata a fost foarte categorică.

Când ne duceam să stăm la țară în concediul din timpul verii, alesesem casa mică, a bunicilor, să locuim în ea. Nici cea construită de tata nu era cu mult mai mare, dar așa le spuneam, casa mare și casa mică. El se mira cum de o preferam noi pe aceea construită de bunici, după posibilitățile lor de atunci. Dar nouă chiar ne plăcea foarte mult. Ziceai că e de la Muzeul Satului. Două camere și o prispă. Tavanul era scund, pereții erau coșcoviți. Văruiți în alb curat, ca și soba, ce ocupa o cincime aproape din spațiul camerei de locuit. În cealaltă, dinspre intrare, era plita. Pe perioada verii erau simple obiecte de decor, iar iarna nu treceam pe acolo, deci tot așa rămâneau. Îmi era drag să stau pe prispă, printre mușcate și să-mi uit de lectura cărții din mână, privind la Dănuț care alerga desculț prin iarba verde, după vrăbiile gureșe.

Era chiar în vara aceea, când fusesem la mare cu el. Am petrecut o săptămână în Eforie Nord, iar restul concediului intenționam să ni-l petrecem în aerul curat de la țară. O vreme frumoasă în care oamenii s-au ținut bine și n-a plecat niciunul pe ultimul drum, adică pe la poarta noastră și să-mi facă rău plânsul lor îndurerat.

După masa de prânz, tata se ducea să se odihnească. Iar Iulia deîndată ce isprăvea de strâns, venea și ne retrăgeam la iatac, cum îi spuneam și ne iubeam cu ardoare în patul cel înalt, țărănesc, cu tăblii din lemn de nuc, printre pernele mari, umplute cu fulgi. Ne bucuram de toată intimitatea necesară, pentru că fereastra iatacului avea vedere înspre curte și l-am fi observat pe Dănuț, în caz că i-ar fi venit ideea să vină după noi. Plus că trebuia să străbătă mai multe obstacole; Ușițele mici de la prispă, ușa de la tindă și încă una de la iatac. Gata! Tati și mami dorm…

Numai că umbra ce se apropia era a tatei. Venea chircit către noi. S-a oprit în dreptul prispei și m-a strigat de acolo:

-Sorin!

-Da! Ce-i? A spus glasul meu răgușit, prefăcându-se somnoros.

-Vino. A spus el scurt și s-a întors spre casa mare.

Acolo m-a dus în camera de la drum. Era camera bună, în care ne poftea el să stăm, dar pe care eu nu o sufeream și în care nu mai voiam nici măcar să intru.

El s-a așezat pe pat, iar eu l-am întrebat din prag, nefăcând pasul înăuntru.

-Despre ce e vorba? Nu putem vorbi și în altă parte?

-Lasă prostiile. Ești om mare de acum. Ai soție și copil… Cât te mai izmenești cu sensibilitatea asta a ta?

-Nu mă izmenesc, dar știi că nu suport.

-Nu suport, nu suport… O vorbă proastă, inventată de femei. Trebuie să suporți, că de-aia ești bărbat. Hai odată, îți zic, să nu mă rog de tine!

Atunci am pășit cu genunchii tremurând și m-am așezat iute lângă el pe pat, fără să mă uit spre șifonierul mare și lucitor, din patru uși.

Izmeneala mea ținea din copilărie. După ce murise mama, mă încăpățânasem să păstrez o parte din hainele ei. Mă rugasem cu foc să-mi lase măcar o parte…Ca amintire. Aveam locul meu secret între ușa de la șifonier, pat și perete. Acolo, venit în vacanță, îmi puneam fața între ele și plângeam înfundat, până uitam de mine. Știind că am obiceiul să citesc mereu, pe unde nimeresc, tata nu avea cum să mă găsească, închipuindu-mă pe oriunde. Ba chiar o dată a deschis și ușa, dar eram bine pitit.

Însă altă dată, m-a descoperit. Eu eram în acea stare de semiconștiență pe care mi-o da plânsul îndelung și mirosul  acela duios al mamei. Nu știu ce apă de colonie folosea, nu îmi amintesc nicio sticluță, dar avea un parfum al ei anume, pe care îl păstrau încă și acele haine, cu toate că răzbătea uneori și cel al naftalinei.

-Ce faci aici? Au fost cuvintele lui, când a tras de ușa de la șifonier.

Spaima, rușinea, șocul trezirii, m-au înghețat. Atunci s-au uscat ultimele mele lacrimi. Dar nici n-am mai venit acasă în vacanțe. Întâi m-am dus cu Cristi, la părinții lui. După aceea am stat pe la unchi și mătuși iar pe acasă treceam numai în fugă. Mă maturizasem și devenisem dintr-o dată acel bărbat dur, fără izmeneli. Abia cu ajutorul Iuliei am reușit să mai ridic din bariere, una câte una, dar acum mă simțeam silit să le pun la loc.

-Măi Sorine, mă luă tata cu duhul blândeții. Eu te-aș mai lăsa în pace tată, dar simt că mor. De-asta te-am chemat acum. Să îți arăt rosturile, că după aia nu mai are cine…

Și a încercat să se ridice către șifonier, unde își ținea el probabil „rosturile”, dar durerea îl împiedica să stea drept. Am băgat de seamă abia atunci că fața lui devenise pământie. Nu știam ce să zic, sau să fac. Noroc că s-a auzit un ciocănit delicat la ușă, iar glasul melodios al Iuliei a întrebat de dincolo:

-Este voie?

-Da, Iulia! Am strigat eu ușurat. Te rog poftește. Uite, tata se simte așa de rău, că voia să îmi dea chiar acum în primire, am încercat eu o glumă.

Fața Iuliei însă era serioasă. S-a apropiat și l-a palpat ușor în partea dreaptă a abdomenului. Tata se împotrivea din jenă și de durere.

-Am bănuit de ieri, de fapt de alaltăieri, îmi spuse ea. Nu știu de ce este dânsul așa de refractar, să fie văzut de un medic. Om citit, vorba aia, nu unul din aceia ignoranți… făcu apoi către el, cu dojană în glas. Da, va muri! Nu ne apucă seara. O simplă apendicită, devine iată, peritonită și vom fi de râs cu toții! Cu nora doctorița, în casă! Vreți asta? Se întoarse iarăși spre el. Sau ne lăsați să vă salvăm?

-Vă las! Spuse el înfrânt, scuturat de friguri.

Am dus copilul la Mitică, vecinul de alături, care avea și el cinci, de toate vârstele. Dănuț își dorise să se joace cu ei, însă până atunci apreciasem că sunt prea murdari. Acum însă…erau numai buni.

Noi trei în mașină, am zburat spre spital. Așa comandase Iulia:

-Zboară! Nu oprești nici dacă vezi poliția. Să vină ei după noi! Da?

N-am întâlnit pe nimeni și am ajuns la timp.

Medicii se cruceau mai apoi în fața noastră, când au venit să ne spună că a scăpat.

-Mare noroc! Mare! De ordinul minutelor…Cee! Chiar de ordinul minutelor…Extraordinar! Dacă mai întârziați…

-Va urma-

Moș Nicolae

 

 

 

Bocanci, pantofi, sandale, ghete…
Perechi, perechi, lângă perete;

Iar eu, în patul meu, cuminte
Să nu-mi supăr vreun părinte
Aştept pe Sfântul Nicolae
Să intre la mine-n odaie.

Şi-anii trecuţi l-am aşteptat
Şi cu Moş Ene m-am luptat.

Însă mereu, aşa păţesc
Se-ncurcă genele, se cam lipesc
Şi apoi, cât aş clipi
Mă trezesc a doua zi.

Nu pentru daruri îl aştept…
Ci doar ca să îl strâng la piept.

 

Aș vrea să-l mai opresc un pic
Să-i pun în cană lapte din ibric.
Şi să-l întreb de ţine încă minte
Un copil ce nu a fost așa cuminte.

– Moş Nicolae, tu să ştii
Că te aştept mereu să vii!

Să vii oricum, chiar la sfârşit
Când darurile ţi le-ai isprăvit.
Să vii spre dimineaţă, de pofteşti
La mine doar să te-odihnești.

Moș Nicolae, eu îmi mai doresc
Să știu cum să îți mulțumesc.

 

Şi mă gândesc în capul meu
Cum tu, așa un mare arhiereu
Ne ierți și-ntruna ne iubești
Că te întorci, de unde ești…

 

Să pui în ghete la copii
Cadouri , dulciuri , jucării.

images (2)

 

 

 

 

La mulți ani, România !

download

Într-un astfel de moment, starea de înflăcărare mă împiedică să stau potolit și să îmi aștern cuminte gândurile. Care și ele au aceeași efervescență. Îmi tremură degetele pe claviatura laptopului. Pentru că astăzi este 1 Decembrie. Azi toată lumea iubește România. Sau așa pare. Sau și mai bine spus…așa sper eu. Pentru că o grămadă de oameni se înfășoară în vorbe mari. O grămadă de oameni se înfășoară în drapelul tricolor. O grămadă… Din această grămadă eu sunt un bob rostogolit. Sunt departe de țară. Ar putea cineva zice, crede, că eu o iubesc mai puțin? Am numai o brățărică tricoloră pe care mi-am pus-o pe mână. Să fiu întrebat și să am ocazia de a răspunde ce semnifică ea. Să împărtășesc străinilor curioși acest moment de sărbătoare al ființei mele, în contopire cu tot neamul românesc, de pretutindeni. Ziua mea, aniversarea datei de naștere nu era nici pe departe așa de importantă, de aceea s-a scurs insipidă, în anonimat, cu puțin timp în urmă. Nu avea importanță. Dar azi simt că renasc și aș vrea să mă bucur din toată inima. Să nu-mi treacă prin minte lucidități ale realității. Cum acoperă alba zăpadă noroiul, așa să poată face dragostea mea. Și să prefacă tot ce este meschin. Să nu mai simt că îmi sunt întinate emblemele prin atingerea lor de către mișei. Hai inimă! Cucerește încă o dată mintea și iubește fără deosebire, după pilda Domnului Iisus, pe toți. Nu poți zice pentru tine mă jertfesc, dar pentru tine nu… El a făcut-o pentru întreaga omenire și ne-a mântuit pe toți. De aceea nu pot spune nici eu acum, iubesc România, dar nu toți cetățenii ei.

Trăiască România! Fie să cuprindă odată și ținuturile din afara graniței actuale. Și laolaltă să avem o viață mai bună, în dragoste și bunăstare. Să vin acasă!