Lupa -14 (Capitolul III)

images

Am făcut bine că am revenit acasă. În lunile următoare s-a auzit că au început lupte în zonă, între separatiștii pro-ruși și ucraineni. Am plecat tocmai la timpul potrivit. La fel de intempestiv ca ceilalți colegi ai mei, dar la mine chiar s-ar fi potrivit vorba că de parcă m-ar fi împușcat cineva.

Prima grijă după întoarcere, a fost să mă duc la Câmpina, la sanatoriul unde era Iulia.

Să nu vă închipuiți că pacienții de la un astfel de așezământ, umblă aiurea pe acolo, cu boneta lui Napoleon pe cap. Oamenii sunt liniștiți de la tratament și dacă nu ai ști cu cine stai de vorbă, ai putea chiar crede că sunt normali. Numai din când în când, anumite vorbe sau unduiri ale stratului atmosferic, luna, soarele, Dumnezeu știe mai bine ce, le declanșează criza. Care se pornește dintr-o dată, prinzându-te nepregătit.

Directorul de acolo m-a luat tare încă de la început:

-O femeie ca soția dumitale, nu merita să fie abandonată, așa să știi!

Era un om mai degrabã scund, dar atletic, cu pãrul creț și sârmos. Barba era tunsã scurt, însã foarte deasã, la fel ca și pãrul de pe piept ce i se ițea imediat dupã primul nasture al cãmãșii.

-De ce spuneți asta, m-am bâlbâit eu. Ce era să fac? M-ați fi internat și pe mine, ca să-i stau mai aproape?

-Nu te-ar mai fi recunoscut oricum… admise el cu jumătate de gură. Absolut pe nimeni nu recunoaște. Mie mi se adresează colegial pentru că sunt medic așa cum n-a uitat că este ea. Însă nu m-a recunoscut cine sunt…

-Dar a trecut ceva timp. Nu se văd niște îmbunătățiri la starea ei?

-Nu știu la ce te-ai așteptat… îmi răspunse vizibil iritat.

Apoi reluă cu aplomb:

-Dumneata știi, domnule Dima că am fost colegi eu și cu Iulia, la facultate. Cu doamna Dima adică. Ceea ce nu ai știut, este că am fost îndrăgostit și eu de ea, asemeni nu mă îndoiesc, multor altora. Asta ți-o spun ca să înțelegi că am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru ea. Am citit și am studiat, am căutat tot ce avea legătură pe undeva cu cazul acesta. Și nu pentru că mi-ai trimis dumneta bani, înțelegi? Dacă nu-i puneai în contul spitalului să treacă astfel prin contabilitate, chiar ți i-aș fi păstrat să ți-i returnez. Pentru ea domnule, să înțelegi! Pentru ea.

Și când insista atâta să mă facă să înțeleg, mi-am dat seama cât mă urâse pe mine, care le-o luasem lui și tuturor celor care o iubeau, iar acum o lăsasem să ajungă în halul ăsta.

-Are momente când realizează că este pacientă dar în general, ca să știi, are atribuțiuni aici de medic. Nu recunoaște persoane dar n-a uitat nimic din ce a învățat pe băncile facultății, astfel că îmi este ca și o colegă aici.

-Dar urletul acela…începui eu intimidat de alura lui foarte sigură, morgă pe care o deprind, nu știu cum, mai toți medicii în România. Îl mai are?

-Mai rar ziua, dar noapte de noapte. Și n-am găsit nimic până acum, care s-o calmeze.

Acestea fuseseră explicațiile și apoi îmi dădu de înțeles că întrevederea noastră s-a terminat, deoarece își fixă ochii în jos, la dosarul pe care îl avea dinainte.

-O gãsești în curte la ora asta!

Eu părăsii biroul său, la fel de fâstâcit cum intrasem și îmi era ciudă pe mine că mă lăsasem așa de ușor intimidat. Pentru ce adică, aveam eu a da socoteală că m-a ales pe mine și nu pe altcineva?

Ar fi iubit-o el, sau oricare altul, mai mult? Pentru că eu o adoram. Dacă s-a întâmplat așa… aveam eu vreo vină?

Cu gândurile astea rătăceam pe aleile sanatoriului, căutând-o din ochi.

Singura informație primită a fost că e în curte.

Dar unde? Curtea era mare. Nenumărate bănci se înșiruiau în acest imens parc, cu platani și tei ajunși la maturitate.

Am recunoscut-o însã de departe. Până chiar a-i distinge chipul, am recunoscut-o după postura corpului. Cu spatele drept și picioarele în x, dreptul în spatele stângului, ținea pe umeri ca pe o mantie, halatul alb și le vorbea ceva unor oameni pe care îi avea în față. În timp ce vorbea, cu o mișcare scurtă din cap părea că-și îndreaptă părul. Gestul acesta familiar îmi era foarte drag mie.

M-am dus aproape alergând către ea, dar când m-am apropiat, m-am oprit stângaci. Nu știam cum s-o abordez.

-Vino mai aproape! Îmi spuse ea la un moment dat, încurajându-mă. Văd că vrei să stai de vorbă cu mine.

-Da, răspund eu pierit. Mi-aș fi dorit…

-Și de ce nu îndrăznești? Ai auzit că am mâncat oameni? Și când râse, toți ceilalți de față se porniră a râde, fără rost. Râsul lor era dezlânat și forțat. S-au oprit pe rând, cu ochii căutând spre ea cum fac câinii când se uită după stăpân.

-N-am dorit să vă supăr, scăpai eu la persoana a doua. E nevasta ta, boule! mă certam singur pentru nesiguranța de care dam dovadă.

-Nu e cu supărare, de-asta sunt aici. Ia spune, îmi pari o figură nouă, când ai sosit?

-Chiar azi am ajuns.

Mulțumită că își dăduse seama de acest lucru, continuă cu chestionarul, pe același ton prietenos și totuși distant:

-Iar numele dumitale este?

-Sorin. Sorin Dima, am răspuns eu intimidat la culme.

-Sorin. Repetă ea numele meu ca și cum i-ar fi spus ceva. Rupt din soare. Gata, știu!

-Ah! Făcui eu punându-mi mâna la piept ca într-un prag de infarct. Oare nu își amintește de mine? Folosește vorba asta atât de dragă mie, față de oricine se recomandă cu numele Sorin? Mintea mea s-a avântat cu o viteză mai mare decât a luminii. M-am văzut de deasupra, pe mine cu ochii scoși din orbite, aplecat în față și cu mâna peste piept, iar pe ea calmă ca și cum ce vorbeam noi acolo era o simplă banalitate.

-Nu intra în panică. Nu e infarct, îi auzii eu glasul prin câlții ce-mi astupaseră urechile. Era un glas dulce dar se auzea profesional. Ceea ce te sperie pe dumneata e o simplă angină pectorală. Dar când te gândești că ai infarct, atunci este momentul când ți se declanșează atacul de panică. Această panică îți dă cam aceleași simptome…dar nu e ce pare.

În timp ce-mi vorbea, ochii ei de medic îmi evaluau starea fizică și apreciind după culoarea ce îmi revenea ușor, ușor, în obraji, că am depășit cu bine criza, urmă:

-Ei? Asta voiai să mă întrebi, nu-i așa? Și îmi zâmbea încurajator.

După care se reîntoarse spre pacienții ei ,,cu abonament” ca și cum ar fi zis, „ședința noastră s-a încheiat” . Poate ne mai revedem domnule Sorin, îmi transmise de peste umăr, îndepărtându-se. Încearcă și fii cuminte, că nu ai de ce-ți face griji. Da?

Noroc că erau atâtea bănci acolo. M-am dus împleticit până la cea mai apropiată și mi-am dat drumul de sus. Cotul unei mâini s-a lovit de spetează, producându-mi instantaneu o durere ascuțită. Mi-a prins bine însă, ca un pahar cu apă rece când ești însetat.

Am dormit la o pensiune în Câmpina și ziua următoare m-am prezentat din nou.

-Dumneata ești cel cu angina pectorală, îmi zise zâmbindu-mi iarăși cald, când mă zări. Să nu crezi că o minimalizez. Chiar te invit să o iei în serios și să-ți dozezi cât mai bine efortul pe care îl faci și deasemeni emoțiile puternice. Sunt la fel de periculoase, dacã nu chiar și mai cu risc. Însă era nevoie să intervin pe starea dumitale de panică. Să știi că poți chiar să-ți induci infarctul până la urmă, dacă te gândești că îl ai. Să nu mai faci așa. Încearcă să-ți controlezi mai bine gândurile și va fi bine. Aici chiar este locul ideal pentru dumneata. Aer curat, oxigenat… O să te faci bine, îți pot garanta.

Când m-a lăsat iar singur, îndepărtându-se cu aceiași pacienți docili pe urmele ei, am considerat că nu mai are rost să stau. Pot pleca din lumea ei. Oriunde. În lumea mare, a nimãnui.

Și chiar când părăseam sanatoriul, eram departe ajuns, prin dreptul porților… am auzit și urletul Iuliei, pe neașteptate:

-Dănuu….uuuuuuu…uuț!

De câte ori l-o fi strigat ea în toți anii ăștia care au trecut? Dar oare mai știe ce strigă? Mai suferă? Uitasem să-l întreb pe doctor. Dar parcă el știe, încrezutul! mi-am zis. Dă-l dr..lui , de arogant. Face doar pe deșteptul, dar a recunoscut el singur, că habar nu are de nimic.

-Va urma-

Dragi tovarăși!

images partid

Potecuța, cum i se spune dragei mele colege care se semnează Poteci de Dor, mi-a stârnit  prin textul ei : Chimie și alcool între cuvinte, o amintire. Am vrut să i-o inserez printr-un comentariu, dar nu se cădea (nu-i așa?) să aștern un comentariu mai lung decât postarea însăși.

Scria dumneaei ceva despre emoție. Și dacă i-aș solicita, sunt sigur că ne-ar putea face un eseu despre subiectul acesta, pentru că emoția se ține de mână cu sensibilitatea, iar Potecuța, eu așa o văd, este ca un ghiocel suav.

Dar uite că și un hrib hârșit, așa cum sunt eu, poate să știe ce sunt alea emoții. Chiar și acum, dar ce să mai vorbim despre emoțiile din anii tinereții… E-heee!

Eram chiar în vremea aceea, imediat sosit după băncile școlii, la Institut. Se discuta în cadrul unei ședințe de partid, cum altfel, excluderea unui coleg din cadrul colectivului nostru. La o astfel de ședință participa toată lumea, nu conta dacă ești ori nu, membru.

De aceea mă aflam acolo și eu, alături de multe alte persoane, pe care nu apucasem să le cunosc. Încă. Să fiu cinstit, nici pe omul acela nu îl știam prea bine, dar m-am înscris la cuvânt pe ideea că „neseriozitatea” nu poate fi un motiv îndeajuns de suficient pentru a da un om afară.  Eu luasem ca sens al acelei neseriozități, comportamentul său mai poznaș, firea hâtră și predispusă către șotii.

Cine nu știe, acele ședințe erau lungi, se bătea mult apa în piuă, se citea din „plenare”… O-ooo!… Apoi se făceau critici, autocritici, angajamente…

Cei care erau mai vechi, știau cum stă treaba, veniseră din vreme și ocupaseră scaunele din fundul sălii. Strategic, pentru a putea șopocăi, completa rebusuri și alte de-astea. Mai erau și alții care veneau cât mai târziu, pe ultimele minute, pretextând că au avut de încheiat niște lucrări. Ocupau locuri pe margine, în picioare către ușă, cu perspectiva de a se putea roi, după prezență.

Mă rog, eu am nimerit ca găina în mijlocul grămezii, exact la mijloc, pe centru.

De critică se ocupa directorul, răspunsul îl dădeau șefii de proiecte. Parcă erau după șablon. Nu se pierdea vremea în plus, că se pierduse destulă până atunci. Ultimul caz, lăsat intenționat la urmă, a fost cel al tovarășului D.M.

Șeful acestuia a vorbit mai mult și a pus pe tavă și în plen, tot ce avea pe suflet, că venise cu notițe clare, pe puncte, ce anume greșeli și întârzieri avea inginerul împricinat. După care a încheiat cu rugămintea de a se lua notă de toate aceste abateri, care nu mai pot fi tolerate și să se supună la vot concedierea lui.

Numaidecât după asta, mi-a venit mie rândul la speech.

-Are cuvântul tovarășul P. C…

Deja? Da, pentru că nu se mai înscrisese nimeni în apărare. La ce bun? Când te înfierează propriul tău șef… Când și directorul avea o părere dinainte formată… Când reprezentantul pe probleme de partid își socotea misiunea încheiată și căsca abia acum, cu reacție întârziată, după ce noi toți ceilalți, o făcusem la vremea potrivită, în timp ce se citiseră și aplaudaseră mesajele de îndemn ale tovarășului general, nu însemna că ridicatul mâinii trebuie să fie doar o simplă formalitate? A picat, a picat, asta este. Însă eu eram doar un tânăr naiv…

Așadar, dacă am cuvântul, să grăiesc!

Fac o paranteză și adaug că dintre scriitorii noștri, o dragoste deosebită i-am purtat lui Delavrancea. Despre care știam că a fost la vremea lui un avocat cu renume și un reputat orator. Și cum la mulți dintre literații noștri, profesiunea de bază era avocăția, am cochetat o vreme să fac Dreptul. Big mistake!!! Ne mai poartă și îngerii uneori de grijă, dar nu știm noi. Pentru că una este să te consideri tu un veșnic avocat din oficiu și să iei apărarea cuiva care nu e de față, într-un grup de trei, hai patru persoane și alta e să vorbești… într-o adunare mare.

Când m-am ridicat de pe scaun păream mai lung decât personajul din Velerim și Veler Doamne, al lui Victor Ion Popa. Până am dezdoit genunchii, am scos vreo cinci minute, vreme în care mi-am încropit așa, la repezeală cuvântul ce am să-l rostesc.

Dar de unde glas? Când am simțit toți acei ochi atenți deodată spre mine cu aerul de…Cine mai e și ăsta?… E-te Țâcă! Se-ncrise la cuvânt… mi s-au vlăguit subit neuronii. Iar râsul din spatele meu nu l-am atribuit vreunui banc, spus poate în șoaptă tocmai atunci, ci batjocurii. Sau poate doar a tușit cineva…

Clipele de coșmar în care îmi mișcam buzele și nu articulam sunete, sunt adânc încrustate în memoria mea.

Până la urmă, cu un efort supraomenesc, am reușit să rostesc pe un glas care nu era al meu, ca o vioară căreia i-au plesnit corzile, că …„tovarășul D.M. este totuși un om bun, care se poate îndrepta și ÎN CONCLUZIE, propun să i se mai lase răgaz pentru a ne dovedi și nouă asta”.

Și m-am lăsat în jos cu viteza luminii, atât de mic, încât mai puteam invita alături de mine pe scaun și pe un altul, din aceia care ședeau rezemați de perete. Era loooc….

-Păi dacă tovarășul P. C. concluzionează că să-i mai dăm o șansă, ce ziceți tovarăși? I-o mai dăm?

-Daaa! S-au auzit împrejur glasurile câtorva, laolată cu râsul altora.

-Dar tovarășul M.D. ce spune? Ia spune tovarășe, dumneata ce zici? Că tovarășul P. , în dezbaterea lui (sala: Hă-hă-hă), parcă așa ne spuse, că te știe el, cum că ai fi om bun (sala: He-he-he). Cel puțin, din concluzie (sala: Hi-hi-hi) asta reieșea, că mai meriți o șansă…Mie, îți spun drept, îmi pare rău de dumneata… Om tânăr, cu familie de întreținut…Ai stat și dumneata niște ani prin facultate, nu crezi că ar fi trebuit să fii mai responsabil și să-ți vezi de treaba dumitale?

-Ba da, tovarășe director! Da eu, ce să mai zic… Dacă dvs. vă pare rău, d-apăi mie! Mie îmi pare și mai rău.

Și a râs toată sala. Și a fost momentul în care s-a schimbat balanța, toți cu excepția șefului său, ridicând mâna contra excluderii sale din colectiv.

Numai eu eram rănit în amorul propriu și nemulțumit că n-am fost oratorul grozav care mă socotisem.

Și totuși…nu fusese „pledoaria” mea peltică, șansa tovarășului M. D. de a scăpa?

 

Lupa -13

images

La numai câteva zile după asta, mă întorceam din sat cu bicicleta. Aveam în coșul ei, ceea ce cumpăram eu de obicei, făină, lapte, mai puțin carne pentru că de data asta nu mai aveam nevoie. Cãprioara îmi asigura o rezervã pentru mult timp de aici înainte.

Zăbovisem puțin și la bufet, să-mi înec amarul cu niște rom și sã mã gândesc la sensul celor petrecute.

îmi ziceam cã trebuie sã există un rost în toate și numai fiindcã nu îl înțelegem, noi îl numim întâmplare. Mã frãmântam de mult cu gândul întoarcerii acasã, ori picatul din cer al acelei provizii de carne, sã fie oare un semn pentru a mai sta?

Când am plecat de la birt, se murgea bine de seară. Cu puțin înainte de a ajunge la marginea satului îl zãresc dintr-o datã pe Juras că era bătut de trei inși. Ce bătaie, omor în toată legea. Îl loveau cu picioarele pe unde nimereau și dacă nu i-aș fi recunoscut glasul când se ruga ca sã-l lase și geaca aia a lui roșie, din fâș, cu care se îmbrăca el tot timpul, n-aș fi știut cine e acolo pe jos, încovrigat ca un câine.

-Ostat’sya! Ostanovit’ odin raz! (Stați! Opriți-vă odatã!) am strigat eu la ei. Pe rusește, bineînțeles pentru cã atâta știam.

Ei s-au oprit atunci într-adevãr, dar pentru ca sã se îndrepte spre mine. Știam că nu vin ca să mă întrebe despre raporturile numerelor lui Fibonacci. Am lăsat bicicleta să cadă, iar zgomotul făcut de sticla cu lapte care s-a spart mi-a dat ideea de a o apuca de gâtul ei rãmas cu ciob, ca un pumnal. Aveam acum o mică armă asupra mea însã nu știam dacă aș fi fost în stare să o folosesc. Aș fi avut și briceagul din buzunarul hainei, tot timpul l-am avut cu mine, dar nu mi-am adus aminte de el. De fapt eu nu am vrut decât să-l scap pe bietul Juras. Nu-i cunoșteam pe oamenii ăștia și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că am să fiu omorât de unul dintre ei chiar azi, acum, în momentul ăsta. Pentru că văzându-mă cu mâna fluturând ciobul de sticlă ca pe un cuțit, unul din ei a scos un fluierat prelung și apoi și-a desfăcut tacticos briceagul sãu cu lama lungã. Ceilalți doi râdeau gros. Apoi bolborosind vorbele lor neînțelese, se înarmară și ei. Ce era de făcut? Nici să fug nu mai puteam, că nu aveam unde. Un singur drum știam, acasă, dar acela nu mă scăpa nicidecum. M-ar fi prins. Bietul Juras nici nu se mai putea ridica în picioare, cum să mă ajute el pe mine? Îmi striga să fug.

-Du-te dr…lui Juras!  Și mai taci odată!

Atunci am făcut o mișcare pe care o văzusem prin filme, la bătăile cu cuțitul. Mi-am scos haina și mi-am înfășurat-o pe brațul stâng.

Aveam să mor? Fie! Dar nu ca un laș. Măcar cu unul mă duc de gât pe lumea cealaltă.

Și luând hotãrârea asta, m-am îndreptat decis către ei, spre deznodãmânt. Strigam tare, ca un dement, și încă pe românește, tot ceea ce-mi trecea prin minte. Împletituri din toate înjurãturile pe care mi le auziserã urechile de-a lungul vremii și pe care eu nu le mai rostisem niciodatã. Aș fi putut sã recit și Crezul, cã ei tot nu m-ar fi înțeles. Dar rãcneam ca un apucat orice măscară îmi venea în minte și auzindu-mi glasul puternic și fãrã de teamã mã îmbãrbãtam singur, tot mai tare.

Dacă aș fi fugit, de bună seamă că m-ar fi prins și nu se știe ce urma. Vãzusem bine de câtã violențã erau în stare. Dar gestul acela curajos de a-i înfrunta, i-a descumpănit. Ei erau trei și aveau niște arme neîndoios mai bune decât ciobul meu de sticlă. Însă la fel cum nu îi cunoșteam eu pe ei, nici ei nu mă  știau pe mine. La încredere funcționează spiritul de gașcă. Numai atunci. Când vine frica însă, te ia de-o parte și te rupe de grup. Fiecăruia în parte i-a fost frică pentru el.  Eu urlam turbat înjurãturile fioroase în timp ce țineam brațul stâng ridicat în sus iar cu dreaptul simulam tăierea. Poate că așa și făceam dacă îmi dădeau ocazia. În momentul acela eram ori eu, ori ei. Această determinare era realã întru totul, nu era prefãcută. Au simțit-o probabil prin pielea de pe spinare, acolo unde simți de obicei frica. Mie, după momentele de la început, îmi trecuse complet. Așa de sigur eram că voi muri în minutele următoare, încât nu m-am mai temut. De asta probabil i-am bătut psihologic. Și apoi, cum erau viețile noastre comparate? Ei poate aveau neveste, copii, un loc numit casă, unde să se întoarcă… Eu eram un urgisit al sorții. Nici 10 kopiykas nu mai dam pe viața mea.

Așa că s-au întors în loc și au plecat. Cam cu rușine unul de altul, cu sudalme și amenințări peste umăr, dar… Au părăsit câmpul de luptă.

Juras sta în genunchi, atâta cât reușise să se ridice și nu-i venea a-și crede ochilor. Foarte crunți mai înainte când îl ologiseră pe el, acum plecaseră ca niște lași dinaintea unui singur om.

Avea capul însângerat complet de la nasul spart. Când a deschis gura să-mi mulțumească am văzut că îi spărsăseră dinții din față.

Acum să vezi rânjetul lui Juras,! mă gândeam eu răutăcios, încă tremurând ușor de pe urma surescitării.

-Da, spart dinți mine!  zise el de parcă îmi citise iarăși gândul.

-Un fleac. Te-au ciuruit. Mă trezii eu cu o glumă pe care nu avea cum să o înțeleagă pentru că era dintr-o replică de film românesc.

-Teper nam nuzhno nemedlenno uyti. Vy ponimayete, my bolshe ne mozhem ostavasya? (Acum, trebuie să plecăm imediat. Înțelegi că nu mai putem rămâne niciun pic?)

Cu asta avea dreptate. Trebuia de urgență să ne luăm tălpășița de acolo. Amândoi.

-Eu plec ușor că nu mai am pe nimeni. Dar tu? Cum faci cu femeia?

-Întors bărbat casa iz turmy (de la pușcărie). Unul era el.

Aaa! Deci asta era cu oamenii aceia. Nici vorbă de politică aici. Omul venise acasă și acum își revendica, așa cum era și firesc, cuibul. Iar eu care puteam să fac omor fără să știu pe cine și de ce…

Îmi venea să-i mai dau și eu niște perechi de palme, peste fața aia a lui, tumefiată.

N-am mai zis însă nicio vorbă și am plecat la vagon. Chiar în acea noapte mi-am strâns într-o bocceluță mică, atâta cât să încapă în coșul bicicletei, tot ce am crezut eu că este important de acolo. Mai nimic adică. Actele de identitate și niște haine.

Adunătura celor șapte ani… nu reprezenta absolut nimic pentru mine.

Am pedalat toată noaptea către oraș, iar de acolo, dimineața am luat primul autobuz spre Donețk, unde era aeroportul. Mă întorceam în România.

-Va urma-

Lupa -12

images

Din vorba lui stâlcită nu știam ce să aleg. Știe ori nu știe, de vre-un atac al localnicilor? Dacă e nebun, cum de mă citea pe mine așa de bine? Când eu credeam despre fața mea că e impenetrabilă… împietrită precum a lui Buster Keaton.

Oricum, ca urmare a acelei întâlniri, m-am apucat chiar de a doua zi să-mi fac o strategie de apărare.

Am pregătit capcane în diverse locuri, așa cum văzusem prin filme. Tot timpul cât am muncit la ele, îl bodogăneam pe Juras:

,,Fire-ai tu de paranoic, m-ai molipsit acum și pe mine”.

Erau gropi adânci, cu țepușe în ele, la fiecare dintre intrările în vagoane, mai puțin la al meu. Pe la lizieră am pus lațuri de sârmă la tulpininile tinere pe care le-am putut îndoi. Am făcut eforturi uriașe dar știam că trebuie să fie utile. Un om nu este un biet animal care nu are mâini să se desfacă. Sârma era așa de tensionată că i-ar fi pricinuit serioase probleme nepoftitului care îndrăznea să vină.

Și am stat așa, ca un Rambo răsuflat o săptămână, apoi încă una. Până într-o zi când m-am enervat și m-am dus să le desființez. Și când le stricam, m-am mai și rănit puțin la o mână. Muncindu-mă la ele, ca să le desfac, îl înjuram pe Juras atât în românește cât și pe rusește, pentru paranoia cu care mă molipsisem.

Apoi am uitat de asta.

*

Îmi plăcea laptele și când mergeam în sat, îmi cumpăram mai mult. Îl puneam într-o oală mare de pământ și ce nu apucam sã-l beau dulce, îl beam și așa închegat, cã era ca un iaurt.

Ultimul pe care îl luasem însă nu era bun, avusese un gust dubios de la început, așa că l-am aruncat.

Peste noapte m-au trezit niște zgomote și un zbieret. Am stat așa cu urechile ciulite până am auzit clar, încă o dată, un fel de țipăt ciudat, ca de copil care răzbătea de afară. Cu inima cât un purice și cu părul făcut măciucă, am apucat în mână toporișca pe care mi-o țineam sub pat și am ieșit afară așa desculț cum eram, să văd ce este. Noaptea era întunecoasă și nu distingeam nimic în față. Am ratat astfel una dintre treptele cam abrupte ale vagonului și am căzut în brânci.

Bine că nu mi-am făcut capcană și aici, mi-am zis, muream spintecat de propriii țăruși, ca un nemernic ce sunt.

Și concomitent cu acest gând, mi-am dat seama că țipătul vine de la una din gropile făcute în fața vagoanelor.

Doamne, ce-am făcut? Ce copil a venit aici noaptea să-mi cadă mie în blestemățiile astea. Și doar le astupasem parcă...

Ei bine, una îmi scăpase. Mă întrerupsesem, mă luasem cu altceva… nu mai știu. La unul dintre vagoane însă, se pare că nu stricasem capcana. Când mã îndreptam spre locul acela eram convins că o să dau peste un copil străpuns de parii ascuțiți ca niște sulițe.

Unde sã mã duc cu el acum, în toiul nopții? Cât de grav o fi rãnit?

Gândurile astea mă rodeau, dar nu-mi puneam deloc problema ce căutase copilul noaptea, la vagoane.

Țipătul se auzea de acolo disperat de moarte.

La buza gropii dezvelite de straturile înșelătoare cu care o mascasem, am văzut un tablou care, deși nu era după spaimele mele, nu era cu mult mai puțin tulburător.

O căprioară căzuse prima și țărușii îi perforaseră fatal organele vitale. Iedul, care probabil o urmase îndeaproape, venise peste mama sa, care îi servise astfel drept saltea și îl salvase. Ca ultim gest de protecție, de dincolo de moarte.

Deși nu era atins de pari, el plângea cum plânge orice copil după mama lui și bineînțeles de spaimă. Însă tare mult îi semăna glasul cu al unui copil.

L-am apucat de gât și întins cu spatele pe marginea gropii mi-am întins un picior pe care i l-am băgat pe dedesupt, printre picioarele lui. Și așa, trăgând besmetic, m-am încordat cât am putut și l-am scos afară.

Apoi n-aveam ce mai face, era întuneric și eu eram distrus psihic. Am fugit și m-am ascuns în vagon. Acolo m-am așezat în genunchi cu capul în pumni, deasupra patului. Tare aș fi vrut să plâng, dar bineînțeles nu puteam. Îmi era necaz de fapta mea ucigașă iar mila pentru aceste animale nevinovate se ducea ciudat, până la amintirile despre Dănuț, pe care le îngropasem adânc, adânc, în sufletul meu.

În aceste perpeliri mi-am petrecut toată noaptea. Dimineața, la primele ore după ce s-au ivit zorii, m-am dus din nou afară să-mi văd mișelia la lumina zilei. Iedul nu plecase de acolo. Scâncea obosit și el, culcat cu botul peste genunchii din față.

Nu s-a speriat de mine. Ori fiindcă nu își putea închipui primejdia pe care o reprezentãm noi, oamenii, ori pentru că mă considera un fel de salvator al lui. Nu avea de unde să știe, bietul animăluț că eu eram de fapt călăul mamei sale. Nu numai că pregătisem cu bună știință capcana, dar aruncasem și laptele, neatent, chiar peste acel loc. Cu mirosul lor fin, ele se duseseră să-l lingă de pe frunzele și ierburile cu care astupasem groapa.

Hai Sorine, e vremea să te aduni, mi-am zis.

M-am apucat și am tăiat cu toporișca niște nuielușe de carpen și alun, ca de două degete pe care le-am legat între ele făcând astfel un fel de gărduleț. Cu acest gărduleț am improvizat un țarc între cele două vagoane dedesubtul cărora construisem beciul. Acolo l-am târât pe bietul ied, nu pentru că voiam să-l păstrez, dar ca să nu vadă cum aveam să-i căsăpesc mama. Pentru că mă gândisem…. Acum n-avea niciun rost să o las acolo, odată ce tot era moartă. În fond era carne bună, așa cum este produsul oricărei vânători. Am coborât în groapă și acolo pe loc am hărtănit-o, pentru că nu aș fi putut-o ridica altminteri. Ciosvârtele le puneam deasupra, pe celofanele cu care înconjurasem groapa. Am muncit mult, metodic și fără de gânduri, așa cum nu îmi era firea. După ce am isprăvit tot, după ce băgasem carnea la beci și în sare, m-am dezbrăcat de toate hainele mânjite de sânge și m-am spălat îndelung, sub dușul improvizat. Parcă odată cu murdăria voiam să mă descotorosesc și de păcate.

Iedului i-am dat drumul imediat ce isprăvisem lucrarea. Slobozit din închisoarea țarcului a fugit numaidecât în desișul pădurii. A mai venit după aceea de câteva ori prin preajmă, apoi nu l-am mai văzut.

-Va urma-

Lupa -11

images

Și iată așa, am rămas singur. Exact ca un pustnic eram. Însă dacă înainte mă însinguram cu voia mea, plecând razna prin coclauri, acum puteam sta oriunde, departe, dinaintea vagonului sau înăuntru, că tot aia era. Cale de câțiva kilometri buni, până în sat sau pe dincolo, spre puțurile miniere nu mai era țipenie de om.

Vagonul nostru nu se afla amplasat singur în acea enclavă de la mijlocul  pădurii. Cei din conducerea șantierului se gândiseră că vor sta mult mai mulți oameni acolo și așezaseră cinci astfel de vagoane, dispuse în formă de L. Celelalte însă nu au fost niciodată ocupate, cel puțin cât timp am locuit eu acolo. Și mă gândeam de ce nu vin să le ridice în condițiile astea. Dar deranjul ar fi fost mult prea mare și ajunse acum la o oarecare stare de depreciere, cheltuielile aferente nu se justificau.

N-am avut curiozitatea să văd cum arată prin interior, dar îmi puteam închipui.

*

Alecu se ocupase înainte de toate, cu spartul lemnelor, cu focul, câte și mai câte. Bietul Alecu! Mă obișnuisem ca să-mi facă diverse comisioane… Ia-mi și mie pâine, ia-mi zahăr, carne, aia, ori ailaltă. Că tot se ducea în sat, ziceam. Acum eram obligat să cobor eu însumi.

Încă de la început își luase singur aceste sarcini, zicându-mi:

-Lasă șefule că mă ocup eu! Dumneata te vezi că ești mai de la oraș.

Pe mine mă contrariaseră atunci acele vorbe. Firea mea orgolioasă le înregistraseră ca o jignire. Adică sunt mai stângaci, mai prost, cum adică ,,mă văd”?

Dar nu am zis nimic și l-am lăsat în pace. Mai apoi m-am complăcut și uite așa, eu nu prea făcusem mare lucru în gospodăria noastră.

După plecarea lui însă, m-am apucat să-mi fac un beci, așa l-am numit eu. Înainte nu aveam prea multe unelte, doar un topor și un ciocan. Acum mi-am cumpărat târnăcop, cazma și lopată cu care am săpat o groapă în locul mai umbros de la joncțiunea vagoanelor. Adâncimea cea mai mare am făcut-o înspre lizieră iar în față am realizat un fel de trepte, până spre suprafață. Am bătătorit bine pământul și pe pereți am pus cetină, pe care am fixat-o cu șipci din loc în loc. De la o șipcă la alta am pus sârmă bătută în cuie. Mi-am tăiat cu toporul niște pari, pe care i-am înfipt în margine, și i-am împreunat către mijlocul beciului, realizând astfel coama acoperișului. Am luat ce am găsit pe la magazinul acela sătesc, niște mușamale că le-am considerat mai trainice și celofan la metru, cu care am îmbrăcat acel acoperiș. Apoi am pus iar cetină și peste ea pământ moale. La urmă de tot am mai adugat un rând de cetină.

Toată această lucrare mi-a luat ceva timp, dar timp aveam din abundență. După o vreme, din pământul acela pus deasupra și chiar așa tasat cum era, că îl bătucisem, au dat ierburi și rugi că aproape nu se mai recunoștea construcția. La intrare am folosit o ușă de dulap, că doar acum erau de prisos vestiarele. Și asta nu a fost tot. Am cărat cu bicicleta, în câteva zile de-a rândul saci cu sare grunjoasă, ce o vindeau acolo la vrac. Cu această sare am tapetat bine pereții beciului, de jur-împrejur. Această operațiune avea să dăuneze mai apoi la tot ce era de metal, sârmă ori cuie, dar nu mai conta dacă rugineau, erau pe dedesupt și nu se mai putea desface nimic.

Făcusem treaba asta cu intenția de a avea un loc unde să-mi depozitez alimentele și să nu fiu nevoit să mă cobor prea des în sat. Dar gândul era de-a dreptul copilăresc, odată ce pentru toate acele materiale de construcție, și mai ales când am transportat sarea, m-am dus zi de zi în sat. Iar pentru pâine, care nu ținea mai mult de trei zile, eram nevoit oricum să mă duc. Dar se cheamă că mi-am mai făcut o ocupație, până la sosirea iernii.

Care iarnă a venit și a trecut asemeni și altora care au urmat.

Anul viitor m-am gândit că mi-ar trebui și un cuptor de pâine. Pentru asta n-am făcut cine știe ce construcție. O vatră, sub un umbrar din crengi. Însă țestul era o adevărată capodoperă. Văzusem undeva, la una din deplasările mele pe teren, un asemenea obiect în gospodăria unui om. Știam deci cum arată, dar nu prea știam cum se face. După foarte multe încercări nereușite, mi-a ieșit. Eram cât se poate de mulțumit de cum mã aranjasem.

 Ia sã vadã Alecu acum… îmi ziceam. O sã mai spunã cã sunt așa…mai de la oraș?

                                                                   *

Cu toate acele treburi care îmi dăduserã de lucru, măcar nu mai pierdeam timpul în reverii și astfel vremea a trecut mai ușor. Când mergeam în sat, pe la birt nu mă mai opream, aveam treabă numai la magazin și atât.

Mă aud strigat de un glas și când mă întorc, îl văd pe leton, care ieșea de pe ușa cealaltă.

-Nu stai vorbă cu mine?

-A! Păi nu te văzusem, Juras. N-aveam de gând să intru în bar, sincer.

-Dar acum nu gândești alfel? Eu vreau stăm vorbă.

-Ei, ba da. Hai, stai aici că mie nu-mi place aerul dinăuntru. Mă duc să-mi iau o cinzeacă de rom. Mai vrei și tu una? Tot rom?

-Da, răspunse el. Tot rom.

Când am revenit la masa pe care o ocupase Juras, ochii lui mă sfredeleau cu privirea.

-Rămas singur, fără Alec?

-Da, recunoscui. Știai? De ce nu m-ai mai vizitat?

-Probleme și mine. Alec nu vorbește mine, țară voi? Securitatea română e tare. Găsește mine.

-Nu fi tâmpit, mă! Ce tot spui acolo? Crezi că nimeni nu are altceva mai bun de lucru decât să te prindă pe tine? Că tu oi fi și cel mai mare criminal de pe pământ… Vino-ți în fire!

Pe măsură ce îl linișteam pe el, mă enervam eu tot mai rãu. Eram iritat că stau și-mi pierd vremea cu un sărit de pe fix.

-Am văzut Alec nu place mine.

-Nici eu nu mă omor de drag, îl atinsei eu printr-o glumã. Când te văd așa… Păi te credeam băiat deștept, ce naiba. Alo ! Noi suntem români și nu ruși. Securitatea de la noi nu se subordoneazã celei de la Kremlin. Și în definitiv, ce credeai? De-aia nu mai putea Alecu, că ești tu, dizidentu lu pește, pitit aici. Omul ăla s-a dus la casa lui, nu la securitate să te dea pe tine în vileag.

-Nu știu cuvânt vileag, mă întrerupse el.

-Lasă că nu știi multe. N-are importanță. Vreau să înțelegi, o dată pentru todeauna, că nu ai de ce să-ți faci griji în ce ne privește. Și apoi, nici nu știm bine cum te cheamă. Juras din Letonia. El săracu le mai și încurca, zicea că ești lituanian.

Cu acest ultim argument se pare că l-am potolit definitiv. Încercă să mute discuția, nu înainte de a-mi spune:

-Nici Juras nu cheamă mine. Și cum duci singur?

-Du-te dr…lui! O duc bine.

Nervozitatea îmi atinsese paroxismul. M-aș fi ridicat să plec chiar atunci, dar am socotit că e mai bine să mă retrag frumos, ca să nu-l las totuși tulburat.

-Nu e bine stai singur. Vine hoți, taie cuțitu. Continuă el vorba aiurea-în-tramvai.

Avea un fel ciudat de a vorbi. Își răsucea ochii în toate părțile și se apleca în față, de parcă ți-ar fi spus un mare secret. Dădea impresia că cine știe ce conspiră cu mine.

Nu era prima dată când mi se adresa în felul ăsta, însă acum, când mi-a vorbit cu ochii mijiți către oamenii de alături, m-am gândit dacă nu cumva știe totuși ceva și încearcă să mă pună în gardă.

– Chto ukrast’? Ya ne derzhu den’gi so mnoy. Ya otpravlyayu vsekh domoy, kogda ya povyshayu zarplatu. (Ce să-mi fure? Nu țin bani cu mine. Îi trimit pe toți acasă chiar de când ridic salariul).

Vorba asta am spus-o tare, ca să se audă și în vecinătate.

Juras rânjea în colțul gurii, semn că se prinsese. Urmãtoarea vorbã a fost însã din alt plan al gândurilor sale întortocheate:

-Eu nu stat vreme multă încă. Vin rușii iar aici.

Da, auzisem și eu la un radio pe care mi-l cumpărasem de curând, despre niște conflicte între ucraineni și ruși. Și chiar să nu fi auzit nimic la radio, se schimbase ceva și în atitudinea oamenilor. Nu mai vorbeau rusește între ei și întorceau capul atunci când auzeau vorbele în limba rusă. Ca și adineauri. Eu mă deprinsesem numai cu limba asta și nu am considerat că e necesar să mai învăț ucraineana odată ce mă puteam face înțeles deja cu rusa. O limbă nu se învață cât ai bate din palme și e drept că nici nu mi-am dat interesul.

-Poate nici eu n-o să mai stau prea mult, i-am răspuns. Mã gândisem deja la asta.

-Dar ai grijă hoții atunci.

Îl privii iar în lumina ochilor, încercând să înțeleg ce vrea de fapt să spună.

-Omule, tu ai auzit ceva? Sau vorbești în dodii?

-Nu știu cuvânt dodii.

-Ah! Adică spui baliverne.

-Nu știu baliverne.

-Și ce-ai vrea? Să-ți vorbesc rusește acum?

-Nu. Că se uită rãu noi.

Cu asta avea dreptate. Constatasem și eu că de când am ridicat glasul, că ceilalți oameni de primprejur se uitau înspre masa noastră tot mai des, pe sub sprâncene.

Am coborât glasul și am zis:

-Dar chiar e adevărat că nu au ce să-mi fure. Nu stau cu banii la saltea în vagon. Îi trimit în țară și pentru aici opresc foarte puține grivne de cheltuială. Așa că n-am de ce să-mi fac griji.

-Ba tocmai faci griji! Când cere și tu zici n-am, taie gât.

Aici trebuie să recunosc că am găsit iar un pic de logică în spusele lui Juras. Care mă și citi după față că îi dam dreptate și spuse privindu-mă din nou pieziș, cu subînțeles:

-Mai e nebun letonul? Ce zici?

Și-mi arãtă iar caninul stâng, așa cum făcea când credea el că zâmbește. În realitate, își muta gura pe-o parte, până i se dezveleau dinții în colțul ei. Un rânjet în toată puterea cuvântului, ce îl făcea antipatic.

-Nu am spus niciodată că ești nebun. Dar e drept că ți-au mai zburat niște țigle de pe acoperiș. Cu asta sunt de acord. Și încercai să-l imit strâmbându-mi și eu gura.

-Letonul nu e nebun nici prost, făcu el supărat. Nu înțeleg cuvinte, dar înțeleg tu râde mine.

-Am glumit băi, Juras. Nu știi de glumă? Și am încercat să-l bat prietenește pe umăr așa cum fac ortacii. Am fost stângaci ce-i drept, dar și el se mișcase, așa că i-am atins urechea și l-am făcut să sară în sus de la masă.

-Tu nu porți frumos. Tu supărat să știi!

Și a plecat lăsându-mă singur, cu două clondire de rom în față și cu o puzderie de întrebări.

-Va urma-

Lupa -10

images

-Știi românește?! Am exclamat eu uimit.

-Bată-te să te bată! Făcu și Alecu, bătându-l prietenește pe umăr. Mai mult încântat decât indignat, el se bucura din toată inima auzindu-și graiul într-un loc uitat de lume. Și poate chiar trăgea nădejde ca de acum, să-și fi găsit și el unul cu care să stea de vorbă.

-Ce faci, vii cu noi afară? Să ne auzim mai bine. Alecule, ia-mi și mie o sută de rom te rog. Noi mergem să ocupăm o masă.

-Și eu unu! adăgă Juras, căutându-se după bani în buzunar.

-Ha-ha! Bine, bine…Vine băiatul! răspunse Alecu bine dispus, în timp ce făcea din mână gestul că plătește el.

Odată ieșiți afară, l-am luat imediat la rost pe leton:

-Bine Juras, de ce ne-ai făcut asta? De ce nu ne-ai spus că ne înțelegi limba? Și cum se face că o știi?

-Vorbește mai puțin decât înțelege. Am dus România patru ani, când eu este învăța.

-La școală? Ai făcut facultate la noi?

-Nu. Când eu este copil. Părinții merge voi muncă. Petrol. Eu copil, școală. Dar uitat mult cuvinte.

-Înțeleg…  Și de ce nu spuneai nimic?

-Place vygoda (avantajul). Eu cunosc om, el nu.

-Asta nu se face, să știi. N-a fost frumos.

-Eu fugit țara mea. Ascuns. Eu nu încredere nimeni. Să nu moare eu.

-Cine să moară? Întrebă și Alecu, descărcându-și brațele de băutură și așezând în dreptul fiecăruia clondirul său. El singur era băutor de vodcă.

-Eu! zice letonul încă o dată. Să nu moare eu!

-Adică să nu-l omoare pe el, îi desluși eu lui Alecu fiindcă începusem să îl înțeleg mai bine. Pricepe vorba, dar se exprimă un pic mai greu. A stat la noi în țară de mult, când era copil.

-Și de ce nu ne-a spus că ne înțelege? Punând întrebarea către mine, îi mai trase o labă grea dar prietenească pe spinare.

-Ca să vadă întâi ce fel de oameni suntem. Să ne cântărească mai înainte, explicai tot eu.

-Și? Câte kilograme zici că am? Glumi el către Juras.

Dar acesta rotunji ochii și se întoarse către mine. Nu pricepuse, normal.

-Lasă! Făcui eu dând din mână, în semn că n-are importanță. Spune mai bine ce ai făcut? De ce vor să te omoare ai tăi?

-Opoziția. Stau în stradă. Golodovka (Greva foamei). Guvern vândut ruși. Întoarce noi comunism? Net! (Nu)

Privindu-l cum înșira toate acele vorbe, mi-am dat seama că era genul de om exaltat, predispus la exagerări. Mai mult ca sigur nimeni nu avea treabă cu el, însă în închipuirea lui dăduse amploare la toate temerile, până la mania persecuției. Mi-am propus să-l mai slăbesc din chestionări.

Însă lui Alecu îi venise ciuda.

-Da ce aveți fraților cu comuniștii? Ce v-au făcut? Că pe timpul lor era liniște. Și pita sigură pe masă. Vă lipseau măscările de acum? Asta e democrația?

Auzind opinia pro-comunistă a lui Alecu, pe leton îl cuprinse panica.

-Nu spune de mine! Eu încredere om bun. Și ochii lui se întorceau când la Alecu, când spre mine cu o implorare foarte expresivă.

-Stai liniștit Juras. Noi nu facem politică aici. Am venit doar să muncim.

Și întorcându-mă spre Alecu:

-Nu-i totuna ceea ce spui dumneata. La noi comuniștii însemnau doar o orânduire, la ei era cotropire în bună regulă. Au fost rușii peste ei, înțelegi? Și sunt mirat eu însumi de vorba asta. Se vede treaba că nu știi nimic din ce a însemnat cu adevărat, comunismul.

Auzindu-mă și pe mine că obiectez, Alecu se înmuie și bătu în retragere:

-Dă-i dr…lui pe toți! Hai să bem și să ne vedem de treabă.

Dar era prea târziu. Letonul intrase în panică. Și-a băut romul cu ochii furișați în toate părțile, de parcă se aștepta ca dintr-o clipă în alta să apară KGB-iștii și să-l aresteze. Chiar de acolo, din fundul pământului, unde ne aflam noi.

Iar apoi s-a ridicat și a spus precipitat:

-Târziu eu. Treabă acasă mult. Greu stat femeie.

-De ce nu te întorci, dacă-i așa? Patul ți-e tot liber. Ai și hainele tale în dulap.

-Greu femeie, no bez zhenshchiny yeshche slozhneye (dar fără femeie este și mai greu). Ya ne mogu stoyat, kak monakh.

-Ce zice?

-Că nu poate să stea ca un călugăr. Îi trebuie femeie.

-Da! Că eu oi fi putând, spuse cătrănit dintr-o dată Alecu. Și întoarse ochii peste umăr de parcă își căuta deja una.

*

De la întâmplarea asta, el devenise schimbat. Îmi vorbea repezit, în vorbe scurte, cum face un om când e supărat. L-am lăsat în pace, nefiind genul care să mă bag pe sub pielea cuiva. Când îi va trece îmi va spune, îmi ziceam.

Într-o noapte nu s-a întors acasă. Nici n-am putut să mai închid ochii de grijă. Ce face? Unde e?

Dimineața, când mă pregăteam deja să plec la muncă, apare și Alecu.

Mai potolit de data asta, îmi zise zâmbind:

-Ce faci șefule, te duci la muncă?

-De bună seamă. Ce? Adică dumneata nu mai poftești? Motanule, care ești. M-ai ținut toată noaptea pe jar, să-mi fac ca prostul griji în timp ce dumneata… Ai fost la femei nu-i așa?

-De! Cam așa. Răspunse el mijind un zâmbet larg. Dar nu e bre, ca româncuța noastră. Astea sunt spălăcite și n-au domne pe vino-încoa. Păi când mă gândesc la Florica… făcu el cu gândurile aiurea și ochii umeziți de dor.

-Și nu te poți gândi în timp ce mergem către muncă? E deja un pic cam târziu.

-Nu șefule. Eu nu mai vin. Te rog să te ocupi dumneata și pentru mine și să-mi închizi formele. Banii pe ultimele zile poți să-i ridici dumneata. Da eu plec acasă. Acuma abia, după ce am fost la alta, simt că nu mai pot fără Florica. Tot nevasta ta e cea mai bună, așa zic.

A vorbit rãgușit, emoționat. rostind toate propozițiile dintr-o singurã rãsuflare. Abia când a pronunțat cuvântul nevastã și-a adus aminte de situația mea și a tras prelung aer în piept, ca un oftat pe de-a-ndoaselea.

Și-a schimbat deodatã înfãțișarea și a continuat mârâind printre dinți:

-Numai să fi fost cuminte, că de nu… Îi tai gâtul ca la găină. Așa să știi!

-Nu pleca cu gândurile astea. Îmi pare rău că nu ai mai stat măcar o zi, să ne luăm cum trebuie la revedere. Toți plecați așa…de parcă v-ar împușca cineva, nu alta.

-Ce mai e de zis, șefule? Viața. Cum ți-e scris. Când te apucă de te strânge și simți că nu mai rabzi, o iei din loc.

-Și cu planurile acelea ale dumitale ce mai faci, ai renunțat?

-Nu de tot. Cu ce am strâns până acum pot închelbăra ceva… Dar o fac la mine, în casa mică de la drum, nu o mai cumpăr pe a lui Olaru din răspântie, așa cum mă gândisem.

-Da?… Ei! Ce să mai zic? Du-te sănătos omule. Ai grijă de dumneata și… Doamne-ajută!

-Hai să-mi trăiești șefule! La bună vedere. Zise și el, întinzându-mi mâna pentru strângerea de rămas-bun.

-Să ne vedem sănătoși Alecule! Îi strigai eu după ce coborâsem deja cele câteva trepte ale vagonului.

O vorbă fără nicio noimă, dacă stai să te gândești că nu aveam să ne mai vedem niciodată.

-Va urma-

Lupa -9

images

Pe durata muncii mă simțeam cel mai bine. Deși fusesem distribuit într-o poziție care mă putea scuti de efortul fizic, puneam umărul și munceam din greu.

-Tsey bazhaye zrobyty z namy armiyu. Shcho vidbuvayetʹsya tak, yak tse? Yakshcho my porushymo normu, chy khtosʹ nam daye dodatkovi hroshi? (Ăsta vrea să facă armată cu noi. Ce mă-sa trudește așa? Dacă stricăm norma, ne dă cineva vreun ban în plus?)

-Chto on govorit? (Ce zice?) Îl întrebai eu pe unul mai de aproape, că nu înțelegeam nimic când vorbeau pe limba lor.

-On govorit, chto ty sobirayesh’sya trakhat’ muzhchinu, i my ne khotim ubirat golovu! (Zice că te cam dai la târnăcop omule, iar noi nu vrem ca să dăm planul peste cap) Îmi răspunse el. Era murdar pe față, însă i-am putut descifra căutătura nu prea prietenoasă.
În momentul acela toți se opriseră și mă fixau cu răutate. Albul ochilor contrasta pronunțat cu fețele înnegrite, mânjite de cărbune.

– No ya zastavlyal tebya podtalkivat’ menya? Ya prosil vas ob etom? (Dar v-am silit eu să trageți cu mine la un loc? V-am cerut eu asta?) 

Când am rostit vorba, am ridicat anume glasul, ca să fiu auzit și de restul oamenilor. Însă din cauza efortului depus continuu, a lipsei de aer și poate chiar și emoția să fi fost de vină, glasul mi-a ieșit sugrumat, mai mult speriat decât impunător.

Auzindu-mă, Alecu se înființă degrabă pe alături, să-mi sară în ajutor la o adică.

Săracu! Sunt sigur că nu mă înghite nici el, dar își riscă uite, pielea pentru mine. Îmi zisei, evaluând totodată rapid situația.

-Ya imeyu vvidu, pochemu ty ne vzyal moy rukav? Ya ne khochu slishkom mnogo rabotat’, no kogda ya eto delayu, ya dumayu o sebe, i ya ne mogu ponyat’ eto. (Vreau să zic, de ce nu m-ați tras de mânecă? Nici eu nu vreau să muncesc prea tare dar când o fac, mă gândesc la ale mele și nu-mi dau seama)

-Chto? Vy boss, vy deystvitel’no Stakhanov? (Așa deci? Tu șefule ești chiar Stahanov?)

– Khorosho! .. Khorosho, chto my tol’ko chto ponyali eto seychas. So mnoy vy dolzhny pogovorit’ s frontom, a ne prokrast’sya v spinu. (Ei sunt!… Bine că ne-am lămurit măcar acuma. Cu mine trebuie să vorbiți în față, nu să mârâiți pe la spate)

Cu ultimele vorbe încercam să-mi restaurez de fapt autoritatea, fără de care am fi fost mâncați amândoi acolo, cu fulgi cu tot.

Mai târziu, înainte de culcare, cum sta așa cu ochii fixați pe cerul patului de deasupra, Alecu îmi zise:

-Știi ceva șefule? Eu îți cunosc povestea de acasă, am auzit-o de la unii. Și sincer, mă uitam la dumneata și nu prea te credeam în stare. Dar câteodată, ca azi, ești tare al dr…lui.

Am vrut să-i răspund ceva, dar mi-am înghițit vorbele și am tăcut. Apoi, după ce a trecut o bucată bună de vreme am zis că ar trebui să-i mulțumesc în vreun fel, fiindcă mă puteam bizui pe el și am îngăimat:

-Și dumneata ești un om de nădejde Alecule, așa să știi.

De data asta era rândul lui ca să tacă. Poate adormise și nici nu mă auzise…

Nu aveam cum să mai știu. Avea un somn de copil. Nici nu-l simțeai că e în cameră. De când plecase Niță, care sforăia ca un buhai, era multă liniște la noi în vagon.

*

Căptușit pe dinăuntru cu polistiren ca să păstreze căldura, vagonul în care ne instalasem noi trei când am sosit, avea patru paturi suprapuse. Ar mai fi fost loc de încă un rând de paturi, dar pe o parte erau  niște dulapuri înguste din placaj, învelite în melamină albă, iar înspre ușă era instalat un godin, o sobă cilindrică, din aceea din fontă. Încălzea cât ardeau cărbunii și apoi, spre dimineață s-ar fi dus. Letonul pe care l-am găsit acolo, ca unic locatar, era însă un om inventiv. El împăivănise sobița cu cărămizi strânse în sârmă, de jur- împrejur și altfel sta situația. Cărămizile păstrau căldura. Locul letonului era cel mai bun, chiar lângă sobă și chiar dacă îl vedeam foarte rar, mai ales în ultima vreme, nu i l-am ocupat niciodată. Dealtfel toate paturile de sus au rămas mereu neocupate și noi obișnuiam să ne ținem hainele acolo, ca să stea mai întinse și mai la îndemână.

Cătunul Bialcesk din Regiunea Donbas nu era chiar foarte departe de așezarea noastră, de aceea rând pe rând muncitorii își întemeiau relații cu femeile din zonă  și veneau mai apoi, cu bicicletele la muncă, așa ca și cum veneau de acasă.

La fel și letonul. Se ținea cu o femeie mai în vârstă decât el și cu copil mic… Dar se chema că era femeie. Așternut și mâncare calde. De-aia nu prea mai dădea pe la vagon.

Ne luasem și noi biciclete, eu cu Alecu. Dar când le încălecam, aveam direcții diferite. Alecu o lua înspre sat, la birt, iar eu pe drumurile forestiere. Mă duceam aiurea iar când găseam vreun luminiș, o poieniță, coboram și mă întindeam pe iarba rece, stând ceasuri întregi cu ochii ațintiți, printre vârfurile copacilor, spre albul văduhului de deasupra. Același ca și acasă nu mai simțeam că sunt departe. Nu mă gândeam îndărăt, la cele întâmplate. Visam așa, cu ochii deschiși, poiectându-mi în minte cum ar fi când aș primi veste de la sanatoriu că s-a însănătoșit Iulia… Am încercat un vis și cu găsirea lui Dănuț, dar era atât de neverosimil că n-am reușit. Pur și simplu nu puteam nici cu mintea să-mi închipui.

În toată perioada asta, nu am răcit nici măcar o dată. Durerea din suflet dogorea îndeajuns cât să mă ferească.

*

Într-o zi i-am făcut o surpriză lui Alecu și l-am urmat la birt.

-Ce faci șefule, vii cu mine? Cred că o să ningă, uite chiar acu!… îmi zise el bucuros.

-Cum așa?

-Păi zic că se întoarce vremea, de te hotărâși dumneata să mai vii odată și cu mine.

-Iaca vin. Numai nu pedala așa de iute că doar nu închid ăia bufetul.

Birtul era o clădire nu mult mai mare decât celelalte case, cu acoperiș de tablă vopsită în albastru, destul de țipător.  Amplasat la o răspântie de drumuri, avea două intrări separate. Pe ușa din stânga se intra la un fel de magazin cu de toate. Mărfurile erau înghesuite care pe unde, că te și mirai cum le știe vânzătoarea rostul. Încăperea cea mai mare era alocată barului, pentru că aici era clientela stabilă de pe urma cărora câștigau cel mai bine. Munca deosebit de grea îi determina pe oameni să meargă în fiecare zi să-și toace banii acolo, ca și cum numai așa puteau rezista. Foarte aproape una de alta, mai erau mese și pe afară, până aproape de drum.

Am intrat să comandăm și mirosul greu, de transpirație bărbătească m-a izbit încă de la ușă. E drept, condițiile erau precare acolo, dar se chema că acei oameni se duceau undeva la niște case și ar fi putut să se mai și spele din când în când. Noi ne instalasem lângă vagon, un butoi spânzurat deasupra unei schele din bârne. Ne încălzeam apa într-un tuci mare așazat pe pirostrii și ne spălam în fiecare zi, vară sau iarnă, atât eu cât și Alecu. Când vrei ceva, se poate.

Așa că așteptam să ne vină rândul la bar, să comandăm și să ieșim cât mai degrabă afară. Era un frig subțirel, așa cum se face în octombrie când se prefigurează toamna, de aceea oamenii stăteau îmbuluciți înăuntru.

-Uite-l și pe lituanian! Îmi atrase Alecu atenția.

Nu-l văzusem în lumina aceea difuză, încețată de la fumul gros, de țigară.

Dar și să-l fi văzut, poate că nici nu-l mai recunoșteam. De multă vreme nu mai trecuse pe la noi.

M-am uitat spre direcția indicată și am ridicat mâna în semn de salut. Știam că cei dinăuntru văd mai bine, având ochii obișnuiți cu mediul.

-Este leton nu lituanian, ți-am mai spus Alecule.

-Leton, lituanian, tot un dr…, șefule.

-Cum bre, să fie la fel? Dumitale ți-ar conveni să ți se spună că ești ungur?

-Sau bulgar? auzirãm un glas pe limba noastrã.

Ne-am întors deodată amândoi capetele și am rămas cu gurile căscate. În timpul schimbului de cuvinte letonul se apropiase, iar acum sta lângã noi, rânjind cu gura într-o parte. El fusese cel care îmi completase vorba.

-Va urma-