Trista steluță a unui Blogger

 

Oana tocmai termină de tocat ceapa pentru ciorbă. Încercă să-și șteargă ochii înlăcrimați cu o parte a brațului pe care o socotise neatinsă de acei vapori ai acidului sulfenic. A fost  deja prea târziu, sau mai rău și-a făcut, așa că se duce direct la baie, unde se spală pe îndelete cu apă și săpun. La întoarcere realizează că este prea liniște în casă și merge să vadă ce face Marius. Îl găsește la geam, cu coatele pe pervazul ferestrei și cu capul sprijinit în palme. O postură în care nu te-ai aștepta ca să vezi un copil de patru ani și două luni.

-Ce faci Marius?

-?!

-De ce stai așa, ești supărat?

-Nu.

-Dar totuși, nu cumva ești bolnăvior? Îl doare ceva pe băiețelul mamei? Hai! Spune-i tu lui mami ce te doare…

Copilul ridică din sprâncene întrebător, mirat de aceste întrebări și zice grav:

-Nu mă doare nimic.

-Atunci ești trist?

-Ce e trist?

-Trist este cineva care se simte singur. Sau care are ceva pe cap.

-Adică o căciuliță?

-Nu căciuliță… Cum să spun eu…griji, probleme… Ce mai, care se simte singur, las-o așa. Oana face un gest ca și cum și-ar aranja pe frunte o șuviță rebelă de păr, prilej numai pentru a-și ridica ochii în sus, a exasperare.

-Nu sunt trist, spune el într-un târziu.

-Dar stai așa…cu privirea în gol. Mă îngrijorezi!

-Mă gândesc.

-Ei! Asta-i acum! Băiatul meu se gândește! Și la ce se gândește el? Poate mami ca să știe?

-Mă gândesc la îngeraș…

-La îngeraaaș. Și cum te gândești tu la el?

-Îngerașul doarme?

-Dacă doarme îngerașul? Tiii! Asta nu mi-a trecut prin cap… Hmm. Marius! Ce-ai zice tu dacă te-aș ruga eu ceva?

-Ce? Face copilul, entuziasmat dintr-o dată de această solicitare serioasă a mamei sale.

-Mami trebuie să se întoarcă la bucătărie pentru a termina de pregătit păpica bun. Te duci tu să-i duci un pahar de apă lui tati? Știi ce se mai bucură tati când primește inspirație de la tine. Și să-l întrebi pe el tot ce îți trece ție prin căpșorul ăsta frumos, da?

Băiețelul o însoțește pe mama sa la bucătărie, unde asistă tăcut la prepararea elixirului de inspirație.

Dintr-o sticlă de apă minerală, mama umple până la jumătate un pahar de plastic, după care stoarce o lămâie deasupra și gata.

Este momentul acum ca Marius să-l apuce în mânuțele sale mici și purtându-l mai solemn decât un preot ce duce potirul cu Sfintele Daruri, să-și facă apariția în camera de zi, transformată de Radu Mihnea în birou de lucru.

Oana i-a deschis ușa și mai rămâne puțin acolo pe hol, pentru a asista la obișnuita scenă.

-Cine vine pe la mine?

Băiețelul răspunde, ca și cum ar vorbi despre o altă persoană:

-Marius!

-Și ce are Marius acolo, în mânuțe? Ceva pentru mine?

-Da. Apă vie cu spirațe.

-Oooo! Spirațe de la rațe! Păi dacă e vie, ia să vie la mine apa asta care îmi dă mie inspirație.

Apucă din mâinile copilului paharul și îl răstoarnă pe gât, mimând o mare satisfacție.

-Cât este de bun! De ce nu îi arăți și lui mami o dată, de unde îmi aduci tu apa vie? Că tare bine îmi face. Uite! Stai numai să vezi… A venit! Gata!

Copilul zâmbește hoțește și nu îi mărturisește că mami este cea care a preparat-o.

După ce își îmbrățișează băiatul, Radu îl pune pe genunchi și îi arată cum cu ajutorul său a primit inspirația necesară pentru a scrie cuvântul „Sfârșit”, în josul povestioarei pe care abia o terminase.

Radu lucrează pe șantier. Este macaragiu. Dar acasă, el este scriitor în drepturi depline.

Acum două luni, cam la o săptămână după aniversarea celor patru ani ai băiețelului, Oana a trecut printr-o mare frământare. Și-a bănuit soțul că o înșeală. Prezenta toate acele semnalmente ale unui om îndrăgostit de alta. Ochii languroși, neatenția, zâmbetul uitat pe față și acele retrageri precipitate în propria singurătate erau indicii. Dar nu erau probe. Nici chiar statul noaptea în fața calculatorului nu era o probă, cu toate că se ascundea când o făcea. Atunci Oana s-a decis să-și încalce principiile ei de demnitate și când Radu era la muncă iar Marius la grădiniță, s-a învoit de la șeful ei invocând o problemă urgentă și s-a întors fuguța acasă pentru a vedea cu ochii ei, ce și cui îi scrie el atunci când se furișează.

I-a deschis calculatorul, a scormonit, însă Radu nu ascundea o iubită, ci un roman. Adică o scriere literară. Radu al ei era scriitor și încă unul foarte bun. Avea șase capitole încheiate și lucra la al șaptelea.

Oana a vrut să citească pe sărite, așa…ca să-și facă doar o idee și să se întoarcă la lucru. Dar era atât de bine scris, iubirea dintre protagoniști era așa de frumoasă, încât nu s-a mai putut desprinde. A citit tot, tot.

Și cât de bine semăna cu propria lor poveste de dragoste, începută încă din vremea liceului.

Și acum înțelegea, parcă abia acum, cât de mult a iubit-o… Pentru că a trecut prea ușor până în momentul acela peste niște suspiciuni, care iată, acum se adevereau.

Când au fost să se înscrie la facultate, au fost împreună la București. El la Litere, iar ea la Chimie. Pe urmă însă…Ea aflase telefonic de la o fată, că a picat, iar când el a sosit cu propria veste, acum își aducea bine aminte, el venise vesel… Dar a spus că nu a reușit. Tuturor le-a spus așa, numai ca să rămână împreună. Pentru că părinții Oanei fuseseră categorici. „Nu iei examenul, te mărităm cu băiatul Marineștilor. E omul pe banii lui, părinții îi știm bine, că doar suntem prieteni vechi. Aproape, colea…N-are rost să mai visezi la cai verzi pe pereți. Dragostea la distanță e o prostie și Radu al tău dacă intră la facultate o să te uite”. El știa asta, că-i povestise. Și atunci, pe loc, în clipa aceea își răsucise calea, arzându-și pe altarul dragostei toată truda lui trecută și perspectiva viitorului.

Desigur că modificase mult în povestire, însă ea știa. Recunoștea, ca pe un fir roșu adevărul ascuns printre cuvinte. Și cât de frumos descria el toate stările sufletești. Cât colorit de sentimente. Iar ea ce se mai supărase o dată pe el că a uitat data nunții. A și plâns ca o proastă. O fi uitat el data, dar uite câte amănunte a păstrat..

Seara, când el a sărutat-o de noapte bună, a bufnit în plâns.

-Ce s-a întâmplat? A zis el îngrijorat. De ce plângi?

-Nimic, a răspuns ea.

Nu putea să-și recunoască fărădelegea spionajului. Se jena.

-Plâng de fericire, i-a zis. Te iubesc!

-Și eu, draga mea. dar fericirea este o stare care se exprimă în râs, nu în lacrimi.

-Ba da. Știu eu. N-ai auzit de vorba „plâng de fericire”?

-E doar o vorbă. O lacrimă, două hai…admit. Dar uite, am pijamaua udă de la plânsul tău. Nu ține. Spune-mi te rog, ce e?

-Ți-am spus. Și mă gândeam ce proastă pot să fiu câteodată.

-A, da! Ăsta e un motiv serios. Atât de serios că ar trebui să mă alătur și eu. Stai numai puțin să-mi tai o ceapă…

Și au râs. Și s-au iubit. Intens, cu dăruirea primei lor nopți, aceea din podul internatului.

Dar după asta, Oana s-a hotărât să-i vină cumva în ajutor. Pentru că voia să-i respecte pudoarea lui artistică, dar să-și ascundă și indiscreția sa domestică, i-a spus:

-Radu de ce nu te apuci tu de scris?

Și cu ochii pe lingura de lemn cu care amesteca în cratița unde sfârâia tocănița, continuă:

-Am văzut cât de repede născocești tu povestioarele pentru Marius. Ai putea să-ți faci un blog. Și astfel poveștile tale ar putea fi citite și de alții, ce zici? Nu ți-ar plăcea?

Ba bine că nu! Fusese doar visul său! Și așa, sub acoperirea blogului, el putu acum continua a scrie, fără să mai caute subterfugii. Însă concomitent scria și pe blog. Îi era drag, pentru că povestioarele acestea mici le și publica. Fiecare din aceste mici producții erau deja citite și puteau fi chiar apreciate. Odată lansate, milioane de oameni le aveau la dispoziție, din care foarte mulți colegi de peniță, care la rândul lor scriau și ei și deci erau din branșă.

-Ia întreabă-l și pe tati acum, ce vrei tu să știi despre îngeraș? spuse Oana de pe hol, bucuroasă că a pasat-o.

-Îngerașul doarme? fu întrebat bărbatul.

-Mai doarme, dar trebuie să fie pupat aici ca să stea treaz până e gata cina mamei.

Și îl pupă pe frunte. Știa că nu face decât să tragă de timp.

Marius se împotrivi acestui răspuns și zise:

-Nuu!  Îngerașul îngeraaaaș!

Radu cumpănise mai multe variante și o alese pe una dintre ele:

-Doarme și îngerașul!

-Dar când doarme, cine are grijă de mine?

-Mami, tati și alt îngeraș.

-Altul? făcu băiatul mirat.

-Da. Pentru că sunt mai mulți.

Copilul tăcu, pentru a procesa noua informație. Apoi continuă:

-De ce nu pot să îi văd?

-Pe îngerași?

-Da.

-Pentru că sunt prea luminoși iar ochii noștri suferă de la lumină, când e prea puternică. N-ai văzut că nu te poți uita la soare?

-Ba da.

-Ei! Așa este și un îngeraș de luminos, spuse Radu trumfător.

-Și nu o să-l văd niciodată, niciodată?

-Dar eu știu un secret pentru a-i vedea. Pe toți la un loc însă… Nu știm care ai cui sunt. Vrei să-i vezi și tu?

-Daaa!

Radu se ridică cu băiatul în brațe și se duse la fereastră.

-Acum nu au apărut încă, dar mai târziu o să-i poți vedea.

-Unde?

-Pe cer. Noi le zicem stele dar de fapt sunt îngerașii.

S-au întors la masa de lucru, în fața calculatorului. Deși împăcat cu aceste răspunsuri, copilul nu se mai lăsa dus de acolo și atunci Radu se hotărâ să-i dea drumul povestioarei sale în spațiul virtual, fără a o mai supune verificării.

La câteva secunde după expediere a și primit un like de la un prieten.

Radu nu se mai gândi că sosind atât de devreme, nu putea ca să o considere drept o apreciere pentru lucrarea sa, ci doar un simplu semn de amiciție.

Îi arătă entuziasmat lui Marius acel simbol și zise:

-Iată prima steluță! Până ne va striga mami la masă, au să mai vină și altele…

Au stat, au stat…Copilul s-a plictisit și s-a dus la joacă. Pe urmă au mâncat, apoi fiecare s-a întors la activitățile lui.

Radu însăila câte o idee la roman, ștergea…Revenea cu alte cuvinte pe aceeași idee, iar ștergea. Se simțea împotmolit.

Din când în când, își deschidea blogul, ca să vadă dacă au mai sosit aprecieri.

Nu băgase de seamă că băiatul era acolo și privea ecranul calculatorului, din spatele său.

Așa că tresări atunci când îi auzi glasul rostind:

-E tristă, steluța ta.

-Poftim!!!???

-E tristă. A rămas singură.

 

Bibeloul de la geam

Vis-a-vis de stația unde îmi aștept autobuzul care mă duce la muncă, este o clădire unde de la un geam, la etajul unu, părea că mă privește un câine de bibelou. Nu prea mă dau în vânt după aceste obiecte, pentru că îmi aduc aminte de vizitele plictisitoare la bunici, când toate aceste porțelanuri nu trebuiau atinse, ca să nu se spargă. Un calvar! E drept că de ce te temi nu scapi și până la urmă tot am comis pocinogul, oricât de mult m-am străduit să fiu cuminte. Am spart o pisică mare, mai mare și decât cei doi cai cu gâturile cambrate, ridicați pe picioarele dindărăt. Brr! Câtă supărare a mai fost. Cum li se mai lipeau sufletele bătrânilor de lucrurile înconjurătoare…Dumnezeu să-i odihnească! La marea desprindere niciun obiect nu te însoțește.

Eu am învățat din vreme asta. Am plecat din țară cu un singur troler. Bagajele cele multe sunt în inimă și în cap.

dog-window-views-outlook-thumb

Îl bănuiam bibelou pentru că mereu avea aceeași postură.

Însă o dată, tocmai când pășeam pe scara autobuzului, mi s-a părut că se mișcă. A doua zi am venit mai devreme și am privit înadins către el. Și da…era viu. O viață chinuită, de plantă, la fereastră. Privea ca un deținut de după geamul închisorii lui, mișcarea trepidantă și forfota de afară. Și visa poate că zburdă și el printre picioarele oamenilor.

După aceea am fost mai atent, am venit și la alte ore ale zilei, anume să-l urmăresc. Mereu, mereu, câinele sta ca o petunie la fereastră. Povestea lui tristă nu o știu, dar mi-o pot închipui. Un copil cândva și l-a dorit. Apoi copilul și-a schimbat dorința pe alt capriciu, sau a plecat la școală mai departe… Iar bietul animal a rămas al nimănui. Stăpânii casei nu l-au vrut, nu l-au iubit. Este doar tolerat acolo.

Între momentul dinainte, când îl socoteam un bibelou neinteresant, și cel de acum, când îl salut prin agitarea brațelor, iar el mă recunoaște și face și el propriile mișcări de întâmpinare, ce s-a schimbat? Numai percepția mea despre el.

Și îmi aduc aminte de gândurile de la sosirea mea în U.K….„Frate, dar mulți oameni cu dizabilități mai sunt aici!”

Pentru că nu eram obișnuit să întâlnesc atâția, la tot pasul, în magazine, la piață, cu transportul în comun… pe mașinuțele lor electrice.

Nimeni nu holbează ochii, nimeni nu dă semne de nerăbdare în spatele lor… E o lume comună, a tuturor. Sunt respectați și chiar iubiți, pentru că nimeni nu îi ține în spinare. Dimpotrivă, pensiile cu care îi ajută statul sunt extrem de generoase.

Și deodată mi-am pus întrebarea: Chiar așa? Să nu existe și în țara mea natală oameni cu dizabilități? Ba bine că nu!

Dar stau bieții chinuiți în case, în spatele vreunui geam spre care n-am știut să-mi ridic niciodată ochii, depinzând exclusiv de un întreținător obosit de această corvoadă a datoriei zilnice.

Și cum noi suntem un popor înțelept, născocim proverbe pline de tâlc.

Unul este: „Dă-i Doamne românului, mintea de pe urmă”.

Mă regăsesc bine în el. Cu înțelegerea de la urmă, răstorn mereu prima judecată și sunt convins că voi ajunge să fiu chiar înțelept cândva, numai să mai am puțintică răbdare, pentru că va fi exact în ceasul acela, al doisprezecelea.

Dar până atunci mă rog pentru înțelepciunea conducătorilor țării mele, ca să primească mintea de pe urmă, pentru a o cârmui cumsecade.

A! Desigur, mă rog întâi ca să ajungă. Oricât de visător, nu mi-aș putea închipui că aceștia de acum, uzurpatorii, ar putea să mai producă ceva bun.

 

Se întorc românii. Acasă?

Scriam cândva despre cuvântul DOR, că nu ar avea corespondență într-o altă limbă. Așa știm și așa și este. Cu ACASĂ e însă altceva. El se traduce în engleză prin HOME… Și totuși nu îmbracă același înțeles. Cum nici roșia frumoasă pe care o cumperi de la magazinul britanic, nu-i la fel cu roșia gustoasă și zemoasă de acasă.  Pentru că numai ce îl rostești: A-ca-să!, parcă și simți rădăcinile din pământul gliei străbune, te identifici cu țărâna în care s-au topit oasele moșilor și strămoșilor tăi. Dar totuși…unde mai este Acasă pentru tine?

*

Am să vă scriu povestea Danei. O cheamă altfel, dar se va supăra dacă i-l dau pe cel real așa că…va fi Dana, da? Oricum povestea ei este de fapt a noastră, a tuturor.

Dana este o fată frumoasă din zona Olteniei. Este de mirare cum a reușit să treacă de interviu, atunci când s-a angajat aici în Scoția, la o fabrică de procesare a cărnii. Pentru că engleza ei este sub nivelul mării. A susținut-o mătușa din partea tatălui decedat, care  locuiește aici de șapte ani și care a prelucrat-o papagalicește cum să răspundă la toate întrebările cu „safety” de care toți fac mare caz în U.K.

Și poate datorită prezenței ei plăcute, tonice, care o face simpatică tuturor, băieți sau fete.

De când a sosit ea în hala fabricii, parcă nici mirosul nu mai este atât de greu și de nesuferit. Oamenii nu au voie să vorbească între ei pentru că trebuie să fie concentrați douăsprezece ore asupra lucrului pe care îl au de făcut. Ea face excepție însă. Are mereu câte un zâmbet, o glumă pentru fiecare. Pe românește desigur, fără ca ei, polonezi, letoni, ucraineni, să priceapă. Ce contează însă că nu glăsuiește pe limba comună tuturor de aici… Graiul ăsta muzical pe care îl susură buzele fragede dezvelind dinții albi ca perlele, le place mult mai mult. Și încearcă și ei să învețe câte un cuvânt de pe Google Translate pe care i-l spun a doua zi, numai ca să-i provoace bucurie:

-Bună! Esti fumosa. Ce mai feți?

Iar Dana râde de se prăpădește cu glasul ei cristalin răsunând ciudat în hala mare, cu zgomote numai de mașini hârâitoare…

Toți o plac, dar bulgarul Dimitri Stoianov o iubește. S-a îndrăgostit fulgerător, de când a văzut-o întâia dată. El, ca și team-leader are sarcini numai de supraveghere, pentru că a parcurs de mult toate treptele muncii de jos. Însă o ajută mereu pe furiș ca să iasă și ea bine cu norma. Se ferește degeaba, pentru că și colegele o ajută. Tot pe furiș, bineînțeles.

Numai în sala de mese este tristă Dana. Atunci ea sună pe mama ei și o roagă să i-l dea pe Mihuț. Băiatul său are patru anișori și este în grija bunicii. Ca orice copil, are toane. Uneori vrea să vorbească cu mami la telefon, dar alteori refuză.

-Dragul meu, iubirea mea… o auzi pe Dana strigând tare, nu vrei să vorbeești cu mami tău? Hai! spune-i ceva lui mami! și glasul îl are înecat, iar lacrimile până la bărbie. Cei de pe la mesele învecinate își molfăie încet mâncarea, jenându-se ca să mai ducă la gură alt dumicat. Suferă Dana, sunt triști cu toții.

-Lasă-l dragă! O liniștește mama ei la telefon. Așa sunt copiii. Mai încolo mă întreabă de tine, așa cum face mereu…

-Da? Se luminează chipul ei din nou. Întreabă de mine? Și ce zice?

-Ei! Prostii de-ale lui…Nu mai știu să-ți spun acum, dar vorbește de tine.

-Așadar nu m-a uitat? Nu este supărat pe mine?

-Ce ai fetițo? Te prostiși? O scutură mama sa. Păi nu vorbirăți ieri? Cheltui o grămadă de bani pe telefoanele astea, degeaba. Suntem bine, noi aici. Tu ai grijă de tine acolo. Și să fii cuminte, auzi?

-Sunt cuminte mamă! spune fata cu glas mai încet. Când n-am fost eu cuminte?

*

Și chiar așa…

A fost mereu cuminte. Numai că s-a măritat mult prea devreme, după terminarea liceului, cu un băiat la fel de necopt. Pe copil l-au zămislit poate chiar în noaptea nunții, pentru că prea a apărut imediat. Ea era ca un spârnel de sprintenă și muncitoare. Cu o energie inepuizabilă le făcea pe toate cu drag și zel. Până într-o zi, când a găsit o somație de la bancă. Cu patima „păcănelelor”, el cheltuia toți banii și ca să-și acopere vina, se împrumutase fără știrea ei la o bancă și măsluindu-i semnătura, pusese gaj apartamentul. Și juca în continuare la pariuri sportive, la loto, de oriunde spera că o să-și întoarcă norocul, pentru a pune banii la loc.

Așa spunea și așa credea… Nu era un om rău, ci doar imatur și poate bolnav.

Dana a băgat divorț chiar de a doua zi. A mers apoi la bancă unde a negociat un nou termen de rambursare. Iar la urmă a discutat cu mătușa „din străinătate” care îi mai ajuta uneori și cu bani și astfel a ajuns la muncă în Scoția, de unde acum trimitea lunar o sumă cât să acopere și rata, dar și nevoile familiei.

Dimitri Stoianov aflase că are copil, dar amănuntul ăsta nu-i diminua sentimentele pe care le nutrea față de ea.

Nu era un bărbat urât, Dimitri. Înalt, bine legat, isteț, dar prea serios. Poate că era așa tocmai din cauza ei, că o visa noaptea de dragă ce îi era.

După lungi insistențe, a reușit să obțină de la ea aprobare pentru o invitație la un local. La despărțire i-a furișat un sărut și asta a ținut-o supărată multe zile.

Însă apoi, puțin câte puțin, i s-a strecurat în viață, acceptându-l ca prieten. Dar pe Dana asta o făcea ca să se jeneze în discuțiile cu mama sa. Cum să-i spună că are un prieten aici, și bulgar încă?

Așa că atunci când el a plusat că ar fi bine să locuiască împreună, ca să nu mai stea nici ea pe capul mătușii sale și să aibă și el un suflet cald alături, în casa pe care o avea închiriată, ea i-a zis răspicat, cu romgleza ei de baltă:

-Să nu te aștepți ca eu să-ți calc vreodată pragul casei, până n-au să mă cunoască și să mă accepte părinții tăi, așa cum sunt eu, cu copil.

Dar asta nu l-a descurajat pe Stoianov. Dimpotrivă, era chiar peste așteptările sale. S-a făcut luntre și punte și a obținut câte un concediu scurt la amândoi, exact cu scopul de a o prezenta părinților pe viitoarea lui soție.

-Le-ai zis că am mai fost măritată? îl întreba ea pe Dimitri neîncrezătoare, văzând căldura cu care o priveau părinții lui. Dar că am un copil?

-Stai fără grijă. Știu tot, dar te plac. Au spus că să venim și cu copilul data viitoare…

*

Însă până atunci, era vremea ca să meargă și în România. La mama ei și la Mihuț.

Planificaseră pentru perioada începutului de august, cu bilet de întoarcere, pe 13.

-Nu găseai și tu altă dată? glumise Dana.

-Păi ai văzut, atunci era mai ieftin, se scuzase el.

Totul a fost minunat. Mihuț s-a apropiat cu ușurință de Stoianov, care se prostea în fel și chip pentru a se face simpatic băiatului. Veniseră ce e drept și cu o mulțime de daruri, din care foarte multe jucării.

Dana a ținut să-i prezinte și niște prietene de ale ei, cu care copilărise și au ieșit astfel în centrul orașului.

-Veniți și voi la Demonstrația de pe 10?… Că doar sunteți din Diaspora, nu? a întrebat-o Raluca.

-Ce demonstrație?

Dana nu avea facebook și nu știuse nimic.

-Cum măi, n-ați aflat? Se miră și Andra. Dacă te întreb cine este prim-ministru acum la noi, știi?

-Nu Andra, nu știu. Nu am timp și nici posibilitatea de a afla știrile…

-Zici tu! o contrazise Raluca. Ia să vedem…Îmi dai voie să-i pun o întrebare prietenului tău?

Și până ca să obțină acordul, se întoarse spre Dimitri și îl întrebă într-o engleză mai bună decât cea a Danei dacă știe cine e premier la ei, în Bulgaria.

-Boiko Borisov! A răspuns Dimitri fără să clipească.

-Vezi? a exclamat Raluca.

-Quod erat demonstrandum! zise și Andra sentențios.

-Adică?

-Adică dacă vrei, se poate. El de ce știe?

-Nu locuim împreună încă…roși Dana. Nu știu cum și de unde își are el știrile. După douăsprezece ore de muncă, eu vin acasă la mătușa și încerc să mă fac utilă, ca să nu-i vină greu cu mine pe cap. Spăl, gătesc…îl ajut la teme pe Radu, verișorul meu. Televizorul este pe programele lor, englezești, iar eu oricum stau mai mult în camera mea, cu poza lui Mihuț în brațe.

-Hai măi, ce te-ai întristat… Tu nu mai știi de glumă? Parcă erai mai nostimă odată, ce moartea. Și Andra îi puse un deget pe nas în semn de claxon, așa cum se jucau odinioară.

Fetele își recăpătară vioiciunea și râseră toate, înveselindu-l și pe Dimitri, care în afară de întrebarea primită direct, asistase la discuție pasiv, fără ca să priceapă nimic.

-Despre ce ați vorbit? De ce erai supărată? i-a zis el pe drum.

-Nu eram supărată, s-a străduit ea să-i explice. La noi în țară situația nu e bună. Guvernanții sunt corupți și se dau legi în interesul lor și împotriva poporului. Iar pentru poimâine este organizată o mare demonstrație, la care sunt anunțați români din toate colțurile lumii.

-Nu vrei să mergem și noi? o întrebă Stoianov oprindu-se în loc

-Ai vrea tu ca să mergi cu mine? Dar îl luăm și pe Mihuț cu noi. Nu vreau să mai stau o zi întreagă fără el. Acum, după două ore, deja simt că nu mai pot…

Dimitri participase și el la niște mitinguri când era student. Au scandat niște lozinci, au expus afișe cu sloganuri… cam despre asta era vorba.

-Bine. Sigur, cum vrei tu, a încuviințat el ca un veritabil tată.

A doua zi, Dana le-a înștiințat pe fete de hotărârea luată și au fixat întâlnirea de la gară.

Mama ei a admonestat-o, dar ce e drept cu jumătate de gură. Avea alături pe bărbatul ăsta spătos, care s-o protejeze de acum. Îl plăcuse din capul locului și auzind că o însoțește pe fiică-sa, era mai liniștită puțin.

-Dar copilul de ce să-l iei? Lasă-l acasă baremi pe el…

-Nu pot mama ca să-l las… mai e un pic și trebuie să ne întoarcem la muncă. Cât ne ducem, cât stăm acolo, până revenim se face o zi întreagă. Să stau tot fără el? Și în fond e ca o plimbare la București. Nu ai de ce-ți face griji. O demonstrație pașnică, cu intelectuali, cu oameni din afară, descuiați la minte. Merg și Andra cu Raluca…o să fie bine.

*

Acolo…lume puhoi.

Se scandau lozinci diverse. Fetele își făceau poze, cântau, răcneau lozinci la unison cu toată lumea. Se amuzau strigând și ele o vorbă rușinoasă, străină până atunci limbajului lor: Muie P.S.D.!, Muie P.S.D.!…

-Ce strigați? era Dimitri curios. Fetele nu i-au explicat, nu prea știau cum.

În hohotele lor, a început atunci și el să strige cu glas tare și peltic aceste vorbe, fără ca să le știe sensul.

Un tânăr mai tuciuriu a fost atras de prezența acestui mic grup… Le intra în cadrul pozelor, le întreba pe fete de vorbă…

Acestea se simțeau puțin agasate, dar nu ajunseseră încă să conștientizeze că sunt deranjate. Erau prea prinse în acest vârtej de senzații pe care ți-l dă o manifestație.

Mult mai pe fază era Dimitri, care ca unic băiat se simțea responsabil cu paza și protecția fetelor. Luase în calcul diverse scenarii și deși nu se temea de o confruntare directă, băgase de seamă că țiganul aparținea de un grup mult mai mare, la care mergea din când în când.

„La o adică, am să apelez la oamenii de ordine” își zise Dimitri. Sunt destui aici ca să nu-mi fac atâtea griji. Și încercă să nu se mai lase pradă temerilor.

-Prietenul vostru nu este român, nu-i așa? fu întrebată Raluca.

-Nu! Și ce-i cu asta? Nu are voie? se rățoi fata cutezătoare.

-N-am zis nimic… Am întrebat și eu. Bătu țiganul în retragere. Și eu sunt un fel de străin… Vin din Anglia! Îi anunță el, neîntrebat ca și până atunci.

-Să-ți fie de bine! I-o reteză Raluca.

Văzând că i se înfundă conversația cu fetele, se mută la Dimitri.

-You speak English?

-Da! Îi răspunse Dimitri pe românește ca și în limba lui natală.

Celălalt nu se lăsă și continuă:

-What is your name?

Dimitri își cumpăni puțin răspunsul. În fond de ce nu i-ar spune totuși?

-Stoianov. Dimitri Stoianov.

-My name is Johnny Duculete. Se prezentă el cu mâna întinsă, obținând de la Andra un râs pufnit, fără control.

Dimitri a întins la rândul lui brațul dar nu a mai apucat să ajungă până la cel care își spunea Johnny. O mișcare din lateral a oamenilor, a venit ca un val spre ei, în țipete speriate. Îl avea pe Mihuț pe după gât, așa că l-a apucat cu amândouă mâinile de picioare, ca să-l țină bine.

Raluca fiind mai aproape de acel flanc, deja s-a și dezechilibrat, a căzut pe jos zdrelindu-se în podul palmei.

-Hai de aici! o trase unul în sus.

-Ce e? Ce s-a întâmplat?

Nimeni nu știa ca să le spună. Busculada s-a produs deodată. S-au tras cartușe cu gaz iritant, au explodat grenade, parcă era un teatru de război acum.

-Huo! Huuooo! Țipau oamenii întărâtați. Îl apărați pe Dragnea băăăă! Lașilor ce sunteți.

Dana preluă un strigăt de undeva și rosti și ea sacadat:

-Fără vio-len-ță! Fără vio-len-ță!

Primi răspuns imediat printr-un spray descărcat în față. Usturimea o făcu să pună  genunchii jos și să dea cu mâna peste ochi. Mai rău era. Simțea că leșină, o ardea fața și gâtul nu mai primea aer…Timpanele îi bubuiau și inima la fel.

Copilul speriat începu să țipe, zbătându-se ca să ajungă lângă ea:

-Mami! Mami! Îhîîîî!

Auzindu-i glasul prin tot vacarmul acela, Dana făcu un efort supraomenesc și se smulse din ghearele leșinului care o cuprindea. Așa, în semiconștiență, ea îl luă în brațele sale ca să-l protejeze, deși nu știa pe ce lume se află.

Astfel că nu-l mai auzi, sau nu-l înțelese pe Dimitri, care îi spunea în engleză să-i lase lui băiatul.

În acea nebunie, se mișcau precum lanul de grâu bătut de vânt. Alergau pe o direcție și se trezeau că și de acolo fugeau oameni. Grenadele veneau de sus și picau între ei, zăpăcindu-i cu fum și gaz.

Zgomotul era infernal, dar se mai auzeau voci care strigau: Nu plecăm! Nu plecăm! Erau mii, dar erau oameni pașnici și nu veniseră aici ca să se lupte.

Jandarmii au trecut în formație de luptă prin ei, lovind cu bastoanele în oricine le sta în cale. Iar în cale erau considerați și cei de pe jos, de care se puteau împiedica. Pe aceștia îi loveau cu picioarele.

Dimitri s-a trezit dintr-o dată desprins de fete. Primise un baston în cap și alți doi l-au împins cu scuturile astfel încât a căzut hăt, mai încolo. A încercat să se ridice și imediat a mai primit doi pumni, unul în ochi și altul după ureche. Cu gândul să nu se piardă de fete, el se zbătea într-una ca să se scoale de jos.

-Don`t hit me! I am a foreigner! striga el din poziția aceea ciucită care le permitea acum să îl lovească regulamentar, pe spinare.

-Ia ia-l bă pe ăsta și bagă-l la dubă! Spuse unul care părea mai șef. Să vedem ce e cu el.

Îl ridicară cu mâna îndoită la spate, și-l azvârliră într-un microbuz cu însemnele Jandarmeriei.

Dimitri era disperat. Nu știa aici pe nimeni altcineva în afara fetelor. Toți erau extrem de brutali, cum nu mai văzuse niciodată.

Dar ele unde sunt oare acum? Ce-o face Dana? Dar Mihuț? 

În câteva minute, ușa mașinii se deschise din nou și mai  fu aruncat unul, dezbrăcat până la brâu, care veni de-a-n-boulea peste el. Acela nu-și pierdu însă cumpătul și bătu cu o cheie în plasa de sârmă, către șofer.

-Nea Dudu! Nea Dudu!

-Ce e bă! Care ești?

-Sunt Mârza bre! Ce dracu! Ăștia mă luară și pe mine.

-Mucles bă! Taci în p..da mă-tii!

Apoi deschise ușa din afară și-l eliberă spunându-i printre dinți:

-Marș de-acilea! Ce mai cauți acu p-aici? Gata! S-a terminat pentru voi. Dă-i drumul acasă să nu te mai prind, auzi?

Mârza făcu un semn către Stoianov, dar Dudu zise:

-N-ai tu treabă. Ăsta e străin. Hai! Roiu!

Lui Dimitri, care într-adevăr nu înțelesese discuția, îi încolți speranța că va fi eliberat și el în curând.

Probabil că se așteaptă ca să vină cineva care să traducă ce spun, un translator, își zicea el.

*

Dana plângea, Mihuț plângea. Nu mai erau decât ei pe jos. Sau așa credea ea. Ceilalți încercaseră să fugă din Piața Victoriei, dar pe străzile lăturalnice erau bumbăciți în continuare de jandarmi.

Raluca reușise să intre într-un magazin, însă pe Andra o îmbrânciseră mai încolo, unde fusese bătută cu bestialitate.

-Nu mai da mă, în fată! Ho! A strigat un glas.

Parcă treziți din vis, cele două bestii în uniforme, se ridicară și o luară la fugă înspre alte grupuri din față.

Amețită, Andra nu știa încotro să o apuce. Își tot trecea limba peste buzele arse, cu gust de sânge. Niște oameni în vârstă se aplecară ca să o întrebe de unde este:

-Din Slatina. Răspunse ea.

-Aoleu, draga mamii, ești doar un copil. Ce-ai căutat tu aici?

-Aici nu este la mine? Nu e tot țara mea? Cine să o apere de nelegiuiri, nu noi, cetățenii ei? Ați văzut ce s-a întâmplat? Ați văzut?

-Lasă acum, lasă…interveni bărbatul împăciuitor, nesuportând să privească ochii de cărbune aprins ai fetei. Noi stăm aici aproape, la două blocuri distanță. Hai să-ți facă Marcela un ceai. Cât ți-l face, te speli bine pe față, iar eu am să dau niște telefoane ca să mă interesez de tren. De-acord?

Andra se gândi un pic… Nu avea cum să se mai găsească cu tovarășii ei, așa că acceptă.

*

-Ia spune mă, teroristule de unde p..da mă-tii vii? Spuse unul dintre cei trei jandarmi care se urcaseră în dubă, flancându-l pe Dimitri. Și îi arse o palmă zdravănă după ceafă care îl proiectă în față, în brațele celui de-al treilea.

-Stați așa! Stați așa! Zise acela. Scoase o batistă cu care îl șterse pe față, îi îndreptă hainele , ba chiar îi drese și cărarea părului după ce în prealabil își scuipase în palmă.

Gestul acesta obținu un râs batjocoritor al celor de pe margini.

Dar scoțând un telefon din buzunar, jandarmul din fața tânărului mimă profesionalismul și se făcu că filmează interogatoriul:

-Vă rugăm să ne spuneți cine sunteți și ce căutați aici. Cine v-a trimis și câți bani ați primit.

Dimitri se străduise să mai învețe, de dragul Danei câteva cuvinte și expresii românești.

Însă acum, așa șocat cum era, nu înțelegea nimic.

-I am a Bulgarian citizen and I was abused innocent.

Jandarmul închise filmarea și îi dete un ghiont scurt în plexul solar.

Până își recăpătă Dimitri iar suflul, șterse tacticos acel început și apoi reluă imperturbabil, ca și cum nu se întâmplase nimic:

-Vă rugăm să ne spuneți cine sunteți și ce căutați aici. Cine v-a trimis și câți bani ați primit.

-I said, I am a Bulgarian citizen. I come from Scotland.

Iritat, acela închise iar filmarea și zise:

-Vouă nu vi se pare că ăsta ne ia de proști? Se duc ai dreacului un an, doi prin alte țări și apoi vin cu aere dă dăștepți. Bă te hotărăști odată să ne spui cine ești? Tu crezi că stăm toată noaptea aici cu tine să ne pierdem vremea? Ia arată-ne actul de identitate! Hai! Pepăr! Nu te mai da așa dăștept, că am mai fost și noi pă la școală.

Mai mult din gesticulație, Stoianov înțelese că i se cere ca să se legitimeze. Își luase pașaportul cu el, slavă Domnului. Du-se mâna la buzunarul de la piept și dintr-o dată îngălbeni.

Buzunarul se desprinsese într-o parte și actele sale, pașaportul și permisul de conducere se pierduseră.

-I lost them!

-Ă? Ce mă?

-I lost them!

-Ia mai dă-l mă dracului. Ăsta e de dus la zdup. N-are acte, e dubios, e din Diaspora…Ăsta e huliganul lor, care a dat în jandarmi.

-Așa mă? Ai dat în jandarmi?

Și se porniră să-l lovească metodic, cu știința de a aplica lovituri în spațiu strâmt.

Dimitri încasă docil lovitură după lovitură dar apoi înțelese că până aici i-a fost. Nu avea de-a face cu niște oameni ai legii, ci cu niște torționari așa cum și la ei fuseseră și poate mai erau. Se repezi urlând și începu ca să se bată pentru viața lui. Era voinic, dar nu avea nicio șansă cu aceia, care erau specializați tocmai în astfel de lupte.

Mai utile au fost însă urletele sale neomenești, de disperare. Ele atraseră un grup de demonstranți care se încăpățânaseră să nu plece din Piață, în pofida tuturor loviturilor primite.

-Alo! Alo! Ce-i acolo? Îl omoară măi! Săriți!

Oamenii băteau cu pumnii în caroserie și strigau:

-Înregistrăm să știți! Totul înregistrăm. N-o să ne omorâți pe toți.

-Huoooo! Pe cine bateți băăă?

Se adunau tot mai mulți și gălăgia lor se făcea acum amenințătoare.

Jandarmii reușiseră să-l imobilizeze pe tânăr, dar cu toate că-i umpluseră gura cu o mănușă, acesta tot gemea cu putere, înțelegând că scăparea lui atârnă numai de oamenii de afară.

Unul apelă un comandant și ceru instrucțiuni.

-Descrie! zise acela.

-Mașina D11. Un protestant fără acte, poate străin…Împrejur mulți oameni care amenință că înregistrează.

Pauză. Apoi sec:

-Dați-i drumul de-acolo, imediat!

-Cu ăsta?

-Am zis să plecați. Eliberați-l!

S-a deschis una dintre ușile mașinii, iar Stoianov a fost îmbrâncit în afară. Ar fi căzut drept în cap dacă nu s-ar fi nimerit acolo cineva peste care a căzut, făcându-l și pe acela mototol.

Mașina a demarat în trombă, îndepărtându-se imediat.

-I-ai luat numărul mă?

-Luat!

-Și eu am filmare!

-Să mergem fraților mâine la Parchet, să depunem plângere!

-Ia uite-l săracu pe-ăsta…L-au desfigurat!

-Dacă nu eram noi…

-De unde ești frățioare? Din Diaspora?

Dimitri cunoștea acest cuvânt.

-Yes. I am. I am a Bulgarian citizen. I come from Scotland.

Când vorbea, își dădu seama că ceva nu e în regulă. Sunetele ieșeau diferit, șuierate. Descoperi astfel că îi spărseseră un dinte din față. Poate de la pumni, poate de la acea mănușă cu întărire de plastic dur, nu mai conta. Chiar că era desfigurat.

Se apropie atunci de el acel tânăr țigan, Johnny Duculete.

-Băi Stoichkov, băi…Da ți-ai luat-o, nu glumă. Am văzut că ăla micu, ți-a rupt buzunarul când l-ai dat jos și ți-au scăpat actele. După aia n-am mai văzut nici eu nimic, că mă orbiseră și pe mine. Căzusem jos și m-au călcat oamenii în picioare, dar altfel pe mine nu m-au lovit. Când mi-am revenit, actele erau, dar voi nu. Le-am luat cu mine că vă cunoșteam N-aveam încredere să le las pe mâna altora… Doar noi suntem Diaspora, spuse el mândru.

-Adică în noi nu mai ai încredere Johnny? Fire-ai tu al dracului.. Îl înghiontiră prietenește amicii lui.

-Ei! Ba da… Hai că ați înțeles voi ce am zis.

Stoianov însă nu mai pricepea nimic. Era năuc. În afară de gluma cu fotbalistul celebru, celelalte vorbe, adresate pe românește i-au trecut neînțelese pe lângă urechile însângerate. Îl vedea dinaintea ochilor pe acel om, de care se gândise cândva ca să se apere cu forțele de ordine, că îi întinde actele sale pierdute și asta chiar punea capac la toate.

A simțit din nou usturimea aceea de la gaze pentru că niște lacrimi, tocmai atunci, i se adunau la comisura ochilor.

*

La un moment dat, Dana își impuse ca să-și vină în fire. Greșise că venise cu copilul aici, dar acum trebuia să se adune, să se reculeagă și să meargă acasă. Să ajungă cât mai repede și în siguranță cu băiatul acasă. Colegele vor veni și ele, care cum…Dar Dimitri?

Era un om bun. Un om care o iubea și care îi garanta protecție pentru viitorul ei și al copilului.

Iar ea să-l abandoneze? Un om străin într-o lume nebună? Și totuși unde să-l caute? Și cum?

Cu întrebările acestea învârtindu-i-se în cap, nu îndrăznea să se îndepărteze prea mult de locul unde au stat până să înceapă sarabanda.

Se deplasa totuși dintr-un loc în altul cu Mihuț în brațe, adormit cu capul pe umărul ei. Se înnoptase, iar fumul și gazele  făcuseră un fel de nor și mai întunecos.

Cu speranțele epuizate, își târșâia pașii de colo-colo prin Piața Victoriei, printre alți oameni debusolați, dar care se încurajau unii pe alții:

-Nu plecăm fraților. Murim cu ei de gât. Acum ori niciodată. Am scăpat de la Revoluție, din Piața Universității…Poate mi-o fi scris să mor aici, în Piața Victoriei!

Ce trist…a Victoriei. Ne-a spulberat, ne-a căsăpit premierul acesta căruia încă nu-i știu numele…Veorica și mai nu-știu-cum, își zicea ea.

Deodată îl văzu pe Dimitri, rupt și jerpelit, căutând și el, la fel de fără speranță.

-Doamne, el este…Dimitri! Dimitri!

Țipetele ei îl treziră pe Mihuț care speriat încă de scenele de dinainte, se puse iar pe plâns.

-Taci cu mami! Taci cu mami! Nu-i nimic…Uite-l pe Dimitri!

Iar flăcăul bulgar le râdea știrb, cotonogit ca vai de el, dar bucuros nevoie-mare că i-a regăsit.

*

În avion, pe drumul de întoarcere…

Rabzi mai greu tristețea unui om vesel. Dimitri se gândi ca să facă o glumă și întrebă:

-Unde să ne petrecem concediul data viitoare?

-Acasă! îi răspunse Dana, scurt.

-Unde? o întrebă el, de data asta speriat.

-Acasă! De ce te miri… Acasă este oriunde sunt oamenii mei dragi, acolo unde vei fi tu și unde va fi Mihuț.

 

 

 

 

 

 


 

 

 

 

Salutul

Suntem în anul 2076, undeva în Germania…

Domnul Carol Brauer este unul dintre cei mai în vârstă cetățeni ai Magdeburg-ului. Se bucură de mult respect și chiar afecțiune din partea oamenilor.

Astfel că văzându-l pășind agale pe trotuarul din fața casei sale, Stolz îi ieși repede înainte și-i spuse:

– Muie P.S.D., domnule Brauer. Ce mă bucur să vă văd. Chiar îi și ziceam soției mele: Sper că n-o fi bolnav domnul Brauer, de nu l-am mai văzut…

-Muie P.S.D., Stolz. Stai fără grijă, nu am fost bolnav. După cum vezi, sunt bine sănătos. Chiar acum mă duc să mă înscriu pentru maratonul de sâmbătă.

Și îl apucă râsul de propria glumă. Numai că asta îi dereglă puțin respirația și sfârși într-un puseu de tuse. Stolz îl bătu ușurel pe spatele șubred, îngrijorat. Din casă ieși atunci ținând în mână un pahar cu apă, micuța Annalise. I-l înmână bătrânului, iar acesta sorbi câteva înghițituri degrabă. Tremurul mâinilor și zgâlțâitul accesului de tuse, au făcut ca mai multă apă să i se verse peste pieptul hainei. După ce își mai reveni, el își petrecu de mai multe ori dosul palmei peste mustața colilie, iar apoi mângâind fetița peste creștetul bălai, îi mulțumi. Nu mai avea chef de glumă, așa că își luă rămas bun și de la Stolz.

-Eeee. Hai că mă duc la farmacie, Stolz. Că până ajung eu, li se termină oamenilor programul de lucru. Muie P.S.D.

-Muie P.S.D. domnule Brauer. Dacă îmi permiteți, am să mai trimit copila pe la dumneavoastră, ca să se intereseze de starea dumneavoastră.

Carol Brauer nu-i mai răspunse însă, ca să nu-și afecteze iarăși gâtul. Aprobă prin clătinarea capului în sens afirmativ, iar apoi își văzu de drumul său, călcând încet și cu pași mici. Părea că și-i numără, așa cum sta de încordat și încovoiat  înainte.

După ce mai privi puțin la silueta bătrânului care se îndepărta, Stolz își petrecu fetița pe după umeri, ca să intre amândoi în casă.

-Tati, ce înseamnă ,,muie pesede”? îl întrebă deodată Annalise.

Stolz rămase o vreme cu mâna pe clanță, în fața ușii încă închise. Îi displăcea profund să nu aibă un răspuns clar, dar cu toate acestea nu știa. Toată lumea folosea acest salut, de foarte multă vreme.

-Un salut, zise el în speranța că Annalise va fi mulțumită. Se zice Muie P.S.D., cu accent pe ultima consoană.

-Și ce înseamnă? insistă fetița.

-Asta nu știu sigur…recunoscu el până la urmă. Cred că e o urare de sănătate.

A doua zi, când învățătoarea intră în clasă,  Annalise așteptă până se făcu un pic de liniște apoi rosti răspicat:

-Muie P.S.D.!

Roșie până la vârful urechilor, învățătoarea Amalia Chirițescu, ai cărei părinți erau stabiliți în Germania de multă vreme și deci o născuseră aici, îi răspunse cu jumătate de glas, neîndrăznind să privească albastrul curat al ochilor copilei:

-Muie P.S.D., draga mea.

 

 

 

 

Mopul lui Tanti Geta

Aud pe toate știrile întrebarea : „De ce s-a întâmplat nebunia de aseară”?

Iată că azi demonstrația a mers înainte și totuși nicio violență. Jandarmeria a stat cuminte, în banca ei. Nu tunuri de apă, nu gazare, nu șrapnele…

Răspunsul eu l-am aflat telefonic dintr-o discuție pe care am avut-o cu Tanti Geta. Pe dânsa nimeni nu a întrebat-o, cu toate că așa cum mi-a dezvăluit mie, ar fi răspuns cinstit pentru că e om cu frică de Dumnezeu…

Cine e Tanti Geta? Este femeia de serviciu de la Guvern. A obținut postul prin concurs și prin șpagă, așa cum se face. Asta poate nu aveam voie să spun, dar știu că nu-mi citește nimeni blogul așa că sper să nu-i fac un deserviciu, cu atât mai mult că suntem  prieteni. Oricum la anchetele care urmează a se face, i se va stabili precis vinovăția și își va pierde locul de muncă, poate chiar să i se facă și dosar penal. Mai ales că au fost acuzați oameni nevinovați, prefectul capitalei, ministra de interne…

Nimeni n-a dat ordin de evacuare a pieței, ordinul în dispozitiv a fost doar de apărare și de protejare a mopului.

Ea însăși mi-a relatat așa: „ Trebuia când am încuiat clădirea, că se terminase programul, să duc uneltele la loc, să ies și să încui ușa. Lumea din clădire plecase mai devreme pentru că era vineri și apoi oricum nu făcuseră nimic că se uitaseră toată ziua pe geam la oamenii care se strângeau în Piață. Am putut să-mi fac și eu treaba mai devreme și-așa că nu am nicio scuză pentru ce s-a întâmplat”…

„Dar până la urmă ce-ați făcut”? Am întrebat-o eu.

„Mi-am uitat mopul sprijinit de ușă. Ușa este din geam, se vede prin el și mopul meu era nou. Un mop foarte scump așa cum mi-au spus șefii…Ai grijă de el Geto, ca de ochii din cap, că a costat o căruță de bani, așa mi-au spus. Ei! Dar eu l-am uitat, uita-m-ar moartea. Cred că ăștia l-au văzut și au vrut să mi-l ia. Șeful jandarmeriei nu poate să recunoască la televizor, dar asta e. Om de foarte mult bun simț, a zis doar că s-au forțat gardurile spre intrarea la Guvern. De ce? Că nu mai era nimeni acolo…Și-atunci eu mi-am adus aminte numaidecât: mopul meu!!! M-am dus la prima oră a dimineții și l-am luat de acolo și iată: azi dacă nu au mai avut ce apăra, jandarmii nu au mai fost violenți”.

Ne doare pe toți

Mă gândesc azi la oamenii care sunt acolo unde eu am doar gândurile și inima. Și le mulțumesc și sper să mă reprezinte. Mă simt onorat și îi numesc ambasadorii mei. Așa cum mă simt reprezentat și de cei care nu au plecat de la locul lor de muncă, pentru că nu au putut. NU AU PUTUT!  Dar contează că și-ar fi dorit. Contează că încă se simt români. Nu s-au dezis de patria și de neamul lor și n-au uitat cuvântul DOR, cu toate că nu îl au în traducerea limbii ce o folosesc pe unde se află.  S-au dezis numai de o clică de fripturiști care nu se dau duși de pe scaunele lor înalte.  Mă gândesc și la „oamenii de bine”, care înțeleg mereu un pic prea târziu și le trece mult prea repede.  Care au ieșit cu flori și i-au pupat pe mineri. Care au votat cu conștiinciozitate ciuma roșie… Au fost convinși că fac bine. Și nu-i puteai blama prea tare. Odată pentru că nu-i puteai nici tu indica alternativa de ALB, sau altceva… Toți candidații păreau o apă și-un pământ. Iar în al doilea rând, „oamenii de bine” sunt de-ai noștri, dintre noi. Ne întâlneam pe drumul spre școala unde era amplasată cabina de vot… -Bună ziua! -Bună ziua! Zâmbet cordial…Tanti Nina, vecina care face gogoși și le împarte pe scară…Nea Mircea care a venit de ți-a pus altă priză când s-a ars…Oameni cumsecade în fond, dar manipulabili. Care se uită constant la emisiunile Antenei 3 și care îți reproduc de acolo idei și informații ca și cum le-ar aparține. -Cum e Nea Mircea cu P.S.D.-ul dumitale? Făcură treabă? -Îi dau dr…lui pe toți domne, nu mai votez cu nimeni! făcea el supărat. La alegerile următoare, mă întâlneam din nou cu Nea Mircea și cu Tanti Nina…Gătiți, la primele ore ale dimineții….-Bună ziua! -Bună ziua! Știam către cine merg voturile lor. Nu mai sunt acasă. Oare iese acum Tanti Nina cu flori la demonstranții care au venit de la atâția kilometri să spună și să strige că e prea mult…că e prea de tot și NE DOARE de țară? 

-Și pe mine mă doare! O să spună Dragnea.

Îl cred. Dar pe noi ne doare în suflet, iar pe el în cot…de aceiași țară, care pe noi nu ne-a mai încăput.