Băiatu lu tata

Cel mai mult mă enervează să-mi spun vârsta, trei ani și șapte luni. Nu că nu o știu, dar nu-mi sună bine, mă face să par mic. Mama e cea care ține morțiș la exactități din astea. Tata în schimb, zice un pic mai frumos: „A plecat pe patru ani!”și zâmbește mândru către mine. Are și de ce să fie mândru, sunt frumos ca el. Toată lumea spune asta, chiar și mama recunoaște. Am același vârtej de păr la tâmpla dreaptă și fac gropiță într-un obraz, atunci când zâmbesc. De fapt eu făceam la amândoi obrajii, dar am învățat în oglindă să zâmbesc numai într-o parte, șmecherește, așa ca el. Mai are și o cută frumoasă între sprâncene, atunci când se încruntă, dar aia nu îmi reușește.

Îmi plăcea când mă ridicau amândoi și mă dădeau uța, eu atârnat de mâinile lor. Mă cam durea un pic pe la încheieturi, acolo de unde mă strângeau ei cu putere, dar niciodată nu ziceam „gata”, tot mai voiam. Prima care se oprea era întotdeauna mama, care se văita că nu mai poate. Nu ne-am mai jucat de mult așa frumos. Ea de la o vreme se tot plânge astfel, spunând că nu mai poate. Și nu numai că zice, dar chiar plânge des. Parcă e la întrecere cu surioara mea.

A, da! Am uitat să spun că am și o surioară. Cred că din vina ei sunt supărați părinții mei. Când au adus-o acasă părea că e sărbătoare mare, aveam baloane peste tot prin camere și ei, părinții, îmi spuneau că ce frumos o să fie de acum înainte, că suntem amândoi ai lor și ne vor iubi la fel de mult pe fiecare dintre noi. Îmi cereau să fiu și eu bucuros. Am vrut, dar nu prea aveam de ce. Unu la mână, eu aș fi vrut să îmi aducă un frățior, nu o surioară. Doi la mână, e urâtă. Nu știu de ce zic toți că ar fi frumoasă, ori nu văd ei bine, ori mint de îngheață apele. E știrbă și când plânge, se înroșește la față și pielea toată i se încrețește, mai rău ca la babe.

Noroc cu tata că mă scoate afară, la plimbare. „Să lăsăm orăcăitoarele acasă!” îmi face el cu ochiul, când mă pune pe umerii săi. De acolo, de sus, că tata e foarte înalt, se vede minunat. Văd și că suntem priviți cu admirație, mai ales de către mămici tinere. De la un timp, tata îmi spune tot mai des că eu sunt al lui și asta mă bucură foarte mult.

Am observat că mama n-a fost așa de corectă. Îmi zicea că o să ne iubească pe amândoi copiii la fel de mult, dar acum stă numai cu surioara mea în brațe. Pe ea nu se supără nici măcar când face treaba mare. Și pe mine ce m-a mai certat atunci când m-am scăpat și mi-am udat pantalonașii. „Ești băiat mare!” mi-a repetat cred că de sute de ori, tot timpul ăla cât m-a spălat și primenit. Atunci se găsise și ea să facă o astfel de constatare, altfel nu mi-a mai zis, cred, niciodată.

Iar acum l-a alungat pe tata de acasă și tot ea plânge. El săracul, mai vine pe la mine, să mă ia și să ne jucăm, dar ea țipă într-una la el. Îl trimite la curve, așa îi strigă: „Du-te la curvele tale!” Păi de ce, dacă a venit să se joace cu mine?

Într-una din zile am ieșit totuși cu tata la plimbare, a fost foarte frumos. M-a dus peste tot, mi-a luat înghețată și jucării, iar pe urmă am mers să îmi prezinte pe cineva. De fapt pe doamna o cunoșteam, era o mămică cu care mai sta tata de vorbă și înainte, când ieșeam noi în parc. Și pe băiatul ei îl știam, că ne mai jucasem împreună.

Alta a fost noutatea. Că m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să-mi fie băiatul acesta frățior. Te cred și eu că mi-ar plăcea, că ne-am înțeles grozav. Iar doamna să-mi fie mămică. Ei, asta nu mi-a sunat bine deloc! N-am putut să răspund, am lăsat capul în jos. Doamna e frumoasă și miroase bine, a ceva cu flori, dar nu are mirosul cald al mamei. M-au podidit lacrimile și mi-a fost rușine. Eu n-am mai plâns niciodată de față cu tata, nici când am căzut de pe leagăn și m-am julit la genunchi și în podul palmei. Pentru că tata se încruntă și face cuta aceea din frunte, de bărbat.

Vreau și eu să fiu bărbat, dar acum nu prea pot. Odată pornit, plânsul mă scutură bine și abia într-un târziu reușesc să mă opresc.

Pe drum, tata m-a asigurat că nu s-a supărat pe mine.

Cu toate astea, nu a mai trecut de mult timp pe acasă, pe la noi. Îmi e foarte dor de el. Mama e tot ca înainte, ba chiar mai rău. Mă ceartă des, însă am văzut că de la o vreme, a început s-o mai certe și pe surioară. Bravo! Asta o face să-mi devină mai simpatică un pic. Mai ales că nu mai mi se pare atât de urâtă. Am văzut-o zâmbind o dată, când dormea, și avea gropiță în obrăjor la fel ca și mine. Și ca tata. Dar el nu știe.

Nu știe nici că am mai plâns o dată, foarte rău, când l-am auzit certându-se la telefon cu mama. I-am recunoscut glasul, cu toate că țipa, și pe el nu îl mai auzisem niciodată țipând. Se auzea cum strigă: „Să-mi dai băiatul, că e al meu!” și eu în loc să mă bucur, ca altădată, acum m-a durut. Mai ales că mama s-a pornit pe plâns după ce a închis telefonul și atunci n-am mai putut răbda să nu plâng și eu. Plângeam cu toții, mama, eu și surioara. Să ne fi văzut cineva, cred că ar fi râs de noi.

Dar în ziua aceea am înțeles în sfârșit, că mama și cu tata nu se certau din pricina surioarei mele, cum am crezut eu tot timpul ăsta, ci DIN VINA MEA!

Se certau pentru mine… Adevărul este că plâng foarte des de la un timp, dar cu mama nu contează, că plânge și ea.

Într-o dimineață m-a îmbrăcat frumos, cu hainele cele mai bune și am plecat cu toții de acasă. Știam că e ceva important, îmi spusese de cu o seară înainte. M-a ținut în brațe și m-a pupat foarte des, în timp ce îmi spunea ceva, a vorbit foarte mult cu mine, ca niciodată. Nu știu prea bine ce mi-a spus, că m-a luat somnul. Era așa de plăcut să mă țină în brațe, era cald și mă moleșisem de dragostea ei. Din tot ce mi-a zis, am reținut asta, că mă iubește. Oricum știam și eu atâta lucru, nu înțelegeam de ce îmi repetă acum, dintr-o dată, și încă de atâtea ori.

Ne-am dus într-o clădire foarte mare și am intrat într-o sală imensă. Erau o mulțime de oameni acolo și m-am bucurat să-l văd pe tata. L-am recunoscut, măcar că între atâția alți bărbați, tata nu mai era cel mai înalt. Ce dacă, precis că era oricum, cel mai puternic. Sta lângă un domn care îl ținea de vorbă și n-a putut să vină lângă mine. Dar mi-a zâmbit și mi-a făcut semn cu mâna, de departe.

Aș fi vrut să alerg eu spre el, dar mi-a fost rușine de toți domnii aceia străini și mai ales de mama. Am simțit că s-ar fi supărat. Ea ținea în brațe pe surioara mea, dar cu o mână mă ținea și pe mine. Tot timpul m-a strâns foarte tare, chiar mă durea, dar nu i-am zis. Așa cum o cunosc, îmi era frică să nu plângă pe acolo și să îl supere iar pe tata. Îmi plăcuse să-l văd că zâmbește așa de frumos la noi.

Cine știe, poate nenea acela de la masă, care stă în mijloc și lovește de masă cu un ciocan, poate face ceva și îi împacă. Toată lumea pare să îl știe de frică pe acela, cred că și tata, nu știu de ce. Au tăcut toți când a vorbit el și apoi s-au apucat să vorbească, după cum li se dădea voie de către acest nene. Pe mama a certat-o că vorbește neîntrebată și ea doar știa asta, că mi-a zis și mie de atâtea ori. M-am uitat să văd ce zice tata, dar el de data asta nu s-a supărat. Îl asculta foarte atent pe acel prieten al său, care chiar părea să vorbească despre noi că ne arăta din când în când cu degetul. Eu nu l-am mai văzut niciodată, nu știu de unde știa el despre mine sau mămica mea.

Ca să fiu sincer, mie nu prea mi-a plăcut de omul ăsta. Lasă că avea o mustăcioară nesuferită, lasă că prelungea cuvintele de parcă ar fi cântat și mai era și tare mândru de asta, dar ce spunea el acolo, vedeam că o supără rău pe mama. La toate vorbele lui, ea tresărea și dădea să îl contrazică, însă nenea cu ciocanul nu o lăsa deloc în pace. Și mă uitam la tata că nu zicea nimic să o apere. Ba la un moment dat, ăsta cu mustăcioară s-a apropiat de noi și mi-a pus o întrebare.

Eu întâi n-am înțeles ce vrea de la mine și de ce toți, dintr-o dată, erau atenți la ce ar urma să răspund. Și pentru că s-a văzut că nu pricepusem, m-a mai întrebat o încă o dată, dacă îl iubesc pe tata și vreau să stau cu el.

Oamenii mari sunt tare proști, zău așa! Normal că îl iubesc și normal că vreau să stau cu el.

A mai fost o dată când mi s-a mai pus o astfel de întrebare tâmpită, până să se nască surioara mea. Ne plimbam pe o alee în parc, mama se ținea de mână cu tata și el împingea căruciorul cu mine. Că eram mic pe vremea aia și mă puneau în cărucior. Atunci, o prietenă de-a mamei ne-a oprit în loc și au stat de vorbă între ei. Din când în când aceea se apleca spre mine și mă ciupea de obraz, zicându-mi că sunt frumos și m-ar mânca. Ea era urâtă, cred și eu că se minuna de frumusețea mea. Ei bine, femeia de care vă povestesc, m-a întrebat pe cine iubesc mai mult, pe mama sau pe tata. Atât de proastă, că nici nu puteam răspunde. Noroc cu tata, că i-a zis vreo două și apoi am plecat.

Dar acum tata nu spune nimic și nu îl ceartă pe omul ăsta. Mai mult, pare că așteaptă și el să dau un răspuns, privindu-mă ca niciodată, cu zâmbet dar și încruntat. Gropiță în obraz și cută între sprâncene, amândouă la un loc, nu s-a mai uitat niciodată astfel la mine.

M-am pierdut în privirea lui și am răspuns așa cum știam: „Eu sunt băiatu lu tata!” După care m-am speriat, că s-au auzit dintr-o dată exclamații, mama s-a pus pe plâns, surioara după ea, iar eu… Am pățit cea mai mare rușine din viața mea. M-am scăpat pe mine! Am simțit cum mi se lasă udul pe cracul pantalonilor, în jos, până la ciorăpei și atunci abia, mi-am dat în sfârșit drumul și la lacrimi. Am plâns cu urlete și m-am făcut de toată rușinea știind prea bine că în felul acesta îi supăram pe toți, dar mai ales pe amândoi părinții mei și nimeni, niciodată, nu mă va mai dori.

-Mamă, tată, vă rog! Iertați-mă că am greșit! Luați-mă acasă, vă rog! Vreau la amândoi!

20 luate câte una

Am preluat de la Cri, această leapșă. Ca să fiu mai precis, am preluat de la Cri și de la Potecuța. La Cri nu m-am descurcat cu preluarea, că… aia e. Mă încurc în tot ce e nou și până mă învăț eu, mai durează. Că nici nu am mai avut activitate pe aici, recunosc. Mi-a plăcut să răspund și am zis că poate fi acel pas (mic și șovăitor), către o revenire promisă iar și iar, de foarte multă vreme.

1. Ce ai băut ultima oară?
Coca-Cola. Mă amuză să scriu asta, dar ce să fac, e tocmai răspunsul corect. Chiar acum, am lângă mine paharul cu pricina. De ce mă amuză? Pentru că nu beau de fel așa ceva. Acum… chipurile, de sărbători. Pentru că nici nu-mi place. De-aia și sorb așa, puțin câte puțin (vorba lui Pavel Stratan) și cred că îl voi termina abia pe la cină.

2. Unde a fost făcută poza ta de profil?
Poza profilului de la blog? Habar nu am. Am căutat „condeie” pe net și… am ales-o pe cea mai elocventă. Sper că nu i-am greșit cuiva, însușindu-mi-o. Era la vremea când, pe atunci, nu îmi puneam astfel de probleme. Cu cea de la Facebook, e mai simplu: sunt eu însumi, la cabinet. Culmea! Cu poza de dinainte (care încă se află la contul meu de la Mind Wellbeing pentru că țin mult la ea), am avut ceva probleme. Am primit comentariul că n-aș fi eu, ci un actor dintr-un serial turcesc și prin urmare sunt fake😊Nu știu, n-am văzut așa ceva. Am vrut să-i răspund cu explicații, dar mi s-a părut mai simplu să șterg acel comentariu și… gata. Dar e realizată de fata mea, într-un context care îmi evocă amintiri dragi. Așa că… Am păstrat-o.

3. Care a fost pentru tine cea mai mare durere fizică?
Ups! Voi trece repede de asta, pentru că nu-mi place zăbava în durere. Am nevralgie de trigemen și… Vai, vai! Deci capul.

4. Locul preferat unde ai călătorit?
E locul unde nu am ajuns încă. Pe oriunde am călcat, am întinat puțin călătoria pe care am făcut-o mai înainte, cu mintea. Călătoriile imaginare rămân așadar, cele mai frumoase.

5. Ai adormit târziu aseară?
Da. Ca întotdeauna. Sunt un noctambul.

6. Dacă ai putea, unde ai vrea să fii acum?
Alături de copii.

7. Ce colecționezi?
Vorba vine. Am adunat niște monede englezești. Cică unele ar fi valoroase. De bun colecționar ce sunt, le-am amestecat cu mărunțișul de euro și le-am pierdut pe undeva. Dar mi-a plăcut să strâng fețe de chibrituri, când eram copil. Atunci am pus pasiune cu adevărat.

8. Care e primul film pe care îți amintești să îl fi văzut la cinema?
Eram atât de mic, încât nu sunt foarte sigur pe acest răspuns. Cred că se numea ”Căderea Romei” și l-am vizionat stând în brațele tatălui meu. Am fost fascinat și am încă în minte multe imagini din acel film. Imagini și atât.

9. Când împodobești pomul de Crăciun?
Împodobitul bradului era o sărbătoare, atunci când îmi erau copiii mici și ne aflam laolaltă. Lucrând la Institutul Silvic ni se distribuiau de acolo, pe linie de serviciu. Ne apucam să îl împodobim de îndată ce îl dobândeam, bineînțeles, undeva înainte de Crăciun. Bucuria începea de când intram cu el pe ușă și era strict legată de copii și de împărtășirea bucuriei lor. Tocmai de aceea, abia anul acesta a căpătat din nou sens, când am împodobit un mic brăduț la cabinet, de data aceasta spre bucuria copiilor cu care lucrez și pentru care am organizat o frumoasă serbare.

10. Când ai plâns ultima dată?
Dacă putem numi plâns acele lacrimi care ne traversează obraji, atunci nu mai departe de ieri. Era un film după un caz real, cu un cataclism și urmările lui. La filme și la cărți, eu nu sunt spectator placid. Trăiesc, sufăr, mă emoționez.

11. Cine a făcut fotografia de cover de la FB?
Ana, fata mea.

12. Pe cine ai fotografiat ultima dată?
Cerul. Nici nu m-am uitat cum a ieșit, acum mi-am adus aminte. Era frumos tare, nu știu dacă am imortalizat ce au văzut atunci, ochii mei. Impresia am păstrat-o oricum, în suflet.

13. Dacă ai putea să îți schimbi meseria, ce ai alege?
Cred că eu chiar pot face afirmația că am realizat așa ceva. Deși mă implicam cu zel, n-aș zice că am avut vreodată abilități tehnice, inginerești. Acum însă, cu ceea ce fac… Mă simt împlinit. Iubesc oamenii, bunătatea lor, copiii îndeosebi. Și de asta am parte în prezent. Ar mai fi scrisul, dar sper să mai fie o țâră de viitor și pentru treaba asta. 😊

14. Ce pierzi în perioada asta?
Ca de obicei, timpul. Am o senzație permanentă de pierdere a timpului și măcar că mușc din timpul somnului… El tot trece, se scurge. Pe lângă mine și prin mine.

15. Dacă ai putea discuta cu cineva care nu mai este, cine ar fi?
Asta se va întâmpla cândva, lucru cert. Și sunt mulți cu care îmi doresc să mă revăd. Dar parcă aș mai zăbovi un pic pe aici…

16. Ai o influență bună asupra celor din jur?
Mă bazez pe asta, e țelul meu.

17. Ananasul și pizza sunt compatibile?
Sunt. Am mâncat. Pizza e un amestec cu de toate, de ce nu? Dar prefer fructele în starea lor naturală.

18. Ai telecomanda. Ce ai vrea să vezi la tv?
De multe ori telecomanda îmi face un deserviciu, așa că dacă e să fiu corect cu mine, aș pune-o jos. Altfel… Sunt un mare pasionat al filmelor. Trăiesc cu intensitate realitățile virtuale, până într-acolo încât aș putea spune că e o adicție în ce mă privește.

19. Ce te enervează la prietenii tăi?
Nu cer nimic de la prieteni și îmi înnăbuș așteptările. Ca să fie bine. Enervarea ar veni tocmai când m-aș simți înșelat în aceste așteptări. Deci… Nu mă enervez.

20. Ai o dorință rapidă?
Am dorințe permanente, rapide și mai molcome. Toată viața este o coborâre rapidă printre ele, făcând cristiane. „Asta nu e de mine”, „Asta nu mă reprezintă”, „Cu asta supăr pe cineva”, „Asta m-ar da pe spate”… Le evit astfel cu succes, pe majoritatea.

Și cu asta vă mulțumesc că sunteți. În ultimii ani m-am raportat mereu la voi (asta nu știați, dar v-am simțit alături de mine chiar și în perioada în care nu am mai postat nimic), iar încurajările obținute cândva, m-au susținut extraordinar, multă vreme, în toate.

Aș adăuga totuși la urmă, o dorință, una mare și cuprinzătoare: Să vă fie viața îmbelșugată cu bucurii!

Sărbătorile de iarnă au în centru Nașterea Pruncului Hristos, nu bradul, ghirlandele sau mesele pline

Mișcați prea puțin de problemele și greutățile semenilor noștri, cei mai mulți așteptăm entuziaști integrarea în „spiritul” Crăciunului. Cadouri scumpe, schimb de daruri, mese încărcate și nelipsitul „brad al prosperităţii”, iată un rezumat al marii pauperități sufle­tești din staulul bogat al egourilor seculare.

Adoptat de societatea actuală sub șablonul de „spirit” și excesiv promovat în lumina consumismului extrem, Crăciunul rămâne tot mai golit de sensul autentic praznical şi tot mai departe de conți­nutul teologic al darului duhovnicesc. Dincolo de toate aceste ispite contemporane, mărturisirea vie a Bisericii se încăpă­țânează să nu moară, înviind parcă și mai puternic prin duhul ei apologetic.

Există numeroase „simboluri” moderne pe care societatea actuală le identifică şi le cultivă, mai ales în perioada Crăciunului. Bradul împodobit cu luminiţe şi ghirlande de tot felul, nelipsit din fiecare casă, poartă tot mai pregnant o stranie podoabă de şarm decorativ. Masa încărcată de bucate alese, degustate cu grabă de cele mai multe ori chiar înainte de praznic, lasă departe pregătirea ascetică şi primenirea sufletului cu postire. Colindele tot mai laicizate şi transformate în şlagăre sunt şi ele departe de adevăratul mesaj al sărbătorii. Şi nu în cele din urmă, Moşul Crăciun, bătrânelul simpatic costumat în straie roşii, cu cizme, centură şi căciulă ninsă, îşi face de fiecare dată straşnica intrare în scenă, evaluând pe fiecare şi împărţind daruri din desaga-i fermecată. Pe de-a-ntregul, în marele spectacol de luminiţe şi culoare omul uită (sau lasă la o parte) tocmai esenţa sărbătorii: prăznuirea Naşterii Domnului.

Dincolo de spectaculosul carnaval, Biserica face neobosit mărturia celui mai frumos şi unic adevăr istoric al mântuirii noastre. Bogăţia de „sensuri”, de data aceasta rânduite teologic, excede cu mult superficialitatea mercantilă a omului contemporan, oferind încă o şansă de înţelegere autentică a sărbătorii. În primul rând, în Biserică vorbim de fiecare dată în prezentul liturgic: „Hristos se naşte, slăviţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L…”. Al doilea, mesajul se transpune de fiecare dată corelativ, fără elipse şi fără abstractizări.

În literatura patristică a primelor veacuri creştine, unul dintre cele mai frumoase tratate la praznicul Naşterii Domnului îi aparţine Sfântului Efrem Sirul. Într-o compoziţie inegalabilă consemnată în versuri, cel mai mare imnograf al Bisericii Siriene vorbeşte despre această mare bucurie şi înnoire a lumii, împlinită desăvârşit prin Naşterea Mântuitorului Hristos. Fiecare element, fiecare semn şi consemnare biblică au menirea de a se constitui ca părţi ale marelui întreg, asociate in fresco magistralului tablou praznical. Corelativ practicilor actuale din societatea contemporană, Sfântul Părinte vorbeşte aproape profetic despre „o stare de veghe”: „Să nu veghem (însă) cum fac lacomii, care se gândesc la banul dat cu împrumut, care veghează adeseori noaptea socotindu-şi capitalul şi dobânzile. Treaz şi veghetor e (şi) hoţul, care şi-a îngropat în pământ somnul (cf. Mt. 25, 18); veghea sa are doar un singur ţel: să aducă multă tânguire celor ce dorm. Veghează şi lacomul, ca să mănânce mult şi să-şi ghiftuiască pântecele; dar veghea sa i s-a făcut chin, ­fiindcă nu s-a hrănit cu măsură. Veghează şi negustorul obosin­du-şi noaptea degetele să socotească câte dobânzi i-au adus banii, dacă şi-a dublat sau triplat paralele… Voi (însă) să vegheaţi ca nişte luminători în această noapte luminoasă, care, chiar dacă e neagră, puterea ei străluceşte. Căci cine veghează în strălucire şi se roagă în întuneric, acela e învăluit într-o lumină nevăzută (ascunsă) chiar şi în întunericul văzut” (Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii şi Arătării Domnului – H. Nat.Ed. Deisis, Sibiu, 2010, I, 63-66; 73-74). Sfântul Efrem arată în continuare faptul că numai în această stare de trezvie a minţii putem înţelege cu adevărat că prin Naştere: „Dumnezeu a venit la păcătoşi”, „Domnul a venit la robii Săi”, „Cel Bogat a sărăcit pentru noi”, oferindu-ne „un dar pe care nu l-am cerut”, dar de care aveam atâta nevoie. „Aceasta este ziua care a deschis rugăciunilor noastre uşa înaltului cerului. Şi noi să deschidem uşile noastre celor care ne-au greşit şi ne roagă de iertare… Astăzi Dumnezeirea S-a întipărit pe Sine Însăşi în umanitate, ca şi umanitatea să se întipărească şi să se facă podoabă în pecetea Dumnezeirii” (H. Nat., I, 96; 99).

Din punct de vedere teologic, praznicul Naşterii este o înnoire a întregii creaţii prin harul lui Dumnezeu. Întruparea Domnului reprezintă confirmarea unui nou început, anticipat odinioară ca făgăduinţă în Rai (cf. Fac. 3, 15). „Ziua aceasta se sfârşeşte cu bătrânii şi începe cu pruncii. Ziua aceasta se înnoieşte cu iubirea sa, ca puterea ei să înnoiască bătrâneţea noastră. Ne-a cercetat şi a trecut, dar în milostivirea ei se întoarce iarăşi şi ne cercetează din nou… Ziua Ta se aseamănă Ţie; deşi e numai una, ramurile ei s-au înmulţit ca să fie asemenea Ţie… Ziua Ta a împăcat cerul şi pământul; căci în ea Cel ceresc S-a pogorât la cei pământeşti. Ziua Ta poate împăca pe Cel Drept, Care S-a mâniat din pricina păcatelor noastre. Mii de păcate ne iartă ziua Ta; căci în ea a răsărit milostivire pentru cei păcătoşi” (H. Nat. IV, 3-5; 11; 14-16).

Dacă omul contemporan ar înţelege toate aceste lucruri, ostenindu-se să se împrumute câtuşi de puţin din logica Scripturii, n-am mai serba fără de sens „culoarea”, ci cu siguranţă am prăznui mai lămurit „întregul”!

Pr. Ioniță Apostolache 

De la modestie, la fenomenul impostorului

Poate fiecăruia vi s-a întâmplat, să vă treacă prin minte gânduri de genul: „Nu sunt atât de bun pe cât cred ei că sunt.” Ori: „Da, e bună lucrarea mea, dar laudele primite sunt totuși cam exagerate.” Ei bine, nu e nimic rău în asta, ba dimpotrivă. Înseamnă doar că aveți bun simț și modestie. Vă evaluați în spirit critic, pentru a face și mai bine altădată. La polul opus sunt cei care nu au simțul măsurii, nici jenă și nici autocontrol. Ei se consideră cei mai buni întotdeauna și nu le pasă de părerea altora, ori de cum se simt persoanele dimprejur. Lor să le fie bine, iar restul nu mai contează. Însă nu despre ei vreau să vorbim aici, ci despre… noi.

Da, fiindcă m-am regăsit și eu în categoria celor care au suferit de acest sindrom, al impostorului. Am pus verbul la timpul trecut dar nu sunt foarte sigur că am depășit complet situația. Primul pas este acela al conștientizării și cel puțin pe acesta, sunt încredințat că l-am făcut. Și ce credeți? Chiar acest blog m-a ajutat foarte mult în sensul acesta și de aceea m-am hotărât să pun articolul aici și nu în altă parte, precum îmi fusese intenția mai la început. Pentru că în vreme ce scriam la el, m-am trezit că îmi ziceam: „Ce faci? Are totuși o tentă mult prea personală, măi… Condei fără Temei, ai grijă! Mai bine împărtășește-l doar prietenilor de pe blog, fiindcă la ei te poți aștepta să găsești toată înțelegerea, nu în altă parte. Lumea largă de prin alte comunități e cam grăbită și… cuprinde de toate, ca să nu zic altfel. ” În fine! Dacă îl voi posta și pe Facebook încă nu știu, rămâne să mai cuget. Cred că depinde și de reacția voastră, însă ar fi important să ajungă la știința a cât mai multor oameni, fiindcă e de luat în seamă.

Să vedem despre ce este vorba. Cei care l-au descoperit inițial, i-au zis fenomen. Sunt psihologii americani Pauline Clance și Suzane Imes, care în 1978, descopereau că tot mai mulți oameni acuză un sentiment de falsitate, sau o inadecvare față de locul în care se află. Când spiritul tău critic iese prea mult în relief, se cheamă că ai o voce de impostor, care îți pune piedică, ori îți dă brânci, de la caz la caz. Acest mod negativ de a gândi despre tine, nu mai este deja modestie. Dacă apare repetat în conștiința ta, îți va pune perpetuu la îndoială legitimitatea, meritele, locul în care ai ajuns, lucrul pe care îl faci. Ai luat examenele cu succes? Da, îți zici, dar știi tu că ar fi fost și subiecte la care n-ai fi răspuns la fel de bine, prin urmare te-a ajutat doar norocul. Niciodată nu îți pui în față ceea ce știi, ceea ce faci bine, ceea ce te validează. Nu! Tu scoți la suprafață doar nepriceperea. Care pe diverse și felurite domenii, e cât cuprinde. Și ce faci în situația asta? Sunt două căi de manifestare. Una este aceea a picioarelor de lut. Nu mai faci nimic, pentru că tu greșești. Ceri ajutorul celorlalți. Lipsit de inițiativă, tern și apatic, lâncezești. Stai în umbra câte unuia, asta dacă ai norocul de a se găsi pe cineva care să-ți facă acea umbră. Sau nenoroc, am putea la fel de bine spune, pentru că în dese rânduri, tocmai cel cu umbra, se și face vinovat de ofilirea ta.

Într-un studiu făcut tot pe acolo, prin America, se considera că cele mai afectate de această reacție sunt femeile. Da, am întâlnit multe cazuri în care femeia ședea de-o parte și îl lăsa doar pe soț să vorbească: „El spune/știe mai bine.” Dar trebuie să zic aici, am întâlnit și situații în care bărbatului i se punea palma peste gură: „Taci, că tu nu ai haz când vorbești, plictisești. Lasă-mă pe mine!” Așadar eu nu împărtășesc această opinie, cum nu împărtășesc nici termenul de sindrom cu care a fost îmbrăcat ulterior, fenomenul cu pricina. Pentru că numindu-l sindrom, l-am considera o tulburare, dacă nu chiar boală și nu putem face asta, câtă vreme toate cercetările sugerează că este o experiență comună foarte multora.

Cu ceea ce sunt însă de acord, este că el se face într-adevăr motivul unor tulburări ulterioare, derivate de aici. Pentru că dacă unii se comportă cum am zis mai sus, stând și nefăcând, alții (și aici m-am descoperit și pe mine), tocmai dimpotrivă, vor să facă de toate. Să demonstreze! Nu altora, cum se mint singuri, ci lor înșiși, criticul cel mare. Convingerea în secret că sunt inadecvați, îi determină să închidă ochii la realizările de până în acel moment și să se avânte cu ardoare spre noi orizonturi, doar și-or învinge sentimentul de fraudă, care îi frământă. Unde duce asta? De bună seamă, la bornout. Nu poți alerga la nesfârșit. Dacă nu te oprești tu, te oprește ceasul interior. Îi sare arcul.

Am văzut cum este când ai așa ceva, dar vă veți întreba desigur și de ce. Oricine poate experimenta o astfel de afecțiune, cadre „favorabile” tot există, istorii de marginalizare sunt extrem de multe. Poate de acasă, din anii prunciei, din mediul școlar, din mediul social, din cel familial, aceștia sunt în general germenii. Însă mai este și predispoziția ta, să-i zicem sensibilitatea ta exagerată. Pui la inimă. Te lași afectat. Personal, sunt înzestrat cu o minte analitică, așa sunt eu. Nu o zic ca laudă, chiar nu, mie nu mi-a adus tocmai lucruri bune. Însă mă ajută când e vorba să ajut. Coroborată cu empatia, altă povară a vieții mele😊, a rezultat ceea ce se poate vedea. Vreau să-mi lămuresc mie și vreau să fiu de ajutor și sprijin, celorlalți. ACT înseamnă o terapie bazată pe acceptare și angajament. Numai că ajungi să știi, nu e îndeajuns. Trebuie să lucrezi cu tine. Îți construiești flexibilitate psihologică. Sfaturile pentru gestionarea impostorismului, pot fi ușor de asimilat la prima vedere. Îți schimbi gândurile negative în unele pozitive, îți mai apleci urechea și către aprecieri (dacă sunt, bineînțeles😊), îți construiești încrederea și îți îmbunătățești stima de sine. E un proces al fiecărei zile însă, nu e deloc ușor. Trebuie să renunți să dai din cap, îndoindu-te mereu, când vorbele celorlalți sunt bune și să te vezi în oglinda lor, cea care te arată întreg și bun, nu în cea proprie, pe care ți-ai spart-o în repetate rânduri și te arată evident, în bucăți strâmbe.

V-am spus încă de la început, că eu m-am simțit ajutat de către voi. Poate că în dese rânduri am mai făcut afirmația, însă nu știu dacă am și explicat de ce cred asta.

Ei bine, fiecare ne naștem cu câte un vis. Al meu a fost să fiu scriitor. Am fost fascinat de cărți încă de mic și am ținut așa, ca un gând secret, că odată și odată… Când de-abia învățam să scriu, eu îmi și alesesem deja un pseudonim sub care am să fiu ținut minte de posteritate (nu era Condei, nu 😊). Numai că încercările mele puerile din vremea aceea s-au lovit de neatenția celor din jur, a copiilor și chiar a învățătoarei. Am scris de atunci tot pe ascuns. Foi volante și-au luat zborul, caiete pitite de nu le mai găseam nici eu, cu o jenă că n-ar fi asta pentru mine, că mă joc. O afirmam cu un gând, menit să acopere pe altul, de dedesubt, de care mă jenam tot mai tare. Publicatul pe blog nu l-am văzut tocmai ca o publicare. Nu îl conștientizam astfel, dar tot mă încleștau spaime că mi-au scăpat greșeli. Fac bine? E oare locul meu aici? Am dreptul să scriu alături de scriitori consacrați, alături de oameni care au urmat Literele? Apoi au venit aprecierile și îndemnurile voastre că aș putea chiar mai mult. Asta m-a crescut, mi-a dat aripi. Am început să sper că visul de copil va deveni realitate. M-am apucat să adun, să rostuiesc, să lucrez metodic. Și ce să vezi? De niciunde, de fapt de acolo de unde a pândit tot timpul ca o pasăre de pradă, a venit și spiritul critic. Cu ghearele lui ascuțite, surpându-mi toată munca. Ce a urmat, a fost ștergerea unor paragrafe întregi și chiar capitole. Am zis: E bine! Așa se face. Hemingway și-a pierdut valiza cu manuscrise și abia apoi și-a rescris lucrările lui, care l-au făcut celebru. Și tot eu: Dar de unde mi-a venit mie să mă compar tocmai cu Hemingway? Haida-de!

Vedeți cum lucrează acest criticism? Te sabotează într-atâta, încât făcând apel la acel bun-simț pe care știe că îl prețuiești maxim, ajungi să te iei singur în derâdere. Biet Manole oropsit, îți dărâmi propria mănăstire, înainte de a o mai arăta domnitorului.

De-asta spun… Nu e ușor. E un proces de durată. Dar trebuie să luptăm cu impostorismul, să găsim acea linie mediană care întotdeauna este mai bună. Nu îngâmfat, dar nici umil. Nici nerușinat, dar nici prea din cale-afară de pudibond. Smerit, modest, dar nici la extremă.

 Acolo, odată echilibrat, ar fi loc și pentru mine. Sub acest soare, care e pentru toți.

Eva

Dimineața devreme? Ori într-o seară, târziu

Când a fost anume, chiar asta nu mai știu

Era după furtună. Ba nu, de-abia începea

Nici vremea pân` la urmă, nu cred că ar conta

Era de mult, îmi pare, ori parcă ieri a fost

Îmi storc degeaba mintea și nici nu are rost

Că nu e despre asta, nu când s-a întâmplat

Oricum în clipa aceea, întregul timp a stat

A fost o nemișcare, o `ncremenire-n zbor

A tot ce mai mișcase. O stâncă-n locul lor

Și se-auzea tăcerea, un vuiet ca de val

Când sare să se urce mai repede pe mal

Și eu mă împietrisem. Dar tot ce s-a `ntâmplat

Am absorbit în simțuri, nimic nu mi-a scăpat

Și despre starea aceea, aș vrea să îți vorbesc

Că știi, eu câteodată, nu îmi mai amintesc

Cum sunt trecut în acte, ori unde locuiesc

Însă atunci, iubito, când te-am văzut pe tine

Ce clipă minunată! Nicicând n-a fost mai bine

Din coasta mea ieșiseși, anume pentru mine.

Cum? Nu ești tu iubita? Vă rog să mă scuzați

V-am confundat, domniță, ce bine semănați

Ea, tot ca dumneavoastră… Era blondă, tunsă scurt

Ba nu, era brunetă! Sigur. Iar părul și-l lăsase lung

Era cea mai frumoasă. Ce zic? Unică! Sunt convins

La fel ca… Mii de scuze! De teamă sunt cuprins

C-am întrecut măsura cu ce v-am povestit

Vă văd întâia oară, dar parc-am mai vorbit

Da, am mâncat și mărul, nu știu, dar bănuiesc

Nu am habar de multe. Ce fac, din ce trăiesc

Sunt gol complet. Dar, iată! Inima mi-e plină

Și-am multă pace-n suflet, tăcerea-i iar deplină

Ah! Simt ca și atuncea, asta încerc să spun

Că se petrece clipa, se-ntâmplă chiar acum…

Te-ascunzi zadarnic, Eva, te recunosc oricum!

Copilul cu zmeu

A fost odată, un copil. Îl chema Călin. Și avea acest copil părinți buni, ba chiar și un frate mai mare, de aceea se simțea fericit. O vreme. Mai apoi, crescând el încă puțin, începu să tânjească după ceva neînțeles. Nu știa ce-i lipsește. Ar fi fugit în sus și în jos și s-ar fi dat de-a rostogolul prin iarba curții, așa cum văzuse că făcea mânzul, însă parcă îi era rușine. Nimeni din casa lor nu mai părea să aibă astfel de apucături, fiindcă toți erau mari și serioși. Chiar și Teo, fratele său, era cât se poate de serios. Acesta însă l-a observat pe Călin că sta retras și abătut. S-a apropiat de el și l-a întrebat dacă îl supără ceva.

-Nu știu să spun, i-a răspuns Călin. Cred că sunt bolnav, pentru că îmi vine să mă zbengui, așa cum fac numai animalele.

Teo a zâmbit, l-a luat pe după gât și i-a explicat:

-Nu te neliniști, e ceva foarte normal la vârsta ta. Îți vine să te joci, asta-i tot. Vei crește și tu și vei scăpa de starea asta.

-Dar până atunci, ce fac? Pentru că în fiecare zi mă uit în oglindă și nu cresc deloc.

-Nu e chiar așa. Creșterea nu o poți vedea cu ochii și nici măcar nu o simți. Se petrece cu pași mici, foarte mici, dar te asigur că se întâmplă. Chiar acum, în clipa asta în care stăm noi de vorbă, tu de fapt și crești puțintel.

-Chiar și tu?

-Desigur! Chiar și eu.

-Și până atunci, este normal să mă joc?

-Bineînțeles! Toți copiii simt nevoia să se joace.

-Vrei să te joci cu mine?

-Eu? Hmm! s-a amuzat Teo, ciufulindu-i părul din creștet. Eu nu mai sunt de mult copil. Acum, pentru mine joaca a devenit o simplă pierdere de vreme.

-De ce?

-Fiindcă am de învățat!

-Pentru ce?

-Uite, de asta! Ca să schimb întrebările cu răspunsuri. Când eram ca tine, aveam și eu capul plin de întrebări. Învățând însă întruna, toate aceste întrebări vor fi înlocuite la un moment dat numai cu răspunsuri. Pricepi? În loc de întrebări, să ai mereu răspunsuri. Asta înseamnă maturizare. Nu ți se pare minunat?

Dar Călin era prea mic să înțeleagă ce-i spunea fratele său. Cu o nouă idee în cap, a făcut un pas îndărăt și apoi a zbughit-o în grădină, acolo unde știa că se află tatăl său. Acesta săpa pământul cu o cazma. Pământul întors era mai negru decât cel care fusese la suprafață și râme deranjate din odihna lor, își căutau zorite eliberarea, în umbra întunecoasă a adâncului lăsat de brazdă. Copilul a privit fascinat câteva clipe, dar apoi și-a adus aminte de rostul său acolo și s-a rugat de tata să se joace împreună.

-Tu nu vezi câtă treabă am eu? Nu am timp de joacă! a răspuns tatăl său icnind și răsturnând pământul de pe cazma. Apoi zise cu un glas ceva mai domol:

-Dacă nu este săpat, acest pământ ne va da buruieni în loc de legume!

Și văzând fețișoara încă îmbufnată a copilului, continuă:

-Ce ar fi să o cauți pe mama, ori pe Teo? Poate ei au timp să se joace cu tine.

Cu Teo fiind lămurit, Călin se duse drept la mama. Ea robotea în bucătărie. Acolo nu era nimic interesant pentru ochii lui, așa că intră direct în subiect:

-Mami, vrei să te joci cu mine?

-Dragul mamei, ți se pare cumva că aș avea eu timp de joacă? îi răspunse ea închizând cuptorul de la aragaz, pentru ca în clipa imediat următoare să dea fuga la cratița care sfârâia și să amestece de zor. Puiule, caută-l pe Teo și roagă-te de el, altfel, dacă se arde mâncarea, nu cred că-i va conveni nimănui, nu crezi?

Învins, Călin se duse după Teo. Totuși acesta era cel mai apropiat de vârsta lui, chiar dacă era el, mai mare. Și la urma urmei tot el îi spusese și de joacă. Însă în pragul camerei, avântul i se mai domoli puțin. Teo sta încruntat, aplecat deasupra unei cărți. Din când în când, nota ceva pe caiet, iar în timp ce scria, răsucea și filele cărții, când înainte, când înapoi. Îi simțise prezența frățiorului, dar nu se îndura să ia pauză. În fond știa ce își dorește Călin și chiar nu avea chef de întoarcere într-o lume din care nu mai făcea parte. Însă îl înduioșă cumințenia aceluia, faptul că stătuse așa smerit, în pragul ușii și nu îndrăznise ca să deranjeze. S-a întors spre el și i-a făcut semn că e în regulă dacă intră.

-Așa-i că n-ai găsit pe nimeni altcineva cu care să te joci?

-Nimeni! recunoscu cu un oftat frățiorul.

-Hai să-ți explic ceva!… Vezi tu? Pentru orice, este nevoie de cheltuirea unei energii. Că înveți, că muncești, sau că pur și simplu te joci, noi trebuie să cheltuim o energie. Timp și energie. După ce te maturizezi, devii econom cu această energie, pentru că ea se obține din greu, prin mâncare și odihnă. Cu odihna nu-i așa de simplu precum s-ar crede, fiindcă mare fiind, ai tot felul de griji, care consumă și ele. De aceea căutăm să facem ceea ce este necesar. Adică ceea ce se cere de la noi. Tu ești mic și de la tine nu se cere încă nimic. Mama muncește și gătește, tata de asemenea și are grijă de toate, eu… După cum știi, ajut pe cât pot. Însă datoria mea principală este învățătura. Aș vrea să mă joc și cu tine, de dragul tău. Însă îmi consumă un timp prețios și îmi vine foarte greu să mă cobor la o etapă de care, îți spun sincer, m-am bucurat că am depășit-o. Eu m-am maturizat repede și îmi place așa. Trag nădejde să se întâmple și cu tine la fel, că te văd băiat deștept. Joaca nu are niciun sens, ai văzut și tu la mânzul acela. Dar e drept că ai acea energie, care trebuie consumată. Eu îți propun așadar să alergi prin curte. De la colțul casei până la poartă și înapoi, de câte ori poți. Se cheamă sport și acesta are un pic de sens.

Călin l-a ascultat. A fugit de câteva ori, încolo și încoace, prin bătătură. La un moment dat s-a oprit. Nimeni nu îl băga în seamă, în afara unor găini care cotcodăciseră speriate. Seara, după masă, i-a mărturisit lui Teo că nu fusese îndeajuns, că tot nu se simțea bine.

-Pentru că altfel ar fi fost dacă ai fi alergat laolaltă cu alți copii, recunoscu Teo.

-Și alți copii, așa ca mine, nu mai sunt?

-Ba da! Când vei începe școala îi vei întâlni. Acolo veți învăța carte, dar vă veți și juca. Și eu m-am jucat pe-atunci, mă bucuram de recreații. Ce-i drept, nu la fel de mult ca la lecții.

-Uff! Și când voi începe școala?

-Mai e un pic, nu fii așa grăbit. Mai ai răbdare!

Dar Călin nu mai avea acea răbdare. De la această discuție sta mereu la poartă și se uita printre ulucile gardului. Vedea cum fiecare curte era împrejmuită de câte un gard și în spatele acestor alte garduri el își închipuia că undeva vor mai fi copii, la fel ca și el, cu care se va întâlni odată și-odată. Cândva, peste un timp. Un timp pe care el nu îl mai putea suporta.

 Înțelegându-i fratele său această supărare, s-a apucat și i-a construit un zmeu. I-a meșterit cel mai frumos zmeu care se poate închipui. Și l-a pictat mai apoi în culori vii, astfel încât dacă îl priveai de sus părea un fluture, dintr-o parte semăna cu o pasăre, iar pe dedesubt, dacă îl înălțai, ai fi zis că e un dragon.

-Ce e asta? l-a întrebat copilul pe fratele mai mare.

-Acesta e un zmeu! a răspuns Teo.

-Un zmeu?

Teo știa din povești că zmeii sunt urâți și dușmănoși.

-Cu zmeul acesta te vei putea juca singur. Uite cum!

Și Teo l-a săltat deasupra capului, l-a ținut până a simțit cum prinde sub aripi aerul și a început să-i dea ușor drumul la ața înfășurată, în timp ce se tot înălța, mai sus și mai sus.

-Acum ține și tu! l-a îndemnat el pe Călin.

Și copilul a prins tulburat sfoara, care-i vibra deja în mâini. Zmeul se înălțase sus de tot, pe deasupra la orice. Scutura din coada lungă și se mișca dintr-o parte într-alta ca și cum ar fi căutat ceva. Atunci, deodată, Călin a simțit cum mintea lui se ridică prin sfoara zbârnâindă și se face una cu zmeul. Putea vedea aievea, de acolo de sus, toate acoperișurile caselor, coroanele rotunde ale pomilor, vedea tot, mai puțin gardurile. Acestea dispăruseră și curțile tuturor se vedeau lipite, una de alta. Însă ce a fost și mai minunat de atât, prin zmeu a intrat în vorbă cu alți copii.

-Ce frumos ești! îi strigau ei.

-Ce faceți acolo? i-a întrebat Călin.

-Ne jucăm! au răspuns copiii în cor.

-Mă pot juca și eu cu voi?

-Da! au râs ei. De ce mai întrebi, când deja o faci.

-A! se miră Călin. Deci asta înseamnă joaca?

-Da! au răspuns ei. Ne copilărim. Vorbim lucruri neimportante și ne amuzăm din nimicuri.

-Îmi place aici cu voi, n-aș mai pleca niciodată! le-a mărturisit Călin.

-Atunci rămâi, noi ne bucurăm. Ne place să fim cât mai mulți, atunci joaca iese strașnică de tot. Păcat că pleacă mereu câte unul, din când în când.

-Dar dacă este așa de bine, de ce pleacă aceștia?

-Nu e vina lor. Se îmbolnăvesc și se maturizează, a primit el răspuns.

Călin s-a întristat ușor. Cu un ochi încă râdea, dar celuilalt îi scăpa o lacrimă.

Sfoara devenise deodată mai ușoară. Era pe pământ, alături de fratele său, care încerca să-l consoleze:

-Nu fi supărat! îi zicea Teo. E vina mea că am pus ața prea subțire și s-a rupt. Îți voi face un alt zmeu și mai frumos, ai să vezi.

-Nu e nevoie, a răspuns Călin. Mai frumos de atâta nu se poate, îți mulțumesc mult. M-am simțit minunat, păcat numai că acum a durat atât de puțin.

Și până către seară nu a mai scos niciun cuvânt. Atunci abia a mâncat, a răspuns monosilabic la toate întrebările și s-a grăbit să meargă la culcare.

-Ce e cu el? Sper că nu e bolnav! și-a arătat mama îngrijoarea.

-Nu știu, nu cred! Poate e doar supărat. Îi făcusem un zmeu și s-a rupt. A fost luat de vânt, nu s-a mai văzut.

-Și nu-i poți face altul? l-a întrebat și tata. Îți pot da și eu o mână de ajutor, dacă vrei.

-Ba da, dar nu mai dorește încă unul. Spune că i-a plăcut și atât.

-Ce ciudat!

Din patul său, Călin auzise discuția. Zâmbea în tăcere. Adormi repede, strângând în pumn căpătâiul de sfoară cu care rămăsese. Se întâlni numaidecât cu noii săi prieteni.

-Ne jucăm?

-Ne jucăm!

-Credeam că te-am pierdut și pe tine, prea arătai serios, au zis ei.

-Nuuu! Sunt foarte sănătos și știu și cum să nu mă îmbolnăvesc niciodată.

-Cum? Cum?

-Păi nici n-aș vrea să răspund, că tocmai asta e!… Maturizarea începe odată cu răspunsurile pe care crezi că le-ai obținut. Dacă ne păstrăm întrebările, ne păstrăm și copilăria.

-A, da? Nu înțelegem nimic, deci e bine, nu-i așa?

Și toți copiii râdeau. Râdeau de-a joaca iar zmeul încă zbura, pe deasupra tuturor.

Libelula

Două fetițe se jucau într-o grădină nelucrată, cu ierburi care răsăriseră înalte, lăsând însă loc îndestul și unor flori sălbatice, de mai toată frumusețea. În timp ce una dintre fetițe împletea o cununiță din astfel de flori, cealaltă, mai zvăpăiată, a prins o libelulă de codiță și se distra cu zbaterea disperată a aceleia.

-Dă-i drumul! S-a rugat fetița mai cuminte.

Nu s-a învoit de la început, însă într-un târziu, s-a înduplecat și fetița cea zglobie de biata libelulă și a eliberat-o. Dar insecta în loc să zboare, a stat dinaintea fetelor și a glăsuit:

-Vă mulțumesc că ați fost bune cu mine! Înainte de a ne despărți, vreau să vă pun o întrebare. Ce credeți voi că îi trebuie unui om, pentru a fi fericit?

Prima a luat cuvântul, cea neastâmpărată:

-Mi-aș dori să se umple cireșul ăsta, din nou cu cireșe! Și aș vrea un cal cu aripi, și…

-Cireșele tocmai s-au trecut și trebuie să mai aștepți un an întreg până se vor face altele din nou. În ce privește calul… Eu n-am mai văzut până acum, unul cu aripi. Și libelula își fâlfâi aripile iute, ca să nu i se vadă surâsul.

-Bine, dar tu ești o libelulă și uite că vorbești! Nici asta parcă nu era posibil, scânci fetița.

-Și-asta e drept, numai că nu înțeleg de ce te-ar face pe tine fericită, cireșele dintr-un pom și aripile de pe un cal. Ca să nu mai zic de sperietura unei insecte, mai adăugă ea ușor. Dacă nu te superi, aș vrea acum să-i aud și părerea prietenei tale.

Însă aceea tăcea.

-Spune micuțo, ai încredere! Tu ce crezi că îi trebuie omului?

-Eu vreu ca mami și tati să fie sănătoși! Atunci aș fi fericită!

Libelula își agită din nou aripioarele, foarte iute, de data asta ca să nu i se vadă lacrima.

-Ce gând bun! Copila mea, am să mă rog și eu de acum înainte pentru sănătatea lor. Că alte puteri, să știți că nu am. Ai dreptate să spui că sănătatea este foarte importantă pentru oameni, de-asta e și nelipsită din toate urările pe care și le fac aceștia. Și totuși… Fericirea nu stă în ea, pentru că dacă îi voi întreba pe părinții tăi dacă sunt, ori nu sunt fericiți, știu sigur că amândoi îmi vor spune cu hotărâre că da, sunt. Și asta pentru că te au pe tine. Nu crezi?

-Nu! Eu nu cred ce spui! se rățoi prima fetiță, îmbufnată că libelula nu-i poate îndeplini dorințele. Oamenii pe care îi cunosc, sunt aproape toți nefericiți, chiar și sănătoși fiind. Îmi poți spune de ce?

-Da, cu mare drag! Iar răspunsul ăsta vreau să fie darul meu, pentru voi. Pentru a fi fericit, omului îi mai trebuie și un pic de cumințenie… adică de înțelepciune. Să se bucure de ce are și să se bucure iarăși, că multe altele, care i-ar fi nesuferite, nu le are.

Și spunând acestea, libelula își luă zborul spre înalt.

O poveste inspirată de articolul Aurei, Bogătași 🙂

Giveaway! Vrei Prietenii dreptății? — Corabia cu gânduri a Marinei Costa – Marina Costa s shipload of thoughts

Împreună cu bloggerul de carte Adrian Cimpoieru, organizez un concurs literar, prin intermediul căruia puteți câștiga cele două volume din „Prietenii dreptății”. Pentru a intra în concurs, trebuie să: – Urmăriți blogurile: http://www.cimpoeruadrian.data.blog și http://www.solpicador.wordpress.com;– Vă abonați prin e-mail la newsletterul lui Adrian Cimpoeru;– Dați like paginii Facebook: Cimpoeru Adrian blog și follow pagina de […]

Giveaway! Vrei Prietenii dreptății? — Corabia cu gânduri a Marinei Costa – Marina Costa s shipload of thoughts

Joi e despre voi – Azi, Katherine

Imi cer scuze pentru întârziere. A venit vremea să v-o aduc în imagine… Ei, hai! Poate a trecut puțin și peste vreme, dar să zicem că nu mai contează, da? La cât este de tânără, Katherine ar fi avut destul timp să mai aștepte încă 🙂 Am să vă prezint prin urmare lumea mereu în expansiune a Marianei Cătălina Argatu, cea pentru care orizontul nu este o linie limitativă, ci o permanentă chemare spre alte zări, spre noi începuturi. Multă cuprindere așadar și mai departe mult mai este, cum se spune în poveste. De aceea voi pune tag acolo unde se desfășoară, Katherine’s Blog https://katespage23.wordpress.com/, pentru ca voi înșivă să purcedeți pe cărările trasate de ea, dacă veți binevoi a face asta. Va fi interesant. De la mine adaug doar verbul care (zic eu) că o definește, cel puțin la momentul de acum: to search.
In English, of course! 🙂

Urmează la rând, Ane