Libelula

Două fetițe se jucau într-o grădină nelucrată, cu ierburi care răsăriseră înalte, lăsând însă loc îndestul și unor flori sălbatice, de mai toată frumusețea. În timp ce una dintre fetițe împletea o cununiță din astfel de flori, cealaltă, mai zvăpăiată, a prins o libelulă de codiță și se distra cu zbaterea disperată a aceleia.

-Dă-i drumul! S-a rugat fetița mai cuminte.

Nu s-a învoit de la început, însă într-un târziu, s-a înduplecat și fetița cea zglobie de biata libelulă și a eliberat-o. Dar insecta în loc să zboare, a stat dinaintea fetelor și a glăsuit:

-Vă mulțumesc că ați fost bune cu mine! Înainte de a ne despărți, vreau să vă pun o întrebare. Ce credeți voi că îi trebuie unui om, pentru a fi fericit?

Prima a luat cuvântul, cea neastâmpărată:

-Mi-aș dori să se umple cireșul ăsta, din nou cu cireșe! Și aș vrea un cal cu aripi, și…

-Cireșele tocmai s-au trecut și trebuie să mai aștepți un an întreg până se vor face altele din nou. În ce privește calul… Eu n-am mai văzut până acum, unul cu aripi. Și libelula își fâlfâi aripile iute, ca să nu i se vadă surâsul.

-Bine, dar tu ești o libelulă și uite că vorbești! Nici asta parcă nu era posibil, scânci fetița.

-Și-asta e drept, numai că nu înțeleg de ce te-ar face pe tine fericită, cireșele dintr-un pom și aripile de pe un cal. Ca să nu mai zic de sperietura unei insecte, mai adăugă ea ușor. Dacă nu te superi, aș vrea acum să-i aud și părerea prietenei tale.

Însă aceea tăcea.

-Spune micuțo, ai încredere! Tu ce crezi că îi trebuie omului?

-Eu vreu ca mami și tati să fie sănătoși! Atunci aș fi fericită!

Libelula își agită din nou aripioarele, foarte iute, de data asta ca să nu i se vadă lacrima.

-Ce gând bun! Copila mea, am să mă rog și eu de acum înainte pentru sănătatea lor. Că alte puteri, să știți că nu am. Ai dreptate să spui că sănătatea este foarte importantă pentru oameni, de-asta e și nelipsită din toate urările pe care și le fac aceștia. Și totuși… Fericirea nu stă în ea, pentru că dacă îi voi întreba pe părinții tăi dacă sunt, ori nu sunt fericiți, știu sigur că amândoi îmi vor spune cu hotărâre că da, sunt. Și asta pentru că te au pe tine. Nu crezi?

-Nu! Eu nu cred ce spui! se rățoi prima fetiță, îmbufnată că libelula nu-i poate îndeplini dorințele. Oamenii pe care îi cunosc, sunt aproape toți nefericiți, chiar și sănătoși fiind. Îmi poți spune de ce?

-Da, cu mare drag! Iar răspunsul ăsta vreau să fie darul meu, pentru voi. Pentru a fi fericit, omului îi mai trebuie și un pic de cumințenie… adică de înțelepciune. Să se bucure de ce are și să se bucure iarăși, că multe altele, care i-ar fi nesuferite, nu le are.

Și spunând acestea, libelula își luă zborul spre înalt.

O poveste inspirată de articolul Aurei, Bogătași 🙂