Lumina vine…de sus

În vremea comunismului se spunea că lumina vine de la răsărit și era o expresie acceptată de toată lumea. Atât ateii, cât și credincioșii erau împăcați cu ea, pentru că în timp ce unii aveau în minte Moscova, ceilalți Ierusalimul, dar nu simțeau nevoia de a face precizarea asta cu glas tare. După revoluție, s-a făcut un obicei din a aduce lumina chiar de acolo, de la Mormântul Sfânt. Sunt multe discuții în jurul acestui subiect, însă nu despre asta vreau să vorbesc aici, în continuare.

Îmi amintesc că dacă lumina pornea din altar înspre noi trecând din mână în mână, o vreme o aveam pe aceea. Dacă se stingea însă din cauza vântului până să ajungem cu ea acasă, nu o reaprindeam noi înșine cu chibritul, ori bricheta? Ba bine că nu. Aveam lumină. E minunat că acum ne vine lumina (ȘI) de la Ierusalim. Dar momentul acela de la mijlocul nopții e dintr-o dată, pretutindeni. Și nu s-ar fi putut realiza fizic fenomenul de transmitere. Însă ea a fost și va fi nelipsită din toate bisericile și din altarul oricăreia izvorăște aceeași mare veste, a Învierii Domnului. Eram bucuroși atunci că aveam unde merge, eram fericiți de comuniunea cu toți ceilalți, care erau credincioși „ca și noi”, cu toate că unii numai atunci și cu ocazia asta veneau. Acum însă e altfel pentru toată lumea. Suntem toți numai cu gândul acolo. Poate acum mai mult ca oricând însă, vom înțelege Lumina aceea despre care tot pomeneam în urările pe care ni le făceam între noi. Fiindcă stăm în case. Și tocmai datorită acestui aspect. La Lumina din suflet mă refer! Să deschidem ușa inimii pentru a o primi. Și să ne-o dorim nestinsă în inimile tuturor celor dragi.

Mai jos redau un text literar tipărit de Emil Gârleanu în „Unirea”- foaie bisericească și politică din Blaj, prea puțin cunoscut publicului, din păcate.

Se numește „În Vinerea Patimilor” și descrie ceea ce tocmai am vrut să spun…

„E cald. Primăvara zâmbește din florile livezii de zarzări, ce împresoară bisericuța uitată din fundul mahalalei pustii. Deasupra crengilor albe, ca de zăpadă, crucea de abia se ițiește într’o sclipire; iar glasul clopotului se împrăștie duios. E în Vinerea Patimilor. Ușile pridvorului sunt deschise larg în lături, ca și ferestrele pronaosului. Cu capul înclinat pe piept, cu fruntea încinsă de spini, cu manile și picioarele pironite, Hristos zâmbește, amar și iertător, din mijlocul bisericii. Două lumânărele de ceară picură în răstimpuri, lacrimile lor fierbinți, care se scurg de se ’ncheagă pe trupul chinuit. Câteva rândunele intră și sboară spre cuiburile lipite de marginea cafasului. Miroase a tămâie și a floare. Altarul de abia se deslușește, cu chipurile șterse ale sfinților, ce privesc ca dintr’o lume de vis. În strana din dreapta un dascăl cetește somnoros. Și în curte, pe lespezile spălate de ploi, printre crăpăturile cărora troscotul își întinde vițele, se aude arare câte un pas târâit al vreunei bătrâne drept credincioase; au venit trei. Mărunțele, aduse de șale, pierdute în cațaveici, șchioapătă toate spre sfânta cruce; se opresc, bat mătănii, își mișcă buzele repede și lăcrămează. Apoi stau cu fruntea lipită de rogojina roasă, în vreme ce rândunelele se încrucișează, ciripind, pe deasupra, culcând în sborul lor nebunatic, flăcările celor câteva lumânări ale policandrului. Perdeaua din ușa altarului se trage la o parte și preotul, cu barba albă ca și primăvara de afară, blagoslovește. Băbuștele se ridică și merg la împărtășit. În ușă se ivește chipul mătușii Sultana, aducându-și strănepotul, pe Iliuță, de mână. Bătrâna se oprește și îndeamnă copilul:

– Iliuță, puiule, fă cruce… Așa…  zi după bunica: În numele

tatălui.

– În numele tatălui.

– Și-al fiului.

– Si-al fiului.

– Și-al sfântului duh. Amin.

– Și-al sfântului duh. Amin.

– Așa sufletul bunicii. Hai, de-i săruta crucea, că doar ești mare; ai patru ani.

Și o iau încet înainte. Băiețelul, cu ochii mari, albaștri și speriați, cu părul încâlcit, rămâne mai în urmă, par’că îi e frică. Bunica îl îmbie după ea. Când ajung în fața crucii se opresc. Bătrâna se închină. Iliuță se uită bine, bine, și trage pe bătrână de mână, să o întrebe la ureche:

– Bunicuțo, de ce stă oare sfântul – așa, pedepsit?

Bătrâna îl alintă, și-i răspunde:

– L-au pironit jidovii pe cruce, suflețelule; îi plin de sânge și de răni. Hai, de-l sărură și te roagă.

Și tremurând, îl ridică în brațe. Copilul privește la chipul firav, la picăturile de sânge de pe frunte, și își amintește că așa, rănit, nu mai văzuse decât pe Gheorghiță, băiatul diaconului, când îl lovise un altul cu piatră. Ca și atunci buzele i se strâng pungă, și-i vine să plângă. Apoi se pleacă, și, ușor, cu mânușița, desmeardă fruntea îndurerată a Celui răstignit și-l mângâie:

– Săracul!… Săracul!

Și-l sărută.

În clipa aceasta scapără o lumină tainică, strălucitoare, de se rumeni întreaga biserică. Bătrâna, orbită, își întoarse privirea înspre fereastra, pe unde-și închipuia că năvălise soarele; dascălul alergă la mucarniță, crezând că se încinsese cumva flăcările lumânărilor din policandru. Numai copilul simți pe obraz o sărutare caldă, ca de mamă. Când îl lăsă jos, voi par’că să spuie ceva bătrânei, dar nu mai știu ce anume.

Și eși, cum venise, de mâna bunicăi. Iar din ușă mai întoarse capul, și zâmbi cuiva, – unui chip, care nici lui, ci doar numai sufletului lui se arătase.”

HRISTOS A ÎNVIAT!!! Sănătate și împliniri sufletești vă doresc tuturor!