Măruntul -IV

Micile economii se spulberaseră și traiul într-o țară străină e dificil când sunt trei guri pe un singur salariu modest. Cu tot ajutorul nașului lor, care îi căuta ori de câte ori se afla în zonă…

-Mă bate gândul să mă întorc în țară, i-a zis Maricek într-o zi lui Paolo, sorbind cu înghițituri mici din paharul de dinainte.

-Da? Și Sonia ce spune?

-N-am vorbit încă și cu ea. Tu îmi ești cel mai bun, adică de fapt singurul prieten. Am zis să te întreb pe tine mai întâi.

-Hei! râse Paolo. Cine spune că sfaturile astea intră în fișa postului de naș? Apoi redevenind serios, zise:

-Chiar nu știu ce să zic, băiete. Nu te întreb motivul, căci îl ghicesc. O duceți greu. Dar în țară, cum crezi tu că are să fie? Să știi că am mai vorbit și eu cu Sonia și am îndemnat-o să își caute de lucru.

-Daa… dădu Maricek din mână, a lehamite. Nu vrea să muncească altceva. Ea este marea acrobată Sonia Teleky. Și nu trebuie decât să-și dea jos kilogramele căpătate de la sarcină și apoi are să le arate ea lor… Însă în loc să slăbească, se îngrașă tot mai tare. Nu știu cum, că noi nu avem mese bogate.

-Se zice că și stresul te îngrașă, spuse Paolo.

-Păi dacă ar fi pe-așa, eu m-aș face obez.

Nașul său îl bătu înțelegător pe umăr.

-Lasă, lasă… O să fie bine, o să vezi…

Maricek îl privi dintr-o dată, drept în lumina ochilor:

-Nu mai suport să fac munca asta a mea… Le visez noaptea, Paolo… Îmi vorbesc! Când le văd cum se uită la mine cu ochii ăia mari și blânzi… Iar eu, ce fac? Le lovesc în moalele capului! Ca un călău ce sunt…

-Dar nici tu n-ai vrut, n-ai încercat măcar, să faci altceva. De când ești aici, ia spune-mi, ai învățat să zici ceva în italiană?

-Am învățat, daa…„Si signore! Subito, signore!” se maimuțări Maricek necăjit. Hai că te las acum. S-a făcut târziu și micul Paul nu se culcă până nu mă vede acasă.

Dădu să se caute de bani, dar Paolo nu-l lăsă:

-Hei! Ce faci? Eu mai rămân un pic pe aici, așa că lasă-mă pe mine să achit consumația. Uite! Tu nici n-ai prea băut… Pupă-mi finuțul și pentru mine, da?

*

L-a iubit numaidecât pe băiat, ca și cum ar fi fost al lui. De fapt, până la urmă a ajuns să fie mai atașat de copil decât de Sonia, care nu își mai căutase de lucru, se îngrășase și se purta tot mai urât cu el. Cu cât se depărta mai mult de speranța că într-o bună zi va fi din nou marea artistă a trapezului, cu atât se acrea mai tare și îl desconsidera pe soțul ei, un simplu muncitor la abator, pitic pe deasupra. Și asta mai cu seamă de când se mutaseră în noua locuință, unde au dat peste signora Kadar, o vecină foarte nesuferită. Care văzând tăieturile din ziare, păstrate cu grijă de Sonia într-un atlas geografic, și care o prezentau drept „zeiță a trapezului” și „pasăre măiastră”, se arăta a fi foarte încântată și mândră de conaționala ei.

Provenea și ea din lumea artistică, fusese balerină, sau cel puțin așa afirma.

-Ce păcat că nu m-am gândit și eu dragă, la vremea mea, să opresc niște probe, așa cum ai tu. Cine ar mai crede azi că signora Kadar asta, care acum abia se târâie pe uși, a fost cândva o vestită balerină? Pe atunci nu prea se făceau nici filmări, ori dacă s-or fi făcut, să le ție ei sănătoși, că la mine n-au ajuns…Nimeni nu mai știe, nimeni nu mai crede.

-Eu vă cred, signora. Orice ați zice, se simte din prezența dvs. că ați fost artistă, sărea Sonia s-o încurajeze pe bătrână. Cu atât mai mult cu cât complimentele ei se întorceau mai apoi cu măsură dublă și asta o făcea să se simtă bine, chiar dacă admirația venea de la o femeie care nu o văzuse de fapt niciodată acolo sus, executându-și zborul.

Erau mai tot timpul împreună. Dimineața își beau cafeaua pe terasa doamnei Kadar, iar după somnul de după amiază, era rândul acesteia să-și viziteze conaționala.

-Când mă uit la tine, sunt mândră că sunt unguroaică, îi zise ea Soniei. Exact așa am fost și eu, nu ca urâtele astea de italience. Italienii sunt frumoși, nu ca ele. Bărbată-meu, fie-i țărâna ușoară! era ca un prinț în uniforma lui de carabinier…Ehee! mai zise apoi și își făcu cruce peste pieptul ce părea încă și mai mare din cauza volanelor rochiei. Cât m-a iubit! Și tu? Când mă uit la tine, parcă mă văd într-o poză, nu alta.

-Lăsați că nu-i așa, se alinta Sonia. Dvs. și acum vă țineți bine, în timp ce eu m-am cam îngrășat…

-Cine spune asta? Sări arsă madam Kadar. Asta e o prostie! O femeie trebuie să fie trupeșă, să aibă formele rotunjite, vorba aia, să fie zdravănă. Așa-i place unui bărbat. Să-și umple mâinile cu ea când o ia în brațe. Dacă e bărbat, desigur. Draga mea, iartă-mă că-ți zic, dar nu mă pot abține. Cum a pus mâna pe tine arătarea aia de bărbatu-tău? Așa pereche nepotrivită nu mi-a fost dat să mai văd…

Când Sonia se gândea ce să răspundă, tocmai intră și Maricek pe ușă. El salută cuviincios atât pe vecina cotoroanță, căreia mai mult îi simțea privirea sfredelitoare, căci nu îndrăznea să-și ridice ochii la ea. Și nici la Sonia nu mai merse ca să-i sărute mâna, așa cum îi era obiceiul. Rosti doar din gură și apoi continuă sfios:

-Ce face Paul?

-E la el în cameră, răspunse Sonia aferat, sub influența ultimelor vorbe schimbate cu signora Kadar.

Iar Maricek se duse într-acolo, cu bucuria unuia care scapă de urmărirea viespilor.

Copilul ședea pe jos cu niște jucării împrejur, dar privea la televizor un desen animat. Părea absorbit de mișcarea personajelor și de gălăgia lor. Îl simți însă pe Maricek pătrunzând în cameră, și i se aruncă de gât, strigând bucuros:

-Tati, tati!

Maricek se lăsă în genunchi mai înainte de a-l strânge în brațele sale scurte și puternice. Din poziția asta, nu mai păreau atât de deopotrivă, tată și copil. Îl sărută pe frunte și îl întrebă:

-La ce te uitai?

-La…ceva. Nu-mi spui tu o poveste?

-Ba da! Am să îți spun una, înainte de culcare. Dar trebuie să-l aștepți pe tati să se spele mai înainte de asta, da?

A stat mult sub apa dușului, gândindu-se la ce o să zică. Nimeni nu-și făcuse timp pentru el, când era mic, așa că nu știa niciuna. Spera să îl găsească adormit când se întorcea și a deschis ușa încet de tot. Dar ochii băiatului străluceau, larg deschiși spre el. L-a învelit cu grijă și apoi așezându-se pe covorul de lângă pat, și-a sprijinit capul de margine, începând să zică încet, înăbușit de la salteaua patului:

-A fost odată un băiat mic. Și pe el nu îl iubise nimeni niciodată…

-Nimeni, nimeni?

-… Până când l-au luat niște oameni buni, continuă Maricek cu ochii închiși.

Și pe măsură ce povestea despre anii când a fost la stână, glasul lui se însuflețea de la amintirile frumoase. Descrise în povestea lui toate câte îl încântaseră în vremea aceea, când diminețile se trezea cu bucurie în suflet și se uita la soare cum apare de după culmea muntelui.

-… Și îl iubeau toți. Câinii îi ședeau printre picioare și se întreceau care mai de care să-i fie mai credincios. Iar oile se întindeau și ele să le scarpine spinările împodobite cu lâna lor moale…

-Îmi era așa de drag să le caut de scaieți, adăugă el, uitând că povestea era despre un alt băiețel, însă Paul nu mai băgă de seamă, căci adormise cu degetele încurcate în părul său aspru și creț. Poate se visa la stână, între oi. Maricek oftă atunci prelung și se lăsă și el pradă somnului dulce.

Într-un târziu când Sonia deschise ușa, văzu acel tablou cu băiatul său dormind și ținând mâna pe capul soțului și o cuprinse duioșia. Parcă abia acum înțelegea că ar fi avut totuși ce-i răspunde signorei Kadar. Maricek era într-adevăr, un om cumsecade.

-Va urma-