Desprinsă de-a ei creangă ce-o ținea
Purtată-n zbor de vântul ce-o rupsese
O frunză sta pe sus și-acuma se credea
Că mai presus decât copacul ajunsese.
-Ce stați ca proastele, legate de copac?
Uitați-vă la mine, sunt liberă să zbor…
Striga ea celorlalte. Apoi pică-ntr-un lac
Când nu mai fu ținută de vântu-nșelător.
Un nufăr ce văzuse această întâmplare
O dojeni astfel pe frunza care se pierea:
-Tu n-ai știut nebuno, că oricine moare
De-și pierde rădăcina ce viață îi dădea?
condeiblog 
Frumoasă și plină de înțelepciune poezie!
LikeLiked by 1 person
Uneori ne pierdem radacinile si sufletul se usca-n noi pana ne disipam in neant…
Profund!
LikeLiked by 1 person
Înțelepciunea transpusă în versuri e de două ori apreciată, iar autorul de felicitat!
LikeLike
“Tu n-ai știut nebuno, că oricine moare / De-și pierde rădăcina ce viață îi dădea?”
Ma duce cu gandul la cei care… aleg sa traiasca in alta tara decat cea in care s-au nascut. As avea atatea sa spun despre dezradacinarea aceasta incat… prefer sa tac. 🙂
Multumesc, Condei… mi-ai provocat iar imaginatia!
LikeLike
Foarte frumoasă poezia! Cu morală!
LikeLike