Salutul

Suntem în anul 2076, undeva în Germania…

Domnul Carol Brauer este unul dintre cei mai în vârstă cetățeni ai Magdeburg-ului. Se bucură de mult respect și chiar afecțiune din partea oamenilor.

Astfel că văzându-l pășind agale pe trotuarul din fața casei sale, Stolz îi ieși repede înainte și-i spuse:

– Muie P.S.D., domnule Brauer. Ce mă bucur să vă văd. Chiar îi și ziceam soției mele: Sper că n-o fi bolnav domnul Brauer, de nu l-am mai văzut…

-Muie P.S.D., Stolz. Stai fără grijă, nu am fost bolnav. După cum vezi, sunt bine sănătos. Chiar acum mă duc să mă înscriu pentru maratonul de sâmbătă.

Și îl apucă râsul de propria glumă. Numai că asta îi dereglă puțin respirația și sfârși într-un puseu de tuse. Stolz îl bătu ușurel pe spatele șubred, îngrijorat. Din casă ieși atunci ținând în mână un pahar cu apă, micuța Annalise. I-l înmână bătrânului, iar acesta sorbi câteva înghițituri degrabă. Tremurul mâinilor și zgâlțâitul accesului de tuse, au făcut ca mai multă apă să i se verse peste pieptul hainei. După ce își mai reveni, el își petrecu de mai multe ori dosul palmei peste mustața colilie, iar apoi mângâind fetița peste creștetul bălai, îi mulțumi. Nu mai avea chef de glumă, așa că își luă rămas bun și de la Stolz.

-Eeee. Hai că mă duc la farmacie, Stolz. Că până ajung eu, li se termină oamenilor programul de lucru. Muie P.S.D.

-Muie P.S.D. domnule Brauer. Dacă îmi permiteți, am să mai trimit copila pe la dumneavoastră, ca să se intereseze de starea dumneavoastră.

Carol Brauer nu-i mai răspunse însă, ca să nu-și afecteze iarăși gâtul. Aprobă prin clătinarea capului în sens afirmativ, iar apoi își văzu de drumul său, călcând încet și cu pași mici. Părea că și-i numără, așa cum sta de încordat și încovoiat  înainte.

După ce mai privi puțin la silueta bătrânului care se îndepărta, Stolz își petrecu fetița pe după umeri, ca să intre amândoi în casă.

-Tati, ce înseamnă ,,muie pesede”? îl întrebă deodată Annalise.

Stolz rămase o vreme cu mâna pe clanță, în fața ușii încă închise. Îi displăcea profund să nu aibă un răspuns clar, dar cu toate acestea nu știa. Toată lumea folosea acest salut, de foarte multă vreme.

-Un salut, zise el în speranța că Annalise va fi mulțumită. Se zice Muie P.S.D., cu accent pe ultima consoană.

-Și ce înseamnă? insistă fetița.

-Asta nu știu sigur…recunoscu el până la urmă. Cred că e o urare de sănătate.

A doua zi, când învățătoarea intră în clasă,  Annalise așteptă până se făcu un pic de liniște apoi rosti răspicat:

-Muie P.S.D.!

Roșie până la vârful urechilor, învățătoarea Amalia Chirițescu, ai cărei părinți erau stabiliți în Germania de multă vreme și deci o născuseră aici, îi răspunse cu jumătate de glas, neîndrăznind să privească albastrul curat al ochilor copilei:

-Muie P.S.D., draga mea.

 

 

 

 

Mopul lui Tanti Geta

Aud pe toate știrile întrebarea : „De ce s-a întâmplat nebunia de aseară”?

Iată că azi demonstrația a mers înainte și totuși nicio violență. Jandarmeria a stat cuminte, în banca ei. Nu tunuri de apă, nu gazare, nu șrapnele…

Răspunsul eu l-am aflat telefonic dintr-o discuție pe care am avut-o cu Tanti Geta. Pe dânsa nimeni nu a întrebat-o, cu toate că așa cum mi-a dezvăluit mie, ar fi răspuns cinstit pentru că e om cu frică de Dumnezeu…

Cine e Tanti Geta? Este femeia de serviciu de la Guvern. A obținut postul prin concurs și prin șpagă, așa cum se face. Asta poate nu aveam voie să spun, dar știu că nu-mi citește nimeni blogul așa că sper să nu-i fac un deserviciu, cu atât mai mult că suntem  prieteni. Oricum la anchetele care urmează a se face, i se va stabili precis vinovăția și își va pierde locul de muncă, poate chiar să i se facă și dosar penal. Mai ales că au fost acuzați oameni nevinovați, prefectul capitalei, ministra de interne…

Nimeni n-a dat ordin de evacuare a pieței, ordinul în dispozitiv a fost doar de apărare și de protejare a mopului.

Ea însăși mi-a relatat așa: „ Trebuia când am încuiat clădirea, că se terminase programul, să duc uneltele la loc, să ies și să încui ușa. Lumea din clădire plecase mai devreme pentru că era vineri și apoi oricum nu făcuseră nimic că se uitaseră toată ziua pe geam la oamenii care se strângeau în Piață. Am putut să-mi fac și eu treaba mai devreme și-așa că nu am nicio scuză pentru ce s-a întâmplat”…

„Dar până la urmă ce-ați făcut”? Am întrebat-o eu.

„Mi-am uitat mopul sprijinit de ușă. Ușa este din geam, se vede prin el și mopul meu era nou. Un mop foarte scump așa cum mi-au spus șefii…Ai grijă de el Geto, ca de ochii din cap, că a costat o căruță de bani, așa mi-au spus. Ei! Dar eu l-am uitat, uita-m-ar moartea. Cred că ăștia l-au văzut și au vrut să mi-l ia. Șeful jandarmeriei nu poate să recunoască la televizor, dar asta e. Om de foarte mult bun simț, a zis doar că s-au forțat gardurile spre intrarea la Guvern. De ce? Că nu mai era nimeni acolo…Și-atunci eu mi-am adus aminte numaidecât: mopul meu!!! M-am dus la prima oră a dimineții și l-am luat de acolo și iată: azi dacă nu au mai avut ce apăra, jandarmii nu au mai fost violenți”.

Ne doare pe toți

Mă gândesc azi la oamenii care sunt acolo unde eu am doar gândurile și inima. Și le mulțumesc și sper să mă reprezinte. Mă simt onorat și îi numesc ambasadorii mei. Așa cum mă simt reprezentat și de cei care nu au plecat de la locul lor de muncă, pentru că nu au putut. NU AU PUTUT!  Dar contează că și-ar fi dorit. Contează că încă se simt români. Nu s-au dezis de patria și de neamul lor și n-au uitat cuvântul DOR, cu toate că nu îl au în traducerea limbii ce o folosesc pe unde se află.  S-au dezis numai de o clică de fripturiști care nu se dau duși de pe scaunele lor înalte.  Mă gândesc și la „oamenii de bine”, care înțeleg mereu un pic prea târziu și le trece mult prea repede.  Care au ieșit cu flori și i-au pupat pe mineri. Care au votat cu conștiinciozitate ciuma roșie… Au fost convinși că fac bine. Și nu-i puteai blama prea tare. Odată pentru că nu-i puteai nici tu indica alternativa de ALB, sau altceva… Toți candidații păreau o apă și-un pământ. Iar în al doilea rând, „oamenii de bine” sunt de-ai noștri, dintre noi. Ne întâlneam pe drumul spre școala unde era amplasată cabina de vot… -Bună ziua! -Bună ziua! Zâmbet cordial…Tanti Nina, vecina care face gogoși și le împarte pe scară…Nea Mircea care a venit de ți-a pus altă priză când s-a ars…Oameni cumsecade în fond, dar manipulabili. Care se uită constant la emisiunile Antenei 3 și care îți reproduc de acolo idei și informații ca și cum le-ar aparține. -Cum e Nea Mircea cu P.S.D.-ul dumitale? Făcură treabă? -Îi dau dr…lui pe toți domne, nu mai votez cu nimeni! făcea el supărat. La alegerile următoare, mă întâlneam din nou cu Nea Mircea și cu Tanti Nina…Gătiți, la primele ore ale dimineții….-Bună ziua! -Bună ziua! Știam către cine merg voturile lor. Nu mai sunt acasă. Oare iese acum Tanti Nina cu flori la demonstranții care au venit de la atâția kilometri să spună și să strige că e prea mult…că e prea de tot și NE DOARE de țară? 

-Și pe mine mă doare! O să spună Dragnea.

Îl cred. Dar pe noi ne doare în suflet, iar pe el în cot…de aceiași țară, care pe noi nu ne-a mai încăput.