Lupa -13

images

La numai câteva zile după asta, mă întorceam din sat cu bicicleta. Aveam în coșul ei, ceea ce cumpăram eu de obicei, făină, lapte, mai puțin carne pentru că de data asta nu mai aveam nevoie. Cãprioara îmi asigura o rezervã pentru mult timp de aici înainte.

Zăbovisem puțin și la bufet, să-mi înec amarul cu niște rom și sã mã gândesc la sensul celor petrecute.

îmi ziceam cã trebuie sã există un rost în toate și numai fiindcã nu îl înțelegem, noi îl numim întâmplare. Mã frãmântam de mult cu gândul întoarcerii acasã, ori picatul din cer al acelei provizii de carne, sã fie oare un semn pentru a mai sta?

Când am plecat de la birt, se murgea bine de seară. Cu puțin înainte de a ajunge la marginea satului îl zãresc dintr-o datã pe Juras că era bătut de trei inși. Ce bătaie, omor în toată legea. Îl loveau cu picioarele pe unde nimereau și dacă nu i-aș fi recunoscut glasul când se ruga ca sã-l lase și geaca aia a lui roșie, din fâș, cu care se îmbrăca el tot timpul, n-aș fi știut cine e acolo pe jos, încovrigat ca un câine.

-Ostat’sya! Ostanovit’ odin raz! (Stați! Opriți-vă odatã!) am strigat eu la ei. Pe rusește, bineînțeles pentru cã atâta știam.

Ei s-au oprit atunci într-adevãr, dar pentru ca sã se îndrepte spre mine. Știam că nu vin ca să mă întrebe despre raporturile numerelor lui Fibonacci. Am lăsat bicicleta să cadă, iar zgomotul făcut de sticla cu lapte care s-a spart mi-a dat ideea de a o apuca de gâtul ei rãmas cu ciob, ca un pumnal. Aveam acum o mică armă asupra mea însã nu știam dacă aș fi fost în stare să o folosesc. Aș fi avut și briceagul din buzunarul hainei, tot timpul l-am avut cu mine, dar nu mi-am adus aminte de el. De fapt eu nu am vrut decât să-l scap pe bietul Juras. Nu-i cunoșteam pe oamenii ăștia și nici prin cap nu mi-ar fi trecut că am să fiu omorât de unul dintre ei chiar azi, acum, în momentul ăsta. Pentru că văzându-mă cu mâna fluturând ciobul de sticlă ca pe un cuțit, unul din ei a scos un fluierat prelung și apoi și-a desfăcut tacticos briceagul sãu cu lama lungã. Ceilalți doi râdeau gros. Apoi bolborosind vorbele lor neînțelese, se înarmară și ei. Ce era de făcut? Nici să fug nu mai puteam, că nu aveam unde. Un singur drum știam, acasă, dar acela nu mă scăpa nicidecum. M-ar fi prins. Bietul Juras nici nu se mai putea ridica în picioare, cum să mă ajute el pe mine? Îmi striga să fug.

-Du-te dr…lui Juras!  Și mai taci odată!

Atunci am făcut o mișcare pe care o văzusem prin filme, la bătăile cu cuțitul. Mi-am scos haina și mi-am înfășurat-o pe brațul stâng.

Aveam să mor? Fie! Dar nu ca un laș. Măcar cu unul mă duc de gât pe lumea cealaltă.

Și luând hotãrârea asta, m-am îndreptat decis către ei, spre deznodãmânt. Strigam tare, ca un dement, și încă pe românește, tot ceea ce-mi trecea prin minte. Împletituri din toate înjurãturile pe care mi le auziserã urechile de-a lungul vremii și pe care eu nu le mai rostisem niciodatã. Aș fi putut sã recit și Crezul, cã ei tot nu m-ar fi înțeles. Dar rãcneam ca un apucat orice măscară îmi venea în minte și auzindu-mi glasul puternic și fãrã de teamã mã îmbãrbãtam singur, tot mai tare.

Dacă aș fi fugit, de bună seamă că m-ar fi prins și nu se știe ce urma. Vãzusem bine de câtã violențã erau în stare. Dar gestul acela curajos de a-i înfrunta, i-a descumpănit. Ei erau trei și aveau niște arme neîndoios mai bune decât ciobul meu de sticlă. Însă la fel cum nu îi cunoșteam eu pe ei, nici ei nu mă  știau pe mine. La încredere funcționează spiritul de gașcă. Numai atunci. Când vine frica însă, te ia de-o parte și te rupe de grup. Fiecăruia în parte i-a fost frică pentru el.  Eu urlam turbat înjurãturile fioroase în timp ce țineam brațul stâng ridicat în sus iar cu dreaptul simulam tăierea. Poate că așa și făceam dacă îmi dădeau ocazia. În momentul acela eram ori eu, ori ei. Această determinare era realã întru totul, nu era prefãcută. Au simțit-o probabil prin pielea de pe spinare, acolo unde simți de obicei frica. Mie, după momentele de la început, îmi trecuse complet. Așa de sigur eram că voi muri în minutele următoare, încât nu m-am mai temut. De asta probabil i-am bătut psihologic. Și apoi, cum erau viețile noastre comparate? Ei poate aveau neveste, copii, un loc numit casă, unde să se întoarcă… Eu eram un urgisit al sorții. Nici 10 kopiykas nu mai dam pe viața mea.

Așa că s-au întors în loc și au plecat. Cam cu rușine unul de altul, cu sudalme și amenințări peste umăr, dar… Au părăsit câmpul de luptă.

Juras sta în genunchi, atâta cât reușise să se ridice și nu-i venea a-și crede ochilor. Foarte crunți mai înainte când îl ologiseră pe el, acum plecaseră ca niște lași dinaintea unui singur om.

Avea capul însângerat complet de la nasul spart. Când a deschis gura să-mi mulțumească am văzut că îi spărsăseră dinții din față.

Acum să vezi rânjetul lui Juras,! mă gândeam eu răutăcios, încă tremurând ușor de pe urma surescitării.

-Da, spart dinți mine!  zise el de parcă îmi citise iarăși gândul.

-Un fleac. Te-au ciuruit. Mă trezii eu cu o glumă pe care nu avea cum să o înțeleagă pentru că era dintr-o replică de film românesc.

-Teper nam nuzhno nemedlenno uyti. Vy ponimayete, my bolshe ne mozhem ostavasya? (Acum, trebuie să plecăm imediat. Înțelegi că nu mai putem rămâne niciun pic?)

Cu asta avea dreptate. Trebuia de urgență să ne luăm tălpășița de acolo. Amândoi.

-Eu plec ușor că nu mai am pe nimeni. Dar tu? Cum faci cu femeia?

-Întors bărbat casa iz turmy (de la pușcărie). Unul era el.

Aaa! Deci asta era cu oamenii aceia. Nici vorbă de politică aici. Omul venise acasă și acum își revendica, așa cum era și firesc, cuibul. Iar eu care puteam să fac omor fără să știu pe cine și de ce…

Îmi venea să-i mai dau și eu niște perechi de palme, peste fața aia a lui, tumefiată.

N-am mai zis însă nicio vorbă și am plecat la vagon. Chiar în acea noapte mi-am strâns într-o bocceluță mică, atâta cât să încapă în coșul bicicletei, tot ce am crezut eu că este important de acolo. Mai nimic adică. Actele de identitate și niște haine.

Adunătura celor șapte ani… nu reprezenta absolut nimic pentru mine.

Am pedalat toată noaptea către oraș, iar de acolo, dimineața am luat primul autobuz spre Donețk, unde era aeroportul. Mă întorceam în România.

-Va urma-

Lupa -12

images

Din vorba lui stâlcită nu știam ce să aleg. Știe ori nu știe, de vre-un atac al localnicilor? Dacă e nebun, cum de mă citea pe mine așa de bine? Când eu credeam despre fața mea că e impenetrabilă… împietrită precum a lui Buster Keaton.

Oricum, ca urmare a acelei întâlniri, m-am apucat chiar de a doua zi să-mi fac o strategie de apărare.

Am pregătit capcane în diverse locuri, așa cum văzusem prin filme. Tot timpul cât am muncit la ele, îl bodogăneam pe Juras:

,,Fire-ai tu de paranoic, m-ai molipsit acum și pe mine”.

Erau gropi adânci, cu țepușe în ele, la fiecare dintre intrările în vagoane, mai puțin la al meu. Pe la lizieră am pus lațuri de sârmă la tulpininile tinere pe care le-am putut îndoi. Am făcut eforturi uriașe dar știam că trebuie să fie utile. Un om nu este un biet animal care nu are mâini să se desfacă. Sârma era așa de tensionată că i-ar fi pricinuit serioase probleme nepoftitului care îndrăznea să vină.

Și am stat așa, ca un Rambo răsuflat o săptămână, apoi încă una. Până într-o zi când m-am enervat și m-am dus să le desființez. Și când le stricam, m-am mai și rănit puțin la o mână. Muncindu-mă la ele, ca să le desfac, îl înjuram pe Juras atât în românește cât și pe rusește, pentru paranoia cu care mă molipsisem.

Apoi am uitat de asta.

*

Îmi plăcea laptele și când mergeam în sat, îmi cumpăram mai mult. Îl puneam într-o oală mare de pământ și ce nu apucam sã-l beau dulce, îl beam și așa închegat, cã era ca un iaurt.

Ultimul pe care îl luasem însă nu era bun, avusese un gust dubios de la început, așa că l-am aruncat.

Peste noapte m-au trezit niște zgomote și un zbieret. Am stat așa cu urechile ciulite până am auzit clar, încă o dată, un fel de țipăt ciudat, ca de copil care răzbătea de afară. Cu inima cât un purice și cu părul făcut măciucă, am apucat în mână toporișca pe care mi-o țineam sub pat și am ieșit afară așa desculț cum eram, să văd ce este. Noaptea era întunecoasă și nu distingeam nimic în față. Am ratat astfel una dintre treptele cam abrupte ale vagonului și am căzut în brânci.

Bine că nu mi-am făcut capcană și aici, mi-am zis, muream spintecat de propriii țăruși, ca un nemernic ce sunt.

Și concomitent cu acest gând, mi-am dat seama că țipătul vine de la una din gropile făcute în fața vagoanelor.

Doamne, ce-am făcut? Ce copil a venit aici noaptea să-mi cadă mie în blestemățiile astea. Și doar le astupasem parcă...

Ei bine, una îmi scăpase. Mă întrerupsesem, mă luasem cu altceva… nu mai știu. La unul dintre vagoane însă, se pare că nu stricasem capcana. Când mã îndreptam spre locul acela eram convins că o să dau peste un copil străpuns de parii ascuțiți ca niște sulițe.

Unde sã mã duc cu el acum, în toiul nopții? Cât de grav o fi rãnit?

Gândurile astea mă rodeau, dar nu-mi puneam deloc problema ce căutase copilul noaptea, la vagoane.

Țipătul se auzea de acolo disperat de moarte.

La buza gropii dezvelite de straturile înșelătoare cu care o mascasem, am văzut un tablou care, deși nu era după spaimele mele, nu era cu mult mai puțin tulburător.

O căprioară căzuse prima și țărușii îi perforaseră fatal organele vitale. Iedul, care probabil o urmase îndeaproape, venise peste mama sa, care îi servise astfel drept saltea și îl salvase. Ca ultim gest de protecție, de dincolo de moarte.

Deși nu era atins de pari, el plângea cum plânge orice copil după mama lui și bineînțeles de spaimă. Însă tare mult îi semăna glasul cu al unui copil.

L-am apucat de gât și întins cu spatele pe marginea gropii mi-am întins un picior pe care i l-am băgat pe dedesupt, printre picioarele lui. Și așa, trăgând besmetic, m-am încordat cât am putut și l-am scos afară.

Apoi n-aveam ce mai face, era întuneric și eu eram distrus psihic. Am fugit și m-am ascuns în vagon. Acolo m-am așezat în genunchi cu capul în pumni, deasupra patului. Tare aș fi vrut să plâng, dar bineînțeles nu puteam. Îmi era necaz de fapta mea ucigașă iar mila pentru aceste animale nevinovate se ducea ciudat, până la amintirile despre Dănuț, pe care le îngropasem adânc, adânc, în sufletul meu.

În aceste perpeliri mi-am petrecut toată noaptea. Dimineața, la primele ore după ce s-au ivit zorii, m-am dus din nou afară să-mi văd mișelia la lumina zilei. Iedul nu plecase de acolo. Scâncea obosit și el, culcat cu botul peste genunchii din față.

Nu s-a speriat de mine. Ori fiindcă nu își putea închipui primejdia pe care o reprezentãm noi, oamenii, ori pentru că mă considera un fel de salvator al lui. Nu avea de unde să știe, bietul animăluț că eu eram de fapt călăul mamei sale. Nu numai că pregătisem cu bună știință capcana, dar aruncasem și laptele, neatent, chiar peste acel loc. Cu mirosul lor fin, ele se duseseră să-l lingă de pe frunzele și ierburile cu care astupasem groapa.

Hai Sorine, e vremea să te aduni, mi-am zis.

M-am apucat și am tăiat cu toporișca niște nuielușe de carpen și alun, ca de două degete pe care le-am legat între ele făcând astfel un fel de gărduleț. Cu acest gărduleț am improvizat un țarc între cele două vagoane dedesubtul cărora construisem beciul. Acolo l-am târât pe bietul ied, nu pentru că voiam să-l păstrez, dar ca să nu vadă cum aveam să-i căsăpesc mama. Pentru că mă gândisem…. Acum n-avea niciun rost să o las acolo, odată ce tot era moartă. În fond era carne bună, așa cum este produsul oricărei vânători. Am coborât în groapă și acolo pe loc am hărtănit-o, pentru că nu aș fi putut-o ridica altminteri. Ciosvârtele le puneam deasupra, pe celofanele cu care înconjurasem groapa. Am muncit mult, metodic și fără de gânduri, așa cum nu îmi era firea. După ce am isprăvit tot, după ce băgasem carnea la beci și în sare, m-am dezbrăcat de toate hainele mânjite de sânge și m-am spălat îndelung, sub dușul improvizat. Parcă odată cu murdăria voiam să mă descotorosesc și de păcate.

Iedului i-am dat drumul imediat ce isprăvisem lucrarea. Slobozit din închisoarea țarcului a fugit numaidecât în desișul pădurii. A mai venit după aceea de câteva ori prin preajmă, apoi nu l-am mai văzut.

-Va urma-

Lupa -11

images

Și iată așa, am rămas singur. Exact ca un pustnic eram. Însă dacă înainte mă însinguram cu voia mea, plecând razna prin coclauri, acum puteam sta oriunde, departe, dinaintea vagonului sau înăuntru, că tot aia era. Cale de câțiva kilometri buni, până în sat sau pe dincolo, spre puțurile miniere nu mai era țipenie de om.

Vagonul nostru nu se afla amplasat singur în acea enclavă de la mijlocul  pădurii. Cei din conducerea șantierului se gândiseră că vor sta mult mai mulți oameni acolo și așezaseră cinci astfel de vagoane, dispuse în formă de L. Celelalte însă nu au fost niciodată ocupate, cel puțin cât timp am locuit eu acolo. Și mă gândeam de ce nu vin să le ridice în condițiile astea. Dar deranjul ar fi fost mult prea mare și ajunse acum la o oarecare stare de depreciere, cheltuielile aferente nu se justificau.

N-am avut curiozitatea să văd cum arată prin interior, dar îmi puteam închipui.

*

Alecu se ocupase înainte de toate, cu spartul lemnelor, cu focul, câte și mai câte. Bietul Alecu! Mă obișnuisem ca să-mi facă diverse comisioane… Ia-mi și mie pâine, ia-mi zahăr, carne, aia, ori ailaltă. Că tot se ducea în sat, ziceam. Acum eram obligat să cobor eu însumi.

Încă de la început își luase singur aceste sarcini, zicându-mi:

-Lasă șefule că mă ocup eu! Dumneata te vezi că ești mai de la oraș.

Pe mine mă contrariaseră atunci acele vorbe. Firea mea orgolioasă le înregistraseră ca o jignire. Adică sunt mai stângaci, mai prost, cum adică ,,mă văd”?

Dar nu am zis nimic și l-am lăsat în pace. Mai apoi m-am complăcut și uite așa, eu nu prea făcusem mare lucru în gospodăria noastră.

După plecarea lui însă, m-am apucat să-mi fac un beci, așa l-am numit eu. Înainte nu aveam prea multe unelte, doar un topor și un ciocan. Acum mi-am cumpărat târnăcop, cazma și lopată cu care am săpat o groapă în locul mai umbros de la joncțiunea vagoanelor. Adâncimea cea mai mare am făcut-o înspre lizieră iar în față am realizat un fel de trepte, până spre suprafață. Am bătătorit bine pământul și pe pereți am pus cetină, pe care am fixat-o cu șipci din loc în loc. De la o șipcă la alta am pus sârmă bătută în cuie. Mi-am tăiat cu toporul niște pari, pe care i-am înfipt în margine, și i-am împreunat către mijlocul beciului, realizând astfel coama acoperișului. Am luat ce am găsit pe la magazinul acela sătesc, niște mușamale că le-am considerat mai trainice și celofan la metru, cu care am îmbrăcat acel acoperiș. Apoi am pus iar cetină și peste ea pământ moale. La urmă de tot am mai adugat un rând de cetină.

Toată această lucrare mi-a luat ceva timp, dar timp aveam din abundență. După o vreme, din pământul acela pus deasupra și chiar așa tasat cum era, că îl bătucisem, au dat ierburi și rugi că aproape nu se mai recunoștea construcția. La intrare am folosit o ușă de dulap, că doar acum erau de prisos vestiarele. Și asta nu a fost tot. Am cărat cu bicicleta, în câteva zile de-a rândul saci cu sare grunjoasă, ce o vindeau acolo la vrac. Cu această sare am tapetat bine pereții beciului, de jur-împrejur. Această operațiune avea să dăuneze mai apoi la tot ce era de metal, sârmă ori cuie, dar nu mai conta dacă rugineau, erau pe dedesupt și nu se mai putea desface nimic.

Făcusem treaba asta cu intenția de a avea un loc unde să-mi depozitez alimentele și să nu fiu nevoit să mă cobor prea des în sat. Dar gândul era de-a dreptul copilăresc, odată ce pentru toate acele materiale de construcție, și mai ales când am transportat sarea, m-am dus zi de zi în sat. Iar pentru pâine, care nu ținea mai mult de trei zile, eram nevoit oricum să mă duc. Dar se cheamă că mi-am mai făcut o ocupație, până la sosirea iernii.

Care iarnă a venit și a trecut asemeni și altora care au urmat.

Anul viitor m-am gândit că mi-ar trebui și un cuptor de pâine. Pentru asta n-am făcut cine știe ce construcție. O vatră, sub un umbrar din crengi. Însă țestul era o adevărată capodoperă. Văzusem undeva, la una din deplasările mele pe teren, un asemenea obiect în gospodăria unui om. Știam deci cum arată, dar nu prea știam cum se face. După foarte multe încercări nereușite, mi-a ieșit. Eram cât se poate de mulțumit de cum mã aranjasem.

 Ia sã vadã Alecu acum… îmi ziceam. O sã mai spunã cã sunt așa…mai de la oraș?

                                                                   *

Cu toate acele treburi care îmi dăduserã de lucru, măcar nu mai pierdeam timpul în reverii și astfel vremea a trecut mai ușor. Când mergeam în sat, pe la birt nu mă mai opream, aveam treabă numai la magazin și atât.

Mă aud strigat de un glas și când mă întorc, îl văd pe leton, care ieșea de pe ușa cealaltă.

-Nu stai vorbă cu mine?

-A! Păi nu te văzusem, Juras. N-aveam de gând să intru în bar, sincer.

-Dar acum nu gândești alfel? Eu vreau stăm vorbă.

-Ei, ba da. Hai, stai aici că mie nu-mi place aerul dinăuntru. Mă duc să-mi iau o cinzeacă de rom. Mai vrei și tu una? Tot rom?

-Da, răspunse el. Tot rom.

Când am revenit la masa pe care o ocupase Juras, ochii lui mă sfredeleau cu privirea.

-Rămas singur, fără Alec?

-Da, recunoscui. Știai? De ce nu m-ai mai vizitat?

-Probleme și mine. Alec nu vorbește mine, țară voi? Securitatea română e tare. Găsește mine.

-Nu fi tâmpit, mă! Ce tot spui acolo? Crezi că nimeni nu are altceva mai bun de lucru decât să te prindă pe tine? Că tu oi fi și cel mai mare criminal de pe pământ… Vino-ți în fire!

Pe măsură ce îl linișteam pe el, mă enervam eu tot mai rãu. Eram iritat că stau și-mi pierd vremea cu un sărit de pe fix.

-Am văzut Alec nu place mine.

-Nici eu nu mă omor de drag, îl atinsei eu printr-o glumã. Când te văd așa… Păi te credeam băiat deștept, ce naiba. Alo ! Noi suntem români și nu ruși. Securitatea de la noi nu se subordoneazã celei de la Kremlin. Și în definitiv, ce credeai? De-aia nu mai putea Alecu, că ești tu, dizidentu lu pește, pitit aici. Omul ăla s-a dus la casa lui, nu la securitate să te dea pe tine în vileag.

-Nu știu cuvânt vileag, mă întrerupse el.

-Lasă că nu știi multe. N-are importanță. Vreau să înțelegi, o dată pentru todeauna, că nu ai de ce să-ți faci griji în ce ne privește. Și apoi, nici nu știm bine cum te cheamă. Juras din Letonia. El săracu le mai și încurca, zicea că ești lituanian.

Cu acest ultim argument se pare că l-am potolit definitiv. Încercă să mute discuția, nu înainte de a-mi spune:

-Nici Juras nu cheamă mine. Și cum duci singur?

-Du-te dr…lui! O duc bine.

Nervozitatea îmi atinsese paroxismul. M-aș fi ridicat să plec chiar atunci, dar am socotit că e mai bine să mă retrag frumos, ca să nu-l las totuși tulburat.

-Nu e bine stai singur. Vine hoți, taie cuțitu. Continuă el vorba aiurea-în-tramvai.

Avea un fel ciudat de a vorbi. Își răsucea ochii în toate părțile și se apleca în față, de parcă ți-ar fi spus un mare secret. Dădea impresia că cine știe ce conspiră cu mine.

Nu era prima dată când mi se adresa în felul ăsta, însă acum, când mi-a vorbit cu ochii mijiți către oamenii de alături, m-am gândit dacă nu cumva știe totuși ceva și încearcă să mă pună în gardă.

– Chto ukrast’? Ya ne derzhu den’gi so mnoy. Ya otpravlyayu vsekh domoy, kogda ya povyshayu zarplatu. (Ce să-mi fure? Nu țin bani cu mine. Îi trimit pe toți acasă chiar de când ridic salariul).

Vorba asta am spus-o tare, ca să se audă și în vecinătate.

Juras rânjea în colțul gurii, semn că se prinsese. Urmãtoarea vorbã a fost însã din alt plan al gândurilor sale întortocheate:

-Eu nu stat vreme multă încă. Vin rușii iar aici.

Da, auzisem și eu la un radio pe care mi-l cumpărasem de curând, despre niște conflicte între ucraineni și ruși. Și chiar să nu fi auzit nimic la radio, se schimbase ceva și în atitudinea oamenilor. Nu mai vorbeau rusește între ei și întorceau capul atunci când auzeau vorbele în limba rusă. Ca și adineauri. Eu mă deprinsesem numai cu limba asta și nu am considerat că e necesar să mai învăț ucraineana odată ce mă puteam face înțeles deja cu rusa. O limbă nu se învață cât ai bate din palme și e drept că nici nu mi-am dat interesul.

-Poate nici eu n-o să mai stau prea mult, i-am răspuns. Mã gândisem deja la asta.

-Dar ai grijă hoții atunci.

Îl privii iar în lumina ochilor, încercând să înțeleg ce vrea de fapt să spună.

-Omule, tu ai auzit ceva? Sau vorbești în dodii?

-Nu știu cuvânt dodii.

-Ah! Adică spui baliverne.

-Nu știu baliverne.

-Și ce-ai vrea? Să-ți vorbesc rusește acum?

-Nu. Că se uită rãu noi.

Cu asta avea dreptate. Constatasem și eu că de când am ridicat glasul, că ceilalți oameni de primprejur se uitau înspre masa noastră tot mai des, pe sub sprâncene.

Am coborât glasul și am zis:

-Dar chiar e adevărat că nu au ce să-mi fure. Nu stau cu banii la saltea în vagon. Îi trimit în țară și pentru aici opresc foarte puține grivne de cheltuială. Așa că n-am de ce să-mi fac griji.

-Ba tocmai faci griji! Când cere și tu zici n-am, taie gât.

Aici trebuie să recunosc că am găsit iar un pic de logică în spusele lui Juras. Care mă și citi după față că îi dam dreptate și spuse privindu-mă din nou pieziș, cu subînțeles:

-Mai e nebun letonul? Ce zici?

Și-mi arãtă iar caninul stâng, așa cum făcea când credea el că zâmbește. În realitate, își muta gura pe-o parte, până i se dezveleau dinții în colțul ei. Un rânjet în toată puterea cuvântului, ce îl făcea antipatic.

-Nu am spus niciodată că ești nebun. Dar e drept că ți-au mai zburat niște țigle de pe acoperiș. Cu asta sunt de acord. Și încercai să-l imit strâmbându-mi și eu gura.

-Letonul nu e nebun nici prost, făcu el supărat. Nu înțeleg cuvinte, dar înțeleg tu râde mine.

-Am glumit băi, Juras. Nu știi de glumă? Și am încercat să-l bat prietenește pe umăr așa cum fac ortacii. Am fost stângaci ce-i drept, dar și el se mișcase, așa că i-am atins urechea și l-am făcut să sară în sus de la masă.

-Tu nu porți frumos. Tu supărat să știi!

Și a plecat lăsându-mă singur, cu două clondire de rom în față și cu o puzderie de întrebări.

-Va urma-

Lupa -10

images

-Știi românește?! Am exclamat eu uimit.

-Bată-te să te bată! Făcu și Alecu, bătându-l prietenește pe umăr. Mai mult încântat decât indignat, el se bucura din toată inima auzindu-și graiul într-un loc uitat de lume. Și poate chiar trăgea nădejde ca de acum, să-și fi găsit și el unul cu care să stea de vorbă.

-Ce faci, vii cu noi afară? Să ne auzim mai bine. Alecule, ia-mi și mie o sută de rom te rog. Noi mergem să ocupăm o masă.

-Și eu unu! adăgă Juras, căutându-se după bani în buzunar.

-Ha-ha! Bine, bine…Vine băiatul! răspunse Alecu bine dispus, în timp ce făcea din mână gestul că plătește el.

Odată ieșiți afară, l-am luat imediat la rost pe leton:

-Bine Juras, de ce ne-ai făcut asta? De ce nu ne-ai spus că ne înțelegi limba? Și cum se face că o știi?

-Vorbește mai puțin decât înțelege. Am dus România patru ani, când eu este învăța.

-La școală? Ai făcut facultate la noi?

-Nu. Când eu este copil. Părinții merge voi muncă. Petrol. Eu copil, școală. Dar uitat mult cuvinte.

-Înțeleg…  Și de ce nu spuneai nimic?

-Place vygoda (avantajul). Eu cunosc om, el nu.

-Asta nu se face, să știi. N-a fost frumos.

-Eu fugit țara mea. Ascuns. Eu nu încredere nimeni. Să nu moare eu.

-Cine să moară? Întrebă și Alecu, descărcându-și brațele de băutură și așezând în dreptul fiecăruia clondirul său. El singur era băutor de vodcă.

-Eu! zice letonul încă o dată. Să nu moare eu!

-Adică să nu-l omoare pe el, îi desluși eu lui Alecu fiindcă începusem să îl înțeleg mai bine. Pricepe vorba, dar se exprimă un pic mai greu. A stat la noi în țară de mult, când era copil.

-Și de ce nu ne-a spus că ne înțelege? Punând întrebarea către mine, îi mai trase o labă grea dar prietenească pe spinare.

-Ca să vadă întâi ce fel de oameni suntem. Să ne cântărească mai înainte, explicai tot eu.

-Și? Câte kilograme zici că am? Glumi el către Juras.

Dar acesta rotunji ochii și se întoarse către mine. Nu pricepuse, normal.

-Lasă! Făcui eu dând din mână, în semn că n-are importanță. Spune mai bine ce ai făcut? De ce vor să te omoare ai tăi?

-Opoziția. Stau în stradă. Golodovka (Greva foamei). Guvern vândut ruși. Întoarce noi comunism? Net! (Nu)

Privindu-l cum înșira toate acele vorbe, mi-am dat seama că era genul de om exaltat, predispus la exagerări. Mai mult ca sigur nimeni nu avea treabă cu el, însă în închipuirea lui dăduse amploare la toate temerile, până la mania persecuției. Mi-am propus să-l mai slăbesc din chestionări.

Însă lui Alecu îi venise ciuda.

-Da ce aveți fraților cu comuniștii? Ce v-au făcut? Că pe timpul lor era liniște. Și pita sigură pe masă. Vă lipseau măscările de acum? Asta e democrația?

Auzind opinia pro-comunistă a lui Alecu, pe leton îl cuprinse panica.

-Nu spune de mine! Eu încredere om bun. Și ochii lui se întorceau când la Alecu, când spre mine cu o implorare foarte expresivă.

-Stai liniștit Juras. Noi nu facem politică aici. Am venit doar să muncim.

Și întorcându-mă spre Alecu:

-Nu-i totuna ceea ce spui dumneata. La noi comuniștii însemnau doar o orânduire, la ei era cotropire în bună regulă. Au fost rușii peste ei, înțelegi? Și sunt mirat eu însumi de vorba asta. Se vede treaba că nu știi nimic din ce a însemnat cu adevărat, comunismul.

Auzindu-mă și pe mine că obiectez, Alecu se înmuie și bătu în retragere:

-Dă-i dr…lui pe toți! Hai să bem și să ne vedem de treabă.

Dar era prea târziu. Letonul intrase în panică. Și-a băut romul cu ochii furișați în toate părțile, de parcă se aștepta ca dintr-o clipă în alta să apară KGB-iștii și să-l aresteze. Chiar de acolo, din fundul pământului, unde ne aflam noi.

Iar apoi s-a ridicat și a spus precipitat:

-Târziu eu. Treabă acasă mult. Greu stat femeie.

-De ce nu te întorci, dacă-i așa? Patul ți-e tot liber. Ai și hainele tale în dulap.

-Greu femeie, no bez zhenshchiny yeshche slozhneye (dar fără femeie este și mai greu). Ya ne mogu stoyat, kak monakh.

-Ce zice?

-Că nu poate să stea ca un călugăr. Îi trebuie femeie.

-Da! Că eu oi fi putând, spuse cătrănit dintr-o dată Alecu. Și întoarse ochii peste umăr de parcă își căuta deja una.

*

De la întâmplarea asta, el devenise schimbat. Îmi vorbea repezit, în vorbe scurte, cum face un om când e supărat. L-am lăsat în pace, nefiind genul care să mă bag pe sub pielea cuiva. Când îi va trece îmi va spune, îmi ziceam.

Într-o noapte nu s-a întors acasă. Nici n-am putut să mai închid ochii de grijă. Ce face? Unde e?

Dimineața, când mă pregăteam deja să plec la muncă, apare și Alecu.

Mai potolit de data asta, îmi zise zâmbind:

-Ce faci șefule, te duci la muncă?

-De bună seamă. Ce? Adică dumneata nu mai poftești? Motanule, care ești. M-ai ținut toată noaptea pe jar, să-mi fac ca prostul griji în timp ce dumneata… Ai fost la femei nu-i așa?

-De! Cam așa. Răspunse el mijind un zâmbet larg. Dar nu e bre, ca româncuța noastră. Astea sunt spălăcite și n-au domne pe vino-încoa. Păi când mă gândesc la Florica… făcu el cu gândurile aiurea și ochii umeziți de dor.

-Și nu te poți gândi în timp ce mergem către muncă? E deja un pic cam târziu.

-Nu șefule. Eu nu mai vin. Te rog să te ocupi dumneata și pentru mine și să-mi închizi formele. Banii pe ultimele zile poți să-i ridici dumneata. Da eu plec acasă. Acuma abia, după ce am fost la alta, simt că nu mai pot fără Florica. Tot nevasta ta e cea mai bună, așa zic.

A vorbit rãgușit, emoționat. rostind toate propozițiile dintr-o singurã rãsuflare. Abia când a pronunțat cuvântul nevastã și-a adus aminte de situația mea și a tras prelung aer în piept, ca un oftat pe de-a-ndoaselea.

Și-a schimbat deodatã înfãțișarea și a continuat mârâind printre dinți:

-Numai să fi fost cuminte, că de nu… Îi tai gâtul ca la găină. Așa să știi!

-Nu pleca cu gândurile astea. Îmi pare rău că nu ai mai stat măcar o zi, să ne luăm cum trebuie la revedere. Toți plecați așa…de parcă v-ar împușca cineva, nu alta.

-Ce mai e de zis, șefule? Viața. Cum ți-e scris. Când te apucă de te strânge și simți că nu mai rabzi, o iei din loc.

-Și cu planurile acelea ale dumitale ce mai faci, ai renunțat?

-Nu de tot. Cu ce am strâns până acum pot închelbăra ceva… Dar o fac la mine, în casa mică de la drum, nu o mai cumpăr pe a lui Olaru din răspântie, așa cum mă gândisem.

-Da?… Ei! Ce să mai zic? Du-te sănătos omule. Ai grijă de dumneata și… Doamne-ajută!

-Hai să-mi trăiești șefule! La bună vedere. Zise și el, întinzându-mi mâna pentru strângerea de rămas-bun.

-Să ne vedem sănătoși Alecule! Îi strigai eu după ce coborâsem deja cele câteva trepte ale vagonului.

O vorbă fără nicio noimă, dacă stai să te gândești că nu aveam să ne mai vedem niciodată.

-Va urma-

Lupa -9

images

Pe durata muncii mă simțeam cel mai bine. Deși fusesem distribuit într-o poziție care mă putea scuti de efortul fizic, puneam umărul și munceam din greu.

-Tsey bazhaye zrobyty z namy armiyu. Shcho vidbuvayetʹsya tak, yak tse? Yakshcho my porushymo normu, chy khtosʹ nam daye dodatkovi hroshi? (Ăsta vrea să facă armată cu noi. Ce mă-sa trudește așa? Dacă stricăm norma, ne dă cineva vreun ban în plus?)

-Chto on govorit? (Ce zice?) Îl întrebai eu pe unul mai de aproape, că nu înțelegeam nimic când vorbeau pe limba lor.

-On govorit, chto ty sobirayesh’sya trakhat’ muzhchinu, i my ne khotim ubirat golovu! (Zice că te cam dai la târnăcop omule, iar noi nu vrem ca să dăm planul peste cap) Îmi răspunse el. Era murdar pe față, însă i-am putut descifra căutătura nu prea prietenoasă.
În momentul acela toți se opriseră și mă fixau cu răutate. Albul ochilor contrasta pronunțat cu fețele înnegrite, mânjite de cărbune.

– No ya zastavlyal tebya podtalkivat’ menya? Ya prosil vas ob etom? (Dar v-am silit eu să trageți cu mine la un loc? V-am cerut eu asta?) 

Când am rostit vorba, am ridicat anume glasul, ca să fiu auzit și de restul oamenilor. Însă din cauza efortului depus continuu, a lipsei de aer și poate chiar și emoția să fi fost de vină, glasul mi-a ieșit sugrumat, mai mult speriat decât impunător.

Auzindu-mă, Alecu se înființă degrabă pe alături, să-mi sară în ajutor la o adică.

Săracu! Sunt sigur că nu mă înghite nici el, dar își riscă uite, pielea pentru mine. Îmi zisei, evaluând totodată rapid situația.

-Ya imeyu vvidu, pochemu ty ne vzyal moy rukav? Ya ne khochu slishkom mnogo rabotat’, no kogda ya eto delayu, ya dumayu o sebe, i ya ne mogu ponyat’ eto. (Vreau să zic, de ce nu m-ați tras de mânecă? Nici eu nu vreau să muncesc prea tare dar când o fac, mă gândesc la ale mele și nu-mi dau seama)

-Chto? Vy boss, vy deystvitel’no Stakhanov? (Așa deci? Tu șefule ești chiar Stahanov?)

– Khorosho! .. Khorosho, chto my tol’ko chto ponyali eto seychas. So mnoy vy dolzhny pogovorit’ s frontom, a ne prokrast’sya v spinu. (Ei sunt!… Bine că ne-am lămurit măcar acuma. Cu mine trebuie să vorbiți în față, nu să mârâiți pe la spate)

Cu ultimele vorbe încercam să-mi restaurez de fapt autoritatea, fără de care am fi fost mâncați amândoi acolo, cu fulgi cu tot.

Mai târziu, înainte de culcare, cum sta așa cu ochii fixați pe cerul patului de deasupra, Alecu îmi zise:

-Știi ceva șefule? Eu îți cunosc povestea de acasă, am auzit-o de la unii. Și sincer, mă uitam la dumneata și nu prea te credeam în stare. Dar câteodată, ca azi, ești tare al dr…lui.

Am vrut să-i răspund ceva, dar mi-am înghițit vorbele și am tăcut. Apoi, după ce a trecut o bucată bună de vreme am zis că ar trebui să-i mulțumesc în vreun fel, fiindcă mă puteam bizui pe el și am îngăimat:

-Și dumneata ești un om de nădejde Alecule, așa să știi.

De data asta era rândul lui ca să tacă. Poate adormise și nici nu mă auzise…

Nu aveam cum să mai știu. Avea un somn de copil. Nici nu-l simțeai că e în cameră. De când plecase Niță, care sforăia ca un buhai, era multă liniște la noi în vagon.

*

Căptușit pe dinăuntru cu polistiren ca să păstreze căldura, vagonul în care ne instalasem noi trei când am sosit, avea patru paturi suprapuse. Ar mai fi fost loc de încă un rând de paturi, dar pe o parte erau  niște dulapuri înguste din placaj, învelite în melamină albă, iar înspre ușă era instalat un godin, o sobă cilindrică, din aceea din fontă. Încălzea cât ardeau cărbunii și apoi, spre dimineață s-ar fi dus. Letonul pe care l-am găsit acolo, ca unic locatar, era însă un om inventiv. El împăivănise sobița cu cărămizi strânse în sârmă, de jur- împrejur și altfel sta situația. Cărămizile păstrau căldura. Locul letonului era cel mai bun, chiar lângă sobă și chiar dacă îl vedeam foarte rar, mai ales în ultima vreme, nu i l-am ocupat niciodată. Dealtfel toate paturile de sus au rămas mereu neocupate și noi obișnuiam să ne ținem hainele acolo, ca să stea mai întinse și mai la îndemână.

Cătunul Bialcesk din Regiunea Donbas nu era chiar foarte departe de așezarea noastră, de aceea rând pe rând muncitorii își întemeiau relații cu femeile din zonă  și veneau mai apoi, cu bicicletele la muncă, așa ca și cum veneau de acasă.

La fel și letonul. Se ținea cu o femeie mai în vârstă decât el și cu copil mic… Dar se chema că era femeie. Așternut și mâncare calde. De-aia nu prea mai dădea pe la vagon.

Ne luasem și noi biciclete, eu cu Alecu. Dar când le încălecam, aveam direcții diferite. Alecu o lua înspre sat, la birt, iar eu pe drumurile forestiere. Mă duceam aiurea iar când găseam vreun luminiș, o poieniță, coboram și mă întindeam pe iarba rece, stând ceasuri întregi cu ochii ațintiți, printre vârfurile copacilor, spre albul văduhului de deasupra. Același ca și acasă nu mai simțeam că sunt departe. Nu mă gândeam îndărăt, la cele întâmplate. Visam așa, cu ochii deschiși, poiectându-mi în minte cum ar fi când aș primi veste de la sanatoriu că s-a însănătoșit Iulia… Am încercat un vis și cu găsirea lui Dănuț, dar era atât de neverosimil că n-am reușit. Pur și simplu nu puteam nici cu mintea să-mi închipui.

În toată perioada asta, nu am răcit nici măcar o dată. Durerea din suflet dogorea îndeajuns cât să mă ferească.

*

Într-o zi i-am făcut o surpriză lui Alecu și l-am urmat la birt.

-Ce faci șefule, vii cu mine? Cred că o să ningă, uite chiar acu!… îmi zise el bucuros.

-Cum așa?

-Păi zic că se întoarce vremea, de te hotărâși dumneata să mai vii odată și cu mine.

-Iaca vin. Numai nu pedala așa de iute că doar nu închid ăia bufetul.

Birtul era o clădire nu mult mai mare decât celelalte case, cu acoperiș de tablă vopsită în albastru, destul de țipător.  Amplasat la o răspântie de drumuri, avea două intrări separate. Pe ușa din stânga se intra la un fel de magazin cu de toate. Mărfurile erau înghesuite care pe unde, că te și mirai cum le știe vânzătoarea rostul. Încăperea cea mai mare era alocată barului, pentru că aici era clientela stabilă de pe urma cărora câștigau cel mai bine. Munca deosebit de grea îi determina pe oameni să meargă în fiecare zi să-și toace banii acolo, ca și cum numai așa puteau rezista. Foarte aproape una de alta, mai erau mese și pe afară, până aproape de drum.

Am intrat să comandăm și mirosul greu, de transpirație bărbătească m-a izbit încă de la ușă. E drept, condițiile erau precare acolo, dar se chema că acei oameni se duceau undeva la niște case și ar fi putut să se mai și spele din când în când. Noi ne instalasem lângă vagon, un butoi spânzurat deasupra unei schele din bârne. Ne încălzeam apa într-un tuci mare așazat pe pirostrii și ne spălam în fiecare zi, vară sau iarnă, atât eu cât și Alecu. Când vrei ceva, se poate.

Așa că așteptam să ne vină rândul la bar, să comandăm și să ieșim cât mai degrabă afară. Era un frig subțirel, așa cum se face în octombrie când se prefigurează toamna, de aceea oamenii stăteau îmbuluciți înăuntru.

-Uite-l și pe lituanian! Îmi atrase Alecu atenția.

Nu-l văzusem în lumina aceea difuză, încețată de la fumul gros, de țigară.

Dar și să-l fi văzut, poate că nici nu-l mai recunoșteam. De multă vreme nu mai trecuse pe la noi.

M-am uitat spre direcția indicată și am ridicat mâna în semn de salut. Știam că cei dinăuntru văd mai bine, având ochii obișnuiți cu mediul.

-Este leton nu lituanian, ți-am mai spus Alecule.

-Leton, lituanian, tot un dr…, șefule.

-Cum bre, să fie la fel? Dumitale ți-ar conveni să ți se spună că ești ungur?

-Sau bulgar? auzirãm un glas pe limba noastrã.

Ne-am întors deodată amândoi capetele și am rămas cu gurile căscate. În timpul schimbului de cuvinte letonul se apropiase, iar acum sta lângã noi, rânjind cu gura într-o parte. El fusese cel care îmi completase vorba.

-Va urma-

Lupa -8 (Capitolul II)

images

M-am dus la Lupeni și m-am făcut miner. Fără să le spun bineînțeles că am studii superioare, am ales să muncesc din greu, să mă zdrobesc în trudă. Nu era suficient însă pentru mine. Când ieșeam din șut, oamenii erau tot oameni, cu viață socială, cu întrebări și curiozități.

Am născocit pentru ei o poveste monstruoasă, preferabilă mi se părea adevărului și mai cumplit. Le-am spus că să nu mă dea de gol, dar mă ascund de poliție pentru că mi-am ucis soția, din gelozie.

Și cu asta, a fost de ajuns. Oameni aspri, cu principii puține dar ferme, ortacilor nu le-au mai trebuit alte explicații.

-E necăjit, bre! Dă-i pace.

Oricare și-ar fi folosit brișca fãrã sã stea pe gânduri ca să își înjunghie femeia dacă l-ar fi înșelat.

Am stat nouă ani printre ei. Apoi începuseră cu restructurările.

Te așteptai oricând să te cheme și să te anunțe:

-Nu mai e de lucru, omule. Încearcă să te reprofilezi. Nu știi să te pricepi și la altceva?

*

Odată, am auzit discuția unora la crâșmă… Trei inși împrejurul unei mese:

-Hai mă, în Ucraina. Spunea ăla din dreapta mesei. Am auzit că acolo se lucrează și nu dau afară oamenii.

-Hai! Zic eu atunci, amestecându-mă neîntrebat în vorbă. Spuneți când și vin și eu cu voi.

Aceștia mă cunoșteau vag. Intram rar la băutură și nici nu îmi făcusem apropiați, ținându-mă mereu mai la o parte. Ori un astfel de drum se presupunea să îl facă între prieteni.

Dar văzuseră că mă pricep la treabă și stau în banca mea. Acum, pe sub sprâncenele încruntate, ei cântăreau toate aceste lucruri, înainte ca ăla de zisese despre Ucraina, să se decidă scurt:

-Haide dară și tu!

O hotărâre care le-a prins bine până la urmă.

Eu știam din școală puțină rusă, iar acolo, în Ucraina, se vorbește rusa ca și a doua limbă, cam cum e și la noi în Basarabia, doar au fost sub sovietizare. Fără mine nu prea cred că s-ar fi descurcat. Am avut de dat un fel de interviu, trebuia să arătăm că ne-am însușit niște noțiuni generale, că avem idee despre normele de securitate a muncii. Și asta într-o limbă diferită întru totul, chiar și în grafie.

Atunci eu am vorbit în numele tuturor. Cunoștințele dobândite în facultate, nu aveam interes să le mai tăinuiesc.

Am spus că sunt inginer, iar ei o parte din echipa mea de muncitori și îi rog ca să mă lase să-i ajut. Sunt oameni de nãdejde și foarte muncitori și chiar dacã nu se descurcã prea bine cu teoria din cauza limbii, își cunosc foarte bine atribuțiile odatã ajunși la locul de muncã.

Limba rusă. Cui îi plăcuse în școală? Era vremea când de-abia începeam sã ne răzvrătim. Ne repugna orice venea dinspre ruși. Îmi amintesc de cum încercam să îl contrazic pe bunicul, în a cărui bibliotecă se aflau la loc de cinste toți clasicii ruși. Nu aveam bineînțeles argumente pertinente, doar revolta împotriva cotropitorilor. Însă nu poți amesteca la grămadă, oamenii între ei fără să riști o injustiție, mi-a spus atunci bunicul.

Îmi plăcea profesorul de istorie, care mai strecura, cu tot riscul la care se putea expune, câte o povestioară din istoria reală și ne îndemna să căutăm adevărul în afara manualului pe care îl preda.  Pãrerea mea de atunci și pe care o susțin în continuare, este cã un profesor poate fi mai important decât își închipuie el însuși pentru materia de care se ocupã. Dacă placi un profesor, înghiți și ceea ce predã, de dragul sãu. La fel sta treaba cu Doamna Sima, madama de lb. Rusă. Dânsa era o doamnă atât de drăguță, că nu te putea lăsa inima ca să o superi. Am învățat efectiv din respect pentru dumneaei. Acum uite că îmi prindea bine.

Până la urmă ne-am angajat cu toții și am mai petrecut astfel încă șapte ani. Din momentul sosirii noastre aici, ortacii niciodată nu au mai revenit la camaraderia de dinainte, cãreia oricum nu-i puteam spune prietenie. Era ceva, un prag între noi pe care ei îl creaserã, dintr-un respect care mie îmi venea incomod. Ședeau tot timpul laolaltã, în timp ce eu eram însoțit numai de propria umbrã. Dacã nu mi-aș fi dorit oricum solitudinea, acest lucru chiar m-ar fi deranjat. Trebuie sã recunosc însã cã nici eu nu m-aș fi putut ralia la glumele, poznele și tachinãrile lor. Durerea din sufletul meu mã fãcea sã par deja un om rigid, îmbãtrânit înainte de vreme.

Șapte ani am muncit acolo, dar nu în formulă întreagă.

Dintre cei trei cu care am plecat la drum, primul ne-a părăsit Sile. Îi ziceau Pruncu pentru cã era cel mai tânãr dintre ei. Bãiat cuminte și respectuos, avea rareori câte o izbucnire de rãzvrãtire de care ei nu se supãrau, punând-o pe seama vârstei crude.

– Ete-te mânzu!  Face colți de câine… Și se puneau apoi pe râs, la care se alãtura pânã la urmã și Sile. Știa cã între ei nu poate încãpea nicio rãutate.

Nu stătuse nici măcar un an. A dispărut dintr-o dată, fără măcar să-și ia rămas bun. De rușine că se dovedea mai slab de înger poate, sau de teamă să nu-l oprim, nu știam ce gândise, dar ne-am trezit fără el.

Noi ne-am făcut griji că poate l-o fi omorât careva. Este drept că bagajele îi lipseau din dulap, dar nu eram siguri că acest  indiciu însemna neapărat că a și plecat pe picioarele lui acasă. Nu știu cum i-a trecut lui Alecu prin minte să-i caute sub pernă. Astfel am descoperit acel bilet în care el socotea că își explică cumva gestul. Cu toatã apropierea dintre ei, nu putuse sã le spunã din gurã ceea ce-l frãmânta. A ales aceastã cale ce nu-i era foarte la îndemânã, ca sã scrie. În linii mari tot repeta că nu mai poate de dorul de casă și ne saluta pe toți, dorindu-ne tăria care îi lipsise lui. Important era că de acum încolo, ne puteam în sfârșit liniști.

*

Al doilea a fost Niță. El răbdase aproape doi ani. Dar apoi i s-a confesat lui Alecu, cu care era prieten:

-Eu o iau razna dacă mai rămân, Alecule. Mă întorc acasă. Nu mai pot. Vii cu mine?

O săptămână întreagă l-a bătut la cap, însã acesta s-a ținut tare.

-Du-te tu mã! Da eu mai stau. Unde sã mã duc acasã? Ca sã mã bag argat, sau ce? Îmi trebuie mai mulți bani pentru ce am eu în cap.

Cu mine se consultase și eu știam ce planuri are. Voia sã se privatizeze, sã-și deschidã acasã o crâșmã.

-Nu știu Alecule ce sã zic. Nu mã pricep la de-astea. Crâșmã zici? Dacã nu e putere de cumpãrare, ori dacã oamenii pleacã în alte locuri după lucru, zic și eu, o fi bine?… Cugetã bine, dar fã numai cum te taie pe dumneata capul. S-ar putea sã te taie totuși mai bine decât pe mine.

-Pãi la asta mã gândeam șefule. Uite acilea spre exemplu. Crâșma e mereu plinã. Au n-au bani, beregata le cere bãuturã.

-Pãi de ce ești rãu? Ce, voi nu mergeți?

-Pãi da. Tocmai cã mergem, de-asta și zic. Bine, eu mai iau și seama… Cã taman așa mã gândesc sã fac și eu. Cum e aici. Crâșmã într-o parte și magazinel în cealaltã.

-Ce sã mai spun atunci? Sã-ți ajute Dumnezeu!

Celãlalt, Nițã, era singurul care nu mã prea înghițea. În cei doi ani cât am stat împreunã, nu știu câte vorbe am schimbat între noi. Mai ales în anul al doilea, dupã ce plecase Sile, se purta de parcã din cauza mea ar fi fãcut-o. Nu o spunea în fațã, dar îl simțeam cã are ceva contra mea.

Alecu însã își vedea de treabã și nu ducea vorba de la unul la altul. Când i-am cerut să-mi spună ce zice Nițã despre mine, a alunecat cu vorba și n-am scos nimic:

-Da ce treabã ai cu cine, ce zice? De când nu-ți vezi dumneata de ale dumitale?

Și am lãsat-o moartã de atunci. Chiar mi-am vãzut de ale mele.

Chiar și acum când știam cã se ține de capul lui ca sã plece împreunã acasã, tot nu mă amestecam.

Facã fiecare ce vrea, îmi ziceam.

-Pleacă și Niță, șefule, să știi. S-a hotãrât el în sfârșit sã mã înștiințeze.

-Știam Alecule. Mi-am dat seama de ceva timp. Dar dumneata ce gânduri ai, mai rămâi?

-I-am zis că mai stau o țâră! A făcut el grav, pe gânduri.

Avea într-adevăr de ce să fie îngândurat.

Rămas numai cu mine, el de acum s-ar fi putut considera ca și singur.

Alecu era un om tare, la propriu și la figurat. Înalt și ciolănos, nu avea mușchii frumos reliefați, ca la sportivi, dar pe brațele sale muncite de la o vârstă fragedă, șerpuiau niște vene umflate cum nu mai văzusem.

De-aia o fi expresia cu ,,are vână”, mi-am spus eu când am descoperit de câtă forță dispunea. Totuși era un om normal. Îi plăcea să schimbe o vorbă cu cineva. Cu cine? Ceilalți toți erau străini, iar eu eram înstrăinat de felul meu.

Ca și mai înainte, colcăiam în durerea mea, cu ochii în gol, ceasuri întregi.

Am ajuns ca tanti Leana, îmi ziceam. Dar nu puteam să mă îndrept. Eram gol pe dinăuntru, fără niciun țel și fără nicio speranță. Țineam legătura acasă numai cu directorul sanatoriului de la Câmpina, căruia îi trimiteam aproape toți banii câștigați și cu dl. Mihai, polițistul care venise în ziua aceea la mine acasă. Știa de ce-l caut și îmi răspundea înainte ca să articulez eu vreo întrebare:

-Nimic domnu Dima! Încă nimic, dar căutăm în continuare, să fiți convins. N-am uitat de cazul dvs.

Cu poza aceea de la patru ani? Știam însă că trebuie să-l întreb, așa cum el știa că trebuie să mă încurajeze, ca într-un fel de contract. V-am spus. Mă foloseam instinctiv de multe tertipuri pentru a mă ține pe linia de plutire. Eram un robot bine construit.

-Va urma-

Lupa -7

images

În acele vremuri, nu erau telefoanele din ziua de azi, cu cameră foto încorporată, ca să ai posibilitatea de a face milioane de poze și filme. De fapt nu existau încă telefoanele mobile. Doar cele așa-zis fixe, cu fir atârnat. Cu aparatul foto era altfel, trebuia să le developezi în oraș și aveai un număr limitat de poziții pe film. Cele mai multe fotografii erau de la nunta noastrã. Și de la botez, mai apoi. Cu personaje multe, rude și prieteni.

Am găsit niște poze făcute de mine, vara trecută la mare. Dar artistul lui pește, care eram eu, am vrut să prind și marea și pe Iulia… niciun prim-plan cu fața băiatului.

Prim-plan! Mi-am amintit dintr-o dată că am o filmare din 17 decembrie, cu el. Împlinea patru ani și am adus pe cineva să imortalizeze acest eveniment.

-Stați un pic! I-am rugat pe polițiști. Și am căutat înfrigurat caseta pe etichita căreia scrisesem cu marker: Dănuț, 4 ani.

Am introdus-o în videoproiector și iarăși constat acum delicatețea de care au dat dovadă acei oameni. Au stat liniștiți lângă mine, după ce trecuseră prin mâini câteva zeci de fotografii fără relevanță, de am vizionat împreunã toată filmarea. Puteau, fiind în exercițiul funcțiunii, să zorească un pic, să deruleze pe înainte până vedeau ceea ce căutau, o față în prim-plan.

Care bineînțeles, a fost exact la sfârșit. Tipul care a venit să filmeze, era inginer mecanic de meserie. Însă avea în mod cert mult talent și un foarte bun simț artistic.

Făcusem noi un joc atunci, cu telefonul, că îl sună pe Dănuț cineva și am format numărul de la roboțica ce anunța cât e ceasul:

„La semnalul următor, este ora: pâc! zece, douăsprezece minute și șapte secunde…la semnalul următor… ” , repeta într-una, cât timp țineai telefonul la ureche. Copilul a stat cuminte, câteva secunde bune să asculte acel glas, dar apoi a lăsat din mână receptorul și a vrut să-mi comunice nedumerirea.

Iar eu aflându-mă, cumva pe direcția camerei de filmat, de fapt retras în spatele cameramanului, fața lui mirată a fost prinsă exact așa, rostind cuvintele:

-Păi nu e!!! Și ochii săi mari și frumoși te priveau de peste timp.

Parcă acum ne-ar fi spus:

-Unde sunt?!

Polițiștii erau, așa cum v-am povestit, un bărbat și o femeie. Femeia nu a rezistat. S-a ridicat iute și sub pretextul că merge la baie, a intrat degrabă într-o cameră, oricare, să-și ascundă fața. Și lacrimile.

Bărbatul a rămas câteva clipe pe gânduri și apoi, adunându-se, a rostit cu glasul spart, pe care a încercat în câteva rânduri să și-l dreagă.

-Asta e, domnule Dima. E potrivită. Avem specialiști care vor selecta acest cadru după filmare și noi apoi ne vom ocupa  și vom răspândi în cât mai multe locuri fotografia băiețelului. …Oamenii sunt săritori, veți vedea, continuă în timp ce colega lui se înapoiase în liniște printre noi.

Se mișcă încet și solemn, ca la o înmormântare, înregistra mintea mea…

-…Vor vedea anunțurile, vorbea înainte polițistul și ne vor suna numaidecât: Uite dom-le, am văzut un copil cu semnalmentele astea, în cutare loc!

Femeia s-a prefăcut că se apleacă să se încalțe.

Știam și eu, și ea și cel care vorbea, că ăsta era scenariul dintr-un alt film.

Băiatul meu fusese răpit, nu avea să mai sune nimeni, niciodată. Decât….

Ce mizerie s-a strâns pe scări. Doar ieri o văzusem pe femeia de la curățenie măturând. Când s-a adunat iar tot gunoiul ăsta? Rotițele minții mele se învârteau încă, dar fără sens, ca un ceas dereglat care spune ora exactă în continuare, dar de pe alt continent.

Ușa rămăsese deschisă în spate. S-a întors polițista ca să tragă de ea.

Abia la mașină, văzând că dau să mă urc după ei, au îndrăznit să-mi zică după ce făcuseră un rapid schimb de priviri:

-Nu e nevoie să ne mai însoțiți. Rămâneți acasă și încercați să vă adunați. Și să aveți încredere că ne vom da toată silința pentru acest caz.

-Eu vă mărturisesc că încrederea mea se bazează mult și pe bunătatea lui Dumnezeu, adăugă femeia cu ochii strălucind de la lacrimi.

În timpul acesta, bărbatul își scoase un carnețel mic din buzunar și după ce își notă ceva acolo, rupse fila și mi-o înmână spunându-mi:

-V-am trecut numele meu și telefonul de acasă. Ca să știți că nu mă voi preocupa numai în cele opt ore de program, puteți sã mã sunați la orice orã.

Le-am mulțumit cu un glas  care se auzea ciudat, ca atunci când ai urechile astupate.

Rămas singur, m-am trântit sfârșit pe bancă, pe locul unde șezusem cândva, alături de tanti Leana, cu Dănuț în brațele mele. Acum brațele îmi atârnau goale și fãrã de vlagã pe lângã corp.

*

Tot ceea ce v-am povestit până acum, le-am avut în mintea mea cu mecanisme ciudate, înregistrate cu o precizie absolută. Fiecare amănunt de atunci, pot să-l redau cu exactitatea timpului prezent. Zilele care au urmat după asta însă, le am în ceață.

Nu prea mai știu să spun clar, într-o ordine, desfășurarea evenimentelor. Au fost ani distruși, în care am trăit din inerție, pentru că nu puteam să mor când voiam eu. Iulia a fost transferată la un sanatoriu din Câmpina unde se ocupa de ea, un fost coleg de-al ei de facultate, ce era acum chiar director acolo.

Eu m-am dus o vreme la serviciu, însă eram apatic, nu puteam lucra, cădeam în reverii. Eram lăsat totuși în pace de toată lumea. Nici chiar dna Tănase nu mi-a spus vreodată acele vorbe la care mă așteptam: ,,Nu ți-am zis eu să ai grijă?”

Cu toate astea, nu mai suportam nimic și pe nimeni. Mai ales pe mine. Mă învinovățeam că din cauza mea s-a întâmplat, totul. Nu că l-am pierdut, știam că nu puteam să-mi reproșez asta. Dar că am tras a rău, că am fost superstițios, că nu m-am rugat cu lacrimi de foc la Dumnezeu, să nu abată asupra casei noastre tot răul.

Ce lacrimi? Nici măcar în urmă, nu am putut plânge. Simțeam o nevoie cumplită să mă descătușez, să eliberez durerea care îmi rodea ca un vierme coșul pieptului.

După ce am încercat fără de succes să beau alcool, ca să cad în neștire, am renunțat și la asta. Nu este ușor să știți, ca să te îmbeți. Vodcă am încercat să beau. Și am dat-o pe gât cu sforțare, scuturându-mă de dezgust și de tărie. Degeaba. Mi-am pierdut din reflexele motorii, dar conștiința nicidecum.

Așa, împleticit, m-am dus la oglindă și mi-am tras palme. Una după alta. Mi-am jumulit părul, apoi m-am lovit cu pumnii în cap. Nimic. Durerea din suflet, încă era mai mare. Atunci m-am hotărât să plec în lume.

-Va urma-