Lupa -6

images

Am revenit în piață. Niște oameni vorbeau între ei:

-Nu e domne de râs! Și-a pierdut copilul…

De râs? Mintea mea realiza că despre necazul nostru se vorbește, dar nu înțelegea.

Ce să fie de râs? Ce spune omul ăsta?

Nu a trebuit să-l iau de guler și să-l întreb. Auzi deodată un urlet lugubru care mă îngheță de groază:

-Dănu-uuuuu-uț!!!

Nu era o chemare ca toate chemările. Acea vocală a numelui de alint al băiatului, se transformase prelungită în strigătul ei, așa încât părea ca urletul unui lup. Al unei lupe.

-Dănu-uuuuuuu-uț!!! U-uuuuu-uuuu!

Când am sosit lângă ea, am sesizat că nici privirea nu îi mai era limpede. Un fel de albeață, ca un celofan subțire îi acopera strălucirea ochilor de altădată. Astfel încât, deși avea capul îndreptat pe direcția mea, îmi era clar că nu mă vedea. Trecea prin mine, dincolo.

De fapt, aveam să constat că nici nu mă recunoștea. M-a respins când am încercat să o iau în brațe, dar nu ca și cum era supărată pe mine. Efectiv, cum te scuturi la atingerea unui străin ce merge mult prea departe cu băgatul în seamă. Îi cunoșteam acest gest, cu care se apărase în atâtea rânduri împotriva băieților de la facultate, care își mai încercau și ei norocul. Un rictus ușor, cu bărbia întinsă în față și o scuturare de umăr, ca un fior dinaintea murdăriei, erau de ajuns pentru a ține la distanță pe oricine.

Dacă această mișcare părea sau nu să fie sub control, câteva secunde mai târziu, când a reluat acel urlet sinistru, m-a lămurit definitiv: își pierduse mintea.

Mintea Iuliei? Cum putea să fie posibil? Nu am întâlnit până la ea, un om cu o asemenea capacitate. Eu citisem mult, că am fost o fire curioasă, dar nu am păstrat în memorie toate acele informații. În schimb ea, doar o dată să fi citit, mai ales cu voce tare, că memoria auditivă era de-a dreptul fenomenală, și gata, acolo rămânea. Nu mai uita niciodată. O întreceam și eu la matematică, pentru că făcusem o pasiune pentru rezolvarea problemelor, în rest… Și pe actori îi știa mai bine cu toate cã eu eram cu filmele. Îmi plăcea muzica clasică, dar eu ascultam fără să știu ce și pe cine. Ea însă știa și recunoștea după o bucățică oricât de mică, a cui arie este și bineînțeles, a câta. Terminase medicina cu nota 10, ce pot spune mai mult?

Și acum, în nenorocirea care ne-a lovit, ei i s-a scurtcircuitat creierul. Pe mine m-a salvat acest mecanism de dedublare. Așa cum v-am povestit, în toate momentele extreme pățesc fără voia mea o depărtare a conștiinței, care e în stare astfel să analizeze extrem de lucid, dar din alt plan, toate stările care mi se întâmplă.

De asta eu nici nu pot să plâng, nu am mai făcut-o din copilărie.

Acum mă uit la acest tablou înfricoșător, în care îmi văd soția urlând de durere, realizând că de acum…

Când s-a pornit acest gând, mecanismul minții a refuzat să-l depene, să-l ducă până la capăt și iute s-a abătut în altă direcție… M-am uitat în jur și mi-am zis cu răutate:

Ce oameni insensibili, își  văd mai departe de treburile lor meschine…

Eram nedrept și știam bine asta. Oamenii au făcut ce au putut, unii au căutat și ei primprejur, s-au chestionat unii pe alții, cineva s-a dus la un telefon public de a chemat poliția și salvarea. Ce altceva mai era de făcut?

Salvarea a sosit mai înainte. Doctorii au evaluat rapid situația și au luat-o pe Iulia cu ei.

Nu s-a împotrivit, cum mă temeam. Îi urma docilă sub privirile speriate ale oamenilor. O tanti, cea căreia voise Iulia să-i dea suta de lei pentru bătrâna de care povestise, își făcu iute o cruce furișată. Ce cruce strâmbă, parcă se apără de muște, constatam eu din altă lume. Eram încremenit și efectiv nu știam ce să fac.

Un om m-a împins de la spate, să urc și eu în ambulanță. Dar medicul de pe mașină m-a oprit, punându-mi o mână în dreptul pieptului.

-Dvs.  rămâneți vă rog aici. Vă dați seama, dacă a fost anunțată și poliția, cineva trebuie să rămână pentru declarații.

După ce a demarat ambulanța, la câțiva zeci de metri s-a pornit și sirena. La unison cu ea, auzeam și urletul Iuliei.

Atunci gândul acela înfiorător mi s-a formulat din nou:

Am rămas singur. Deodată, am rămas singur. Unde e Dănuț? Unde au luat-o pe Iulia? Nu pot îndura asta. Simt că mor. O să paralizez.

Dar gândind, eu parcă mă vedeam din afară. Și nu puteam să mor, nici să paralizez. Nici măcar să plâng. Pentru că eram un nenorocit cu mutră de Buster Keaton, care își înregistrează nenorocirea ca și cum nu i-ar aparține.

*

Declarațiile nu au fost chiar așa cum spunea cândva, dna Tănase. Oameni cu foarte mult bun-simț, polițiștii s-au purtat extrem de atent cu mine. Întrebările au fost puse pentru că așa era procedura, dar și-au dat seama de la început despre ce e vorba. Oricum, mai mult oamenii dimprejur au vorbit, povestind unii peste alții, încercând fiecare să fie cât mai de folos.

-Domne, nimeni nu dispare așa, deodată. Nu avea cum să se piardă. Aici am fost cu toții, ăștia care ne vedeți. Cineva le-a răpit copilul!

-Daa! Încuviințau în cor și alții.

-Însă nu înțelegem nici în ruptul capului cum nimeni nu a văzut nimic.

-Așa e! Intervenea încã unul. N-am văzut și n-am auzit. Păi dacă striga copilul, nu îl auzeam?

-Îl adoarme, băi. De-asta nu strigă. Îi face iute o injecție cu ceva care adoarme.

-Sau îi pune o batistă la nas cu aia, cu cloramină!

-Cu cloroform, bă tataie, cloroform nu cloraminã! Sări altul să-l îndrepte.

-Ați văzut dvs. ceva?  Încerca polițistul să aducă lucrurile în ordine.

-Nu! Asta spunem aici. Că n-am văzut.

– Nu ne explicăm cum putea să treacă pe lângă noi, cu un copil furat și noi să nu ne dăm seama.

-Ce mă! Dacă îl bagă într-un sac, nici nu-ți dai seama ce e. Zici că-s cartofi. Începu altul, să facă pe deșteptul.

-Ești prost bă! Auzi, să-l bage în sac… Dar nu poate să-l țină frumos în brațe? Așa trece pe lângă tine fără să-ți dea de gândit. De unde să știi tu că nu-i al său?

-Vă rog să nu declarați aici speculațiile dvs. Doar ce știți exact. Nu ajută pe nimeni dacã doar vã dați cu pãrerea. Rosti și polițista care făcea parte din echipa ce sosise la intervenție.

-Eu am vãzut copilul de mânã cu tatãl sãu, dumnealui adicã, mã indicã femeia de la morcovi, cu soțul bolnav, arãtându-mã polițiștilor cu tot brațul întins cãtre mine. Și la urmã n-am mai vãzut, cã aveam treabã cu doamna doctor. Asta e tot ce știu și declar, încheie ea ritos.

-Și? Ai vãzut și n-ai mai vãzut… Pe cine ajutã fã, asta? o apostrofã un bãrbat. Poale lungi și minte scurtã, bine-a zis cine-a zis!

-Am spus și eu ce am știut! se apãrã ea. Cã vorbiți toți aici de parcã tatãl bãiețașului n-ar fi printre noi.

-Așa e bre! Nu vedeți că e și omul ăsta aici? Făcură ei, realizându-mi parcă dintr-o dată prezența acolo.

Da. Eu eram și nu prea eram. Nu știam de mine.

Înțelegând că mai mult nu au a scoate de la martori, polițiștii m-au luat mai într-o parte, zicându-le celorlalți:

-Acum, de dvs. nu mai avem nevoie. Vedeți-vă de treburi. Dacă vă mai amintiți ceva, orice amănunt, veniți la circă. Vă rugăm, nu pregetați. Poate fi extrem de important orice indiciu.

Cu mine apoi, au completat datele noastre personale, date ce trebuiau trecute la raport.  Au insistat mai mult pe descrierea îmbrăcăminții copilului.

-Ne-ar ajuta foarte mult o fotografie cât mai recentă, aveți acasă?

-Da. Am răspuns eu, neștiind de fapt sigur, ce poză i-am făcut mai de curând.

Ne-am dus la mașina lor, de unde ei au comunicat prin stație situația de rãpire minor pentru alertarea tuturor echipajelor. Au dat descrierea sumarã și apoi m-au poftit sã mergem acasã pentru a ridica poza pe care s-o dea spre publicare.

La mamaia în apartament, peste tot întâlneai fotografii de-ale lui Liviu, în diferite etape ale vârstei sale. Dar asta pentru că el nu era real, în viața ei.

Însă noi, pe Dănuț îl aveam aievea printre noi, ne bucura zi de zi cu drăgălășeniile sale.

Când i-am făcut oare ultima poză? Mă întrebam în timp ce mașina de poliție, deja ajunsese în fața blocului. Stăm aproape de piață, ce-mi ieșise mie sufletul așa când am alergat să verific dacă s-a întors acasă?

Urcând la etajul doi, am descuiat ușa cu emoție, abia nimerind cu cheia în broască și am intrat în urma lor, deși îmi făcuseră semn să poftesc primul. Dar mă codeam, pentru că nu-mi venea să mai intru pe ușă. Toate lucrurile familiare dimprejur, mirosul casnic ce răzbătea dinspre bucătărie, de la oala de ciorbă… nu-mi mai aparțineau. Parcă intrasem prin efracție. M-am dus la bibliotecă și am luat albumul foto. Mai aveam acolo, și o cutie de carton, în care adunasem la un loc pozele noastre, ale mele și ale soției, cu Dănuț la un loc. Am început cu toții să căutăm printre ele, una care să-l reprezinte mai bine pe copil.

-Va urma-

Lupa -5

images

Când a fost să-i punem un nume băiatului, IuIia mi-a zis:

-Alege tu. Ție ți-am dăruit un băiat, să știi cât te iubesc.

Sub o inspirație de moment, m-am dus la calendarul ortodox lipit pe ușa salonului de vreuna dintre femeile care se tot perindaseră pe acolo și am citit sfântul din dreptul zilei când s-a născut, adică 17 decembrie.

-Daniel, am spus. Îți place?

-O, da! E frumos. Bătând din palme ca un copil, a continuat:

-Și îl vom striga Dănuț, ca pe unul din eroii lui Ionel Teodoreanu.

*

Influențați de dna Precup, începurăm și noi să frecventăm biserica. Dânsa mergea că așa simțise la un moment dat, când necazurile o sufocau. A găsit acolo liniștea și împăcarea de care are nevoie un om încercat de suferințe.

Noi, care deja trăiam Raiul pe pământ, nu puteam simți la fel. Toate bucuriile pe care și le poate dori cineva de la viață, cu toate eram binecuvântați.

Dar se cuvenea și așa, să mergem pentru a da slavă și a mulțumi Celui care ni le-a dăruit.

Toți oamenii se bucurau văzându-ne. Eram o apariție care parcã îi trezea la viață, în plictiseala ce îi copleșea la ascultarea slujbei de la bisericã.

Să recunoaștem. Mulți se aflau acolo ca să se afle în treabă. Se vedea după semnele caraghioase ce le făceau spre Dănuț, ca să-l amuze. În Liturghie sunt momente, pe care dacă le asculți cu atenție, te umflă plânsul. Nu și pe aceia însă, care veniseră așa cum se duc unii la concert, ori la hipodrom. Și nici pe mine, care puteam judeca pe alții dar eram la fel de neatent, privind când la Dănuț, când la Iulia, mândru ca un păun. Cu o basma mare pe cap, lăsat cu grație peste umeri, ea era parcă și mai frumoasă în această înfățișare de cuvioșie, care i se potrivea atât de bine.

Slujba se terminase, și, după cum se obișnuiește, preotul ține o cuvântare, o predică în care, după ce deslușește pe înțelesul tuturor pericopa și tot ceea ce s-a săvârșit acolo, mai spune una-alta. În Duminica aceea părea schimbat. El niciodată nu se adresa oamenilor direct, deși îl supărau în mod evident șușotelile lor și neatenția de care dădeau dovadă. Însă era prea timid. Diaconul era cel care îndrăznea și mai striga câteodată:

-Da mai tăceți măi fraților, odată! Că sunteți în casa Domnului , nu la târg. Și atunci se făcea liniște, dar nu mai mult de cinci minute.

Iar când își rostea cuvântul, preotul se uita undeva pe deasupra, din aceeași timiditate.

Acum însă când vorbea, el nu mai privea în sus, peste mulțime, ci își arunca ochii pe rând, de la unul la altul. M-am simțit direct vizat, că parcă s-a și uitat la mine, când a zis:

-Da ce credeți, că pe Dumnezeu reușiți să-l mințiți? El este darnic fără limită, dar cere socoteală pentru talantul ce ți l-a dat! Fericirea nu ți se cuvine așa, trebuie s-o mai și meriți. Umpleți aici biserica și bârfiți, alții nici mãcar nu mai vin, dar nu vă gândiți că vine un ceas când dați socoteală? Copilul crește, se face bărbat, bărbatul se face bătrân… bătrânul ce se mai face? Vã întreb! Și oare ajungem toți la anii bătrâneții? V-ați gândit? Doar o clipă, atâta este. O clipă face pragul dintre aici și dincolo. Și pentru acolo trebuie să fim pregătiți. Luați seama și mai acordați timp și rugăciunii. Timpul e ca apa. Ți se scurge printre degete. Odată te trezești că nimic din ce a fost nu mai este. Din ce ai avut, din ce ai crezut cã îți aparține, gata, nu mai e. Pentru că știu că știți, dar uitați mereu… timpul, repet, timpul e trecător.

Când am plecat, pășind peste pragul bisericii, auzeam niște voci de femei:

-Le-a zis-o surată, părintele!

-Cui bre? Adică ție, nu?

Nu doamnă, nu vouă. Numai mie. Mie mi-a zis-o. Mie! Mă gândeam eu strângând puternic mânuța lui Dănuț. Din partea cealaltă îl ținea Iulia. El călca fericit între mami și tati. Se simțea suficient de ocrotit.

*

Eram după cumpărături, la piață. Se întâmpla de multe ori ca o simplă ieșire la piață să dureze mai mult decât era cazul. Iulia fiind medic, era oprită de oameni și întrebată de diverse păsuri. Ea asculta cu atenție, dând pe loc și ambulant consultații, la oameni care nu îi erau pacienți.

O tanti care vindea morcovi o striga din spate. Ea luase o legătură de mărar în mână și o mirosea cu plăcere, în timp ce o întreba de preț pe doamna din fața sa. Aceea avea cartofi la vânzare.

-Nu știu domniță, mărarul nu este al meu. Era aici o măicuță bătrână, dar i se făcuse rău și m-a rugat pe mine să i-l vând. Nu mai țin minte cât a zis. Dați și dvs.  cât considerați.

-Doamna doctor! Își repeta strigarea din spate, nerăbdătoare, femeia aceea de la morcovi. Să veniți și până la mine după aia, vă rog frumos. Iar i s-a făcut rău soțului meu și nu știu ce are.

Iulia o auzise de prima dată. Dar se simțea probabil agasată de acea femeie, căreia deja îi spusese de rândul trecut ce are de făcut, ba chiar o și invitase cu soțul la consult. Se vede treaba însă că numai atunci când o vedea pe doamna doctor își aducea aminte. Și parcă numai prin simple întrebări își închipuia ea că își vindecă bărbatul.

Eu priveam la niște rochii spânzurate pe sus, pe niște sârme întinse pe deasupra meselor, alături de ghiozdane și alte bluze și mă gândeam la ingeniozitatea comercianților care siliți să închirieze un spațiu limitat pentru expunerea mărfii, găseau iată soluții să și-l prelungească, atârnându-și marfa și pe sus pentru expoziție. Între cei cu legumele, zonă mai neinteresantă pentru mine și ceilalți care vindeau cu bucata mărfuri cumpărate en-gros, erau doar câțiva pași.

-Sorin! Mă strigă Iulia. Dă-mi tu, o sută de lei. Că vreau să-i iau toată marfa unei femei necăjite.

Și zise în treacăt:

-Dănuț unde este?

Dănuț? Atunci am realizat și eu că nu era. Îl crezusem cu ea. El baleiase tot timpul, în joacă, de la unul la altul. Când de mâna mea, când de a mamei sale. În momentele când nu era cu mine, o ținea de mână pe Iulia. Dar cât timp să fi trecut? Nu prea mult. De ordinul secundelor. Și oricum, într-o piață mică, de cartier, nu se putea pierde.

-Dănuț! Am strigat. Dănuț!

-Unde e copilul? Repetă Iulia întrebarea către mine.

Cu un fior rece pe spinare, am strigat apoi și mai tare:

-Dănuț! Glasul meu nu a acoperit hărmălaia obișnuită a unei piețe.

Atunci m-am urcat pe una dintre mese și am strigat de acolo, de sus, cât am putut de tare:

-Dănuuuț!

-Copilul meu! A țipat Iulia disperată cu o voce care nu era a ei, și care m-a tăiat pe șira spinării.

Femeia ce o tot sâcâise mai înainte, îi zise parcă încercând s-o încurajeze:

-Era aici mai adineauri. L-am văzut și eu. Când v-am strigat prima oară, era de mână cu soțul.

Auzind de soț, Iulia a întors iar capul spre mine, repetând de parcă îl aveam și nu voiam să i-l mai dau:

-Copilul, Sorin! Unde e?

Atunci, eu m-am pierdut de tot. Dacă mai înainte găsisem putere ca să strig, să mă urc pe masă, întrebarea ei disperată m-a încremenit. Și ca într-o implozie, m-am prăbușit în interior. Nu am leșinat, în sensul obișnuit al cuvântului. Picioarele mă țineau, cocoțat acolo, pe masa de la piață, printre ardeii omului. Ochii căutau în depărtare să vadă costumașul portocaliu cu care îl îmbrăcasem de dimineață și de care el era tare mândru. Dar mintea mi s-a blocat. Nu am mai putut gândi pentru minute întregi. Stam așa, cocoțat incomod, ca un cocoș pe gard, în timp ce Iulia căzuse pe jos în hohote de plâns. Un genunchi ridicat îi dezvelise aproape indecent pulpa piciorului. Părul i se desfăcuse. O șuviță de salivă i se prelingea dinspre colțul gurii către bărbie. Eu eram ca o cameră de filmat ce înregistra totul mașinal, fără să gândească.

Apoi, dintr-o dată m-am smuls din această pâclă.

Am început să alerg către ieșire și am dat ocol de câteva ori pieței, privind peste tot și întorcând capul ca un girofar. Nevăzând nimic, ca să nu stau, ca să mă văd făcând ceva, am fugit spre casă. Era ilogic. Știam că nu ar fi plecat de lângă noi, dar mi-am zis: Dacă s-a rătăcit, este singurul drum pe care îl cunoaște.

Și am fugit până acasă, de unde am revenit tot în goană privind deznădăjduit la toți oamenii pe lângă care treceam. De fapt atunci când am zis eu că nu gândeam, m-am blocat întru totul pentru că ăsta era prețul pentru ca să nu las la suprafață gândul ucigaș. Cineva l-a luat. Nu putea să dispară de lângă noi. Cineva ni l-a furat. Ca să ni-l tranșeze și să-i ia organele.

Acum nu mai puteam să-mi opresc gândurile. Și picioarele alergau înnebunite, deși îmi terminasem complet energia. Neoxigenată, plină de panică, inima mi se umflase și îmi spărgea beregata. Dar eu tot fugeam. Șase, șapte pași. Mă opream, mă aplecam cu mâna la splină și apoi iar: cinci, șase, dar tot pe fugă. Unde? Nu știam. Însă știam că fug de gânduri.

-Va urma-

Lupa -4

images

-Uite așa ți-l ia, cât ai bate din palme! Și dna Tănase își exemplifică afirmația, plesnindu-și palmele una de alta, cu zgomot sec.

Chiar atunci eu intram pe ușa biroului și n-am surprins decât această vorbă.

Mai mult dintr-un fel de reflex am întrebat, neinteresându-mă neapărat ce-și vorbesc colegele între ele:

-Ce să ia?

-Copilul dragă! Păru a se stropși dna Tănase, de parcă aș fi intenționat să o contrazic. Ce nu pricepi? Vezi că tu ai copil mic, fii cu băgare de seamă.

-Stați doamnă, că nu înțeleg nimic, mă apărai eu iritat. Abia am sosit. Nici mãcar nu știu despre ce vorbiți…

-Păi aia e! Nu știți… De ce nu știți? Ce faceți voi fraților, unde trăiți de nu auziți nimic? Că doar nu stați pe sub pământ… Nici madam Popa nu știa, dar baremi ea nu are copii să le poarte de grijă. Țiganii dragă! Ridică deodată glasul. Țiganii! Repetă și mai tare. Îți fură copilul și ți-l vând pentru organe. Pentru organe! Iar tonul ei era acum și mai înalt.

Apoi, coborând glasul cu douã octave, continuă:

-Sau ți-l schilodesc, ca să-l trimită mai apoi la cerșit. Se întâmplă lucrurile astea și noi nu știm unii de alții. S-a întâmplat la Roman, verișoarei uneia dintre colegele lui bărbatu-meu. În ziare nu citești despre de-alde astea, habar nu ai. Și-au pierdut copilul, unde e copilul? Tot pe ei săracii îi ancheta poliția. Și după două luni l-au aflat, la morga spitalului din Arad. Tocmai la Arad. Îi chemaseră să-l identifice deși știau după poză, care a circulat între secții îți dai seama, că era copilul bieților oameni. Îl găsiseră într-o pubelă, înfășurat în celofane și pus într-o valizoaie mare. Îi lipseau rinichii, inima și ficatul.

Mă așezasem în tăcere pe un scaun din apropiere. Ascultând povestirea dnei Tănase, picioarele nu m-au mai ascultat să ajung până la biroul meu. Un clește îmi strângea inima, care zvâcnea în bătăi repezi ca să scape.

Dna Popa a fost prima care m-a observat:

-Ce ai măi băiatule? Ce ți-e? Hai! Liniștește-te!  Și dvs., dna Tănase, nu știți că el are copil mic?

-Dar tocmai de-aia dragă! s-a apărat aceasta. Nu e bine să știe? Hai, du-te și adu-i un pahar de apă s-a îmbunat mai apoi, observând și ea cât eram de pierit.

Se apropie de mine și îmi zise cu o voce blândă de data asta:

-Dar sensibil mai ești, măi copile. Tu ești om, sau cârpă, ce ești? Spunând asta, mă scutura puternic, parcă să se asigure că nu sunt o paiață.

*

Cu Iulia nu am vorbit niciodată despre aceste lucruri. Trăiam emoțiile prevestirilor fiecare în sine, cu grija de a nu căpăta conținut prin exprimarea lor în cuvinte.

Sunt sigur însă acum că și ea a avut niște temeri, niște gânduri rele.

La televizor, în vremea aceea erau puține filme. În comparație cu astăzi, spun.

Totuși dădeau filme bune, și nu de puține ori, americane.

Iulia nu prea avea însă parte de program tv. Dănuț cerea multă atenție și oricum, munca ei de la cabinet era mult mai solicitantă. Chiar dacă venea alături de mine în sufragerie, ațipea până la finalul filmului.

-Nu spun că-mi displace dar nici nu-mi pot explica, am spus eu ca un nesimțit, cum poate să te ia somnul pe tine când ăia țipă acolo și se omoară. Tu dormi așa de liniștită…

-Da. A răspuns ea atunci, privindu-mă cu ochi candizi. Să fie acolo la ei, într-un film. Nu-i așa?

Într-o seară, Dănuț a fost tare cuminte și s-a culcat devreme, bineînțeles după tot ritualul pe care îl avea înainte de somn. Mami îi făcea băiță, tati îl cremuia, masându-l ușor pe spate, apoi când catadicsea să se culce, ne chema să-i dăm sărutări, dar nu una, ci zeci. De cele mai multe ori Iulia se sacrifica și rămânea lângă el. Până ațipea bineînțeles, înaintea lui. Atunci el chiar dacă nu putea sã adoarmã, rămânea liniștit ca să nu o trezească și număra încet, așa cum îl învățasem eu, steluțele fosforescente ce i le lipisem pe tavanul camerei sale.

În seara aceea, el adormise mai repede. De când se ivise Dănuț în viața noastră, intimitatea noastră avusese evident, de suferit. Așa că acela ar fi fost chiar un bun prilej să ne iubim. Când a intrat în cameră, îmbrăcată în cămășuța ei de noapte, albă cu dantele verzi asortate astfel cu ochii, era cum nu se poate mai ispititoare. Nu știu de ce a fost atunci mai puternică cealaltă ispită. Începuse deja filmul și mă prinsese. Iulia s-a așezat cuminte în fotoliu și a privit și ea către obiectul ce mă magnetiza pe mine.

-E frumos. Am pus-o eu în temă. Pe fata asta mică au luat-o de la orfelinat. Și chiar după ce au înfiat-o, au reușit și ei să facă un copil.

-Da. Confirmă ea. E o chestie adevărată. Multora li se întâmplă ca după ce înfiază să reușească și ei pe urmă să facã unul, al lor. Dar sunt convinsă că iubirea nu e mai mică sau mai mare… Este egală pentru amândoi copiii.

Acțiunea filmului a continuat așa, ca în multe din producțiile americane. Întâi arată momente frumoase, de viață idilică în care, prin desfășurare, concomitent se și adunã tensiunea, strângând puțin câte puțin, moment după moment, ca un arc. Știi că după asta ceva se întâmplă, ceva care seamănă cu declanșarea acelui resort. Și totul o ia razna.

Când am înțeles cum devine, am regretat. Am privit spre Iulia și ea se uita cu ochii larg deschiși, nici vorbă să o fure somnul ca în alte dăți, când hărmălaia era mult mai mare.

Am sărutat-o încercând s-o distrag și am zis:

-Nu vii să ne culcăm?

-Nu! Te rog. Aș vrea să mai stăm. Acum am și eu chef să-l văd până la sfârșit, că nu mă simt așa de obosită.

Lipsa ei de experiență în cinefilie își spunea cuvântul. Eu am văzut privirea răutăcioasă a fetiței în care s-a născut gelozia și deja știam ce va urma.

-Dar n-o să mai fie frumos, am prevenit-o.

-Vreau să stau. Te rog, a repetat ea, cu privirea în ecran. Lumina televizorului i se reflecta în ochi, făcându-i și mai fascinanți. Cât regretam acum că nu am mers împreună la dormitor.

Deci am rămas să ne continuăm vizionarea. Și a fost până la urmă cum am intuit. Fetița aceea și-a ucis fratele cel mic, înăbușindu-l cu perna. Când mama lor a strigat cu jale luând în brațe trupul inert al bebelușului, atunci Iulia s-a ridicat și s-a dus în camera lui Dănuț fără o vorbă. Până târziu, în noapte, auzeam suspinurile ei înfundate.

Copilul nostru era viu și sănătos. Ce ni se întâmpla oare? Presimțeam că se strânge arcul, ca într-un film american, de duzină.

-Va urma-

 

Lupa -3

images

Îmi aduc aminte, când am venit acasă cu copilul, d-na Precup, care ne era vecină de apartament, chiar alături de al nostru, s-a înființat efectiv la ușa noastră și după sorcoveala de cuviință, adică felicitările în legătură cu băiețelul, a trecut la subiect și ne-a zis:

-Să nu vă prind că nu apelați la mine pentru orice nevoie! Tonul său era chiar imperativ.

Noi ne-am uitat zâmbind unul la altul. De-abia apucasem să intrăm, nici nu lăsasem din mână sacoșa cu hainele Iuliei. Cu această vecină, ca și cu toți ceilalți dealtfel, păstrasem niște relații de curtoazie și atât.

Dar s-a dovedit mai apoi, extraordinară. Ne-a ajutat cu multe, devenind puțin câte puțin, o membră a familiei noastre. Îi spuneam de acum mamaia, nu mai era dna Precup pentru noi.

Alături de mamaia, l-am crescut pe Dănuț cu toată afecțiunea de care se poate bucura un copil.

La început, când mi-au arătat copilul la Maternitate , sincer nu înțelegeam de ce spun asistentele că e frumos. Eu nu îl vedeam așa. O gură mare, știrbă și urlătoare pe o față cât un pumn. Mai apoi însã, i-am mulțumit lui Dumnezeu cu recunoștință. Îi semăna leit, bucățică-întreagă, Iuliei. Aceiași ochi mari, verzi și și luminoși. Aceiași obraji catifelați. Părul ei era șaten, de o nuanță deosebită care bătea parcă înspre kaki, probabil din cauza ochilor verzi. Al lui era mai deschis, aproape blond. Când avea să mai crească probabil i se mai închidea puțin, dar oricum nu avea cum să ajungă negru ca al meu.  Numai alunița o avea de la mine. La fel, rotundă ca un bănuț, pe umărul drept.

-Luceferii mei cei dragi, ne spunea Iulia sărutându-ne pe rând umerii, la amândoi.

Dănuț era foarte mândru de acest semn. Și mai avea el o problemă. Nu suferea să audă, că e ca o fată. Pățea adeseori această confuzie, din cauza faptului că era atât de delicat în înfățișare.

Într-una din plimbările noastre, am fost opriți de cineva cu exclamația:

-Frumoasă fetiță aveți! Câți anișori are?

-Sunt băiaaat! S-a răstit el nostim, bătând din picior îmbufnat. Și ca să demonstreze, și-a ridicat mânecuța tricoului, semn indubitabil că e ca tati.

*

Mamaia venise prin serviciu la Focșani. Fusese casieriță la cinematograf, un post frumos pe timpul acela. Însă viața nu i-a fost tocmai frumoasă. Soțul ei era gelos și rău. O bătea, o jignea fără motiv. Făcuseră totuși împreună un copil, pe care l-a crescut mai apoi, singură, cu greutate. Culmea, tocmai soțul cel gelos o părăsise pentru altă femeie. Mama ei, deși într-o localitate la câțiva kilometri de oraș, nu venise s-o ajute, pe motiv că nu suportă blocurile. În realitate nu i-a acceptat situația de femeie divorțată și în subconștient, deși nu a spus-o în mod clar, o învinovățise tot pe fiica sa, pentru că a fost părăsită.

Băiatul dnei Precup, cam de o vârstă cu mine, făcând o școală de marină la Constanța, în orașul unde se stabilise fostul soț, a reînnoit legătura cu acela. Firesc lucru, până la urmă.

Dar ce i-or fi băgat în cap pe durata acelei perioade, că de atunci Liviu s-a înstrăinat într-atâta, că până la urmă pentru un pretext mărunt, a plecat de tot de acasă zicându-i și vorbe grele mamei sale. A plecat după tată. Toți anii grei în care ea s-a chinuit să-l crească, nu au mai contat. Și ea s-a ofilit în plâns, singură și necăjită. Nu s-a mai recăsătorit niciodatã. Viața ei s-a oprit în loc, suprimată într-o etapă nici aia tocmai frumoasă. Inima de mamă nu a păstrat însã deloc ranchiună fiului nerecunoscător. Numai dor. Casa mamaii era plină de pozele lui Liviu, peste tot. De aceea îi devenisem noi atât de apropiați. Eu reprezentam amintirea fiului sãu, iar Iulia… Cine nu ar fi iubit-o pe Iulia?

*

În ultima vreme, mamaia mergea tot mai des la țară. Bătrâna, mama ei, era bolnavă însã refuza cu aceeași îndărătnicie de odinioară, să vină la oraș.

-De ce nu te muți tu aici? I-a zis oțărâtă.

Atunci și-a dat seama și d-na Precup că de fapt, nu se îndura de noi.

Ne-a povestit mai apoi printre lacrimi, că nu ar suporta să mai stea departe de Dănuț, de mine și de Iulia, copiii ei, cum ne spunea.

Totuși într-o zi, tanti Leana a căzut greu la pat. Adusă cu salvarea la spital și îngrijită cu cea mai mare atenție acolo pe seama intervențiilor Iuliei, s-a înzdrăvenit până la urmă.

Externată, mă angajasem să le duc eu cu mașina îndărăt, la țară la ele. D-na Precup avea să se mute acolo, cu tot regretul pe care îl resimțea. Dar, ca femeie credincioasă ce era, se simțea datoare să-și ducă la îndeplinire atribuțiile de fiică.

Tanti Leana, nu a vrut să urce nici măcar cât dura să-și strângă fiică-sa, câteva bagaje. M-am așezat și eu atunci, lângă dumneaei, pe banca din fața intrãrii de la scara blocului. Era cald, era vară. Corcodușul roșu din spatele bãncii își proiecta umbra numai puțin, deasupra mea, pentru cã soarele era în amiazã. Bãtrâna sta însã neclintitã și tãcutã ca un sfinx, îmbroboditã cu o basma neagrã, pe care și-o legase sub bãrbie. Îmi tot spuneam cã ar trebui sã o întreb dacã n-ar vrea sã schimbãm locurile. Însã când mã întorceam spre ea și-i vedeam negul mare de lângã nasul acvilin și perii lungi și albi ce închipuiau un fel de mustațã, mã lãsam pãgubaș.

Tocmai în timpul acela, s-a înapoiat și Iulia cu Dănuț de la cămin. Îi lăsasem un bilet pe masa din bucãtãrie, înștiințând-o că o duc pe mamaia la țară împreună cu bătrâna, însă m-am bucurat că au ajuns acasă, mai înainte de plecarea noastră.

De când văzusem că nu o să ne mai putem sprijini în continuare cu vecina, începusem să îl ducem pe băiat la cămin. Și de regulă, având un program mai ordonat, Iulia îl lua acasă, după serviciu..

Cum sta așa cu ochii în gol, uscatã și nemișcatã ca un copac, nu schimbasem nicio vorbă între noi până atunci, privirea bătrânei s-a ațintit deodată asupra copilului, care îmi sărise vesel de gât.

-E frumos! Zice ea. E prea frumos. Iar după o tăcere… Nu e bine nici chiar așa. Deloc nu e bine, a mai spus ea, cu glasul hârîit al unei cucuvele prevestitoare de rău.

Eu eram intrigat. Niciodată nu mai auzisem asemenea vorbe. Ce să nu fie bine? Că e frumos? Copilul se juca senin în cârlionții părului meu, apoi, cu o mișcare neașteptată, mi s-a coborât din brațe și s-a repezit în spatele băncii, urmãrind un fluture ce dansa vesel dintr-un loc în altul.

Dacă stai să te gândești, nu reprezentau nimic în sine, acele vorbe spuse de o bătrână netoată. Și rea, după câte îmi puteam da bine seama. Dar obrajii palizi ai Iuliei indicau aceleași temeri. O presimțire urâtă, prima, se înfiripa crunt în seninul vieții noastre.

Am fost surprinși neatenți, precum primele frunze ce cad la venirea toamnei, cu frigul ei.

Poate eu sunt mai superstițios de felul meu, dar un semn clar că am avut același gând este că amândoi deodată, l-am căutat cu privirile pe copil.

Dănuț renunțase la urmărirea fluturelui pentru care mi-a coborât din brațe. Acum sta aplecat pe vine și scurma cu un bețișor în pământ, printre firele de iarbă. Mititel cum era, așa ghemuit, părea și mai vulnerabil.

-Va urma-

 

 

Omagiu mamei

images mame

Da, știu. Este 19 octombrie, iar 8 martie este undeva înainte, sau mult în urmă, oricum ai da-o. Dar pentru ceea ce reprezintă mama în sufletul meu, cred că nu este suficientă o singură zi din calendar. Nu îmi ajunge o zi pentru a mă gândi cu recunoștință și dor la ceea ce a însemnat pentru mine.

Prilej de aducere aminte poate fi chiar și o culme de rufe, spălată cu ușurință de mașina automată. Pentru că acum 40 și mai bine de ani, aceste mijloace cu care ne-am ușurat traiul nu existau. Și mă gândesc cu groază la ceasurile lungi în care ea sta aplecată deasupra albiei. Pentru generațiile timpurilor noastre acest efort este inimaginabil.

Dar prilejul îți mai poate fi dat de orice altă mămică pe care o vezi în calea ochilor…

Una care merge de mână cu un băiețel înțolit în uniformă către școală, alta care își ridică grijulie pruncul din cărucior spre a-l alina, sau chiar o mămică pachistaneză care mascată de spatele bărbatului său, își alăptează pe sub o batistă pruncul înfometat, tocmai în stația de autobuz.

Nu au nimic în comun cu propriile mele amintiri. Și totuși mă emoționează profund. Mă mișcă până la impulsul de a le săruta mâna.

Acestora măcar… Pentru că celei care mi-a dat mie viață nu îi mai pot săruta decât o poză veche.

 

Lupa -2

images

Ne-am cunoscut la o petrecere dată de o ,,chimistă” , la ea la internat. Căminele lor fiind apropiate, între studentele de la chimie și cele de la medicină, se legau relații, așa, ca între fete. Eu am făcut geologia. Nimic în comun cu chimia, ori cu medicina, dar nici cu literele după cum poate deja v-ați dat seama… Dar aveam un prieten, singurul și cel mai bun, care se înfiripase în gașca lor. El cânta frumos din glas și la chitară și avea alura lui Kenny Rogers. Așa că își făcea prietenă pe cine dorea. Și alegea destul de des, zic eu.

S-a nimerit ca în acea perioadă să fie cu fata care dãdea petrecerea, cu Magda. Care împlinea o vârstă și punea de un chef, cum spuneam noi pe atunci. Nu știu cum m-a convins, a insistat mult, să mă ia și pe mine la acea petrecere.

-Hai, zice. Dacă nu vii, chiar mă supăr. Magda m-a rugat mă, ce mai vrei? Au o prietenă de la medicină mai ciudățică și e fără pereche. Înțelegi mă? E fără pereche de frumoasă, așa mi-a spus. Hai vino, ce ai de pierdut?

Eu și chefurile, ursul și baletul. Îl însoțeam peste tot, chiar și la cumpărături, dar la distracțiile sale nu pofteam.

A reușit însă și m-a urnit.

Numai că nu a fost cum m-am așteptat. Un cămin de fete e… altfel. Liniște, cu portar jos la intrare, căruia i-am prezentat buletinele.  Nu tu chiote tâmpite, nu muzică dată la maxim, cu bașii să-ți bată creierii, cu băutură vărsată pe jos și în pat…Iar scrumiera răsturnată tocmai pe covorașul tău, adus de acasă. Alea erau chefurile noastre, ale băieților. Hoardă de tătari. Urcau lăzile de bere pe fereastră, trăgându-le cu sfoara.

Aici însă, ceai, pișcoturi, bomboane de ciocolată, miros parfumat… muzică în surdină. Așa mai da. Să trăiești întru mulți ani Magda! Nădăjduiesc să fii fericită acolo unde te-a dus viața ta, alături de partenerul pe care îl meritai. Cristi era prietenul meu cel mai bun, un om de milioane, dar trebuie să recunosc că la femei era cam haimana. Pe Magda nu am văzut-o decât atunci, dar cu prețul unei bluze cumpărate de la magazinul Romarta, ea mi-a dăruit fericirea. Mi-a făcut cunoștință cu Iulia.

-Te rog să nu te superi, mi-a spus Iulia după un răstimp. Eu nu rețin numele după prima prezentare. Cum spuneai că te cheamă?

Cât era de francă…

-Sorin, am repetat eu intimidat. Sorin Dima.

-Sorin, rupt din soare. Gata, am reținut acum! și râse zglobiu.

Eu nu înțelesesem nimic. Ochii mei se bucurau să coboare din imensul verde al ochilor și să adaste pe albul dinților, asta era tot.

-De ce ți-ai zis și numele de familie? Eu nu te-am întrebat.

-Nu știu nici eu. Cred că mă intimidezi…am recunoscut.

-Ei aș! Făcu ea, dând din mână cu cochetărie. Totul era minunat la ea, cum vorbea și cum se mișca.

-De fapt, e în regulă… Numai că mie nu-mi place numele meu de familie. Am o problemă cu asta.

Nu știam ce să zic. Am răspuns într-o doară, fără să-mi dau seama la ce spun:

-Dacă vrei și-ți place, ți-l dau pe al meu.

Ea a roșit până în vârful urechilor, însă nu a părut supărată. Abia atunci realizasem și eu că asta era ca o cerere în căsătorie.

-Ei! Da știu că te miști repede, domnule Sorin Dima. Nu vrei să ne cunoaștem mai bine, înainte de propunerea asta?

Era rândul meu să roșesc.

-De fapt, care este acel nume al tău?… Dacă tot este să ne cunoaștem mai bine.

Asta am zis mai mult ca să parez, să ies din corzile ringului. Ajunsesem la un subiect unde simțeam că nu sunt sigur pe mine. Nu că mi-ar fi displăcut să fie a mea pentru totdeauna…

-Lupa!

A zis încet, spunându-mi parcă o taină. Eu am pierdut însă primul sunet și am înțeles doar Upa. Nu știam dacă se cade ca să o pun să repete. Pe de altă parte, dacă îți încredințează cineva ceva, cam e normal să cunoști ce ți-a dat.

-N-am înțeles! M-am hotărât eu să mărturisesc.

Atunci s-a apropiat de urechea mea și mi-a șoptit:

-Lupa!

Și acum mă trec fiorii când îmi amintesc. Mirosul ei era atât de proaspăt și de special. Toate cele patru sunete s-au rostogolit cristalin pe scărița din urechea mea, moi ca niște fulgi de zăpadă. Timpanul era una cu inima. Inima? Bubuia ca un tun. Îi auzeam bătăile nebune și mă gândeam: E prea tare! Câți din cameră o mai aud? Ar trebui să nu fie chiar așa de în surdină muzica asta.

-Dar ce e în neregulă cu numele ăsta? Eram sincer în mirarea mea. Mie chiar mi s-ar fi potrivit, am urmat. Am uneori senzația că văd mărit, cu o claritate a amănuntelor, de care mă mir și eu.

S-a uitat la mine lung, să vadă cât de serios vorbesc și nu a mai zis nimic despre asta. Discuția s-a mutat repede, pe alte subiecte. Eram absorbit și mi se părea că niciodată până atunci nu mă înțelesesem atât de bine cu cineva.

Totuși, ceva îmi scăpase din atenție, chiar atunci. Lupă se mai zice și la femela câinelui lup, auzisem și eu cândva, dar în mintea mea nu a venit decât lentila optică, la care m-am și referit, ceea ce nu a fost rău deloc.

Nu m-am descris până acum, din punt de vedere fizic. Sunt prea modest ca să fac afirmația că sunt chipeș.

Însă dacă i-am plăcut celei mai frumoase ființe de pe planetă, asta spune ceva. Ea nu era numai armonioasă în trăsături așa cum s-ar defini termenul de frumusețe. Era plăcută pe de-a-ntregul. Știți că o fată frumoasă poate fi urâtă și dușmănită de celelate. Ea reușea totuși prin naturalețe, bun-simț și candoare, să fie iubită de toată lumea, băieți ori fete.

Am vorbit mult în acea seară. Am turuit mai degrabă. În coada ochiului, i-am surprins de câteva ori, privirea mirată a lui Cristi. Probabil că nu mă recunoștea. Eu stam de obicei în umbra lui, așa ne obișnuisem. Mereu cu inițiative, mereu cu prim-planuri, el degaja o energie care mă târa și pe mine, precum coada ce urmează cometei. La geologie am mers după el. Îmi împuiase capul. Altfel mie îmi plăcea matematica și acolo m-aș fi dus, dacă el nu s-ar fi ținut de capul meu.

-Ce o să faci mai departe? Spune! O să descoperi tu ceva nou sub soare? De la Pitagora încoace nu s-a modificat nimic. O să te faci un nesuferit de profesor și o să le mănânci nefripte zilele bieților copii, cu o materie de cacao. Dincoace putem studia. Putem merge pe teren să facem cercetare. Cercetare, măi! Adică aventură. O să avem o viață plină și interesantă. Habar nu ai tu, ce bine o să fie.

Nu pot să spun că m-a convins din două vorbe. Dar pe toată durata clasei a douăsprezecea, a fost ca picătura chinezească.

M-am trezit că mă prezint împreună cu el la examenul de admitere pentru F.G.G., adică geologie și geofizică.

Nu regret acum absolut nimic. Așa a fost să fie. Și a fost ca într-o anume noapte să-mi ies din cochilie și să mă autodepășesc, astfel încât să o cuceresc pe Iulia.

*

După terminarea facultății, Cristi, aventurier cum îi era firea, s-a dus tocmai la Baia Mare. Am mai vorbit când și când, dar s-a cam pierdut legătura. Dealtfel prietenia noastră, încă de când am devenit iubitul Iuliei, nu mai era așa de strânsă. Eu îmi aflasem o altă cometă, iar lui, egocentrist cum era, nu îi prea plăcuse asta.

-Cum mă, să stai numai cu una? Ești nebun? Nu vrei să cunoști și tu viața?

-Viața mea se împlinește cu Iulia. Prin ea iubesc toate femeile pământului, până la Eva. Ce-mi mai trebuie?

-Ești dus, frate!

Nu, nu eram dus. Eram servit, cum se spune la poker. Eram cel mai norocos om de pe pământ.

Cu ajutorul prieteniei dintre tatăl meu și directorul de la Institutul de Geofizică din Focșani, m-am angajat acolo. Birou decent, delegații periodice…exact cum prezisese Cristi cândva. Iar Iulia, care a terminat cu un an mai târziu, a venit aici, după mine. Putea merge oriunde ar fi vrut. Cu media obținută, putea rămâne chiar și la București. A ales să vină după mine, într-o localitate unde nu știa pe nimeni.

*

Doar la început a fost așa. Foarte iute, am devenit cunoscuți și răscunoscuți. Ea era doctorița cea frumoasă, iar eu… cum v-am spus, eu eram soțul ei.

Jubilam. Poate m-or fi urât vreunii pentru acest statut al meu, nu știu. Eu nu aveam ochi să văd pete în soare. Descoperisem fericirea fără margini.

Institutul de Geologie este mai departe cu două stații de autobuz de Policlinica Municipală. Iar de aici, mai aveam încă două stații până la apartamentul unde locuiam și pe care îl obținusem tot cu ajutorul ei, desigur. Până să ajungă ea aici, împărțisem o garsonieră cu un alt coleg, de la serviciu. Burlaci amândoi, am transformat bucătăria, ce în fond nu era folosită ca atare, în cameră de locuit pentru mine. Așa m-am chinuit până ce a ajuns ea.

Chiar din prima zi, m-a luat de mână și cu un buchet mare de flori în brațe, ne-am prezentat amândoi  la Regocom.

De parcã avea un GPS cãlãuzitor, Iulia se mișca pe culoarele instituției ca și cum nu era prima datã când mergea acolo. Cu un pas mai în spate, mai aruncam și eu ochii în dreptul ușilor din când în când, dar în cea mai mare parte îi apreciam ei silueta. Zveltã și mlãdioasã, era îmbrãcatã într-o rochie verde cu bordurã neagrã, strânsã la nivelul taliei peste mijlocul ei subțire. Îi ședea atât de bine cã aș fi oprit-o chiar acolo, sã o sãrut.

Așa cã atunci când a bãtut la o ușã, iar mai apoi dupã pofteala ce s-a auzit dinãuntru am și intrat, eu eram un pic cam deconcertat. O doamnã între douã vârste, cu pãrul mult prea negru pentru a nu-l bãnui vopsit și fãcut permanent în onduleuri sãrmãluțã, ridicã spre noi ochii întrebãtori.

Zâmbindu-i grațios, Iulia nu se pierdu cu firea și zise:

-Fi-ți vă rog amabilă. Unde ne putem adresa? Sunt nouă în oraș, iar soțul meu a locuit până acum în garsoniera unui prieten. Am vrea să obținem un apartament, ca să facem și noi parte cuviincios, dintre cetățenii orașului dvs.

Mie îmi fusese rușine să țin buchetul de flori. Eram stângaci teribil în chestii de astea, așa că tot ea îl ținea în brațe. Dar nu cu florile în jos cum l-aș fi purtat eu, ca pe măturoi. Ci în brațe, cu eleganță. O priveam încântat. Am tresărit când am auzit-o pe doamna aceea rostind cuvintele:

-Lăsați! Facem noi cumva. Nu-i așa domnule director?

Directorul se afla chiar acolo, în spatele meu. Îl tratasem cu cea mai impardonabilă neatenție. Om practic, nu suferea probabil costumele și ținuta sa, pantalon și pulover, îl făceau să pară șters. Plus că se afla dincoace de ușa capitonată pe care scria Director. Însă toate acestea au fost spre norocul nostru. El putuse să studieze undercover, tot tabloul. Admirase probabil înfățișarea proaspătă a Iuliei, îi ascultase intonația plăcută a glasului și de bună seamă că hotărârea îi era deja luată când pusese întrebarea:

-În ce sens sunteți nouă? De unde veniți de fapt?

-De la București. Am luat repartiție la Policlinica Municipală de aici.

-Doctoriță, bănuiesc?

-Da. Sunt medic, a răspuns Iulia cu modestie, roșind ușor.

-Aveți rude la noi în Focșani, duduie? se amestecã în vorbã și doamna cu sarmale în pãr.

-Nu. Și nu cunosc pe nimeni. Dar soțul s-a angajat aici, la Institutul de Geofizicã încã de anul trecut.

-A ! Deci dumnealui este inginer? fãcu directorul din cap spre mine.

-Da. A terminat Geologia, răspunse tot ea.

-Hi-hi! făcu el deodată. Probabil că îl amuzase cum intervenise Iulia să răspundă în locul meu. Ea mă știa însă mai timid și mai încet în reacții. Plecase decisă să obțină un apartament și avea să-l ia cu orice preț.

Dar nu a fost nevoie de mai mult.

Directorul, probabil ca să-și justifice acel râs, a continuat:

-Sunt bucuros când în urbea noastră se stabilesc niște intelectuali drăguți ca dvs. Haideți să studiem lista cu ce dispunem și cu ce v-ar plăcea. Ce ziceți dna Miu, cunoașteți așa, pe de rost, un amplasament pentru dumnealor?

-Păi aș ști! răspunde doamna, care cu tot aspectul acela de scrobealã, era cum nu se poate mai amabilã. Avem pe Mircea Vodă, un apartament de trei camere. E foarte aproape de Policlinică. Dacă sunt de acord…

Dacă suntem de acord? Eram în culmea fericirii. Cu un gest spontan, Iulia a împins florile spre director. Să i le ofere? Să i le țină? Și a cuprins-o în brațe pe dna Miu, ocazie cu care aceea, plăcut surprinsă, i-a și depus pe obraz o sărutare.

-Dacă mă lăsați să vă sărut și eu celălalt obraz, vă dau florile îndărăt .

Și am râs atunci cu toții.

Știam cã apartamentele de trei camere se dau mai greu, familiilor cu copii. Pentru noi și o garsonierã ar fi fost prea bunã.

-V-ați dus cu gândul cã vor face foarte repede niște copii, sã ne mãrim numãrul cetãțenilor, nu-i așa? râdea în continuare bine dispus, directorul.

-Vă suntem foarte îndatorați! am prins eu glas. Am dori să facem cumva să răsplătim acest ajutor pe care l-am primit.

-Apăi, dragă domnule, mă bucur într-un fel, că vă aud și pe dvs. Să știu că duduia doctoriță nu s-a măritat cu un mutălău. Dar mă fac că nu am auzit totuși, pentru că nu mi-au sunat bine vorbele. Ne-am înțeles? Și chiar vă rog, opriți și florile pentru casă nouă s-a întors apoi spre Iulia.

Tonul îi era categoric, ca al unuia învãțat sã dicteze, dar ochii o îmbrãcau pe soția mea într-o privire moale și caldã.

Să-mi fie iertată neîncrederea. Însă dacă mă prezentam eu la domnul director fără Iulia ar mai fi fost oare la fel de galant? Și mi-ar fi spus la fel, că nici nu vrea să audă de vreo atenție așa cum dintotdeauna s-a obișnuit pe meleagurile noastre? Dar cine mai sta să taie firul în patru.

Am plecat de acolo cu toate urările de bine, cu indicațiile necesare, dar și cu cheia noii noastre locuințe.

Chiar așa și era, cum spusese dna Miu. Doar două stații până la Policlinică. Eu folosesc ca unitate de măsură a lungimilor, distanța dintre o stație și alta. În realitate nu ne urcam niciodată în autobuz. Ne plăcea să mergem pe jos, ținându-ne de mână. În drumul nostru ne abăteam și pe la piață, care era chiar mai aproape de casă, nici o stație măcar.

Mai apoi, trecând un timp, când Dănuț a mai crescut puțin, s-a pus problema necesității unei mașini. Mai mult pentru mine, că ieșeam tot mai des în delegații. Bani aveam din destul pentru că Iulia își făcuse cabinetul ei, ca medic de familie, la aceeași Policlinică unde lucrase și înainte. Nu era numai cabinetul ei acolo, dar cei mai mulți se înscriseseră la ea. Îi și plăceau oamenii ce e drept, dar neîndoios, mai ales oamenii o plăceau pe ea.

-Va urma-

Lupa – 1 (Capitolul I)

images

Dacă vi s-a întâmplat să rătăciți potecile prin Scoția și ați fost nevoiți să luați un taxi, ați observat desigur că aici mai toți șoferii sunt ,,turbaniști” . Adică indieni sau pakistanezi…whatever. Să mă scuze dacă nu îi pot deosebi. Și nu numai în Scoția, dar aud că în toată Marea Britanie stau lucrurile astfel. Problema cu aceștia este că sunt căpoși. Se fac că nu înțeleg, te plimbă pe unde vrei și mai ales nu vrei, iar pe urmă tot ei se văicăresc că și-au pierdut timpul și benzina. O spun recunosc, din auzite, nu am pățit-o personal. Nici nu aveam cum s- o pățesc, odată ce nu mă urcam în ele. În România conduceam mașina mea. Aici însă, nu m-am acomodat cu circulația pe stânga, așa că sunt tributar autobuzelor. Îmi și place de fapt, postura de excursionist. Stau comod pe scaunul meu și admir peisajul. Biletul nu este scump și mai cu seamă abonamentele sunt foarte rentabile. Dar, bineînțeles că este și un dar… autobuzele nu circulă noaptea. Așa că dacă ai întârziat cu treburile, ai la dispoziție numai mersul pe jos sau…taxiul. Într-o astfel de situație mă găseam în Duminica aceea…

*

Eu chiar m-aș fi hazardat să merg pe jos, sunt rezistent și după calculele mele îmi ajungea răstimpul nopții ca să ajung până dimineața, pentru a mă prezenta la muncă. Nu aveam însă pașaportul cu mine și pe deasupra, nici nu cunoșteam bine drumul. Mergeam astfel și mă gândeam încă la ce să fac. Aici nu găsești un loc al taxiurilor, trebuie să faci comandă telefonică. Și uite, încă o problemă! Nu aveam salvată în memoria telefonului vreo adresă de taxi și oricum, de parcã nu era îndeajuns, nici minute pentru un astfel de apel. Acestea îmi erau gândurile din momentul acela, când pașii mei răsunau sacadat pe asfaltul trotuarului. În mod obișnuit, pot afirma cã îmi place mersul pe jos. Pasul se întinde mașinal, gândul zburdă, simțurile se îmbibă cu senzații. Să nu fie noapte însă. Să nu te simți rătăcit. Și să nu ai teamă că dai peste niște huligani drogați. Nu prea mi s-a întâmplat să văd vreodată un taxi staționat. Eram aici de doi ani și jumătate și până la momentul acela… nu le văzusem decât trecând…din spate, sau din față. Se duceau la drumul lor. Când mă gândeam astfel cu disperare că un taxi ar fi fost totuși unica soluție pentru mine, ca prin minune am găsit unul. Mai bine zis, l-am zărit. Am zorit pașii, cu teamă să nu pornească tocmai atunci. Îmi era grijă de asemenea ca văzându-mă alergând spre el, să nu-l sperii… și să plece.

-Good evening sir. You waited for me, that’s right? (Bună seara domnule. Pe mine mă așteptați, nu-i așa?). Am rostit eu victorios deschizându-i portiera mașinii.

-No sir, I’m out of the program. (Nu, domnule, mi-am terminat programul) Și când îmi răspunse ridică spre mine niște ochi verzi care îmi treziră pe loc amintiri îngropate adânc.

Era un răspuns destul de firesc din partea lui, dar rămăsesem paralizat cu gura întredeschisă și cu ochii ficși.

Închipuindu-și că răspunsul său mi-a provocat acea stare, căută să îmi explice, scuzându-se:

-I’m tired. I worked all day. I brought my girlfriend, and planned to go home. I’m so tired I’ve been a little resting. I wanted to stay here overnight but I did not dare say it. (Sunt obosit. Am lucrat toată ziua. Mi-am adus prietena și plănuiam să mă întorc acasă. Sunt atât de obosit, încât am mai stat puțin. Am vrut să rămân la ea peste noapte, dar n-am îndrăznit să-i zic)

-Forgive me, man. I do not want to force you. But I may have luck and your house is on my way. I admit that I feel a little lost here. (Iartă-mă omule. Nu vreau să te forțez. Dar poate am noroc și casa ta se află în drumul meu. Recunosc că mă simt puțin cam rătăcit pe aici)

M-a privit încă o dată cu ochii aceia curați și mă pofti înăuntru, fără să-mi mai zică destinația lui.

-Let me take you home! (Hai să te duc acasă)

Pe drum, ca să nu-l ia somnul l-am întrebat de una, de alta. Însă nu prea am avut succes în conversație. Îmi răspundea lapidar și vizibil fără chef. Ba la un moment dat chiar îmi spuse:

-In my country is an expression: It speaks of not falling asleep. I do not like the useless talk. No offense. (În țara mea este o vorbă: Vorbește ca să nu adoarmă. Mie nu-mi place vorbăria fără sens. Fără supărare)

Și tot restul drumului am tăcut apoi. Dar mă frământau întrebările. Care țară? Că și la noi este expresia aceasta…Ce nație este? Că doar vorbește o engleză impecabilă… nu ca cei de aici.

Când a oprit mașina, nu m-a lăsat să-i plătesc.

Mi-a zis:

-I knew you were a Romanian after the „rrr ”pressure … I want to do a good deed, do not insist on the money. Be a healthy daddy. (Am știut că ești român după acel „rrr” mai apăsat. Vreau să fac o faptă bună, așa că nu insista să-mi plătești. Să fii sănătos, tată)

Și a plecat cu scrâșnet de roți, lăsându-mă în aceeași perplexitate de la început.

Îmi păruse că-i sunt antipatic, cum să facă tocmai cu mine o faptă bună? Dacă a ghicit că sunt român, înseamnã că și el era? Sau a cunoscut pe vre-unul? Și ce-i cu acel daddy? De ce să-mi zică el mie astfel?

Am ajuns cu mult mai devreme decât mi-aș fi putut imagina când mă simțeam rătăcit. Cu toate acestea, zorii dimineții m-au aflat treaz-nedormit și mai obosit decât dacă aș fi umblat întreaga noapte. Această întâmplare, acești ochi… m-au răscolit până peste poate. Am plecat în lume să uit de mine și de tot, ca șarpele ce își părăsește pielea. Cum să uiți? Amăgire… Hai mai bine să vă povestesc de la început…

*

Eram tineri. Eram frumoși. Soția mea avea niște ochi de smarald și un râs cristalin. Eram fericit. Speriat de fericit. Desigur nu ați mai auzit expresia asta… Dacă mai e cazul, vă explic: Atât de fericit, că îmi era frică să nu o pierd. Pe fericire, pe ea? Dar erau una și aceeași, contopite. De parcă nici nu a existat sensul acestui cuvânt până să o cunosc. Iar după ce am întâlnit-o, după ce ea a devenit soția mea, fericirea a devenit continuă ca ziua polară.

Plecam mai devreme de la serviciu, ca să ajung iute la ea, la policlinică. Dar nu intram. Îmi plimbam pașii prin fața cabinetului urmărind temător toți bărbații care intrau acolo. Și eram bucuros că absolut toți se prezentau regulamentar…bătrâni și bolnavi. Ce să caute la o doctoriță un om sănătos?

Că nici eu nu eram tocmai sănătos, vă e clar de-acum, nu?… Eram și eu cu capul. Câte scene de gelozie nu i-am făcut fără rost. Cum m-o fi suportat oare? Pare de neînțeles comportamentul meu, însă dacă ați ști cât era de frumoasă, n-ați mai fi așa de mirați. O iubeam cu patimă nebună. Noaptea târziu, mă trezeam din somn, un somn iepuresc dealtfel și întindeam mâinile să mă asigur că este acolo, lângă mine. Răsuflarea ei era lină ca o adiere. Mă aplecam ușor să i-o sorb și apoi îi sărutam îngâtuit de emoție, pleoapele cu gene lungi. Mă simțeam ca un satir lângă o astfel de zână. Într-o zi m-a anunțat cu glas de mandolină:

-O să avem un copil!

Atât mai știu. Am prostul obicei că rămân stană de piatră. La emoțiile foarte puternice mă blochez și minute întregi nu știu ce să zic sau să fac. Nimic, nicio reacție. Însă ea mă cunoștea destul de bine. M-a strâns în brațe, cald.

*

Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile. A zbârnâit telefonul de la parter, unde era secretariatul. Un coleg ieșise pe hol să fumeze o țigară. Zărindu-l prin ușa întredeschisă, secretara l-a strigat:

– Domnu Toader, vrei te rog să-l anunți pe Dima ca să coboare la telefon? Hai, te rog… pentru mine.

– Da doamnă, cu mare drag. Însă cine-i ăla? În care birou?

Aveam aproape doi ani de când lucram la Institut, dar tot nu eram prea cunoscut. Doar acasă eram unicul și cel-mai-cel. Sorin al Ei.

La muncă eram doar:

– Ăla domne… Care-și pândește nevasta… Spionul !.

Mă văzuseră niște colege ,,în exercițiu de filare” și gata, mă afirmasem și eu cu ceva. Bărbații își mai vedeau de treabă însă femeile, ca niște gaițe. Nu uitau și nu iertau. Și aveam vreo nouă la institut. Nu mă slăbeau niciodată din ironii.

Domnul Toader și-a băgat doar capul pe ușă, pentru că mai avea încă țigara nearsã în mână. Cu glasul lui baritonal a zis tare, fără să mă caute cu privirea:

-Du-te Dima la telefon!

Știam că ar fi fost timpul să nască. Ar fi trebuit să mă aștept la o veste bună, dar când am auzit de telefon, mi s-au tăiat picioarele. Abia am coborât cele șase trepte și m-am târât efectiv, până la biroul secretarei. Am bolborosit ceva și m-am chinuit cu ambele mâini, ca să ridic receptorul în dreptul urechii.

-Sorin, mă anunța Iulia cu glasul ei cald și cumplit de emoționat de data asta, mi s-a rupt apa! Eu iau un taxi și merg înainte la spital. Vii și tu și ne întâlnim acolo, da?

Bineînțeles, eu am intrat în vrie. Mintea mea se poticnise deja de la acea expresie.

Cum să se rupă apa? Taxi? Spital? Adică voi avea un copil? Eu voi fi tată?

-Hai Dima nu mai sta, mă scutură secretara. Aștepți și alți paparazzi? Îl anunț eu pe dl. director și pe șeful tău de proiect. Du-te degrabă că acum chiar trebuie să fii lângã ea.

Făcea aluzie la spionajul meu, bineînțeles. Dar de data asta nu m-a supărat. Mi s-a părut o femeie extraordinar de cuminte și de înțelegătoare. I-am mulțumit din toată inima. Am plecat pe fuga lăsându-mi haina la birou. Afară, era un frig cumplit. Iarna se afla în drepturile ei, cu toate că nu ninsese încă. Dar eu nu simțeam nimic altceva decât o mare emoție. Și nici de văzut parcă nu mai vedeam bine, pentru că în graba mea am depășit stația de autobuz.

Nu mă întorc, să nu-mi meargă rău!

Și mi-am continuat drumul spre cea de a doua stație. Până să ajung la ea, un autobuz a trecut deja pe lângă mine. Următorul avea să vină abia după douăzeci de minute. Dar ce n-am făcut eu în timpul ăsta? La câte nu m-am gândit? Voiam desigur să ajung cât mai iute, dar așteptarea asta, îmi mai da un pic de răgaz să decelez noua situație. Degustam bucuria momentului cu încetul, așa cum enologii savurează un vin, trecându-l prin dreptul fiecărei papile gustative. Precaută, Iulia își chemase și o colegă asistentă care a venit bineînțeles, glonț. Aceea a fost rugată mai apoi să mă aștepte și pe mine, ca să mă îndrume. Dar de unde știuse Iulia că eu am să ajung în urma colegei? Nu mai contează. Avusese dreptate. Și fără sprijin nu cred că m-aș fi descurcat să o găsesc. La spital, eu eram doar pe postura de bolnav. Punct.

*

Cuvântul copil nu descrie suficient de bine semnificația minunii care ți se întâmplă. Termenul mai potrivit ar fi de îngeraș. Unul care îți intră în viață dăruit de Dumnezeu.

-Aveți un băiat! îmi spuse o asistentã.

-Frumoos, frumos! Adăugase alta.

Atâta îmi spuseseră și până să apuc eu să mă dumiresc, am rămas iar singur. Din spatele geamului unde eram, observam forfoteala femeilor, ca niște gâște în halatele lor albe, care parcă nu mai văzuseră în viața lor un copil, fie el și frumos. Al meu și al ei însă, de… Parcă era totuși firesc să fie așa de extaziate. Intrau și ieșeau preocupate. După bucuria de la început, m-a cuprins o stare de nervozitate. Mi se părea absurd să vorbească despre aspectul copilului și nu de sănătatea mamei.

Și la mine când au de gând să se întoarcă? Poate că îmi e rău și mie. De s-ar uita spre mine, m-ar vedea cum stau încremenit de nu mai știu când, de la începerea travaliului.

Cu empatia mea ieșită din comun am simțit tot, tot. Și chiar mă dureau efectiv toate oasele. Însă nu schițam niciun gest. Așteptam ceva, nu știam ce. Nicidecum nu eram pregătit să le văd treacând spre sala de reanimare, cu Iulia întinsă pe pat și sfârșită.

-Ai văzut copilul? Au murmurat stins buzele ei palide, pe care se conturau clar urmele de la dinți, când s-o fi mușcat de durere.

Eu reacționez, v-am spus, cu întârziere.

-În reluare, cum mi-a zis râzând o dată Iulia. Și Sorin, continuase ea, îmi aduci aminte de Buster Keaton, când faci fața aia. Râdea. Iar când râdea, dinții ei albi se vedeau ca niște mărgele între buzele fragede și roșii.

Acum o priveam ca o muscă, din patru mii de ochi. Imobil cum eram, eu în momente ca acelea îmi măream de sute de ori capacitatea senzorială. Am văzut tot, paloarea chipului ei drag, firele de păr asudate și lipite de pernă, sângele de pe cearceaf, insuficient acoperit de un halat aruncat pe deasupra… Și cu nasul am simțit peste mirosul dulce al transpirației sale, pe cel de cloroform. Și chiar înainte de a pica dit-ai găliganul pe jos, am înregistrat dintr-o dată și ochii măriți de uimire ai asistentei de la capătul patului pe rotile, și pe cei îngrijorați ai Iuliei… După care m-am scufundat în verdele lor și n-am mai știut nimic. O vorbă pentru băieți. Să știți că fetelor, paradoxal le plac oamenii slabi. Probabil pentru ca să le poată purta ele de grijă. Noi ne căznim permanent să ne vitejim ca să le impresionăm. Dar ele nu pe Ahile îl preferă, ci pe adversarul rănit de acela. Nu vi s-a întâmplat niciodată , copii fiind, ca punând la punct un neisprăvit cu nas de pătlăgea din care borșește numaidecât sângele, să fiți certat tocmai de fata în sprijinul căreia ați intervenit? Și apoi pe ăla să-l oblojească murdărindu-și batistuța, iar pe tine să te facă derbedeu bătăuș? Nu am înțeles nici atunci și nici acum nu am putut pricepe cum un becisnic de leșin, de care am avut parte fără să vreau, să mă transforme într-un fel de erou. Din acel moment am fost iubit de toate acele gâște, cum mi se păruseră mai înainte, asistentele. Nu tu flori și atenții, bani strecurați chinuit în buzunarele halatelor, cum povesteau alții. Un leșin face mult mai mult, vă spun drept. Cine mai era ca mine admis la orice oră în salon? Sau cui i s-a permis vreodată să se întindă alături de soția lui lăuză, la spital? Mie, da. Eram tânărul drăguț care a picat domne din picioare, în fața nevestei sale.

– Va urma-

Marea cea Mare

IMG_1439
         

Din unda albastră a apei tale

Clipesc lăptos mărgăritare.

Pe valu-ți, dornic de scăldat,

Mărețul soare, când răsare

Nu se desprinde și tot sare

Aprins, ca un copil îmbujorat.

 

Mă-ntreb, oare cine anume

Ți-a dat ție acest nume ?

Marea mea, leagăn străbun.

Nu-ți observă, peste dune

Albii vălătuci de spume?

Cum îi pari tu lui, acum?

 

Cine mi te vede neagră

Să se-ntrebe de ce-aleargă

Dunărea, cu dor nebun…

Să se mistuie-n vărsare

Depunând la-mbrățișare

Tot ce-agonisi pe drum

 

-De ce-ți faci griji omule bun,

Contează cum ceilalți îmi spun?

Dar e la fel când te gândești…

De-oi fi albastră, albă, neagră

Nimeni nu se mai întreabă,

Cu ce rost te-mpotrivești?

 

Eu sunt, am fost și voi rămâne

Egală în veci numai cu mine.

La fel și-n viață, îți amintesc:

Frumos sau hâd, ori rău sau bine

Schimbarea înfățișării ține

De cum sunt cei care privesc.

                          

-Recomand articolul „Ochiul Simplu” by Ioan-Florin (Jurnalul Scoțian)-