Omagiu mamei

images mame

Da, știu. Este 19 octombrie, iar 8 martie este undeva înainte, sau mult în urmă, oricum ai da-o. Dar pentru ceea ce reprezintă mama în sufletul meu, cred că nu este suficientă o singură zi din calendar. Nu îmi ajunge o zi pentru a mă gândi cu recunoștință și dor la ceea ce a însemnat pentru mine.

Prilej de aducere aminte poate fi chiar și o culme de rufe, spălată cu ușurință de mașina automată. Pentru că acum 40 și mai bine de ani, aceste mijloace cu care ne-am ușurat traiul nu existau. Și mă gândesc cu groază la ceasurile lungi în care ea sta aplecată deasupra albiei. Pentru generațiile timpurilor noastre acest efort este inimaginabil.

Dar prilejul îți mai poate fi dat de orice altă mămică pe care o vezi în calea ochilor…

Una care merge de mână cu un băiețel înțolit în uniformă către școală, alta care își ridică grijulie pruncul din cărucior spre a-l alina, sau chiar o mămică pachistaneză care mascată de spatele bărbatului său, își alăptează pe sub o batistă pruncul înfometat, tocmai în stația de autobuz.

Nu au nimic în comun cu propriile mele amintiri. Și totuși mă emoționează profund. Mă mișcă până la impulsul de a le săruta mâna.

Acestora măcar… Pentru că celei care mi-a dat mie viață nu îi mai pot săruta decât o poză veche.

 

Lupa -2

images

Ne-am cunoscut la o petrecere dată de o ,,chimistă” , la ea la internat. Căminele lor fiind apropiate, între studentele de la chimie și cele de la medicină, se legau relații, așa, ca între fete. Eu am făcut geologia. Nimic în comun cu chimia, ori cu medicina, dar nici cu literele după cum poate deja v-ați dat seama… Dar aveam un prieten, singurul și cel mai bun, care se înfiripase în gașca lor. El cânta frumos din glas și la chitară și avea alura lui Kenny Rogers. Așa că își făcea prietenă pe cine dorea. Și alegea destul de des, zic eu.

S-a nimerit ca în acea perioadă să fie cu fata care dãdea petrecerea, cu Magda. Care împlinea o vârstă și punea de un chef, cum spuneam noi pe atunci. Nu știu cum m-a convins, a insistat mult, să mă ia și pe mine la acea petrecere.

-Hai, zice. Dacă nu vii, chiar mă supăr. Magda m-a rugat mă, ce mai vrei? Au o prietenă de la medicină mai ciudățică și e fără pereche. Înțelegi mă? E fără perche de frumoasă, așa mi-a spus. Hai vino, ce ai de pierdut?

Eu și chefurile, ursul și baletul. Îl însoțeam peste tot, chiar și la cumpărături, dar la distracțiile sale nu pofteam.

A reușit însă și m-a urnit.

Numai că nu a fost cum m-am așteptat. Un cămin de fete, e altfel. Liniște, cu portar jos la intrare, căruia i-am prezentat buletinele.  Nu tu chiote tâmpite, nu muzică dată la maxim, cu bașii să-ți bată creierii, cu băutură vărsată pe jos și în pat…Iar scrumiera răsturnată tocmai pe covorașul tău, adus de acasă. Alea erau chefurile noastre, ale băieților. Hoardă de tătari. Urcau lăzile de bere pe fereastră, trăgându-le cu sfoara.

Aici însă, ceai, pișcoturi, bomboane de ciocolată, miros parfumat… muzică în surdină. Așa mai da. Să trăiești întru mulți ani Magda! Nădăjduiesc să fii fericită acolo unde te-a dus viața ta, alături de partenerul pe care îl meritai. Cristi era prietenul meu cel mai bun, un om de milioane, dar trebuie să recunosc că la femei era cam haimana. Pe Magda nu am văzut-o decât atunci, dar cu prețul unei bluze cumpărate de la magazinul Romarta, ea mi-a dăruit fericirea. Mi-a făcut cunoștință cu Iulia.

-Te rog să nu te superi, mi-a spus Iulia după un răstimp. Eu nu rețin numele după prima prezentare. Cum spuneai că te cheamă?

Cât era de francă…

-Sorin, am repetat eu intimidat. Sorin Dima.

-Sorin, rupt din soare. Gata, am reținut acum. Și râse zglobiu.

Eu nu înțelesesem nimic. Ochii mei se bucurau să coboare din imensul verde al ochilor și să adaste pe albul dinților, asta era tot.

-De ce ți-ai zis și numele de familie? Eu nu te-am întrebat.

-Nu știu nici eu. Cred că mă intimidezi…am recunoscut.

-Ei aș! Făcu ea, dând din mână cu cochetărie. Totul era minunat la ea, cum vorbea și cum se mișca.

-De fapt, e în regulă… Numai că mie nu-mi place numele meu de familie. Am o problemă cu asta.

Nu știam ce să zic. Am răspuns într-o doară, fără să-mi dau seama la ce spun:

-Dacă vrei și-ți place, ți-l dau pe al meu.

Ea a roșit până în vârful urechilor, însă nu a părut supărată. Abia atunci realizasem și eu că asta era ca o cerere în căsătorie.

-Ei! Da știu că te miști repede, domnule Sorin Dima. Nu vrei să ne cunoaștem mai bine, înainte de propunerea asta?

Era rândul meu să roșesc.

-De fapt, care este acel nume al tău?… Dacă tot este să ne cunoaștem mai bine.

Asta am zis mai mult ca să parez, să ies din corzile ringului. Ajunsesem la un subiect unde simțeam că nu sunt sigur pe mine. Nu că mi-ar fi displăcut să fie a mea pentru totdeauna…

-Lupa. A zis încet, parcă spunându-mi o taină. Eu am pierdut însă primul sunet și am înțeles doar Upa. Nu știam dacă se cade ca să o pun să repete. Pe de altă parte, dacă îți încredințează cineva ceva, cam e normal să cunoști ce ți-a dat.

-N-am înțeles! M-am hotărât eu să mărturisesc.

Atunci s-a apropiat de urechea mea și mi-a șoptit:

-Lupa!

Și acum mă trec fiorii când îmi amintesc. Mirosul ei era atât de proaspăt și de special. Toate cele patru sunete s-au rostogolit cristalin pe scărița din urechea mea, moi ca niște fulgi de zăpadă. Timpanul era una cu inima. Inima? Bubuia ca un tun. Îi auzeam bătăile nebune și mă gândeam: E prea tare! Câți din cameră o mai aud? Ar trebui să nu fie chiar așa de în surdină muzica asta.

-Dar ce e în neregulă cu numele ăsta? Eram sincer în mirarea mea. Mie chiar mi s-ar fi potrivit, am urmat. Am uneori senzația că văd mărit, cu o claritate a amănuntelor, de care mă mir și eu.

S-a uitat la mine lung, să vadă cât de serios vorbesc și nu a mai zis nimic despre asta. Discuția s-a mutat repede, pe alte subiecte. Eram absorbit și mi se părea că niciodată până atunci nu mă înțelesesem atât de bine cu cineva.

Totuși, ceva îmi scăpase din atenție, chiar atunci. Lupă se mai zice și la femela câinelui lup, auzisem și eu cândva, dar în mintea mea nu a venit decât lentila optică, la care m-am și referit, ceea ce nu a fost rău deloc.

Nu m-am descris până acum, din punt de vedere fizic. Sunt prea modest ca să fac afirmația că sunt chipeș.

Însă dacă i-am plăcut celei mai frumoase ființe de pe planetă, asta spune ceva. Ea nu era numai armonioasă în trăsături așa cum s-ar defini termenul de frumusețe. Era plăcută pe de-a-ntregul. Știți că o fată frumoasă poate fi urâtă și dușmănită de celelate. Ea reușea totuși prin naturalețe, bun-simț și candoare, să fie iubită de toată lumea, băieți ori fete.

Am vorbit mult în acea seară. Am turuit mai degrabă. În coada ochiului, i-am surprins de câteva ori, privirea mirată a lui Cristi. Probabil că nu mă recunoștea. Eu stam de obicei în umbra lui, așa ne obișnuisem. Mereu cu inițiative, mereu cu prim-planuri, el degaja o energie care mă târa și pe mine, precum coada ce urmează cometei. La geologie am mers după el. Îmi împuiase capul. Altfel mie îmi plăcea matematica și acolo m-aș fi dus, dacă el nu s-ar fi ținut de capul meu.

-Ce o să faci mai departe? Spune! O să descoperi tu ceva nou sub soare? De la Pitagora încoace nu s-a modificat nimic. O să te faci un nesuferit de profesor și o să le mănânci nefripte zilele bieților copii, cu o materie de cacao. Dincoace putem studia. Putem merge pe teren să facem cercetare. Cercetare, măi! Adică aventură. O să avem o viață plină și interesantă. Habar nu ai tu, ce bine o să fie.

Nu pot să spun că m-a convins din două vorbe. Dar pe toată durata clasei a douăsprezecea, a fost ca picătura chinezească.

M-am trezit că mă prezint împreună cu el la examenul de admitere pentru F.G.G., adică geologie și geofizică.

Nu regret acum absolut nimic. Așa a fost să fie. Și a fost ca într-o anume noapte să-mi ies din cochilie și să mă autodepășesc, astfel încât să o cuceresc pe Iulia.

*

După terminarea facultății, Cristi, aventurier cum îi era firea, s-a dus tocmai la Baia Mare. Am mai vorbit când și când, dar s-a cam pierdut legătura. Dealtfel prietenia noastră, încă de când am devenit iubitul Iuliei, nu mai era așa de strânsă. Eu îmi aflasem o altă cometă, iar lui, egocentrist cum era, nu îi prea plăcuse asta.

-Cum mă, să stai numai cu una? Ești nebun? Nu vrei să cunoști și tu viața?

-Viața mea se împlinește cu Iulia. Prin ea iubesc toate femeile pământului, până la Eva. Ce-mi mai trebuie?

-Ești dus, frate!

Nu, nu eram dus. Eram servit, cum se spune la poker. Eram cel mai norocos om de pe pământ.

Cu ajutorul prieteniei dintre tatăl meu și directorul de la Institutul de Geofizică din Focșani, m-am angajat acolo. Birou decent, delegații periodice…exact cum prezisese Cristi cândva. Iar Iulia, care a terminat cu un an mai târziu, a venit aici, după mine. Putea merge oriunde ar fi vrut. Cu media obținută, putea rămâne chiar și la București. A ales să vină după mine, într-o localitate unde nu știa pe nimeni.

*

Doar la început a fost așa. Foarte iute, am devenit cunoscuți și răscunoscuți. Ea era doctorița cea frumoasă, iar eu… cum v-am spus, eu eram soțul ei.

Jubilam. Poate m-or fi urât vreunii pentru acest statut al meu, nu știu. Eu nu aveam ochi să văd pete în soare. Descoperisem fericirea fără margini.

Institutul de Geologie este mai departe cu două stații de autobuz de Policlinica Municipală. Iar de aici, mai aveam încă două stații până la apartamentul unde locuiam și pe care îl obținusem tot cu ajutorul ei, desigur. Până să ajungă ea aici, împărțisem o garsonieră cu un alt coleg, de la serviciu. Burlaci amândoi, am transformat bucătăria, ce în fond nu era folosită ca atare, în cameră de locuit pentru mine. Așa m-am chinuit până ce a ajuns ea.

Chiar din prima zi, m-a luat de mână și cu un buchet mare de flori în brațe, ne-am prezentat amândoi  la Regocom.

De parcã avea un GPS cãlãuzitor, Iulia se mișca pe culoarele instituției ca și cum nu era prima datã când mergea acolo. Cu un pas mai în spate, mai aruncam și eu ochii în dreptul ușilor din când în când, dar în cea mai mare parte îi apreciam ei silueta. Zveltã și mlãdioasã, era îmbrãcatã într-o rochie verde cu bordurã neagrã, strânsã la nivelul taliei peste mijlocul ei subțire. Îi ședea atât de bine cã aș fi oprit-o chiar acolo, sã o sãrut.

Așa cã atunci când a bãtut la o ușã, iar mai apoi dupã pofteala ce s-a auzit dinãuntru am și intrat, eu eram un pic cam deconcertat. O doamnã între douã vârste, cu pãrul mult prea negru pentru a nu-l bãnui vopsit și fãcut permanent în onduleuri sãrmãluțã, ridicã spre noi ochii întrebãtori.

Zâmbindu-i grațios, Iulia nu se pierdu cu firea și zise:

-Fi-ți vă rog amabilă. Unde ne putem adresa? Sunt nouă în oraș, iar soțul meu a locuit până acum în garsoniera unui prieten. Am vrea să obținem un apartament, ca să facem și noi parte cuviincios, dintre cetățenii orașului dvs.

Mie îmi fusese rușine să țin buchetul de flori. Eram stângaci teribil în chestii de astea, așa că tot ea îl ținea în brațe. Dar nu cu florile în jos cum l-aș fi purtat eu, ca pe măturoi. Ci în brațe, cu eleganță. O priveam încântat. Am tresărit când am auzit-o pe doamna aceea rostind cuvintele:

-Lăsați! Facem noi cumva. Nu-i așa domnule director?

Directorul se afla chiar acolo, în spatele meu. Îl tratasem cu cea mai impardonabilă neatenție. Om practic, nu suferea probabil costumele și ținuta sa, pantalon și pulover, îl făceau să pară șters. Plus că se afla dincoace de ușa capitonată pe care scria Director. Însă toate acestea au fost spre norocul nostru. El putuse să studieze undercover, tot tabloul. Admirase probabil înfățișarea proaspătă a Iuliei, îi ascultase intonația plăcută a glasului și de bună seamă că hotărârea îi era deja luată când pusese întrebarea:

-În ce sens sunteți nouă? De unde veniți de fapt?

-De la București. Am luat repartiție la Policlinica Municipală de aici.

-Doctoriță, bănuiesc?

-Da. Sunt medic, a răspuns Iulia cu modestie, roșind ușor.

-Aveți rude la noi în Focșani, duduie? se amestecã în vorbã și doamna cu sarmale în pãr.

-Nu. Și nu cunosc pe nimeni. Dar soțul s-a angajat aici, la Institutul de Geofizicã încã de anul trecut.

-A ! Deci dumnealui este inginer? fãcu directorul din cap spre mine.

-Da. A terminat Geologia, răspunse tot ea.

-Hi-hi! Făcu el deodată. Probabil că îl amuzase cum intervenise Iulia să răspundă în locul meu. Ea mă știa însă mai timid și mai încet în reacții. Plecase decisă să obțină un apartament și avea să-l ia cu orice preț.

Dar nu a fost nevoie de mai mult.

Directorul, probabil ca să-și justifice acel râs, a continuat:

-Sunt bucuros când în urbea noastră se stabilesc niște intelectuali drăguți ca dvs. Haideți să studiem lista cu ce dispunem și cu ce v-ar plăcea. Ce ziceți dna Miu, cunoașteți așa, pe de rost, un amplasament pentru dumnealor?

-Păi aș ști! Răspunde doamna, care cu tot aspectul acela de scrobealã, era cum nu se poate mai amabilã. Avem pe Mircea Vodă, un apartament de trei camere. E foarte aproape de Policlinică. Dacă sunt de acord…

Dacă suntem de acord? Eram în culmea fericirii. Cu un gest spontan, Iulia a împins florile spre director. Să i le ofere? Să i le țină? Și a cuprins-o în brațe pe dna Miu, ocazie cu care aceea, plăcut surprinsă, i-a și depus pe obraz o sărutare.

-Dacă mă lăsați să vă sărut și eu celălalt obraz, vă dau florile îndărăt .

Și am râs atunci cu toții.

Știam cã apartamentele de trei camere se dau mai greu, familiilor cu copii. Pentru noi și o garsonierã ar fi fost prea bunã.

-V-ați dus cu gândul cã vor face foarte repede niște copii, sã ne mãrim numãrul cetãțenilor, nu-i așa? râdea în continuare bine dispus, directorul.

-Vă suntem foarte îndatorați! Am prins eu glas. Am dori să facem cumva să răsplătim acest ajutor pe care l-am primit.

-Apăi, dragă domnule, mă bucur într-un fel, că vă aud și pe dvs. Să știu că duduia doctoriță nu s-a măritat cu un mutălău. Dar mă fac că nu am auzit totuși, pentru că nu mi-au sunat bine vorbele. Ne-am înțeles? Și chiar vă rog, opriți și florile pentru casă nouă s-a întors apoi spre Iulia.

Tonul îi era categoric, ca al unuia învãțat sã dicteze, dar ochii o îmbrãcau pe soția mea într-o privire moale și caldã.

Să-mi fie iertată neîncrederea. Însă dacă mă prezentam eu la domnul director fără Iulia ar mai fi fost oare la fel de galant? Și mi-ar fi spus la fel, că nici nu vrea să audă de vreo atenție așa cum dintotdeauna s-a obișnuit pe meleagurile noastre? Dar cine mai sta să taie firul în patru.

Am plecat de acolo cu toate urările de bine, cu indicațiile necesare, dar și cu cheia noii noastre locuințe.

Chiar așa și era, cum spusese dna Miu. Doar două stații până la Policlinică. Eu folosesc ca unitate de măsură a lungimilor, distanța dintre o stație și alta. În realitate nu ne urcam niciodată în autobuz. Ne plăcea să mergem pe jos, ținându-ne de mână. În drumul nostru ne abăteam și pe la piață, care era chiar mai aproape de casă, nici o stație măcar.

Mai apoi, trecând un timp, când Dănuț a mai crescut puțin, s-a pus problema necesității unei mașini. Mai mult pentru mine, că ieșeam tot mai des în delegații. Bani aveam din destul pentru că Iulia își făcuse cabinetul ei, ca medic de familie, la aceeași Policlinică unde lucrase și înainte. Nu era numai cabinetul ei acolo, dar cei mai mulți se înscriseseră la ea. Îi și plăceau oamenii ce e drept, dar neîndoios, mai ales oamenii o plăceau pe ea.

-Va urma-

Lupa

images

Dacă vi s-a întâmplat să rătăciți potecile prin Scoția și ați fost nevoiți să luați un taxi, ați observat desigur că aici mai toți șoferii sunt ,,turbaniști” . Adică indieni sau pakistanezi…whatever. Să mă scuze dacă nu îi pot deosebi. Și nu numai în Scoția, dar aud că în toată Marea Britanie stau lucrurile astfel. Problema cu aceștia este că sunt căpoși. Se fac că nu înțeleg, te plimbă pe unde vrei și mai ales nu vrei, iar pe urmă tot ei se văicăresc că și-au pierdut timpul și benzina. O spun recunosc, din auzite, nu am pățit-o personal. Nici nu aveam cum s- o pățesc, odată ce nu mă urcam în ele. În România conduceam mașina mea. Aici însă, nu m-am acomodat cu circulația pe stânga, așa că sunt tributar autobuzelor. Îmi și place de fapt, postura de excursionist. Stau comod pe scaunul meu și admir peisajul. Biletul nu este scump și mai cu seamă abonamentele sunt foarte rentabile. Dar, bineînțeles că este și un dar… autobuzele nu circulă noaptea. Așa că dacă ai întârziat cu treburile, ai la dispoziție numai mersul pe jos sau…taxiul. Într-o astfel de situație mă găseam în Duminica aceea…

*

Eu chiar m-aș fi hazardat să merg pe jos, sunt rezistent și după calculele mele îmi ajungea răstimpul nopții ca să ajung până dimineața, pentru a mă prezenta la muncă. Nu aveam însă pașaportul cu mine și pe deasupra, nici nu cunoșteam bine drumul. Mergeam astfel și mă gândeam încă la ce să fac. Aici nu găsești un loc al taxiurilor, trebuie să faci comandă telefonică. Și uite, încă o problemă! Nu aveam salvată în memoria telefonului vreo adresă de taxi și oricum, de parcã nu era îndeajuns, nici minute pentru un astfel de apel. Acestea îmi erau gândurile din momentul acela, când pașii mei răsunau sacadat pe asfaltul trotuarului. În mod obișnuit, pot afirma cã îmi place mersul pe jos. Pasul se întinde mașinal, gândul zburdă, simțurile se îmbibă cu senzații. Să nu fie noapte însă. Să nu te simți rătăcit. Și să nu ai teamă că dai peste niște huligani drogați. Nu prea mi s-a întâmplat să văd vreodată un taxi staționat. Eram aici de doi ani și jumătate și până la momentul acela… nu le văzusem decât trecând…din spate, sau din față. Se duceau la drumul lor. Când mă gândeam astfel cu disperare că un taxi ar fi fost totuși unica soluție pentru mine, ca prin minune am găsit unul. Mai bine zis, l-am zărit. Am zorit pașii, cu teamă să nu pornească tocmai atunci. Îmi era grijă de asemenea ca văzându-mă alergând spre el, să nu-l sperii… și să plece.

-Good evening sir. You waited for me, that’s right? (Bună seara domnule. Pe mine mă așteptați, nu-i așa?). Am rostit eu victorios deschizându-i portiera mașinii.

-No sir, I’m out of the program. (Nu, domnule, mi-am terminat programul) Și când îmi răspunse ridică spre mine niște ochi verzi care îmi treziră pe loc amintiri îngropate adânc.

Era un răspuns destul de firesc din partea lui, dar rămăsesem paralizat cu gura întredeschisă și cu ochii ficși.

Închipuindu-și că răspunsul său mi-a provocat acea stare, căută să îmi explice, scuzându-se:

-I’m tired. I worked all day. I brought my girlfriend, and planned to go home. I’m so tired I’ve been a little resting. I wanted to stay here overnight but I did not dare say it. (Sunt obosit. Am lucrat toată ziua. Mi-am adus prietena și plănuiam să mă întorc acasă. Sunt atât de obosit, încât am mai stat puțin. Am vrut să rămân la ea peste noapte, dar n-am îndrăznit să-i zic)

-Forgive me, man. I do not want to force you. But I may have luck and your house is on my way. I admit that I feel a little lost here. (Iartă-mă omule. Nu vreau să te forțez. Dar poate am noroc și casa ta se află în drumul meu. Recunosc că mă simt puțin cam rătăcit pe aici)

M-a privit încă o dată cu ochii aceia curați și mă pofti înăuntru, fără să-mi mai zică destinația lui.

-Let me take you home! (Hai să te duc acasă)

Pe drum, ca să nu-l ia somnul l-am întrebat de una, de alta. Însă nu prea am avut succes în conversație. Îmi răspundea lapidar și vizibil fără chef. Ba la un moment dat chiar îmi spuse:

-In my country is an expression: It speaks of not falling asleep. I do not like the useless talk. No offense. (În țara mea este o vorbă: Vorbește ca să nu adoarmă. Mie nu-mi place vorbăria fără sens. Fără supărare)

Și tot restul drumului am tăcut apoi. Dar mă frământau întrebările. Care țară? Că și la noi este expresia aceasta…Ce nație este? Că doar vorbește o engleză impecabilă… nu ca cei de aici.

Când a oprit mașina, nu m-a lăsat să-i plătesc.

Mi-a zis:

-I knew you were a Romanian after the „rrr ”pressure … I want to do a good deed, do not insist on the money. Be a healthy daddy. (Am știut că ești român după acel „rrr” mai apăsat. Vreau să fac o faptă bună, așa că nu insista să-mi plătești. Să fii sănătos, tată)

Și a plecat cu scrâșnet de roți, lăsându-mă în aceeași perplexitate de la început.

Îmi păruse că-i sunt antipatic, cum să facă tocmai cu mine o faptă bună? Dacă a ghicit că sunt român, înseamnã că și el era? Sau a cunoscut pe vre-unul? Și ce-i cu acel daddy? De ce să-mi zică el mie astfel?

Am ajuns cu mult mai devreme decât mi-aș fi putut imagina când mă simțeam rătăcit. Cu toate acestea, zorii dimineții m-au aflat treaz-nedormit și mai obosit decât dacă aș fi umblat întreaga noapte. Această întâmplare, acești ochi… m-au răscolit până peste poate. Am plecat în lume să uit de mine și de tot, ca șarpele ce își părăsește pielea. Cum să uiți? Amăgire… Hai mai bine să vă povestesc de la început…

*

Eram tineri. Eram frumoși. Soția mea avea niște ochi de smarald și un râs cristalin. Eram fericit. Speriat de fericit. Desigur nu ați mai auzit expresia asta… Dacă mai e cazul, vă explic: Atât de fericit, că îmi era frică să nu o pierd. Pe fericire, pe ea? Dar erau una și aceeași, contopite. De parcă nici nu a existat sensul acestui cuvânt până să o cunosc. Iar după ce am întâlnit-o, după ce ea a devenit soția mea, fericirea a devenit continuă ca ziua polară.

Plecam mai devreme de la serviciu, ca să ajung iute la ea, la policlinică. Dar nu intram. Îmi plimbam pașii prin fața cabinetului urmărind temător toți bărbații care intrau acolo. Și eram bucuros că absolut toți se prezentau regulamentar…bătrâni și bolnavi. Ce să caute la o doctoriță un om sănătos?

Că nici eu nu eram tocmai sănătos, vă e clar de-acum, nu?… Eram și eu cu capul. Câte scene de gelozie nu i-am făcut fără rost. Cum m-o fi suportat oare? Pare de neînțeles comportamentul meu, însă dacă ați ști cât era de frumoasă, n-ați mai fi așa de mirați. O iubeam cu patimă nebună. Noaptea târziu, mă trezeam din somn, un somn iepuresc dealtfel și întindeam mâinile să mă asigur că este acolo, lângă mine. Răsuflarea ei era lină ca o adiere. Mă aplecam ușor să i-o sorb și apoi îi sărutam îngâtuit de emoție, pleoapele cu gene lungi. Mă simțeam ca un satir lângă o astfel de zână. Într-o zi m-a anunțat cu glas de mandolină:

-O să avem un copil!

Atât mai știu. Am prostul obicei că rămân stană de piatră. La emoțiile foarte puternice mă blochez și minute întregi nu știu ce să zic sau să fac. Nimic, nicio reacție. Însă ea mă cunoștea destul de bine. M-a strâns în brațe, cald.

*

Pe vremea aceea nu erau telefoane mobile. A zbârnâit telefonul de la parter, unde era secretariatul. Un coleg ieșise pe hol să fumeze o țigară. Zărindu-l prin ușa întredeschisă, secretara l-a strigat:

– Domnu Toader, vrei te rog să-l anunți pe Dima ca să coboare la telefon? Hai, te rog… pentru mine.

– Da doamnă, cu mare drag. Însă cine-i ăla? În care birou?

Aveam aproape doi ani de când lucram la Institut, dar tot nu eram prea cunoscut. Doar acasă eram unicul și cel-mai-cel. Sorin al Ei.

La muncă eram doar:

– Ăla domne… Care-și pândește nevasta… Spionul !.

Mă văzuseră niște colege ,,în exercițiu de filare” și gata, mă afirmasem și eu cu ceva. Bărbații își mai vedeau de treabă însă femeile, ca niște gaițe. Nu uitau și nu iertau. Și aveam vreo nouă la institut. Nu mă slăbeau niciodată din ironii.

Domnul Toader și-a băgat doar capul pe ușă, pentru că mai avea încă țigara nearsã în mână. Cu glasul lui baritonal a zis tare, fără să mă caute cu privirea:

-Du-te Dima la telefon!

Știam că ar fi fost timpul să nască. Ar fi trebuit să mă aștept la o veste bună, dar când am auzit de telefon, mi s-au tăiat picioarele. Abia am coborât cele șase trepte și m-am târât efectiv, până la biroul secretarei. Am bolborosit ceva și m-am chinuit cu ambele mâini, ca să ridic receptorul în dreptul urechii.

-Sorin, mă anunța Iulia cu glasul ei cald și cumplit de emoționat de data asta, mi s-a rupt apa! Eu iau un taxi și merg înainte la spital. Vii și tu și ne întâlnim acolo, da?

Bineînțeles, eu am intrat în vrie. Mintea mea se poticnise deja de la acea expresie.

Cum să se rupă apa? Taxi? Spital? Adică voi avea un copil? Eu voi fi tată?

-Hai Dima nu mai sta, mă scutură secretara. Aștepți și alți paparazzi? Îl anunț eu pe dl. director și pe șeful tău de proiect. Du-te degrabă că acum chiar trebuie să fii lângã ea.

Făcea aluzie la spionajul meu, bineînțeles. Dar de data asta nu m-a supărat. Mi s-a părut o femeie extraordinar de cuminte și de înțelegătoare. I-am mulțumit din toată inima. Am plecat pe fuga lăsându-mi haina la birou. Afară, era un frig cumplit. Iarna se afla în drepturile ei, cu toate că nu ninsese încă. Dar eu nu simțeam nimic altceva decât o mare emoție. Și nici de văzut parcă nu mai vedeam bine, pentru că în graba mea am depășit stația de autobuz.

Nu mă întorc, să nu-mi meargă rău!

Și mi-am continuat drumul spre cea de a doua stație. Până să ajung la ea, un autobuz a trecut deja pe lângă mine. Următorul avea să vină abia după douăzeci de minute. Dar ce n-am făcut eu în timpul ăsta? La câte nu m-am gândit? Voiam desigur să ajung cât mai iute, dar așteptarea asta, îmi mai da un pic de răgaz să decelez noua situație. Degustam bucuria momentului cu încetul, așa cum enologii savurează un vin, trecându-l prin dreptul fiecărei papile gustative. Precaută, Iulia își chemase și o colegă asistentă care a venit bineînțeles, glonț. Aceea a fost rugată mai apoi să mă aștepte și pe mine, ca să mă îndrume. Dar de unde știuse Iulia că eu am să ajung în urma colegei? Nu mai contează. Avusese dreptate. Și fără sprijin nu cred că m-aș fi descurcat să o găsesc. La spital, eu eram doar pe postura de bolnav. Punct.

*

Cuvântul copil nu descrie suficient de bine semnificația minunii care ți se întâmplă. Termenul mai potrivit ar fi de îngeraș. Unul care îți intră în viață dăruit de Dumnezeu.

-Aveți un băiat! îmi spuse o asistentã.

-Frumoos, frumos! Adăugase alta.

Atâta îmi spuseseră și până să apuc eu să mă dumiresc, am rămas iar singur. Din spatele geamului unde eram, observam forfoteala femeilor, ca niște gâște în halatele lor albe, care parcă nu mai văzuseră în viața lor un copil, fie el și frumos. Al meu și al ei însă, de… Parcă era totuși firesc să fie așa de extaziate. Intrau și ieșeau preocupate. După bucuria de la început, m-a cuprins o stare de nervozitate. Mi se părea absurd să vorbească despre aspectul copilului și nu de sănătatea mamei.

Și la mine când au de gând să se întoarcă? Poate că îmi e rău și mie. De s-ar uita spre mine, m-ar vedea cum stau încremenit de nu mai știu când, de la începerea travaliului.

Cu empatia mea ieșită din comun am simțit tot, tot. Și chiar mă dureau efectiv toate oasele. Însă nu schițam niciun gest. Așteptam ceva, nu știam ce. Nicidecum nu eram pregătit să le văd treacând spre sala de reanimare, cu Iulia întinsă pe pat și sfârșită.

-Ai văzut copilul? Au murmurat stins buzele ei palide, pe care se conturau clar urmele de la dinți, când s-o fi mușcat de durere.

Eu reacționez, v-am spus, cu întârziere.

-În reluare, cum mi-a zis râzând o dată Iulia. Și Sorin, continuase ea, îmi aduci aminte de Buster Keaton, când faci fața aia. Râdea. Iar când râdea, dinții ei albi se vedeau ca niște mărgele între buzele fragede și roșii.

Acum o priveam ca o muscă, din patru mii de ochi. Imobil cum eram, eu în momente ca acelea îmi măream de sute de ori capacitatea senzorială. Am văzut tot, paloarea chipului ei drag, firele de păr asudate și lipite de pernă, sângele de pe cearceaf, insuficient acoperit de un halat aruncat pe deasupra… Și cu nasul am simțit peste mirosul dulce al transpirației sale, pe cel de cloroform. Și chiar înainte de a pica dit-ai găliganul pe jos, am înregistrat dintr-o dată și ochii măriți de uimire ai asistentei de la capătul patului pe rotile, și pe cei îngrijorați ai Iuliei… După care m-am scufundat în verdele lor și n-am mai știut nimic. O vorbă pentru băieți. Să știți că fetelor, paradoxal le plac oamenii slabi. Probabil pentru ca să le poată purta ele de grijă. Noi ne căznim permanent să ne vitejim ca să le impresionăm. Dar ele nu pe Ahile îl preferă, ci pe adversarul rănit de acela. Nu vi s-a întâmplat niciodată , copii fiind, ca punând la punct un neisprăvit cu nas de pătlăgea din care borșește numaidecât sângele, să fiți certat tocmai de fata în sprijinul căreia ați intervenit? Și apoi pe ăla să-l oblojească murdărindu-și batistuța, iar pe tine să te facă derbedeu bătăuș? Nu am înțeles nici atunci și nici acum nu am putut pricepe cum un becisnic de leșin, de care am avut parte fără să vreau, să mă transforme într-un fel de erou. Din acel moment am fost iubit de toate acele gâște, cum mi se păruseră mai înainte, asistentele. Nu tu flori și atenții, bani strecurați chinuit în buzunarele halatelor, cum povesteau alții. Un leșin face mult mai mult, vă spun drept. Cine mai era ca mine admis la orice oră în salon? Sau cui i s-a permis vreodată să se întindă alături de soția lui lăuză, la spital? Mie, da. Eram tânărul drăguț care a picat domne din picioare, în fața nevestei sale.

– Va urma-

Marea cea Mare

IMG_1439
         

Din unda albastră a apei tale

Clipesc lăptos mărgăritare.

Pe valu-ți, dornic de scăldat,

Mărețul soare, când răsare

Nu se desprinde și tot sare

Aprins, ca un copil îmbujorat.

 

Mă-ntreb, oare cine anume

Ți-a dat ție acest nume ?

Marea mea, leagăn străbun.

Nu-ți observă, peste dune

Albii vălătuci de spume?

Cum îi pari tu lui, acum?

 

Cine mi te vede neagră

Să se-ntrebe de ce-aleargă

Dunărea, cu dor nebun…

Să se mistuie-n vărsare

Depunând la-mbrățișare

Tot ce-agonisi pe drum

 

-De ce-ți faci griji omule bun,

Contează cum ceilalți îmi spun?

Dar e la fel când te gândești…

De-oi fi albastră, albă, neagră

Nimeni nu se mai întreabă,

Cu ce rost te-mpotrivești?

 

Eu sunt, am fost și voi rămâne

Egală în veci numai cu mine.

La fel și-n viață, îți amintesc:

Frumos sau hâd, ori rău sau bine

Schimbarea înfățișării ține

De cum sunt cei care privesc.

                          

-Recomand articolul „Ochiul Simplu” by Ioan-Florin (Jurnalul Scoțian)-

În pragul toamnei

Îmi picură stropi reci pe față.

E toamnă, confirmată și de calendar.

Va-ncepe mâine-n zori, de dimineață.

De-acum și soarele va fi avar.

Pitit pe după nori, cu bruscă sfială

Va zice printre dinți, cu aer mustrător:

„-De ce-mi ședeai la umbră astă-vară

De-ai  fost cum spui, atât de iubitor?”

 

Ne pasă de copiii noștri? – Av. Ana-Corina Săcrieru

† DOAR ORTODOX †

În vara aceasta (n. ed.: 2018), au intervenit modificări legislative în ceea ce privește educația copiilor noștri. Astfel, prevederi ale Convenției de la Istanbul au fost transpuse în legislația internă, cu privire la educație, prevăzându-se în mod expres că  Ministerul Educației Naționale are obligația de a efectua demersurile necesare pentru a include în curriculum școlar al fiecărui nivel de educație și abordări didactice referitoare la rolurile de gen.

De altfel, în Strategia națională privind promovarea egalității de șanse și de tratament între femei și bărbațși prevenirea și combaterea violenței domestice, aprobată prin HG 365/24.05.2018 sunt prevăzute în mod expres:

  • organizarea unei campanii de informare si educare privind eliminarea stereotipurilor de gen, modelelor culturale, obiceiurilor si tradițiilor ce influentează direct concilierea vieții profesioanale cu viața familială,
  • includerea în…

View original post 2,237 more words