Dorul Corinei Ozon!

Vorbe pentru suflet...

Fragment din capitolul “Despre complexitatea sentimentului de dor”, parte din noul volum „Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire” (Editura Univers)

Una din stările cu cel mai larg și divers spectru, care se manifestă de la dorință până la durere fizică și parcurge diverse drumuri în funcție de sentimente și puterea atașamentului, cam așa ar fi o descriere generală a dorului. E interesant cum același cuvânt poate să acopere atât partea pozitivă, cât și cea negativă a unei trăiri. Dorul existent într-o relație se manifestă în absența temporară a cuiva și e o senzație de alean dulce, umple o lipsă fizică, dar cu speranța sigură a revederii. În cazul unei iubiri frânte, dorul e resimțit ca suferință prin pierderea obiectului în jurul căruia s-a repartizat întreaga noastră afecțiune. O bucată de vreme, dorul încearcă să acopere acest gol, însă devine de fapt reconstituirea unor amintiri. Ne e dor de momente și de…

View original post 445 more words

Lupa -20

images

-Aha! Am zis eu. Deci înainte de a face cunoștință, ați vrut sã știți cu cine aveți de a face…

-Iertați-mã, se îndoi el din mijloc, cu umilința care le este caracteristicã celor din etnia lor, când vor sã obținã ceva de la tine. Eu nu am încredere în general în oameni, în particular în români și în mod deosebit în țigani.

-Dar pânã la urmã, ce sunteți? Cã m-ați amețit complet.

-Ei pe dr.. Cã doar n-o sã spun acum cã sunt francez. Sunt țigan, așa cum mã și aratã fizicul. Dar hai mai bine sã ne așezãm la masã, cã uite acu sunt gata și frigãruile. Nicki tatã, du-te și te schimbã, cã te împuți de la fum. Trebuia sã-i spui și omului ãsta sã nu vinã așa gãtit, cã la noi e casã modestã, nu facem protocol.

-Ei lãsați, lãsați. Ce dacã se afumã și costumul ãsta un pic. Miroase frumos. Nici n-am mai mâncat grãtar, recunosc, de când mã aflu aici.

Ascultãtor, bãiatul se și dusese ca sã se schimbe, iar tatãl sãu zâmbea satisfãcut.

-Pãi nu știe Iliuțã ce-i place omului? Apropo, Ilie mã cheamã. Vãduva Ilie.

Ne-am strâns mâinile și mi-am rostit și eu numele.

-Știu dupã cartea de vizitã, domnule inginer. Îmi cer iertare cã am apelat la tertipul ãsta. Când îmi veți auzi povestea vieții, veți înțelege de ce sunt așa prevãzãtor când îmi fac cunoștințe noi.

Cu îndemânare apoi, a scos cârnãciorii și fleicile de carne, pe care le-a așezat într-un castron de ceramicã cu capac și pânã ce s-a întors bãiatul, în blugi și cu tricou, el a desfãcut și o sticlã de vin.

A turnat în pahare și ridicând unul, a zis:

-Luați domnu Dima, sã închinãm în sãnãtatea copiilor. Eu nu le stau în cale, de-aia nici nu am vrut ca sã mã dau prea mult în spectacol. Îmi vãd lungul nasului, știu cã sunt doar un prãpãdit de țigan, iar tatãl fetei ditamai patronul.

-Cum așa? Doar mi-ați arătat că vã place teatrul, costumându-vă la întâlnirile noastre.

-Ei! N-am zis nici cã sunt prost. Pãi dacã eram prost muream pânã acum, domnu Dima.

În mintea mea, încã de la bun început era un mare semn de întrebare. Dar mã abțineam sã pun întrebãri directe, ca sã nu fiu nepoliticos. Spre deosebire de Nick, omul ăsta era destul de volubil și așteptam sã aflu din cursul discuției cum putea sã-i fie el tatã, acestui bãiat.

-Dvs. însã, nu sunteți bun de actor. Vi se citesc de pe fațã, toate gândurile.

Îmi mai spusese asta și letonul Juras și nici atunci nu o luasem ca pe un compliment.

Interpretându-mi iar expresia feței, Ilie Vãduva adãugã:

-Asta este însã foarte bine, domnule Dima. Numai un om cinstit, poate fi ușor citit. Ete cã fac și versuri, spuse râzând.

Râsul său era unul cam nervos, semn cã nici el nu se afla chiar în apele sale, cu toatã logoreea de care făcea risipă. Vorbea într-una și își mișca iute atât brațele cât și ochii cu pupilele de un maro închis, mult prea mici pentru cristalinul alb ce ieșea astfel în evidențã, dând și mai mult aspectul de holbare ochilor săi bulbucați. Era o diferențã mult prea mare între înfãțișãrile lor. Tânãrul, înalt și cu fața albã, având pãrul cãprui arãmiu iar ochii mari și de un verde intens. Bãrbatul, mic și smead, ochii exoftalmici și închiși la culoare. Albul cristalinului ieșea însă cel mai mult în evidență. Pãrul îl avea rar în fațã și tuns scurt, dar se vedea cã fusese negru.

-Vãd cã ne studiați…

-Îmi ziceam cã bãiatul trebuie sã semene cu mama, dar nu îndrãzneam sã întreb.

-Da de ce? Întrebați, întrebați… De-aia ne-am strâns în fond, ca sã vorbim, sã ne cunoaștem. Nu știu cu cine seamãnã de fapt, continuă moale… Pe copil l-am gãsit abandonat într-un aeroport, în Londra. Tatã, vezi cã vinul ãsta pãteazã, cã e de-ãla bun, îi spuse băiatului ce tresărise cu paharul dus spre gură.

Și întorcând iar ochii spre mine, adăugă:

-Pentru musafiri, de…

Vorbea într-una, cu ochii în toate pãrțile. Iar Nick se pare că nu mai auzise povestea găsirii sale. Surpriza, emoția ori amândouă la un loc, îl făcuseră să-și verse vinul pe piept. Își scoase tricoul de pe el și se duse ca sã îl punã într-un lighean. Dar se grãbi sã se întoarcã, interesat de ce avea să audă, astfel cã uitã sã mai punã și apa în acel lighean. Ilie continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, numai ochii îi jucau în cap, neastâmpãrați:

-…Plângea domnule, plângea, de ți se rupea inima și nimeni nu se uita la el. Așa sunt ãștia, nu ca noi. Mã gândeam sã anunț poliția, dar pe vremea aia eram și eu mai tânãr, nu știam bine nici limba ca sã mã descurc. Eram ca un câine de pripas… așa eram. M-am dat atunci și eu lângã el și am început sã-l legãn. Dacã am vãzut cã tace, m-am pus pe așteptare. Cum începea sã plângã, iar îl legãnam. Am așteptat cam vreo orã și nimeni n-a venit dupã el. Dar mai la urmă, nu mai tãcea cu tot legănatul meu și m-am gândit atunci cã îi e foame. L-am luat cu mine, am cumpãrat lapte și biberon de la un magazin și așa de atunci, m-am fãcut cu acest fecior frumos. Dar ce ți-e domne, nu te simți bine?

-Va urma-

Greierele și furnica

images furnica

Iulian Zărnescu este un om tânăr încă. Anul acesta avea să împlinească patruzeci de ani. Azi s-a întors prima oară în țară, după cei trei ani, de când a plecat la muncă, în Cehia. A plecat împins de la spate de greutăți și a plecat că nu avea altă ieșire. Ca majoritatea oamenilor ce muncesc în afara graniței. Pe el, asta l-a costat destrămarea unei căsnicii frumoase, de unsprezece ani.

Sau poate se destrămase oricum, de la acel stupid accident…

Dar când se destrămase de fapt? Și oare fusese o căsnicie așa de frumoasă?

Locuiseră într-un apartament modest, din sectorul 5. El mai întâi fusese profesor de muzică, într-o localitate de la marginea Capitalei. Naveta lui era lungă și obositoare, dar nu se plânsese niciodată de asta. Era mulțumit de traiul său cotidian.

De fapt niciodată nu s-a gândit până atunci.  Până la momentul acela, când se întorcea cu soția sa de la mare. După atâta timp de când nu-și mai permiseseră o vacanță, a fost ceva frumos. Acolo, pe faleză, Iulian îi cânta serenade la chitara pe care și-o luase cu el printre celelalte bagaje. Îi cânta piese compuse de pe vremea când era tânăr și îndrăgostit. Îndrăgostit de o singură femeie și aceea fusese soția lui. Marga avusese de la început acea „topire” pe care o simt cam toate fetele pentru bărbații sensibili și în general pentru artiștii boemi și romantici care le transportă din prozaic în lumea edulcorată a poeziei și a cântecului.

Și ea repurtase satisfacția unei cuceriri, pentru că și-l disputase pe acest trubadur altor fete, care la rându-le fuseseră amorezate de Iulică.

După căsătorie însă, acel prozaic lăsat la ușă, se întorsese răzbunător, cu buldozerul realității să facă ordine.

Iulian era un om neîndemânatic la toate și complet lipsit de simțul practicului, într-un cuvânt, un coșmar în postura de soț. Și mai avea și un salariu foarte modest.

În situația asta, Marga s-a văzut nevoită să preia ea inițiativa și frâiele casei. Lucra la o Policlinică și toate celelalte colege asistente, fiind căsătorite cu doctori, aveau bani și veneau înțolite, mereu cu alte și alte haine. Abia când își îmbrăcau uniformele, se mai destindea și Marga. După program însă, la întoarcerea acasă, ele redeveneau niște dive, iar ea o femeie ștearsă…O gospodină, acolo.

-De ce nu mai faci și tu nimic altceva, Iulică? Te complaci așa, cu salariul ăsta prăpădit?

-Dar sunt profesor, ce să mai fac altceva?

-Nu știu. Încearcă și tu ca și alții, să faci taximetrie în timpul liber. Că nu poți să spui că nu ai așa ceva.

-Timp am, dar nu am carnet. Și nici mașină.

-Aici te ajut eu. Mai departe, dacă nu ai și tu voință… O ambiție de bărbat, ce dr…lui.

Și așa i s-a destrămat liniștea lui Iulian.

S-a străduit și și-a obținut permisul, iar mai apoi mergea și se întorcea de la școală în propria mașină.

Mașină făcută cadou de Marga chipurile, dar luată cu împrumut de la bancă pe numele amândurora.

-Vezi? Îi spunea. Nu ți-e și ție mai bine acum, să călătorești cu mașina ta și să nu mai depinzi de transportul public?

Iulian tăcea ca să nu o supere. În realitate ducea dorul acelor vremuri când sta comod, cu ochii pe geam, în lumea sa, cu gândurile sale… Și timpul tot cam ăla era, pentru că el mergea încet, îi lăsa pe toți în fața sa, de teama accidentului. Îl înnebunea zgomotul, atenția suprasolicitată, vârtejul traficului urban. Ajungea la școală nervos, se întorcea de acolo epuizat.

Dar n-a fost deajuns. După cinci ani a început să-l preseze cu taximetria.

-Acum ți-ai dat drumul, ce mai aștepți? Cum sunt în stare alții, tu de ce n-ai fi? Am putea și noi să plătim mai iute datoriile, să nu stăm înglodați în ele până la bătrânețe.

A făcut-o și pe asta. Ca taximetrist, a văzut că poate să-și recâștige puțin din libertatea de care tânjea. Venea acasă, mânca și apoi pleca imediat. Marga îi lăuda determinarea, dar el trăgea mereu câte un mic pui de somn, pe unde nimerea. Începuse să-i placă șoferia, mai ales că într-adevăr le aducea un venit mai frumos decât catedra. După ce au achitat datoria de la bancă a și renunțat complet la școală.

Tocmai de aceea a fost cu atât mai stupid acel accident…

După ce avuseseră acel concediu minunat de o săptămână la mare, în care își redescoperiseră dragostea unul pentru altul… Se plimbaseră de mână și își spuseseră cuvinte frumoase…Încărcate de promisiuni… O singură întâmplare, una singură, să destrame totul?

Se întorceau. Ea dormise mai tot drumul și acum îi vorbea despre ce bine se simțise și cât de minunat a fost. Făcea proiecte de viitor…vorbea încontinuu.

Iulian a părăsit strada principală și acum, pe aleea din fața blocului se uita la un loc unde să parcheze mașina. Nu se aștepta să-și mai găsească locul său liber, după ce lipsise de acasă o săptămână întreagă.

Un claxon strident din spate, de pe strada principală și…oboseala, spaima, urechea lui sensibilă de muzician, neîndemânarea din dotare…Ceva din toate astea, sau toate la un loc, l-au determinat să apese iute pedala.  Însă nu a nimerit frâna cum crezuse, ci accelerația. S-a izbit cu putere de o mașină parcată cuminte, în fața lui. Dezastru! Zgomotul produs, a scos imediat niște capete pe la geamuri.

-Ce făcuși vecine?

-Aoleo!

-În cine a dat, mă? Se auzeu glasurile lor, înviorate de eveniment.

Marga plângea înăuntrul mașinii, pretextând că e accidentată. O lovise perna de aer puțin în bărbie, asta era tot.

Dar Iulian trebuia să meargă până la capăt. Să coboare și să se uite a pagubă… la ceea ce era o adevărată catastrofă. Se uita când la mașina sa, căreia i se spărsese un far și probabil radiatorul, când la cealaltă, de lux, scumpă deci, care era boțită ca vai de ea.

A ieșit afară val-vârtej, vecinul său de alături, Istrătescu. Negricios și buzat, cu capul mare și glas puternic, acesta era inginer la uzină. Venise iute să-l certe pe vinovat, adică pe Iulică. Nu-l înghițise de la început, pentru că intenționase ca să cumpere pentru fiu-său, acel apartament în care veniseră ei, familia Zărnescu.

-Așa prostie n-am mai văzut la nimeni…accident în parcare, auzi! Cum domne? Cum să intri așa în mașina omului? Eu nu-mi explic… Nu-mi explic și pace!

-Am fost obosit, se scuza Iulian, cu glasul pierit.

-Ce obosit domne? Tuna glasul lui Istrătescu mai departe în liniștea nopții. Nu te scuză nimic. Poți să omori omul așa… Auzi, mai ești și taximetrist! Pericol public, asta ești!

-Dar n-am vrut… se apăra cu glasul moale și pierit Iulian, tremurând din genunchi.

-Ai sunat dragă, Poliția? Strigă către soția sa întorcând capul în sus, spre geamul de la etajul doi. Ce n-ai vrut? Cum n-ai vrut? Ce-mi spui mie de-astea? Păi după ce mă omori, mai contează că n-ai vrut?

-Da! Sunt pe drum! Anunță capul cu bigudiuri al aceleia.

Alături de alți gură-cască, ce ieșiseră din scara lor, și de pe la alte blocuri, se înființă lângă ei și un domn elegant, de peste cincizeci de ani, care nu era vecinul lor, dar care venise în vizită la Istrătescu.

Așa se explica deci vehemența aceluia, proprietarul mașinii îi fusese musafir.

Acel om părea cel mai calm din tot grupul acela. Chiar și când au venit cei de la poliție la fața locului, el nu s-a sinchisit prea mult. Le-a spus ceva, iar apoi s-a suit în taxiul pe care și-l comandase și a plecat. Nicio imputare din partea lui, nimic. Și doar de asta se temuse cel mai mult Iulian. De ce-o să spună proprietarul mașinii…

Ce om cuminte, se gândise el. Și parcă își mai recăpătase curajul. A dat declarația, a semnat, și-a asumat tot…

După vreo două ore era în sfârșit în casă, la adăpost de gălăgie.

Se înșelase. Era rândul Magdei să intre în scenă. Plâns, reproșuri, acuze, lamentări, iar istericale de plâns, iar reproșuri… Odihnită, că dormise pe tot drumul, părea să nu-și termine bateriile până dimineața.

Lui Iulian i-a plesnit la un moment dat mecanismul de răbdare. N-a mai suportat. Oboseala, stresul, întregul eșafodaj al consumului nervos, i-au ruinat puterea de stăpânire și a urlat dogit la ea:

-Lasă-mă în pace!!! Lasă-mă că nu mai pot și-ți dau una de te omor.

După care s-a dus în dormitor și trântind ușa după el s-a aruncat așa cum era, îmbrăcat, pe pat. Cu fața în jos.

Departe de a o fi liniștit cumva acel urlet al său, Magda a continuat să vocifereze, să bocăne, să plângă.

Ea nu scăzuse decibelii, însă vălătucii somnului îl cuprinseseră în puful lor binecuvântat și îl extrăseseră în sfârșit din cumplita năpastă cu care se pricopsise așa, dintr-o dată. Și a dormit blană până a doua zi, în disprețul Magdei care socotea că asta nu poate fi decât un semn al nesimțirii.

Când s-a trezit din somn, a dat iar peste coșmar. În fața unei cafele, calmă de data asta, Magda l-a privit rece, ca pe o insectă. L-a întrebat cu glasul uscat, asemeni ochilor roșii și duși în fundul capului peste care clipea foarte des…

-Ce ai de gând?

-Nu știu Magda, nu știu acum. Să văd și eu, să mă dezmeticesc. În fond ce am făcut? Ce ai și tu cu mine?

-Cum Iulică ce-ai făcut? Cum poți să zici așa? Ești inconștient? Ai distrus mașina, aia ai făcut. Munca ta! Și nu ar fi nimic dacă ar fi numai asta. Dar ai distrus-o și pe a ăluia. Care se pare că e un mare macăr de avocat. De unde plătești?

-Poate că avea asigurare și..

-Și ești un mare bou! N-ai auzit că expirase?

-…!

-Dar ți-au spus! Tu erai printre ei…cu tine vorbeau. Tu ce făceai Iulică? Compuneai, nu-i așa? Te aștepți să trag eu pentru tine iar? Așa cum am făcut toată viața? Păi nu mai merge așa! Îți spun Iulică, nu mai merge. M-am săturat! Și măcar aveai și tu o calitate. Aveai bunul simț să nu ridici glasul ca ghiolbanii. Dar azi-noapte ai urlat la mine, Iulică…M-ai amenințat că mă omori…

-Eram epuizat Magda, ce nu înțelegi?

-Ba abia acum încep să înțeleg…Acum te văd în lumina realității…

Și Magda clipea tot mai iute din genele ei frumoase, peste obrajii palizi. Lui Iulian îi era dragă chiar și acum, în momentele astea, când ea îi băga nervii la zdrobitor.

Neavând mai mult ce comenta, Iulian se îmbrăcă și ieși afară, în răcoarea unei dimineți proaspete care avea să-i împrospăteze și lui încrederea și optimismul.

O să treacă și asta, cum toate trec pe lume. Pașii lui răsunau pe asfalt și cuvintele gândului se potriviră unui ritm al lor. Toc-toc, toc…și bătea măsura cu degetele vârâte în buzunar. Începu apoi să îngâne incet un text pe o melodie care acum i se năștea în minte:

O să treacă și-asta

Toate trec pe lu-me

Îți plânge nevas-ta

Tu te ții de glu-me

Dar apoi se opri și își luă seama… Nu sunt normal? Poate are dreptate și ea când mă acuză. Păi mie îmi arde de cântat acum?

S-a așezat pe o bancă și a stat așa multă vreme, alungându-și toate gândurile din cap. Până la urmă se liniști din nou. Și din acea stare de pace își aduse deodată aminte că a transportat într-o dimineață, acum trei săptămâni, un tânăr la autocar. Îi spusese că merge la muncă în Cehia.

-Dați-mi și mie telefonul recrutorului, se trezise el că spune când îl ajuta pe acela să-și ducă bagajele spre autocar.

-Sigur că da. Cereți-i-l lui tata când vă întoarceți cu el acasă.

Tatăl său, tăcut și emoționat pe drumul spre autocar, la întoarcere era foarte afabil. S-ar fi bucurat să știe că mai este cineva acolo, mai matur, lângă fiul său.

Îi scrisese numărul pe o bucată de hârtie însă nici nu mai știe ce făcuse cu ea. Fusese doar politicos și conversase cum o făcea adesea, ca să se afle în treabă.

La mașină, în torpedou…

În pas zorit se întoarse către blocul său, descuie portiera mașinii, căută febril… dar nu era. Urcă în apartament, trecu pe lângă Marga fără să spună o vorbă și glonț la șifonier se uita lung…încercând să-și amintească cum era îmbrăcat atunci. Nu-l ajută memoria, dar îl ajută norocul. Căută cu degetele în buzunarul de la piept al unui sacou și găsi hârtia aceea, împăturită frumos.

După plecarea sa, care presupunea o muncă mai bine plătită, cam o mie de euro pe lună și deci bani trimiși cu regularitate acasă, ca să-și acopere datoria, cam după a șaptea lună, Magda l-a anunțat că divorțează:

-Nu-ți face griji, îi spusese ea. Nu e nevoie să te întorci pentru asta… Îți trimit eu niște formulare, le semnezi și gata…s-a rezolvat.

-Dar Magda, eu nu vreau asta! Eu te iubesc încă. Pentru asta muncesc aici. Stau cu gândul numai la tine. Să mă întorc și să recuperăm… Nu știi ce frumos a fost atunci, la mare?

-La mare? Țipase ea în urechea lui prin undele rețelei telefonice. Tu îmi aduci aminte iar de drumul ăla nenorocit? Iulică tu trebuie să fii tâmpit, altfel nu-mi explic…

Așa-i!  își zicea el cu gura întredeschisă de la șoc. Uitase pur și simplu. În memoria lui selectivă nu păstrase decât momentele frumoase. Muncea pe bandă, robotizat…Vopsea niște antene de mașină. Atent la lucrul degetelor sale, mintea îi putea în schimb să colinde cu sorcova. Magda și numai Magda îi ocupa toate visările și planurile care, în fond tot vise erau.

Așa încât acum, abia acum, înțelegea că o pierduse. Definitiv.

*

Dar nu. Speranța moare ultima. Așa se spune. Cu gânduri proaspete de optimism, se întorcea acum acasă. Semnase atunci acele acte, dar încă mai spera că poate nu e timpul pierdut și poate avea să o recâștige.

Se baza pe suma aceea frumușică, un teanc de bancnote euro din buzunarul hainei. Cu asta precis va reuși să o îmbuneze. Bani economisiți cu greu, la sânge și schimbați la sfârșit în bancnote galbene, de câte două sute. Ca să nu fie totuși așa de voluminos pachetul…de la piept.

Se gândise mult, anticipase tot.

O înțelesese până la urmă și pe ea. Magda era femeie, în fond. Și ca toate femeile, avea nevoie de siguranță. Exact punctul său nevralgic. Nu oferise asta. Niciodată nu au avut câte își dorise ea. Acum însă nevoile ei vor prevala. Abia la urmă de tot, dar asta deocamdată nu o să-i mărturisească, abia când va fi ea mulțumită, va  scoate și el piesele compuse în Cehia. Scrisese mult. În monotonia unei munci care îi lăsase mintea neocupată, compusese câteva arii și chiar o operetă. Caiete întregi umpluse, dar nu le adusese cu el.

Întâi să vadă ce și cum… Doar o geantă de umăr avea la el, cu niște haine de schimb.

A fost bine așa. Pentru că Iulian avea foarte dezvoltat simțul ridicolului și s-ar fi simțit penibil dacă în locul acelei genți, ar fi avut ditamai trolerul, pe când se chinuia în zadar să descuie ușa, încuiată acum cu altă yală.

A ciocănit. Întâi ușor și apoi tot mai tare. A ieșit de alături omniprezentul Istrătescu.

-Nu e acasă doamna, anunță el binevoitor. N-am mai văzut-o de mult, să știți. Îi vorbea respectuos, la persoana a II-a acum. De când a venit să schimbe încuietoarea, cred. De atunci.

Iulian tăcea. Nu înțelegea unde s-ar fi putut duce. Și mai ales de ce?

-Prietenul acela…începu el să formuleze un gând.

-Care prieten?

-Acela căruia i-am lovit mașina…

-Aaa.. Avocatul zici…Ce-i cu el?

-Nu știu dacă și-a primit banii pentru avarie… Știți, eu îi trimiteam Magdei dar…Mai știi…Adică nu că…Dar, în fine…Dacă nu… Aș avea chiar și acum să-l despăgubesc. A fost cuminte omul și…

-Vecine, nu prea vă înțeleg… Ce-i cu el? E cuminte, da. Dar nu înțeleg. Ce anume doriți de la mine?

-Adresa, domnu Istrătescu. Vreau să-l caut. Să-i mulțumesc că a fost înțelegător atunci, în împrejurarea aceea și să mă descurc cu el. Dacă și-a primit banii, dacă ar mai trebui…Asta vreau.

Acela l-a privit tâmp câteva secunde și abia apoi a exclamat:

-Aaaa! Acum vin eu de acasă… Ești ca lumea domne. Am știut eu! Mereu am zis asta. Stai așa… Și se duse în casă, unde notă pe o hârtie adresa acelui avocat.

Când ieși îndărăt și îi înmână bilețelul, se uita încă la Iulian cu acea expresie de nedumerire pe care trebuie să o facă un pământean care întâlnește un extraterestru.

-Vecine! Îl strigă din urmă după ce acesta și coborâse deja jumătate de etaj…Dacă vă gândiți să vindeți apartamentul, să știți că îl vreau pentru băiatul meu. O să ne înțelegem sigur că ești om cuminte, dar și eu sunt ca lumea.

Iulian nu zise nimic. Pierduse apartamentul în favoarea Magdei atunci când semnase actele de divorț. Se făcea vinovat de părăsirea domiciliului, iar prin recunoșterea vinovăției, renunțase la toate drepturile.

Abia afară, în stația de autobuz despături Iulian hârtia să vadă adresa și citi numele acelui avocat, Derioiu. La fel cu al celui care îi despărțise…Dar poate era doar o coincidență.

Renunță la autobuz și merse la taxiurile care ședeau aliniate unul în spatele celuilalt, puțin mai încolo.

Se urcă în primul, așa cum știa că e corect. Mulți oameni nu cunosc regula asta și iau de unde li se năzare, creînd fără să știe disensiuni între șoferi. Ei vor ca fiecare să mănânce o pâine și îl ceartă mai apoi, pe norocos.

Șoferul acesta era nou în branșă și nu se cunoșteau. I-a spus adresa și nu și-au vorbit altceva nimic. Nu știe, se gândea Iulian. Trebuie să vorbești cu clienții, să te bagi pe sub pielea lor. Eu așa făceam. Eu..

Dar când l-a lăsat în fața porții masive, din fier forjat, deja își schimbase gândurile. Eu am fost un prost. Cel mai prost șofer. Taxi n-am să mai fac niciodată..

Se făcuse seară, de-acum. Pe străduța lăturalnică, unde își avea vila renumitul avocat Derioiu, se aprindeau lampadarele electrice. Era un fel de cartier rezidențial aici. Toate vilele erau mari și frumoase. Prin locurile astea nici măcar nu circulau autobuzele, că era o zonă selectă. Iar Iulian nu se îngrijise să-i spună șoferului să se întoarcă după el.

Ocupat cu aceste gânduri căută printre drugii porții impozante, locul unde ar trebui să fie amplasată soneria. Descoperi așa cum se și așteptase o cameră de spraveghere. Se fâțăi prin dreptul ei, descoperi un ceva pe care să apese, dar sub deget simți că este doar un holșurub de prindere. Atunci, cu toată teama de ridicol, se îndoi de mijloc și insistă cu privirea până găsi într-adevăr un buton, dar pe lateral.

-Da? Cine e? Se auzi la interfon.

-Sunt…Sunt băiatul cu accidentul.. De mașină…De acum trei ani… se bâlbâi Iulian în fața camerei.

-Stai puțin. Și cu un clinchet, porțile se despărțiră din mijloc atât cât să se strecoare rapid printre ele și să pășească în curtea generoasă, pavată cu gresie roșie. Două mașini erau frumos aliniate, una lângă cealaltă. A treia strica puțin linia, că era parcată mai strâmb și cu botul înainte. Iulian o recunoscuse după culoarea ei verde metalizat, că era mașina cu necazul. Toate trei însă, erau marca Mercedes.

Avocatul Derioiu se ivi de după colț. Probabil că ușa mare, din fața casei, era mai puțin întrebuințată.

-Ce s-a întâmplat?

Lui Iulian, văzând acea expoziție de mașini de lux, îi venea greu acum să mai facă pe generosul. Îi venea să-l dea dr…lui mai bine. Dar totuși nu-și putea justifica altcumva prezența acolo. Spuse cu jumătate de gură că vrea să se știe limpezit, scăpat de griji… Și venise ca să întrebe dacă mai este nevoie de încă ceva pentru acoperirea prejudiciului.

Înainte ca avocatul să apuce a deschide gura, se auzi glasul Magdei, de sus, de la terasă:

-Am plătit eu, mă amarule! Ce credeai, că mă lăsam după tine? Mașina aia dacă vrei să știi, e a mea de acum. Du-te în sărăcia ta, greieru dr…lui, că nu avem noi nevoie de banii tăi. Nu Marcel? Păru ea a-și aduce aminte că trebuie să-i ceară și aceluia încuviințarea.

Iar bărbații se priviră între ei, scurt, fiecare cu rușinea lui.

Nu era nimic de zis, nimic de comentat.

Iulian s-a strecurat la loc prin acea despărțitură a porților, în afară.

Și atunci a înțeles, dincolo de poarta aceea grea și impunătoare, că a scăpat. Că aici, în afară, se află libertatea lui, după care a tânjit toată viața. Și mergea grăbit, împins de răcoarea ce începea să se lase, zorind spre nicăieri. Dar pașii lui săltau ușor, eliberați de constrângerea unei iubiri care-și greșise adresa. Parcă aș păși pe lună, își spuse. Și deodată, începu fericit să fredoneze un cântecel:

Acoperă-mi inima cu ceva…Dar dacă mă gândesc eu mai bine…Te rog să o lași tot așa…

 

Lupa -19

images

Dupã asta mi-am vãzut de treburile mele. Mai înainte însã, l-am anunțat pe McConor cã am fãcut un demers și mai așteptãm puțin, pânã îl voi iniția și pe al doilea.

-Stai așa, cã nu înțeleg, mi-a zis el. Te rog du-te în biroul lui Greg. Îi dau eu o sarcinã ca sã rãmâi singur acolo și sã vorbim.

M-am executat, deși nu-mi convenea. Totuși mi-am dat seama de ce nu a vrut sã continuãm discuția, telefonic. Avea un fel aparte de a te privi, cu ochii aceia negri. Te învãluia cald, pãrintește și te fãcea sã spui și ce-ai gândit, nu numai ce-ai fãcut.

-Da…rosti gânditor, dupã ce îmi ascultã tãcut întreaga relatare. Nu avem altceva de fãcut acum decât sã așteptãm. Mulțumesc domnule Dima. Îți sunt recunoscãtor. Da…așteptãm, mai spuse el ca pentru sine, înainte de a închide.

*

Descoperisem o bisericã greceascã unde mã duceam și eu în fiecare Duminicã. Fiind ortodoxã, mã simțeam ca într-una de a noastrã, pentru cã ritul nu se deosebea. În fond, în vechime așa era. Oamenii participau la slujbã fãrã sã o înțeleagã. Mai târziu au fost traduse și tipãrite și în românește acele cãrți bisericești, grație unor iluștri cãrturari din mânãstiri, pe la secolul al XVI-lea.

Schimbam două autobuze pe drumul ăsta. Din stația apropiatã de complexul nostru s-a urcat într-o zi și un indian. Era îmbrãcat în portul lor tradițional, cu izmene albe și cãmașã lungã pe deasupra. Pe cap avea turban, dar părea să nu i se potrivească pentru cã nu avea pãrul lung, așa cum îl poartã ei de fel. Și mai era ciudatã și mustãcioara, eu crezusem că ei poartă bãrbi și nu mustãcioare așa subțiri.

A vãzut cã îl privesc și s-a așezat lângã mine, pe scaunul de alãturi.

-Bunã ziua. E voie?

-Desigur. Cum sã nu? Poftiți.

-A!…Nu sunteți scoțian…Remarcã el cu voce tare.

-Nu sunt. Cred cã nici dvs., nu?

Întâi s-a uitat întrebător spre mine, dar apoi a înțeles gluma și s-a pornit pe râs:

-Ha-ha! Nu arãt, nu-i așa?

Era foarte vorbãreț. M-a tot întrebat de una, de alta… Mã gândeam la Nick, taximetristul care nu suferea discuțiile seci. Avea și el dreptatea lui, în fond.

M-am dat jos pentru ca sã schimb autobuzul.

Am fost foarte mirat când l-am vãzut urcându-se și în cel de al doilea. Parcã m-ar fi urmãrit.

Ãsta s-a pus pe capul meu, sã mã plictiseascã?…Mi-am zis în gând, văzându-l că se uită spre mine.

Nu s-a mai apropiat însã. Mi-a fãcut doar un scurt semn de salut. Iar când a trebuit sã cobor, el era încã acolo.

Duminica urmãtoare nu mi s-a mai pãrut așa de ciudat sã-l întâlnesc. Avea omul aceeași rutã, nu era nimic ciudat în asta. Când a intrat iar cu mine în vorbã, i-am rãspuns mai amabil.

Trei duminici consecutive am tot stat de vorbã, așa încât de acum eram bune cunoștințe.

-Dar nu aveți și biserici române, aici în Scoția? Eu știu cã este o comunitate destul de mare de români în emigrație.

-Poate în Anglia. Aici spre exemplu, eu nu cunosc pe nimeni din România. Nu zic cã nu existã, dar nu cunosc eu.

-Și nu știți chiar pe nimeni?

-Cunosc pe cineva, dar este din Moldova. Tot român adicã, dar dintr-o regiune care a fost sub ocupație sovieticã iar acum se considerã stat autonom. Noi ne ținem de frați între noi.

Și întorcându-mã spre el:

-Nu cred cã înțelegi. Te-am bãgat în istoria patriei mele…

-Ba da, cum sã nu. Sunt mirat doar cã nu mai știi pe nimeni. Nici la bisericã nu ai întâlnit?

-La bisericã merg sã mã rog, sã mã reculeg… nu intru în vorbã cu oamenii. De fapt uite cã mi-am adus aminte… Mai știu un bãiat, un taximetrist. Știu cã e român, dar doar atât. Nu e foarte prietenos.

Indianul s-a ridicat sã coboare la prima stație. La despãrțire mi-a întins mâna sã mã salute, un gest pe care ei nu-l prea fac.

A doua zi primesc un telefon de la Nick. Trecuse aproape o lunã de la discuția noastrã.

-Domnule Dima, ați vrea sã poftiți pe la noi?

-Adicã unde sã poftesc? am zis eu nedumerit. Mã luase prin surprindere. Nici o veste atâta timp și deodatã, invitație.

-Acasã la noi, cum ați zis cã se face. Vin eu bineînțeles și vã iau.

-A! Vã mulțumesc. Singur, sau cu domnul McConor?

-Tata mi-a zis sã vã invit pe dvs. deocamdatã.

-Bun. Mulțumesc. Vin, negreșit cã vin. Pentru când?

-Se poate mâine?

Aș fi putut oricând. Aveam verde la orice mișcare și încredere absolutã din partea șefului.

-Mâine sã fie atunci. Dupã amiazã, nu?

-Da. Dupã ora cinci. Vin eu și vã iau.

Glasul îi era ușor sugrumat, de la emoție. În fond era doar un tânãr, Nick ãsta, cu toți țepii lui pe care și-i zburlea ca un arici.

A doua zi, fix la ora cinci, s-a prezentat dinaintea complexului. Eram gata și eu, îmbrãcat elegant, la costum și cu cravatã.

Pe drum am tãcut amândoi, fiecare în gândurile sale.

Nick și cu tatã-sãu închiriaserã o casã cu etaj care nu se deosebea cu nimic de restul celorlalte din vecinãtate. Aceeași arhitecturã, același acoperiș, Curtea din fațã ca și cealaltã din spate toate de aceiași dimensiune. Singura diferențã era numãrul de pe ușã, altminteri ai fi putut ușor nimeri casa altui om.

Nick s-a oprit în prag și m-a lãsat pe mine sã intru primul, dupã ce mai înainte ciocãnise ușor, ca sã anunțe sosirea.

Dar în casã nu se afla nimeni. Am traversat holul mic de la intrare, livingul, bucãtãria și am ieșit în curtea din spate.

Acolo, aplecat deasupra unui grãtar unde sfârâiau niște cârnați era… indianul din autobuz. L-am recunoscut numaidecât dupã mustãcioarã, chiar dacã nu mai avea îmbrãcãmintea aceea „undercover”.

-Va urma-

Ziua bunului simț!!!

Vorbe pentru suflet...

De bun simț toată lumea are nevoie. Puțini îl au și totuși fiecare crede că îl are. Benjamin Franklin

Astăzi, 4 noiembrie sărbătorim Ziua bunului simț, o zi în care are trebuie să ne aducem aminte dacă ne orientăm prin viață în urma unor norme ale conduitei binelui și al normelor de bun simț. Această zi în calendar e o amintire în plus a ceea ce facem sau nu pe parcursul unei zile.

Ca element introductiv- Bunul simţ, e un ansamblu de idei despre lume, viaţă şi om, având ca izvor tradiţia populară şi cuprinzând elemente ale gândirii ştiinţifice. Bunul simţ este  măsură şi echilibru, se regăseşte într-un cod nescris al bunei cuviinţe pe care-l descoperim în înţelepciunea tuturor popoarelor din timpuri îndepărtate.

Despre bunul simț putem spune multe, începând de la educația dată de către părinții și bunicii noștri, acele reguli simple și tradiționale poporului român, născute din…

View original post 205 more words

Lupa -18

images

Am coborât scãrile destul de încet. Puteam sã iau liftul dar am preferat ca sã mã mișc, sã-mi reașez gândurile în ordine. Eram necãjit, dar mai mult pentru rãspunsurile mele nelalocul lor. Portarul mã aștepta cu o expresie caraghioasã pe fațã:

-Șeful te roagã frumos sã nu pleci supãrat. Își cere scuze. Așa mi-a spus sã-ți transmit.

Eram uimit. În fond rugãmintea venea de la un tatã, nu de la un șef. Eu greșisem prin atitudinea mea, iar acum tot el era cel care se scuza…

M-am întors în loc și am urcat iar scãrile, ceva mai iute de data asta.

Am ciocãnit și am intrat. Din ușã chiar, am zis:

-Am sã obțin toate informațiile de care aveți nevoie. Și apropiindu-mã, am continuat coborând ușor glasul: Dar trebuie sã știți cauza refuzului meu de dinainte. Am motive sã cred cã oameni din etnia lor mi-au rãpit copilul și mi-au ruinat viața.

-…….?!

Mã învãluise într-o privire caldã și nu zicea nimic, așteptând sã continui.

M-am așezat și minute lungi am tãcut. Nu conta. Pãrea cã are tot timpul din lume. Dupã o vreme, ca în transã, m-am apucat sã-i depãn încet povestea vieții mele.

Am povestit neîntrerupt cum n-am mai fãcut-o de ani, nimãnui. Dar cine era omul ãsta cãruia mã dezvãluiam dupã atâta timp? De ce lui? Nu mai conta. Simțeam cã îmi face bine.

Mã oprisem, dar el încã tãcea. Apoi a rostit, ca pentru el:

– Ce ți-e și viața asta! Timpul ei e construit din momente. Iar un moment, un simplu moment, poate determina tot restul șirului. Pânã vine iar un moment, un altul, care poate redresa ori devia și mai mult… Îmi cer iertare din nou cã ți-am fãcut aceastã solicitare. Deși poate cã n-am greșit sã te consult. Poate cã temerile mele își aveau un rost…

-A, nu! am spus eu. Ar fi greșit sã trageți niște concluzii pe marginea experienței mele personale. Am zis cã am motive sã cred, dar nu s-a probat nimic din bãnuiala mea, nu știu sigur cã-i așa. Dincolo de asta, n-am suferit niciodatã generalizãrile. Poate cã o fi așa, poate cã țiganii mi-au rãpit bãiatul, dar eu nu-i pot acum condamna pe toți. Aș fi nedrept. Sunt și oameni cinstiți între ei, oameni care vor sã-și depãșeascã condiția. Sã-l blamãm pe bãiat înainte de a-l cunoaște?

-Atunci a-i fi de acord sã-l vezi? Sã-i vorbești?

-Da! Voi face asta. Ce știți despre el?

– Este taximetrist la Taxi Fares. Are indicativul acesta. Și mi-a înmânat o hârtiuțã pe care era notat un numãr al agenției și codul aceluia.

-O.K. Vã voi ține la curent.

De data asta m-a petrecut pânã la ușã și s-a înclinat ceremonios când și-a luat la revedere.

Erick mã aștepta jos, dar i-am spus:

-Îmi cer scuze Erick. M-am hotãrât sã mai rãmân puțin în Edinburgh, fiindcã tot mã aflu aici. Voi ieși la cumpãrãturi.

-Nu-i problemã, Mister, vã aștept aici pânã terminați. Sau vreți sã vã însoțesc?

-Nu, nu. Chiar nu e nevoie. Mulțumesc frumos. Ești liber tot restul zilei.

De fapt voiam sã-l expediez pentru ca sã fac comandã la taxi. Discreția pe care mi-o solicitase patronul, mã împiedica sã fiu sincer cu el.

De îndatã ce a plecat, am format numãrul de pe hârtie și am precizat cã îl aștept anume pe acela, care are indicativul PHF-O 148.

-Veți avea de așteptat cel puțin o jumãtate de orã, mi s-a spus. Are deja o comandã luatã.

-Nu-i nimic, îmi permit sã aștept, dar îl prefer pe el.

Am petrecut acest timp povestind cu Gvido, letonul de la poartã. Era inteligent și volubil și nici n-am bãgat de seamã cum s-a scurs vremea.

-Nu vã supãrați, aveți o comandã la taxi?

În ușã era chiar bãiatul ce mã adusese acasã noaptea trecutã.

*

M-am prefãcut cã nu observ starea lui de mirare, mi-am luat la revedere de la Gvido și l-am urmat spre mașinã.

-În mod normal, ar fi trebuit sã vã gãsesc afarã, mi-a zis el. Nu avem voie sã ne pãrãsim mașinile.

-De ce ai fãcut-o, atunci?

-Mi s-a spus cã e un client special, care mã așteaptã numai pe mine.

-Da, acesta e adevãrul. Am vrut sã merg numai cu dumneata. Ai o cursã bunã, în afara orașului, la Dunkeld.

-Cred cã știu și unde anume, deja. V-am dus azi-noapte, nu-i așa?

-Da, domnule. Dar de data asta sper sã mã lași sã-mi plãtesc cursa…

Pe drum, am inițiat din nou o conversație. Îmi era foarte dificil, pentru cã dupã obiceiul sãu, îmi rãspundea laconic.

-Azi-noapte mi-ai retezat vorba și mi-a fost necaz. Aș fi vrut sã te întreb, ești român?

-Și dacã aș fi?

-Dacã ai fi, ar fi un secret? Doar cã m-aș bucura. Nu cunosc pe nimeni aici din țara mea. Mie, personal mi-ar face plãcere.

Eram așezat pe bancheta din spate. I-am prins privirea din oglinda retrovizoare, când m-a mãsurat rapid. El pe mine și eu pe el.

Fațã albã, ochi verzi… Ãsta nu e țigan, cum nu sunt eu popã. De unde vorba asta?

-Ești de mult aici?

-Da.

Iar tãcere. Îmi tot rãsuceam în minte cum sã ajung la subiectul care mã interesa.

-Pentru mine a fost un noroc cã nu ai rãmas sã dormi la prietena ta…

-Da.

-Știu cã aveai planuri mai frumoase, însã..

-Aveam în plan sã dorm.

Ne apropiam de destinație și atunci m-am decis sã mã apropii și eu mai direct de subiect:

-Ai gânduri serioase cu fata? Ca sã știu dacã sã pun bani deoparte, pentru nuntã…

-De ce nu? Dumneata strânge banii. Rãmâne de vãzut cu invitația, însã. Nu-mi plac bãgãcioșii domne, ãsta-i adevãrul. Ești român, ok. Trebuie neapãrat acum sã ne considerãm și prieteni? Fiindcã ai ales sã mergi cu taxiul meu?

Avea dreptate, trebuia sã recunosc. Și trebuia sã mã decid ca sã fiu sincer cu el:

-Trage pe margine, te rog.

-Poftim? Vrei sã cobori aici? Ne-am supãrat, sau ce?

-Nu. Vreau sã vin lângã dumneata. Și sã-ți vorbesc așa cum îți place, cinstit.

Era un tânãr atletic, se vedea cã merge la salã. Nu cred cã se temea de vreo agresiune fizicã. Totuși i-am sesizat tremuratul ușor al mâinilor când m-am așezat lângã el, pe scaunul din fațã.

Și-a dat seama cã am observat asta și le-a pus pe amândouã pe volan, strângându-l bine.

-Sunt curios, a zis el.

-Nu întâmplãtor am pomenit de fatã, am spus. Șeful meu, este tatãl ei. Știind de la ea cã ești român, m-a rugat pe mine ca și conațional al dumitale, sã-i dau o referințã. Cum sã i-o dau dacã nu te cunosc?

-Și acum se cheamã cã mã cunoști?

-Nici pe departe. Întâmplarea de azi-noapte este doar o simplã coincidențã. Acesta este motivul pentru care am dorit sã facem drumul amândoi. Sã te cunosc. Mãcar așa, cât de cât. Dar ești ermetic, domnule. Te strângi ca un arici. Nu știu nimic în plus fațã de acum douã ore. Am fost sincer și sper sã apreciezi. Am fãcut tot ce am putut. Îți mai las cartea asta de vizitã. Când vei avea chef, timp sau bunãvoințã, poate mã suni. Ne întâlnim undeva și stãm de vorbã ca oamenii. Trebuie sã știi totuși cã de referința mea, atârnã și viitorul dumitale cu Imma. Dacã privești relația aceea cu gânduri serioase, de viitor, bineînțeles. Mingea este în terenul dumitale. Dacã nu ai intenții pe termen lung, îți încasezi banii de pe cursã și-ți vezi de treabã. Dacã îți place fata însã și dorești ca sã aveți un viitor împreunã, nu-mi mai dai cu flitul. Ne întâlnim și altãdatã, mã prezinți pãrinților… cum se face pe la noi, nu?

-Nu știu cum se face. Eu sunt aici dintotdeauna.

-Te-ai nãscut aici?

-Da.

-Am înțeles. În linii mari, despre asta e vorba. Orice pãrinte, dar mai ales unul de fatã își dorește sã știe cu cine își lasã odrasla. Am acceptat acest lucru și n-am gãsit nimic nepotrivit în solicitarea șefului ca sã te cunoascã. Ce n-am înțeles eu, este de ce a apelat la mine, de ce nu te-a invitat personal la el acasã…

-A fãcut și asta… A pus-o pe Imma sã mã cheme.

-Și de ce nu te-ai dus? Care e problema, dacã o iubești?

-Eu o iubesc pe ea. Ce treabã am cu tatã-sãu… Iar ei ce treabã au cu tata?

-Pãi cum zisei mai devreme. Așa e lumea. Provenim de undeva, nu suntem ai nimãnui. Și florile se nasc din semințe. De multe ori cunoscând pãrinții ne dãm seama cum vor fi și fii lor. Uite, chiar eu spre exemplu, odată când am mers la mine acasã…Am plecat de mic, odată cu începerea școlii gimnaziale și am fost multă vreme absent din comunitatea aceea. Nimeni nu mã recunoștea, așa credeam eu…Dar am întâlnit un om care m-a întrebat de sãnãtatea lui taicã-meu. Pãi cum îl știți pe el, dacã nu mã cunoașteți pe mine? I-am zis eu mirat. Pãi nu ești al lui Nae Dima? Ba da, dar de unde mã știți? Pãi cum sã nu te știu, mãi bãiete! Eu cu taicã-tãu am copilãrit împreunã. Iar tu acum semeni mult mai mult cu el, decât el însuși, cã a îmbãtrânit. Așa ca mine…Și râdea. Însã avea dreptate, nu? Ce zici?

-Avea… Dar eu ce sã fac dacã tata nu vrea sã se arate? Zice cã e țigan și nu vrea sã mã facã de rușine.

-Ce țigan domnule? Pãi nu-l știi pe tatãl fetei? L-ai vãzut vreodatã? Zici cã-i de-al nostru, din cartierul Ferentari.

A fost prima datã când l-am vãzut râzând. Nu cunoștea el Bucureștiul, dar a înțeles ce vreau sã spun.

Totuși nu mi-a promis nimic la despãrțire. Însã mãcar își bãgase în buzunar, cartea mea de vizitã.

-Va urma-

Lupa -17 (Capitolul IV)

images

M-am ridicat cu greu din pat. Nu dormisem și aveam capul greu. Întreaga noapte, pe ecranul scoarței  cerebrale s-au tot derulat filmele cu trecutul meu. Nu știam ce anume a provocat aceastã revoltã a amintirilor îngropate. O bãnuialã totuși aveam.

Poate cã dacã aș fi mers pe jos, aș fi fost atunci, îndeajuns de obosit ca sã mã ia somnul, îmi spuneam. Și în fond ce a fost așa de ciudat la bãiatul ãla, taximetristul? M-a adus și nu m-a taxat. Nu-i nimic rãu în asta. Ar fi fost mai bine dacã era pakistanez și încerca sã mã jupoaie de bani?

M-am dus la baie ca sã îmi fac toaleta obișnuitã. Sãpunindu-mi fața pentru ras, mã uitam la reflexia din oglindã și nu mã recunoșteam. În Ucraina purtasem barbã și nu mã prea privisem. Acum parcã vedeam pe altcineva înaintea ochilor. Eram tras și palid. Ochii îmi puteau fi roșii de la nesomn, dar cearcãnele astea nu se iviserã peste noapte. Întreaga mea înfãțișare era a unui bãrbat ,,trecut” cãci ridurile îmi sãpaserã linii adânci pe frunte și în obraji.

„Găunos”…Bine îmi mai zisese tataCe-ar fi sã-mi dau ,,sick”? În cei doi ani și jumãtate de când am sosit aici, dupã bunul meu obicei nu m-am îmbolnãvit și nu am mai lipsit niciodatã. Simt o nevoie cumplitã de somn și poate cã acesta chiar este un simptom de boalã. Pãi câte nopți nu am pierdut eu în facultate și mai pe urmã, când munceam la proiecte și nu aveam nimic. Deci trebuie sã fiu bolnav, asta e explicația.

Cu aceste gânduri mã îndreptam spre biroul lui Greg, hotãrât sã îl anunț cã azi nu mã simt bine și vreau sã mã odihnesc.

Ne înțelegeam foarte bine. E drept cã îi cam preluasem o mare parte din îndatoririle sale.

Lui nu îi plãcea sã intre în minã și acum se ocupa mai mult de hârțogãrii, la birou.

-Ai venit foarte repede, mã întâmpinã el când am deschis ușa. Tocmai ce l-am trimis pe Vladimir sã te cheme. Mã bucur cã te-a gãsit așa de iute.

-A, nu. Am venit neanunțat. Vreau sã te anunț cã sunt bolnav și azi aș rãmâne la pat.

-Azi? Nu azi, te rog. Nu-mi face asta. Ești chemat de Boss, la Edinburgh. Mi-a zis chiar cã e urgent. Uite, te duce Erick cu mașina. Deja am trimis după el…

Eu eram descumpãnit și nu schițasem încã niciun gest de a-i pãrãsi biroul când el strigã deodatã:

-Stai așa! Am aici niște Paracetamol. Ia douã sã te faci bine.

Acesta era un panaceu universal la ei. Se gãseau peste tot, se dãdeau fãrã prescripție și luai pentru orice tip de boalã. Aș fi zâmbit, dar îmi era mult prea ciudã pentru momentul ales de Boss ca sã mã vadã, așa cã n-aveam chef chiar de nimic.

Am ieșit fãrã sã mai comentez. Oricum, pânã am ajuns jos, Erick se și înființase și mã aștepta deja la ușa mare a intrãrii.

-Good morning, Mr. Dima.

-Neața Erick, i-am rãspuns eu. Mi-am dat seama cã tonul meu nu a sunat prea bine și am adãugat, dupã obiceiul lor. Ești ok?

-Sunt bine, dvs.?

-Bine și eu. Mã simt ca dr… dar așa v-ați obișnuit voi urechile sã auziți, mi-am zis în gând.

La început luam de bune întrebãrile astea de complezențã și dãdeam rãspunsuri elaborate. Aveam sã constat cã ei nu se așteptau de fapt decât tot la o vorbã seacã.

M-am obișnuit și cu zâmbetele care se stingeau deîndatã ce treceau de tine. Înainte mã înșelam cã sunt toți calzi și prietenoși. Erau doar politicoși și atât. Dar de ce sunt răutăcios? Avem și noi „Ce mai faci”, „Bine”, care au rămas fără conținut.

Erick era un șofer bun, de-aia îl trimisese Greg pe el și nu pe altul, ca sã mã ducã. Am fãcut drumul mai repede decât m-am așteptat. Mã gândeam cã în cele douã ore cât ar fi trebuit sã dureze călătoria, mã voi odihni puțin și m-am așezat pe canapeaua din spate.

Am ațipit deîndatã, însã el a gonit ca un nebun și a scurtat timpul cu cel puțin o jumãtate de orã.

-Gata Mister, am sosit.

Eram deja în fața clãdirii unde venisem prima datã, la sosirea mea în Scoția. Mi-am privit ceasul și l-am bombãnit încet pe românește pentru aceastã reușitã, de care el era tare mândru.

-Well done, Erick! Am zis cu voce tare, buimac de somn.

La intrare era același leton care mã îndrumase prima oarã. Mã vãzuse venind cu mașina firmei, și se uita curios la mine, sã vadã dacã îl recunosc și eu.

I-am strâns mâna și am început o discuție folosindu-mã de graiul rusesc. El se arãta foarte încântat sã vorbeascã cu mine, dar a fost întrerupt brusc de un țârâit al telefonului.

-Accompany Mr. Dima to me! (Însoțește-l pe domnul Dima la mine!)

-I understand boss! (Am înțeles, Șefu)

Când a vorbit s-a uitat pe direcția unei camere de supraveghere, din aceea cu care toatã Scoția este plinã, însã McConor chiar fãcea exces.

Dealtfel el așa își conducea oamenii, din fața monitoarelor. Puțini erau cei care se puteau lãuda cã l-au vãzut la fațã.

Curând, aveam sã descopãr și motivul.

Dincolo de ușa capitonatã, șeful cel mare era… un turbanist.

Se aștepta la reacția mea de stupefacție, foarte prost mascatã dealtfel, din cauza oboselii, așa cã dupã ce m-a salutat și m-a invitat sã iau loc, mi-a spus:

-Mi-am luat numele dupã soție, cu mult timp în urmã. Am venit din India cu douã diplome universitare, însã abia dupã ce am devenit McConor am putut sã mã lansez. Dar nu vreau sã te rețin mult cu poveștile mele, știu cã ești bolnav și dupã întrevederea noastrã, te las sã mergi ca sã te odihnești.

Îmi urmãrea reacția, dar de data asta nu am mai fost surprins. Știam încã de la angajarea mea cã este permanent prezent în biroul lui Greg, prin acel ,,ochi” de acolo.

-Vã mulțumesc pentru înțelegere, am zis.

-Și eu trebuie sã-ți mulțumesc cã te-ai deranjat. Dupã ce te voi pune în temã cu rugãmintea mea, vei înțelege cã este o problemã delicatã pe care nu o puteam discuta altcumva, decât fațã în fațã. Nefiind o problemã de serviciu, vei putea desigur sã mã și refuzi. Totuși aș vrea sã o iei în considerare, eu îți mulțumesc anticipat pentru asta și pentru discreția dumitale ulterioarã. Bei un whisky?

Și îmi punea deja în pahar fãrã sã îmi mai aștepte rãspunsul.

-Lasã cã merge și cu Paracetamolul, zâmbi el.

-I-am mulțumit încet, cu mintea aiurea. Mã tot întrebam ce m-ar putea ruga, neoficial, patronul firmei.

Însã el și de data asta veni în întâmpinarea gândului meu.

Întoarse de pe biroul său, cãtre mine, portretul unei fete frumoase cu ochi mari și negri și mi-o prezentã:

-Fiica mea. O iubesc de nedescris. E sensul existenței mele. Trebuie sã ai la rândul dumitale copii ca sã poți înțelege mãsura acestei iubiri.

Eu digeram în creieri acest șuvoi de vorbe din care rezulta cã el m-ar exclude din posibilitatea înțelegerii condiției de pãrinte, când apoi continuã aparent fãrã legãturã:

-Știu din C.V.-ul tãu cã ești român…

-Da, sunt român.

-Mai știu cã în țara dumitale aveți o minoritate de oameni care își zic rromi…Sau țigani?

-Rromi, țigani… da, existã. Nu știu prea bine însã care ar fi deosebirea, sau dacã este vreuna. Poate este doar o problemã de semanticã. Noi le spunem țigani iar ei își zic rromi. Nu știu de când.

Tot nu înțelegeam rostul acelei întrebãri și ce legãturã avea cu rugãmintea lui. Îmi venea de fapt sã-i zic: De la voi au venit!

-Fiica mea s-a îndrãgostit de un bãiat care aparține acestei etnii! Mã lãmuri el în sfârșit. Ca pãrinte, mã înțelegi cã nu mã opun dragostei, dar tot ca pãrinte aș vrea sã știu mai multe, sã știu cui îmi încredințez fata.

-Bun. Dar ce pot face eu? Nu am absolut nicio legãturã cu acești oameni.

-Dar ești român, ca și ei.

Acum mã simțeam jignit de-a dreptul. Am zis:

-Ei sunt un popor care a migrat din Est și s-au stabilit peste tot pe unde au trecut. Existã țigani ruși, bulgari, unguri…în toatã Europa, pânã în Spania, la capătul Europei.

-Da, da…nu te contrazic Mister Dima, dar acesta de care vorbesc eu, este din România.

-Dar vã repet, EU nu am nicio legãturã cu acești oameni și din motive personale, nici nu voi putea VREODATÃ, ca sã am.

Tonul tãios cu care i-am vorbit l-au iritat și pe el, de aceea m-a expediat spunând:

-Atunci mã pot bizui mãcar pe discreția dumitale? Te poți duce acum sã te odihnești, bunã ziua.

-Bunã ziua, am rãspuns și am închis ușa pe dinafarã.

-Va urma-