Lupa -8 (Capitolul II)

images

M-am dus la Lupeni și m-am făcut miner. Fără să le spun bineînțeles că am studii superioare, am ales să muncesc din greu, să mă zdrobesc în trudă. Nu era suficient însă pentru mine. Când ieșeam din șut, oamenii erau tot oameni, cu viață socială, cu întrebări și curiozități.

Am născocit pentru ei o poveste monstruoasă, preferabilă mi se părea adevărului și mai cumplit. Le-am spus că să nu mă dea de gol, dar mă ascund de poliție pentru că mi-am ucis soția, din gelozie.

Și cu asta, a fost de ajuns. Oameni aspri, cu principii puține dar ferme, ortacilor nu le-au mai trebuit alte explicații.

-E necăjit, bre! Dă-i pace.

Oricare și-ar fi folosit brișca fãrã sã stea pe gânduri ca să își înjunghie femeia dacă l-ar fi înșelat.

Am stat nouă ani printre ei. Apoi începuseră cu restructurările.

Te așteptai oricând să te cheme și să te anunțe:

-Nu mai e de lucru, omule. Încearcă să te reprofilezi. Nu știi să te pricepi și la altceva?

*

Odată, am auzit discuția unora la crâșmă… Trei inși împrejurul unei mese:

-Hai mă, în Ucraina. Spunea ăla din dreapta mesei. Am auzit că acolo se lucrează și nu dau afară oamenii.

-Hai! Zic eu atunci, amestecându-mă neîntrebat în vorbă. Spuneți când și vin și eu cu voi.

Aceștia mă cunoșteau vag. Intram rar la băutură și nici nu îmi făcusem apropiați, ținându-mă mereu mai la o parte. Ori un astfel de drum se presupunea să îl facă între prieteni.

Dar văzuseră că mă pricep la treabă și stau în banca mea. Acum, pe sub sprâncenele încruntate, ei cântăreau toate aceste lucruri, înainte ca ăla de zisese despre Ucraina, să se decidă scurt:

-Haide dară și tu!

O hotărâre care le-a prins bine până la urmă.

Eu știam din școală puțină rusă, iar acolo, în Ucraina, se vorbește rusa ca și a doua limbă, cam cum e și la noi în Basarabia, doar au fost sub sovietizare. Fără mine nu prea cred că s-ar fi descurcat. Am avut de dat un fel de interviu, trebuia să arătăm că ne-am însușit niște noțiuni generale, că avem idee despre normele de securitate a muncii. Și asta într-o limbă diferită întru totul, chiar și în grafie.

Atunci eu am vorbit în numele tuturor. Cunoștințele dobândite în facultate, nu aveam interes să le mai tăinuiesc.

Am spus că sunt inginer, iar ei o parte din echipa mea de muncitori și îi rog ca să mă lase să-i ajut. Sunt oameni de nãdejde și foarte muncitori și chiar dacã nu se descurcã prea bine cu teoria din cauza limbii, își cunosc foarte bine atribuțiile odatã ajunși la locul de muncã.

Limba rusă. Cui îi plăcuse în școală? Era vremea când de-abia începeam sã ne răzvrătim. Ne repugna orice venea dinspre ruși. Îmi amintesc de cum încercam să îl contrazic pe bunicul, în a cărui bibliotecă se aflau la loc de cinste toți clasicii ruși. Nu aveam bineînțeles argumente pertinente, doar revolta împotriva cotropitorilor. Însă nu poți amesteca la grămadă, oamenii între ei fără să riști o injustiție, mi-a spus atunci bunicul.

Îmi plăcea profesorul de istorie, care mai strecura, cu tot riscul la care se putea expune, câte o povestioară din istoria reală și ne îndemna să căutăm adevărul în afara manualului pe care îl preda.  Pãrerea mea de atunci și pe care o susțin în continuare, este cã un profesor poate fi mai important decât își închipuie el însuși pentru materia de care se ocupã. Dacă placi un profesor, înghiți și ceea ce predã, de dragul sãu. La fel sta treaba cu Doamna Sima, madama de lb. Rusă. Dânsa era o doamnă atât de drăguță, că nu te putea lăsa inima ca să o superi. Am învățat efectiv din respect pentru dumneaei. Acum uite că îmi prindea bine.

Până la urmă ne-am angajat cu toții și am mai petrecut astfel încă șapte ani. Din momentul sosirii noastre aici, ortacii niciodată nu au mai revenit la camaraderia de dinainte, cãreia oricum nu-i puteam spune prietenie. Era ceva, un prag între noi pe care ei îl creaserã, dintr-un respect care mie îmi venea incomod. Ședeau tot timpul laolaltã, în timp ce eu eram însoțit numai de propria umbrã. Dacã nu mi-aș fi dorit oricum solitudinea, acest lucru chiar m-ar fi deranjat. Trebuie sã recunosc însã cã nici eu nu m-aș fi putut ralia la glumele, poznele și tachinãrile lor. Durerea din sufletul meu mã fãcea sã par deja un om rigid, îmbãtrânit înainte de vreme.

Șapte ani am muncit acolo, dar nu în formulă întreagă.

Dintre cei trei cu care am plecat la drum, primul ne-a părăsit Sile. Îi ziceau Pruncu pentru cã era cel mai tânãr dintre ei. Bãiat cuminte și respectuos, avea rareori câte o izbucnire de rãzvrãtire de care ei nu se supãrau, punând-o pe seama vârstei crude.

– Ete-te mânzu!  Face colți de câine… Și se puneau apoi pe râs, la care se alãtura pânã la urmã și Sile. Știa cã între ei nu poate încãpea nicio rãutate.

Nu stătuse nici măcar un an. A dispărut dintr-o dată, fără măcar să-și ia rămas bun. De rușine că se dovedea mai slab de înger poate, sau de teamă să nu-l oprim, nu știam ce gândise, dar ne-am trezit fără el.

Noi ne-am făcut griji că poate l-o fi omorât careva. Este drept că bagajele îi lipseau din dulap, dar nu eram siguri că acest  indiciu însemna neapărat că a și plecat pe picioarele lui acasă. Nu știu cum i-a trecut lui Alecu prin minte să-i caute sub pernă. Astfel am descoperit acel bilet în care el socotea că își explică cumva gestul. Cu toatã apropierea dintre ei, nu putuse sã le spunã din gurã ceea ce-l frãmânta. A ales aceastã cale ce nu-i era foarte la îndemânã, ca sã scrie. În linii mari tot repeta că nu mai poate de dorul de casă și ne saluta pe toți, dorindu-ne tăria care îi lipsise lui. Important era că de acum încolo, ne puteam în sfârșit liniști.

*

Al doilea a fost Niță. El răbdase aproape doi ani. Dar apoi i s-a confesat lui Alecu, cu care era prieten:

-Eu o iau razna dacă mai rămân, Alecule. Mă întorc acasă. Nu mai pot. Vii cu mine?

O săptămână întreagă l-a bătut la cap, însã acesta s-a ținut tare.

-Du-te tu mã! Da eu mai stau. Unde sã mã duc acasã? Ca sã mã bag argat, sau ce? Îmi trebuie mai mulți bani pentru ce am eu în cap.

Cu mine se consultase și eu știam ce planuri are. Voia sã se privatizeze, sã-și deschidã acasã o crâșmã.

-Nu știu Alecule ce sã zic. Nu mã pricep la de-astea. Crâșmã zici? Dacã nu e putere de cumpãrare, ori dacã oamenii pleacã în alte locuri după lucru, zic și eu, o fi bine?… Cugetã bine, dar fã numai cum te taie pe dumneata capul. S-ar putea sã te taie totuși mai bine decât pe mine.

-Pãi la asta mã gândeam șefule. Uite acilea spre exemplu. Crâșma e mereu plinã. Au n-au bani, beregata le cere bãuturã.

-Pãi de ce ești rãu? Ce, voi nu mergeți?

-Pãi da. Tocmai cã mergem, de-asta și zic. Bine, eu mai iau și seama… Cã taman așa mã gândesc sã fac și eu. Cum e aici. Crâșmã într-o parte și magazinel în cealaltã.

-Ce sã mai spun atunci? Sã-ți ajute Dumnezeu!

Celãlalt, Nițã, era singurul care nu mã prea înghițea. În cei doi ani cât am stat împreunã, nu știu câte vorbe am schimbat între noi. Mai ales în anul al doilea, dupã ce plecase Sile, se purta de parcã din cauza mea ar fi fãcut-o. Nu o spunea în fațã, dar îl simțeam cã are ceva contra mea.

Alecu însã își vedea de treabã și nu ducea vorba de la unul la altul. Când i-am cerut să-mi spună ce zice Nițã despre mine, a alunecat cu vorba și n-am scos nimic:

-Da ce treabã ai cu cine, ce zice? De când nu-ți vezi dumneata de ale dumitale?

Și am lãsat-o moartã de atunci. Chiar mi-am vãzut de ale mele.

Chiar și acum când știam cã se ține de capul lui ca sã plece împreunã acasã, tot nu mă amestecam.

Facã fiecare ce vrea, îmi ziceam.

-Pleacă și Niță, șefule, să știi. S-a hotãrât el în sfârșit sã mã înștiințeze.

-Știam Alecule. Mi-am dat seama de ceva timp. Dar dumneata ce gânduri ai, mai rămâi?

-I-am zis că mai stau o țâră! A făcut el grav, pe gânduri.

Avea într-adevăr de ce să fie îngândurat.

Rămas numai cu mine, el de acum s-ar fi putut considera ca și singur.

Alecu era un om tare, la propriu și la figurat. Înalt și ciolănos, nu avea mușchii frumos reliefați, ca la sportivi, dar pe brațele sale muncite de la o vârstă fragedă, șerpuiau niște vene umflate cum nu mai văzusem.

De-aia o fi expresia cu ,,are vână”, mi-am spus eu când am descoperit de câtă forță dispunea. Totuși era un om normal. Îi plăcea să schimbe o vorbă cu cineva. Cu cine? Ceilalți toți erau străini, iar eu eram înstrăinat de felul meu.

Ca și mai înainte, colcăiam în durerea mea, cu ochii în gol, ceasuri întregi.

Am ajuns ca tanti Leana, îmi ziceam. Dar nu puteam să mă îndrept. Eram gol pe dinăuntru, fără niciun țel și fără nicio speranță. Țineam legătura acasă numai cu directorul sanatoriului de la Câmpina, căruia îi trimiteam aproape toți banii câștigați și cu dl. Mihai, polițistul care venise în ziua aceea la mine acasă. Știa de ce-l caut și îmi răspundea înainte ca să articulez eu vreo întrebare:

-Nimic domnu Dima! Încă nimic, dar căutăm în continuare, să fiți convins. N-am uitat de cazul dvs.

Cu poza aceea de la patru ani? Știam însă că trebuie să-l întreb, așa cum el știa că trebuie să mă încurajeze, ca într-un fel de contract. V-am spus. Mă foloseam instinctiv de multe tertipuri pentru a mă ține pe linia de plutire. Eram un robot bine construit.

-Va urma-

Lupa -7

images

În acele vremuri, nu erau telefoanele din ziua de azi, cu cameră foto încorporată, ca să ai posibilitatea de a face milioane de poze și filme. De fapt nu existau încă telefoanele mobile. Doar cele așa-zis fixe, cu fir atârnat. Cu aparatul foto era altfel, trebuia să le developezi în oraș și aveai un număr limitat de poziții pe film. Cele mai multe fotografii erau de la nunta noastrã. Și de la botez, mai apoi. Cu personaje multe, rude și prieteni.

Am găsit niște poze făcute de mine, vara trecută la mare. Dar artistul lui pește, care eram eu, am vrut să prind și marea și pe Iulia… niciun prim-plan cu fața băiatului.

Prim-plan! Mi-am amintit dintr-o dată că am o filmare din 17 decembrie, cu el. Împlinea patru ani și am adus pe cineva să imortalizeze acest eveniment.

-Stați un pic! I-am rugat pe polițiști. Și am căutat înfrigurat caseta pe etichita căreia scrisesem cu marker: Dănuț, 4 ani.

Am introdus-o în videoproiector și iarăși constat acum delicatețea de care au dat dovadă acei oameni. Au stat liniștiți lângă mine, după ce trecuseră prin mâini câteva zeci de fotografii fără relevanță, de am vizionat împreunã toată filmarea. Puteau, fiind în exercițiul funcțiunii, să zorească un pic, să deruleze pe înainte până vedeau ceea ce căutau, o față în prim-plan.

Care bineînțeles, a fost exact la sfârșit. Tipul care a venit să filmeze, era inginer mecanic de meserie. Însă avea în mod cert mult talent și un foarte bun simț artistic.

Făcusem noi un joc atunci, cu telefonul, că îl sună pe Dănuț cineva și am format numărul de la roboțica ce anunța cât e ceasul:

„La semnalul următor, este ora: pâc! zece, douăsprezece minute și șapte secunde…la semnalul următor… ” , repeta într-una, cât timp țineai telefonul la ureche. Copilul a stat cuminte, câteva secunde bune să asculte acel glas, dar apoi a lăsat din mână receptorul și a vrut să-mi comunice nedumerirea.

Iar eu aflându-mă, cumva pe direcția camerei de filmat, de fapt retras în spatele cameramanului, fața lui mirată a fost prinsă exact așa, rostind cuvintele:

-Păi nu e!!! Și ochii săi mari și frumoși te priveau de peste timp.

Parcă acum ne-ar fi spus:

-Unde sunt?!

Polițiștii erau, așa cum v-am povestit, un bărbat și o femeie. Femeia nu a rezistat. S-a ridicat iute și sub pretextul că merge la baie, a intrat degrabă într-o cameră, oricare, să-și ascundă fața. Și lacrimile.

Bărbatul a rămas câteva clipe pe gânduri și apoi, adunându-se, a rostit cu glasul spart, pe care a încercat în câteva rânduri să și-l dreagă.

-Asta e, domnule Dima. E potrivită. Avem specialiști care vor selecta acest cadru după filmare și noi apoi ne vom ocupa  și vom răspândi în cât mai multe locuri fotografia băiețelului. …Oamenii sunt săritori, veți vedea, continuă în timp ce colega lui se înapoiase în liniște printre noi.

Se mișcă încet și solemn, ca la o înmormântare, înregistra mintea mea…

-…Vor vedea anunțurile, vorbea înainte polițistul și ne vor suna numaidecât: Uite dom-le, am văzut un copil cu semnalmentele astea, în cutare loc!

Femeia s-a prefăcut că se apleacă să se încalțe.

Știam și eu, și ea și cel care vorbea, că ăsta era scenariul dintr-un alt film.

Băiatul meu fusese răpit, nu avea să mai sune nimeni, niciodată. Decât….

Ce mizerie s-a strâns pe scări. Doar ieri o văzusem pe femeia de la curățenie măturând. Când s-a adunat iar tot gunoiul ăsta? Rotițele minții mele se învârteau încă, dar fără sens, ca un ceas dereglat care spune ora exactă în continuare, dar de pe alt continent.

Ușa rămăsese deschisă în spate. S-a întors polițista ca să tragă de ea.

Abia la mașină, văzând că dau să mă urc după ei, au îndrăznit să-mi zică după ce făcuseră un rapid schimb de priviri:

-Nu e nevoie să ne mai însoțiți. Rămâneți acasă și încercați să vă adunați. Și să aveți încredere că ne vom da toată silința pentru acest caz.

-Eu vă mărturisesc că încrederea mea se bazează mult și pe bunătatea lui Dumnezeu, adăugă femeia cu ochii strălucind de la lacrimi.

În timpul acesta, bărbatul își scoase un carnețel mic din buzunar și după ce își notă ceva acolo, rupse fila și mi-o înmână spunându-mi:

-V-am trecut numele meu și telefonul de acasă. Ca să știți că nu mă voi preocupa numai în cele opt ore de program, puteți sã mã sunați la orice orã.

Le-am mulțumit cu un glas  care se auzea ciudat, ca atunci când ai urechile astupate.

Rămas singur, m-am trântit sfârșit pe bancă, pe locul unde șezusem cândva, alături de tanti Leana, cu Dănuț în brațele mele. Acum brațele îmi atârnau goale și fãrã de vlagã pe lângã corp.

*

Tot ceea ce v-am povestit până acum, le-am avut în mintea mea cu mecanisme ciudate, înregistrate cu o precizie absolută. Fiecare amănunt de atunci, pot să-l redau cu exactitatea timpului prezent. Zilele care au urmat după asta însă, le am în ceață.

Nu prea mai știu să spun clar, într-o ordine, desfășurarea evenimentelor. Au fost ani distruși, în care am trăit din inerție, pentru că nu puteam să mor când voiam eu. Iulia a fost transferată la un sanatoriu din Câmpina unde se ocupa de ea, un fost coleg de-al ei de facultate, ce era acum chiar director acolo.

Eu m-am dus o vreme la serviciu, însă eram apatic, nu puteam lucra, cădeam în reverii. Eram lăsat totuși în pace de toată lumea. Nici chiar dna Tănase nu mi-a spus vreodată acele vorbe la care mă așteptam: ,,Nu ți-am zis eu să ai grijă?”

Cu toate astea, nu mai suportam nimic și pe nimeni. Mai ales pe mine. Mă învinovățeam că din cauza mea s-a întâmplat, totul. Nu că l-am pierdut, știam că nu puteam să-mi reproșez asta. Dar că am tras a rău, că am fost superstițios, că nu m-am rugat cu lacrimi de foc la Dumnezeu, să nu abată asupra casei noastre tot răul.

Ce lacrimi? Nici măcar în urmă, nu am putut plânge. Simțeam o nevoie cumplită să mă descătușez, să eliberez durerea care îmi rodea ca un vierme coșul pieptului.

După ce am încercat fără de succes să beau alcool, ca să cad în neștire, am renunțat și la asta. Nu este ușor să știți, ca să te îmbeți. Vodcă am încercat să beau. Și am dat-o pe gât cu sforțare, scuturându-mă de dezgust și de tărie. Degeaba. Mi-am pierdut din reflexele motorii, dar conștiința nicidecum.

Așa, împleticit, m-am dus la oglindă și mi-am tras palme. Una după alta. Mi-am jumulit părul, apoi m-am lovit cu pumnii în cap. Nimic. Durerea din suflet, încă era mai mare. Atunci m-am hotărât să plec în lume.

-Va urma-

Lupa -6

images

Am revenit în piață. Niște oameni vorbeau între ei:

-Nu e domne de râs! Și-a pierdut copilul…

De râs? Mintea mea realiza că despre necazul nostru se vorbește, dar nu înțelegea.

Ce să fie de râs? Ce spune omul ăsta?

Nu a trebuit să-l iau de guler și să-l întreb. Auzi deodată un urlet lugubru care mă îngheță de groază:

-Dănu-uuuuu-uț!!!

Nu era o chemare ca toate chemările. Acea vocală a numelui de alint al băiatului, se transformase prelungită în strigătul ei, așa încât părea ca urletul unui lup. Al unei lupe.

-Dănu-uuuuuuu-uț!!! U-uuuuu-uuuu!

Când am sosit lângă ea, am sesizat că nici privirea nu îi mai era limpede. Un fel de albeață, ca un celofan subțire îi acopera strălucirea ochilor de altădată. Astfel încât, deși avea capul îndreptat pe direcția mea, îmi era clar că nu mă vedea. Trecea prin mine, dincolo.

De fapt, aveam să constat că nici nu mă recunoștea. M-a respins când am încercat să o iau în brațe, dar nu ca și cum era supărată pe mine. Efectiv, cum te scuturi la atingerea unui străin ce merge mult prea departe cu băgatul în seamă. Îi cunoșteam acest gest, cu care se apărase în atâtea rânduri împotriva băieților de la facultate, care își mai încercau și ei norocul. Un rictus ușor, cu bărbia întinsă în față și o scuturare de umăr, ca un fior dinaintea murdăriei, erau de ajuns pentru a ține la distanță pe oricine.

Dacă această mișcare părea sau nu să fie sub control, câteva secunde mai târziu, când a reluat acel urlet sinistru, m-a lămurit definitiv: își pierduse mintea.

Mintea Iuliei? Cum putea să fie posibil? Nu am întâlnit până la ea, un om cu o asemenea capacitate. Eu citisem mult, că am fost o fire curioasă, dar nu am păstrat în memorie toate acele informații. În schimb ea, doar o dată să fi citit, mai ales cu voce tare, că memoria auditivă era de-a dreptul fenomenală, și gata, acolo rămânea. Nu mai uita niciodată. O întreceam și eu la matematică, pentru că făcusem o pasiune pentru rezolvarea problemelor, în rest… Și pe actori îi știa mai bine cu toate cã eu eram cu filmele. Îmi plăcea muzica clasică, dar eu ascultam fără să știu ce și pe cine. Ea însă știa și recunoștea după o bucățică oricât de mică, a cui arie este și bineînțeles, a câta. Terminase medicina cu nota 10, ce pot spune mai mult?

Și acum, în nenorocirea care ne-a lovit, ei i s-a scurtcircuitat creierul. Pe mine m-a salvat acest mecanism de dedublare. Așa cum v-am povestit, în toate momentele extreme pățesc fără voia mea o depărtare a conștiinței, care e în stare astfel să analizeze extrem de lucid, dar din alt plan, toate stările care mi se întâmplă.

De asta eu nici nu pot să plâng, nu am mai făcut-o din copilărie.

Acum mă uit la acest tablou înfricoșător, în care îmi văd soția urlând de durere, realizând că de acum…

Când s-a pornit acest gând, mecanismul minții a refuzat să-l depene, să-l ducă până la capăt și iute s-a abătut în altă direcție… M-am uitat în jur și mi-am zis cu răutate:

Ce oameni insensibili, își  văd mai departe de treburile lor meschine…

Eram nedrept și știam bine asta. Oamenii au făcut ce au putut, unii au căutat și ei primprejur, s-au chestionat unii pe alții, cineva s-a dus la un telefon public de a chemat poliția și salvarea. Ce altceva mai era de făcut?

Salvarea a sosit mai înainte. Doctorii au evaluat rapid situația și au luat-o pe Iulia cu ei.

Nu s-a împotrivit, cum mă temeam. Îi urma docilă sub privirile speriate ale oamenilor. O tanti, cea căreia voise Iulia să-i dea suta de lei pentru bătrâna de care povestise, își făcu iute o cruce furișată. Ce cruce strâmbă, parcă se apără de muște, constatam eu din altă lume. Eram încremenit și efectiv nu știam ce să fac.

Un om m-a împins de la spate, să urc și eu în ambulanță. Dar medicul de pe mașină m-a oprit, punându-mi o mână în dreptul pieptului.

-Dvs.  rămâneți vă rog aici. Vă dați seama, dacă a fost anunțată și poliția, cineva trebuie să rămână pentru declarații.

După ce a demarat ambulanța, la câțiva zeci de metri s-a pornit și sirena. La unison cu ea, auzeam și urletul Iuliei.

Atunci gândul acela înfiorător mi s-a formulat din nou:

Am rămas singur. Deodată, am rămas singur. Unde e Dănuț? Unde au luat-o pe Iulia? Nu pot îndura asta. Simt că mor. O să paralizez.

Dar gândind, eu parcă mă vedeam din afară. Și nu puteam să mor, nici să paralizez. Nici măcar să plâng. Pentru că eram un nenorocit cu mutră de Buster Keaton, care își înregistrează nenorocirea ca și cum nu i-ar aparține.

*

Declarațiile nu au fost chiar așa cum spunea cândva, dna Tănase. Oameni cu foarte mult bun-simț, polițiștii s-au purtat extrem de atent cu mine. Întrebările au fost puse pentru că așa era procedura, dar și-au dat seama de la început despre ce e vorba. Oricum, mai mult oamenii dimprejur au vorbit, povestind unii peste alții, încercând fiecare să fie cât mai de folos.

-Domne, nimeni nu dispare așa, deodată. Nu avea cum să se piardă. Aici am fost cu toții, ăștia care ne vedeți. Cineva le-a răpit copilul!

-Daa! Încuviințau în cor și alții.

-Însă nu înțelegem nici în ruptul capului cum nimeni nu a văzut nimic.

-Așa e! Intervenea încã unul. N-am văzut și n-am auzit. Păi dacă striga copilul, nu îl auzeam?

-Îl adoarme, băi. De-asta nu strigă. Îi face iute o injecție cu ceva care adoarme.

-Sau îi pune o batistă la nas cu aia, cu cloramină!

-Cu cloroform, bă tataie, cloroform nu cloraminã! Sări altul să-l îndrepte.

-Ați văzut dvs. ceva?  Încerca polițistul să aducă lucrurile în ordine.

-Nu! Asta spunem aici. Că n-am văzut.

– Nu ne explicăm cum putea să treacă pe lângă noi, cu un copil furat și noi să nu ne dăm seama.

-Ce mă! Dacă îl bagă într-un sac, nici nu-ți dai seama ce e. Zici că-s cartofi. Începu altul, să facă pe deșteptul.

-Ești prost bă! Auzi, să-l bage în sac… Dar nu poate să-l țină frumos în brațe? Așa trece pe lângă tine fără să-ți dea de gândit. De unde să știi tu că nu-i al său?

-Vă rog să nu declarați aici speculațiile dvs. Doar ce știți exact. Nu ajută pe nimeni dacã doar vã dați cu pãrerea. Rosti și polițista care făcea parte din echipa ce sosise la intervenție.

-Eu am vãzut copilul de mânã cu tatãl sãu, dumnealui adicã, mã indicã femeia de la morcovi, cu soțul bolnav, arãtându-mã polițiștilor cu tot brațul întins cãtre mine. Și la urmã n-am mai vãzut, cã aveam treabã cu doamna doctor. Asta e tot ce știu și declar, încheie ea ritos.

-Și? Ai vãzut și n-ai mai vãzut… Pe cine ajutã fã, asta? o apostrofã un bãrbat. Poale lungi și minte scurtã, bine-a zis cine-a zis!

-Am spus și eu ce am știut! se apãrã ea. Cã vorbiți toți aici de parcã tatãl bãiețașului n-ar fi printre noi.

-Așa e bre! Nu vedeți că e și omul ăsta aici? Făcură ei, realizându-mi parcă dintr-o dată prezența acolo.

Da. Eu eram și nu prea eram. Nu știam de mine.

Înțelegând că mai mult nu au a scoate de la martori, polițiștii m-au luat mai într-o parte, zicându-le celorlalți:

-Acum, de dvs. nu mai avem nevoie. Vedeți-vă de treburi. Dacă vă mai amintiți ceva, orice amănunt, veniți la circă. Vă rugăm, nu pregetați. Poate fi extrem de important orice indiciu.

Cu mine apoi, au completat datele noastre personale, date ce trebuiau trecute la raport.  Au insistat mai mult pe descrierea îmbrăcăminții copilului.

-Ne-ar ajuta foarte mult o fotografie cât mai recentă, aveți acasă?

-Da. Am răspuns eu, neștiind de fapt sigur, ce poză i-am făcut mai de curând.

Ne-am dus la mașina lor, de unde ei au comunicat prin stație situația de rãpire minor pentru alertarea tuturor echipajelor. Au dat descrierea sumarã și apoi m-au poftit sã mergem acasã pentru a ridica poza pe care s-o dea spre publicare.

La mamaia în apartament, peste tot întâlneai fotografii de-ale lui Liviu, în diferite etape ale vârstei sale. Dar asta pentru că el nu era real, în viața ei.

Însă noi, pe Dănuț îl aveam aievea printre noi, ne bucura zi de zi cu drăgălășeniile sale.

Când i-am făcut oare ultima poză? Mă întrebam în timp ce mașina de poliție, deja ajunsese în fața blocului. Stăm aproape de piață, ce-mi ieșise mie sufletul așa când am alergat să verific dacă s-a întors acasă?

Urcând la etajul doi, am descuiat ușa cu emoție, abia nimerind cu cheia în broască și am intrat în urma lor, deși îmi făcuseră semn să poftesc primul. Dar mă codeam, pentru că nu-mi venea să mai intru pe ușă. Toate lucrurile familiare dimprejur, mirosul casnic ce răzbătea dinspre bucătărie, de la oala de ciorbă… nu-mi mai aparțineau. Parcă intrasem prin efracție. M-am dus la bibliotecă și am luat albumul foto. Mai aveam acolo, și o cutie de carton, în care adunasem la un loc pozele noastre, ale mele și ale soției, cu Dănuț la un loc. Am început cu toții să căutăm printre ele, una care să-l reprezinte mai bine pe copil.

-Va urma-

Lupa -5

images

Când a fost să-i punem un nume băiatului, IuIia mi-a zis:

-Alege tu. Ție ți-am dăruit un băiat, să știi cât te iubesc.

Sub o inspirație de moment, m-am dus la calendarul ortodox lipit pe ușa salonului de vreuna dintre femeile care se tot perindaseră pe acolo și am citit sfântul din dreptul zilei când s-a născut, adică 17 decembrie.

-Daniel, am spus. Îți place?

-O, da! E frumos. Bătând din palme ca un copil, a continuat:

-Și îl vom striga Dănuț, ca pe unul din eroii lui Ionel Teodoreanu.

*

Influențați de dna Precup, începurăm și noi să frecventăm biserica. Dânsa mergea că așa simțise la un moment dat, când necazurile o sufocau. A găsit acolo liniștea și împăcarea de care are nevoie un om încercat de suferințe.

Noi, care deja trăiam Raiul pe pământ, nu puteam simți la fel. Toate bucuriile pe care și le poate dori cineva de la viață, cu toate eram binecuvântați.

Dar se cuvenea și așa, să mergem pentru a da slavă și a mulțumi Celui care ni le-a dăruit.

Toți oamenii se bucurau văzându-ne. Eram o apariție care parcã îi trezea la viață, în plictiseala ce îi copleșea la ascultarea slujbei de la bisericã.

Să recunoaștem. Mulți se aflau acolo ca să se afle în treabă. Se vedea după semnele caraghioase ce le făceau spre Dănuț, ca să-l amuze. În Liturghie sunt momente, pe care dacă le asculți cu atenție, te umflă plânsul. Nu și pe aceia însă, care veniseră așa cum se duc unii la concert, ori la hipodrom. Și nici pe mine, care puteam judeca pe alții dar eram la fel de neatent, privind când la Dănuț, când la Iulia, mândru ca un păun. Cu o basma mare pe cap, lăsat cu grație peste umeri, ea era parcă și mai frumoasă în această înfățișare de cuvioșie, care i se potrivea atât de bine.

Slujba se terminase, și, după cum se obișnuiește, preotul ține o cuvântare, o predică în care, după ce deslușește pe înțelesul tuturor pericopa și tot ceea ce s-a săvârșit acolo, mai spune una-alta. În Duminica aceea părea schimbat. El niciodată nu se adresa oamenilor direct, deși îl supărau în mod evident șușotelile lor și neatenția de care dădeau dovadă. Însă era prea timid. Diaconul era cel care îndrăznea și mai striga câteodată:

-Da mai tăceți măi fraților, odată! Că sunteți în casa Domnului , nu la târg. Și atunci se făcea liniște, dar nu mai mult de cinci minute.

Iar când își rostea cuvântul, preotul se uita undeva pe deasupra, din aceeași timiditate.

Acum însă când vorbea, el nu mai privea în sus, peste mulțime, ci își arunca ochii pe rând, de la unul la altul. M-am simțit direct vizat, că parcă s-a și uitat la mine, când a zis:

-Da ce credeți, că pe Dumnezeu reușiți să-l mințiți? El este darnic fără limită, dar cere socoteală pentru talantul ce ți l-a dat! Fericirea nu ți se cuvine așa, trebuie s-o mai și meriți. Umpleți aici biserica și bârfiți, alții nici mãcar nu mai vin, dar nu vă gândiți că vine un ceas când dați socoteală? Copilul crește, se face bărbat, bărbatul se face bătrân… bătrânul ce se mai face? Vã întreb! Și oare ajungem toți la anii bătrâneții? V-ați gândit? Doar o clipă, atâta este. O clipă face pragul dintre aici și dincolo. Și pentru acolo trebuie să fim pregătiți. Luați seama și mai acordați timp și rugăciunii. Timpul e ca apa. Ți se scurge printre degete. Odată te trezești că nimic din ce a fost nu mai este. Din ce ai avut, din ce ai crezut cã îți aparține, gata, nu mai e. Pentru că știu că știți, dar uitați mereu… timpul, repet, timpul e trecător.

Când am plecat, pășind peste pragul bisericii, auzeam niște voci de femei:

-Le-a zis-o surată, părintele!

-Cui bre? Adică ție, nu?

Nu doamnă, nu vouă. Numai mie. Mie mi-a zis-o. Mie! Mă gândeam eu strângând puternic mânuța lui Dănuț. Din partea cealaltă îl ținea Iulia. El călca fericit între mami și tati. Se simțea suficient de ocrotit.

*

Eram după cumpărături, la piață. Se întâmpla de multe ori ca o simplă ieșire la piață să dureze mai mult decât era cazul. Iulia fiind medic, era oprită de oameni și întrebată de diverse păsuri. Ea asculta cu atenție, dând pe loc și ambulant consultații, la oameni care nu îi erau pacienți.

O tanti care vindea morcovi o striga din spate. Ea luase o legătură de mărar în mână și o mirosea cu plăcere, în timp ce o întreba de preț pe doamna din fața sa. Aceea avea cartofi la vânzare.

-Nu știu domniță, mărarul nu este al meu. Era aici o măicuță bătrână, dar i se făcuse rău și m-a rugat pe mine să i-l vând. Nu mai țin minte cât a zis. Dați și dvs.  cât considerați.

-Doamna doctor! Își repeta strigarea din spate, nerăbdătoare, femeia aceea de la morcovi. Să veniți și până la mine după aia, vă rog frumos. Iar i s-a făcut rău soțului meu și nu știu ce are.

Iulia o auzise de prima dată. Dar se simțea probabil agasată de acea femeie, căreia deja îi spusese de rândul trecut ce are de făcut, ba chiar o și invitase cu soțul la consult. Se vede treaba însă că numai atunci când o vedea pe doamna doctor își aducea aminte. Și parcă numai prin simple întrebări își închipuia ea că își vindecă bărbatul.

Eu priveam la niște rochii spânzurate pe sus, pe niște sârme întinse pe deasupra meselor, alături de ghiozdane și alte bluze și mă gândeam la ingeniozitatea comercianților care siliți să închirieze un spațiu limitat pentru expunerea mărfii, găseau iată soluții să și-l prelungească, atârnându-și marfa și pe sus pentru expoziție. Între cei cu legumele, zonă mai neinteresantă pentru mine și ceilalți care vindeau cu bucata mărfuri cumpărate en-gros, erau doar câțiva pași.

-Sorin! Mă strigă Iulia. Dă-mi tu, o sută de lei. Că vreau să-i iau toată marfa unei femei necăjite.

Și zise în treacăt:

-Dănuț unde este?

Dănuț? Atunci am realizat și eu că nu era. Îl crezusem cu ea. El baleiase tot timpul, în joacă, de la unul la altul. Când de mâna mea, când de a mamei sale. În momentele când nu era cu mine, o ținea de mână pe Iulia. Dar cât timp să fi trecut? Nu prea mult. De ordinul secundelor. Și oricum, într-o piață mică, de cartier, nu se putea pierde.

-Dănuț! Am strigat. Dănuț!

-Unde e copilul? Repetă Iulia întrebarea către mine.

Cu un fior rece pe spinare, am strigat apoi și mai tare:

-Dănuț! Glasul meu nu a acoperit hărmălaia obișnuită a unei piețe.

Atunci m-am urcat pe una dintre mese și am strigat de acolo, de sus, cât am putut de tare:

-Dănuuuț!

-Copilul meu! A țipat Iulia disperată cu o voce care nu era a ei, și care m-a tăiat pe șira spinării.

Femeia ce o tot sâcâise mai înainte, îi zise parcă încercând s-o încurajeze:

-Era aici mai adineauri. L-am văzut și eu. Când v-am strigat prima oară, era de mână cu soțul.

Auzind de soț, Iulia a întors iar capul spre mine, repetând de parcă îl aveam și nu voiam să i-l mai dau:

-Copilul, Sorin! Unde e?

Atunci, eu m-am pierdut de tot. Dacă mai înainte găsisem putere ca să strig, să mă urc pe masă, întrebarea ei disperată m-a încremenit. Și ca într-o implozie, m-am prăbușit în interior. Nu am leșinat, în sensul obișnuit al cuvântului. Picioarele mă țineau, cocoțat acolo, pe masa de la piață, printre ardeii omului. Ochii căutau în depărtare să vadă costumașul portocaliu cu care îl îmbrăcasem de dimineață și de care el era tare mândru. Dar mintea mi s-a blocat. Nu am mai putut gândi pentru minute întregi. Stam așa, cocoțat incomod, ca un cocoș pe gard, în timp ce Iulia căzuse pe jos în hohote de plâns. Un genunchi ridicat îi dezvelise aproape indecent pulpa piciorului. Părul i se desfăcuse. O șuviță de salivă i se prelingea dinspre colțul gurii către bărbie. Eu eram ca o cameră de filmat ce înregistra totul mașinal, fără să gândească.

Apoi, dintr-o dată m-am smuls din această pâclă.

Am început să alerg către ieșire și am dat ocol de câteva ori pieței, privind peste tot și întorcând capul ca un girofar. Nevăzând nimic, ca să nu stau, ca să mă văd făcând ceva, am fugit spre casă. Era ilogic. Știam că nu ar fi plecat de lângă noi, dar mi-am zis: Dacă s-a rătăcit, este singurul drum pe care îl cunoaște.

Și am fugit până acasă, de unde am revenit tot în goană privind deznădăjduit la toți oamenii pe lângă care treceam. De fapt atunci când am zis eu că nu gândeam, m-am blocat întru totul pentru că ăsta era prețul pentru ca să nu las la suprafață gândul ucigaș. Cineva l-a luat. Nu putea să dispară de lângă noi. Cineva ni l-a furat. Ca să ni-l tranșeze și să-i ia organele.

Acum nu mai puteam să-mi opresc gândurile. Și picioarele alergau înnebunite, deși îmi terminasem complet energia. Neoxigenată, plină de panică, inima mi se umflase și îmi spărgea beregata. Dar eu tot fugeam. Șase, șapte pași. Mă opream, mă aplecam cu mâna la splină și apoi iar: cinci, șase, dar tot pe fugă. Unde? Nu știam. Însă știam că fug de gânduri.

-Va urma-

Lupa -4

images

-Uite așa ți-l ia, cât ai bate din palme! Și dna Tănase își exemplifică afirmația, plesnindu-și palmele una de alta, cu zgomot sec.

Chiar atunci eu intram pe ușa biroului și n-am surprins decât această vorbă.

Mai mult dintr-un fel de reflex am întrebat, neinteresându-mă neapărat ce-și vorbesc colegele între ele:

-Ce să ia?

-Copilul dragă! Păru a se stropși dna Tănase, de parcă aș fi intenționat să o contrazic. Ce nu pricepi? Vezi că tu ai copil mic, fii cu băgare de seamă.

-Stați doamnă, că nu înțeleg nimic, mă apărai eu iritat. Abia am sosit. Nici mãcar nu știu despre ce vorbiți…

-Păi aia e! Nu știți… De ce nu știți? Ce faceți voi fraților, unde trăiți de nu auziți nimic? Că doar nu stați pe sub pământ… Nici madam Popa nu știa, dar baremi ea nu are copii să le poarte de grijă. Țiganii dragă! Ridică deodată glasul. Țiganii! Repetă și mai tare. Îți fură copilul și ți-l vând pentru organe. Pentru organe! Iar tonul ei era acum și mai înalt.

Apoi, coborând glasul cu douã octave, continuă:

-Sau ți-l schilodesc, ca să-l trimită mai apoi la cerșit. Se întâmplă lucrurile astea și noi nu știm unii de alții. S-a întâmplat la Roman, verișoarei uneia dintre colegele lui bărbatu-meu. În ziare nu citești despre de-alde astea, habar nu ai. Și-au pierdut copilul, unde e copilul? Tot pe ei săracii îi ancheta poliția. Și după două luni l-au aflat, la morga spitalului din Arad. Tocmai la Arad. Îi chemaseră să-l identifice deși știau după poză, care a circulat între secții îți dai seama, că era copilul bieților oameni. Îl găsiseră într-o pubelă, înfășurat în celofane și pus într-o valizoaie mare. Îi lipseau rinichii, inima și ficatul.

Mă așezasem în tăcere pe un scaun din apropiere. Ascultând povestirea dnei Tănase, picioarele nu m-au mai ascultat să ajung până la biroul meu. Un clește îmi strângea inima, care zvâcnea în bătăi repezi ca să scape.

Dna Popa a fost prima care m-a observat:

-Ce ai măi băiatule? Ce ți-e? Hai! Liniștește-te!  Și dvs., dna Tănase, nu știți că el are copil mic?

-Dar tocmai de-aia dragă! s-a apărat aceasta. Nu e bine să știe? Hai, du-te și adu-i un pahar de apă s-a îmbunat mai apoi, observând și ea cât eram de pierit.

Se apropie de mine și îmi zise cu o voce blândă de data asta:

-Dar sensibil mai ești, măi copile. Tu ești om, sau cârpă, ce ești? Spunând asta, mă scutura puternic, parcă să se asigure că nu sunt o paiață.

*

Cu Iulia nu am vorbit niciodată despre aceste lucruri. Trăiam emoțiile prevestirilor fiecare în sine, cu grija de a nu căpăta conținut prin exprimarea lor în cuvinte.

Sunt sigur însă acum că și ea a avut niște temeri, niște gânduri rele.

La televizor, în vremea aceea erau puține filme. În comparație cu astăzi, spun.

Totuși dădeau filme bune, și nu de puține ori, americane.

Iulia nu prea avea însă parte de program tv. Dănuț cerea multă atenție și oricum, munca ei de la cabinet era mult mai solicitantă. Chiar dacă venea alături de mine în sufragerie, ațipea până la finalul filmului.

-Nu spun că-mi displace dar nici nu-mi pot explica, am spus eu ca un nesimțit, cum poate să te ia somnul pe tine când ăia țipă acolo și se omoară. Tu dormi așa de liniștită…

-Da. A răspuns ea atunci, privindu-mă cu ochi candizi. Să fie acolo la ei, într-un film. Nu-i așa?

Într-o seară, Dănuț a fost tare cuminte și s-a culcat devreme, bineînțeles după tot ritualul pe care îl avea înainte de somn. Mami îi făcea băiță, tati îl cremuia, masându-l ușor pe spate, apoi când catadicsea să se culce, ne chema să-i dăm sărutări, dar nu una, ci zeci. De cele mai multe ori Iulia se sacrifica și rămânea lângă el. Până ațipea bineînțeles, înaintea lui. Atunci el chiar dacă nu putea sã adoarmã, rămânea liniștit ca să nu o trezească și număra încet, așa cum îl învățasem eu, steluțele fosforescente ce i le lipisem pe tavanul camerei sale.

În seara aceea, el adormise mai repede. De când se ivise Dănuț în viața noastră, intimitatea noastră avusese evident, de suferit. Așa că acela ar fi fost chiar un bun prilej să ne iubim. Când a intrat în cameră, îmbrăcată în cămășuța ei de noapte, albă cu dantele verzi asortate astfel cu ochii, era cum nu se poate mai ispititoare. Nu știu de ce a fost atunci mai puternică cealaltă ispită. Începuse deja filmul și mă prinsese. Iulia s-a așezat cuminte în fotoliu și a privit și ea către obiectul ce mă magnetiza pe mine.

-E frumos. Am pus-o eu în temă. Pe fata asta mică au luat-o de la orfelinat. Și chiar după ce au înfiat-o, au reușit și ei să facă un copil.

-Da. Confirmă ea. E o chestie adevărată. Multora li se întâmplă ca după ce înfiază să reușească și ei pe urmă să facã unul, al lor. Dar sunt convinsă că iubirea nu e mai mică sau mai mare… Este egală pentru amândoi copiii.

Acțiunea filmului a continuat așa, ca în multe din producțiile americane. Întâi arată momente frumoase, de viață idilică în care, prin desfășurare, concomitent se și adunã tensiunea, strângând puțin câte puțin, moment după moment, ca un arc. Știi că după asta ceva se întâmplă, ceva care seamănă cu declanșarea acelui resort. Și totul o ia razna.

Când am înțeles cum devine, am regretat. Am privit spre Iulia și ea se uita cu ochii larg deschiși, nici vorbă să o fure somnul ca în alte dăți, când hărmălaia era mult mai mare.

Am sărutat-o încercând s-o distrag și am zis:

-Nu vii să ne culcăm?

-Nu! Te rog. Aș vrea să mai stăm. Acum am și eu chef să-l văd până la sfârșit, că nu mă simt așa de obosită.

Lipsa ei de experiență în cinefilie își spunea cuvântul. Eu am văzut privirea răutăcioasă a fetiței în care s-a născut gelozia și deja știam ce va urma.

-Dar n-o să mai fie frumos, am prevenit-o.

-Vreau să stau. Te rog, a repetat ea, cu privirea în ecran. Lumina televizorului i se reflecta în ochi, făcându-i și mai fascinanți. Cât regretam acum că nu am mers împreună la dormitor.

Deci am rămas să ne continuăm vizionarea. Și a fost până la urmă cum am intuit. Fetița aceea și-a ucis fratele cel mic, înăbușindu-l cu perna. Când mama lor a strigat cu jale luând în brațe trupul inert al bebelușului, atunci Iulia s-a ridicat și s-a dus în camera lui Dănuț fără o vorbă. Până târziu, în noapte, auzeam suspinurile ei înfundate.

Copilul nostru era viu și sănătos. Ce ni se întâmpla oare? Presimțeam că se strânge arcul, ca într-un film american, de duzină.

-Va urma-

 

Lupa -3

images

Îmi aduc aminte, când am venit acasă cu copilul, d-na Precup, care ne era vecină de apartament, chiar alături de al nostru, s-a înființat efectiv la ușa noastră și după sorcoveala de cuviință, adică felicitările în legătură cu băiețelul, a trecut la subiect și ne-a zis:

-Să nu vă prind că nu apelați la mine pentru orice nevoie! Tonul său era chiar imperativ.

Noi ne-am uitat zâmbind unul la altul. De-abia apucasem să intrăm, nici nu lăsasem din mână sacoșa cu hainele Iuliei. Cu această vecină, ca și cu toți ceilalți dealtfel, păstrasem niște relații de curtoazie și atât.

Dar s-a dovedit mai apoi, extraordinară. Ne-a ajutat cu multe, devenind puțin câte puțin, o membră a familiei noastre. Îi spuneam de acum mamaia, nu mai era dna Precup pentru noi.

Alături de mamaia, l-am crescut pe Dănuț cu toată afecțiunea de care se poate bucura un copil.

La început, când mi-au arătat copilul la Maternitate , sincer nu înțelegeam de ce spun asistentele că e frumos. Eu nu îl vedeam așa. O gură mare, știrbă și urlătoare pe o față cât un pumn. Mai apoi însã, i-am mulțumit lui Dumnezeu cu recunoștință. Îi semăna leit, bucățică-întreagă, Iuliei. Aceiași ochi mari, verzi și și luminoși. Aceiași obraji catifelați. Părul ei era șaten, de o nuanță deosebită care bătea parcă înspre kaki, probabil din cauza ochilor verzi. Al lui era mai deschis, aproape blond. Când avea să mai crească probabil i se mai închidea puțin, dar oricum nu avea cum să ajungă negru ca al meu.  Numai alunița o avea de la mine. La fel, rotundă ca un bănuț, pe umărul drept.

-Luceferii mei cei dragi, ne spunea Iulia sărutându-ne pe rând umerii, la amândoi.

Dănuț era foarte mândru de acest semn. Și mai avea el o problemă. Nu suferea să audă, că e ca o fată. Pățea adeseori această confuzie, din cauza faptului că era atât de delicat în înfățișare.

Într-una din plimbările noastre, am fost opriți de cineva cu exclamația:

-Frumoasă fetiță aveți! Câți anișori are?

-Sunt băiaaat! S-a răstit el nostim, bătând din picior îmbufnat. Și ca să demonstreze, și-a ridicat mânecuța tricoului, semn indubitabil că e ca tati.

*

Mamaia venise prin serviciu la Focșani. Fusese casieriță la cinematograf, un post frumos pe timpul acela. Însă viața nu i-a fost tocmai frumoasă. Soțul ei era gelos și rău. O bătea, o jignea fără motiv. Făcuseră totuși împreună un copil, pe care l-a crescut mai apoi, singură, cu greutate. Culmea, tocmai soțul cel gelos o părăsise pentru altă femeie. Mama ei, deși într-o localitate la câțiva kilometri de oraș, nu venise s-o ajute, pe motiv că nu suportă blocurile. În realitate nu i-a acceptat situația de femeie divorțată și în subconștient, deși nu a spus-o în mod clar, o învinovățise tot pe fiica sa, pentru că a fost părăsită.

Băiatul dnei Precup, cam de o vârstă cu mine, făcând o școală de marină la Constanța, în orașul unde se stabilise fostul soț, a reînnoit legătura cu acela. Firesc lucru, până la urmă.

Dar ce i-or fi băgat în cap pe durata acelei perioade, că de atunci Liviu s-a înstrăinat într-atâta, că până la urmă pentru un pretext mărunt, a plecat de tot de acasă zicându-i și vorbe grele mamei sale. A plecat după tată. Toți anii grei în care ea s-a chinuit să-l crească, nu au mai contat. Și ea s-a ofilit în plâns, singură și necăjită. Nu s-a mai recăsătorit niciodatã. Viața ei s-a oprit în loc, suprimată într-o etapă nici aia tocmai frumoasă. Inima de mamă nu a păstrat însã deloc ranchiună fiului nerecunoscător. Numai dor. Casa mamaii era plină de pozele lui Liviu, peste tot. De aceea îi devenisem noi atât de apropiați. Eu reprezentam amintirea fiului sãu, iar Iulia… Cine nu ar fi iubit-o pe Iulia?

*

În ultima vreme, mamaia mergea tot mai des la țară. Bătrâna, mama ei, era bolnavă însã refuza cu aceeași îndărătnicie de odinioară, să vină la oraș.

-De ce nu te muți tu aici? I-a zis oțărâtă.

Atunci și-a dat seama și d-na Precup că de fapt, nu se îndura de noi.

Ne-a povestit mai apoi printre lacrimi, că nu ar suporta să mai stea departe de Dănuț, de mine și de Iulia, copiii ei, cum ne spunea.

Totuși într-o zi, tanti Leana a căzut greu la pat. Adusă cu salvarea la spital și îngrijită cu cea mai mare atenție acolo pe seama intervențiilor Iuliei, s-a înzdrăvenit până la urmă.

Externată, mă angajasem să le duc eu cu mașina îndărăt, la țară la ele. D-na Precup avea să se mute acolo, cu tot regretul pe care îl resimțea. Dar, ca femeie credincioasă ce era, se simțea datoare să-și ducă la îndeplinire atribuțiile de fiică.

Tanti Leana, nu a vrut să urce nici măcar cât dura să-și strângă fiică-sa, câteva bagaje. M-am așezat și eu atunci, lângă dumneaei, pe banca din fața intrãrii de la scara blocului. Era cald, era vară. Corcodușul roșu din spatele bãncii își proiecta umbra numai puțin, deasupra mea, pentru cã soarele era în amiazã. Bãtrâna sta însã neclintitã și tãcutã ca un sfinx, îmbroboditã cu o basma neagrã, pe care și-o legase sub bãrbie. Îmi tot spuneam cã ar trebui sã o întreb dacã n-ar vrea sã schimbãm locurile. Însã când mã întorceam spre ea și-i vedeam negul mare de lângã nasul acvilin și perii lungi și albi ce închipuiau un fel de mustațã, mã lãsam pãgubaș.

Tocmai în timpul acela, s-a înapoiat și Iulia cu Dănuț de la cămin. Îi lăsasem un bilet pe masa din bucãtãrie, înștiințând-o că o duc pe mamaia la țară împreună cu bătrâna, însă m-am bucurat că au ajuns acasă, mai înainte de plecarea noastră.

De când văzusem că nu o să ne mai putem sprijini în continuare cu vecina, începusem să îl ducem pe băiat la cămin. Și de regulă, având un program mai ordonat, Iulia îl lua acasă, după serviciu..

Cum sta așa cu ochii în gol, uscatã și nemișcatã ca un copac, nu schimbasem nicio vorbă între noi până atunci, privirea bătrânei s-a ațintit deodată asupra copilului, care îmi sărise vesel de gât.

-E frumos! Zice ea. E prea frumos. Iar după o tăcere… Nu e bine nici chiar așa. Deloc nu e bine, a mai spus ea, cu glasul hârîit al unei cucuvele prevestitoare de rău.

Eu eram intrigat. Niciodată nu mai auzisem asemenea vorbe. Ce să nu fie bine? Că e frumos? Copilul se juca senin în cârlionții părului meu, apoi, cu o mișcare neașteptată, mi s-a coborât din brațe și s-a repezit în spatele băncii, urmãrind un fluture ce dansa vesel dintr-un loc în altul.

Dacă stai să te gândești, nu reprezentau nimic în sine, acele vorbe spuse de o bătrână netoată. Și rea, după câte îmi puteam da bine seama. Dar obrajii palizi ai Iuliei indicau aceleași temeri. O presimțire urâtă, prima, se înfiripa crunt în seninul vieții noastre.

Am fost surprinși neatenți, precum primele frunze ce cad la venirea toamnei, cu frigul ei.

Poate eu sunt mai superstițios de felul meu, dar un semn clar că am avut același gând este că amândoi deodată, l-am căutat cu privirile pe copil.

Dănuț renunțase la urmărirea fluturelui pentru care mi-a coborât din brațe. Acum sta aplecat pe vine și scurma cu un bețișor în pământ, printre firele de iarbă. Mititel cum era, așa ghemuit, părea și mai vulnerabil.

-Va urma-