Dreptatea învățătorului

Îmi cer iertare de la Mihai, mă ocup în continuare de portretul lui, dar la o pauză în care am mai bloguit și eu așa…ca pentru recreere, m-au furat niște comentarii pe la Ioan și Potecuța. Mă întinsesem deja prea mult, la fiecare dintre ei și cum gândurile tot nu mă lăsau în pace, am făcut această povestioară

Într-una din recreații, doi băieți se încăieraseră în curtea școlii. Hărmălaia creată de copii, a ajuns bineînțeles până la urechile învățătorului, care venind degrabă în mijlocul lor, s-a pus între acei băieți și i-a despărțit. Apoi i-a dus la cancelarie, unde i-a întrebat care a fost motivul gâlcevei și de ce s-au bătut. Atunci ei s-au repezit care mai de care să vorbească unul peste altul, fiecare încercând să fie cât mai convingător și asta cum altfel, decât prin ridicarea glasului.  

-Tăceți gaițelor, că mă asurziți! Dacă vorbiți tare și deodată, nu vă pot înțelege pe niciunul. Am să vă ascult pe rând. Uite, începe tu!

Și acela indicat cu degetul, Alexandru, se așternu imediat să povestească, ceea ce îl supărase la colegul său.

-Da, aveai dreptate să te necăjești! Însă nu trebuia să sari la bătaie. Altădată să vii direct la mine și să-mi spui mie când se mai întâmplă ceva de felul acesta.

Iar întorcându-se către celălalt copil, îl întreabă și pe el:

– Dar tu? Ia spune, tu ce ai de zis?

Bogdan nu se lăsă nici el invitat a doua oară și numaidecât își turui, aproape pe nerăsuflate, varianta sa. Deși terminaseră fiecare ce aveau de spus, învățătorul încă tăcea, adâncit în gândurile sale… Apoi după acel timp de reflecție, le zise:

-Da, măi! Și tu aveai dreptatea ta. Dar v-am zis, nu trebuia să săriți degrabă la bătaie. V-ați fi înțeles dacă v-ați fi ascultat unul pe altul până la capăt, așa cum am făcut eu acum, cu fiecare dintre voi.  Mă uit și îmi dau seama cât semănați de mult, unul cu celălalt. Parcă ați fi frați dintr-o mamă, nu alta. Ia dați-vă mâna și împăcați-vă, că nu vă stă bine închiondorați Numai pentru voi fac această excepție, așa să știți. Ați fi meritat să primiți pedepse aspre și să vă spun părinților voștri că v-ați bătut. Însă presimt că voi amândoi veți fi buni prieteni și asta chiar de acum încolo, ce ziceți?

Chiar așa s-a și întâmplat. Copiii aceia au devenit până la urmă cei mai buni prieteni, au mers la aceeși facultate, la Drept și încă și după căsătoria fiecăruia, relația dintre ei a rămas una foarte strânsă, căci se vizitau foarte des. De învățător uitaseră de mult.

Așa că mare i-a fost bucuria lui Alexandru, ca din pură întâmplare să recunoască în persoana acelui vârstnic ce se odihnea pe una din băncile parcului unde își scosese el fetița la plimbare, tocmai pe fostul său învățător.

S-a apropiat cu emoție și s-a prezentat pe el și pe fetița lui, spunându-și numele și promoția din care făcuse parte. Învățătorul se pensionase de mult și efortul aducerii aminte i-a luat o bună bucată de timp. Cât fusese la catedră, multe serii de elevi i se perindaseră pe dinainte. Avea ochii umezi când a reușit în sfârșit să suprapună peste fața omului matur care îi vorbea acum, imaginea acelui copil șturlubatic de odinioară, de care își amintea că învăța totuși destul de bine.

Și-au povestit multe, iar fetița sta cuminte alături, mirată să îl observe pe tăticul ei atât de emoționat și chiar intimidat parcă, așa cum nu îl mai văzuse niciodată până acum.

La despărțire, Alexandru se cam foia, dar până la urmă a îndrăznit și i-a pus învățătorului o întrebare ce îl frământase pe el multă vreme…

-Vă mai amintiți când ne-ați mustrat atunci, pe mine și pe Bogdan Gruia fiindcă ne-am bătut?

-Cum să nu! Asta nu se putea uita, pentru că era ceva foarte important ce aveam atunci de predat.

-Eu aveam dreptate, nu-i așa? Dar ați vrut să ne împăcați și de-aia ne-ați aprobat pe fiecare.

-Sunt surprins să-mi zici asta! Credeam că dacă nu atunci, măcar mai târziu să fi înțeles…

-Adică aveam dreptate amândoi? Chiar și acum spuneți asta? se miră Alexandru. Știți doar că adevărul este unul singur, deci nu se poate!

-Ba se poate! răspunse învățătorul. Adevărul este unul singur, dar dreptatea poate să fie de fiecare parte a lui, așa cum sunt versanții unui acoperiș. În cazul vostru nu aveați niciunul dreptate, râse el, dar am preferat să v-o acord eu așa, pentru încrederea voastră. Uite! Băiatul meu locuiește tocmai în Australia. Când mă sună, trebuie să își facă dinainte socoteala ce oră este la noi acasă. Adică să țină cont de fusul orar. Altfel m-ar scula poate din somn. Și ia zi-mi, te rog!… Cum ar fi ca în loc de a-și face el singur acest calcul, să se certe cu mine și să-mi spună că nu-i noapte, ci zi. Din perspectiva lui nu s-ar înșela, că doar e clar ca lumina zilei, nu-i așa? Și totuși, știe că la mine este noapte… Dreptatea așadar, ține de perspectiva din care privești lucrurile, și nu trebuie revedicată fără răbdarea de a înțelege foarte bine cum se află aceste lucruri și în fața celorlalți. Dar ia stai un pic, nu spuneai tu că ești avocat?

-Ba da! răspunse tânărul.

-Ei! Păi atunci ce îți tot explic eu ție, râse învățătorul. Cunoști foarte bine cum se învârte dreptatea, când pe-o parte, când pe alta, ca și-o clătită în tigaie. Însă când ai să devii poate judecător, te rog să ai mare grijă cum o vei ține în palmele tale, că pripeala produce arsuri.

19 thoughts on “Dreptatea învățătorului”

      1. Mă duci cu gîndul foarte departe… Mai era o pildă (a lui Socrate?), cea în care vin trei învățăcei la filosof și el le spune, pe rînd, „și tu ai dreptate”. Corect, adevărul e relativ etc. Dar eu zic că are și grade de absolut.
        Ia un criminal monstruos, care a făcut o crimă abominabilă și toată lumea-l face praf. Vine un avocat deștept și-l scoate victima societății, că fusese abuzat crunt în copilărie și n-a avut de unde să vadă cum și ce e bine. Are o așa dreptate, că mulțimea plînge de soarta lui și devine victimă din acuzat, minimalizîndu-i-se crima în conștiința pulbică.
        … Unde e dreptatea? Chiar e la amîndoi, inclusiv la popor?
        … Sau undeva, pe drum, trebuie pus, totuși, stop și strigat: de aici criminalul nu mai are dreptatea lui, chiar dacă societatea, în afară de a-și plânge victimele directe și colaterale, nu face nimic altceva?

        Like

  1. Hmmmm! Nu cumva ai fost profesor!? Dacă în viața asta nu, în altă viață sigur ai fost! Doamne, ce greu e să împaci doi cocoşei! Tu i-ai împăcat ca un adevărat profesionist!
    Oh, dar cum stai cu “portretele”??? Eu, una, am mari emoții, deşi sunt convinsă că “o să rupi” gura târgului! Eşti tu multi-talentat!
    Numai bine!

    Like

    1. Bravo Aurora, mai încurcă-mă și tu acum prin creșterea mizei de așteptare! 🙂 Zău așa, nu îmi place deloc ce-mi iese din mână. Așa desenam odată cu mâna stângă. Dar îți mulțumesc! ❤

      Like

      1. Nuuu, eu sunt absolut convinsă că tot ce desenezi este minunat! Ştii care este problema ta!?!? Eşti prea exigent cu tine! Şi asta se datorează unui timp mai îndelungat în care nu ai lucrat deloc sau foarte puțin. Dar talentul nu se pierde! O să-ți intri repede în formă! Succes! Baftă!

        Like

  2. Când este vorba de opinii, fiecare are adevărul lui, de aceea îl susține până în pânzele albe. E greu si sa recunoști ca ai greșit, si sa-i dai altuia dreptate, dar cel mai greu este sa te pui pentru o clipa în locul celuilalt.

    Like

  3. Adevarul iasa singur la iveala in cele din urma! Numai punand datele problemei fals iasa doua adevaruri; Daca spui “ce e acum zi sau noapte” e una si cu totul alta daca spui “la noi este zi in timp ce la altii e noapte”! De altfel chiar in poveste se spunea ca nici unul nu avea dreptate care e un lucru posibil!😉
    Interesul ma face insa sa sper ca gresesc eu!

    Liked by 2 people

  4. Ne mai mirăm că nu pricep copiii, când nici măcar judecătorii nu reușesc, de multe ori, să împartă dreptatea. Chiar și atunci când sunt de bună credință. Dar un profesor, ca acel din povestire, poate avea înțelepciunea lui Solomon.

    Liked by 1 person

  5. La inimă mi-a mers povestioara ta, Condei. Sunt întotdeauna două fețe ale unei monezi, două variante ale unei povești, două puncte de vedere ale unei dispute. Adevărul? E undeva le mijloc, nu?

    Like

  6. Atunci cand Condeiblog era in plina verva pentru a-mi termina mie portretul, m-am pomenit ca l-a lovit inspiratia fix in acel moment si a scos,” Dreptatea Învățătorului”
    Ahaaa… deci in loc sa-si vada de articolele lui despre bloggeri cunoscuți ce sper sa fie de ordinul sutelor, daca nu chiar miilor si asta sa-l tina ocupat multa vreme ( fara sa scrie proze)… el scrie totuși proze.
    E razboi! Razboi in toata regula! mi-am spus atunci. Trebuie sa scot si eu o proza… si mai ales o judecata.
    Insa desi aveam subiectul chiar atunci, a durat ceva pana l-am scris… ieri si azi, pentru ca e vara, e soare si marea e aproape 😁

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s