Dreptatea învățătorului

• 

Îmi cer iertare de la Mihai, mă ocup în continuare de portretul lui, dar la o pauză în care am mai bloguit și eu așa…ca pentru recreere, m-au furat niște comentarii pe la Ioan și Potecuța. Mă întinsesem deja prea mult, la fiecare dintre ei și cum gândurile tot nu mă lăsau în pace, am făcut această povestioară…

Într-una din recreații, doi băieți se încăieraseră în curtea școlii. Hărmălaia creată de copii, a ajuns bineînțeles până la urechile învățătorului, care venind degrabă în mijlocul lor, s-a pus între acei băieți și i-a despărțit. Apoi i-a dus la cancelarie, unde i-a întrebat care a fost motivul gâlcevei și de ce s-au bătut. Atunci ei s-au repezit care mai de care să vorbească unul peste altul, fiecare încercând să fie cât mai convingător și asta cum altfel, decât prin ridicarea glasului.  

-Tăceți gaițelor, că mă asurziți! Dacă vorbiți tare și deodată, nu vă pot înțelege pe niciunul. Am să vă ascult pe rând. Uite, începe tu!

Și acela indicat cu degetul, Alexandru, se așternu imediat să povestească, ceea ce îl supărase la colegul său.

-Da, aveai dreptate să te necăjești! Însă nu trebuia să sari la bătaie. Altădată să vii direct la mine și să-mi spui mie când se mai întâmplă ceva de felul acesta.

Iar întorcându-se către celălalt copil, îl întreabă și pe el:

– Dar tu? Ia spune, tu ce ai de zis?

Bogdan nu se lăsă nici el invitat a doua oară și numaidecât își turui, aproape pe nerăsuflate, varianta sa. Deși terminaseră fiecare ce aveau de spus, învățătorul încă tăcea, adâncit în gândurile sale… Apoi după acel timp de reflecție, le zise:

-Da, măi! Și tu aveai dreptatea ta. Dar v-am zis, nu trebuia să săriți degrabă la bătaie. V-ați fi înțeles dacă v-ați fi ascultat unul pe altul până la capăt, așa cum am făcut eu acum, cu fiecare dintre voi.  Mă uit și îmi dau seama cât semănați de mult, unul cu celălalt. Parcă ați fi frați dintr-o mamă, nu alta. Ia dați-vă mâna și împăcați-vă, că nu vă stă bine închiondorați Numai pentru voi fac această excepție, așa să știți. Ați fi meritat să primiți pedepse aspre și să vă spun părinților voștri că v-ați bătut. Însă presimt că voi amândoi veți fi buni prieteni și asta chiar de acum încolo, ce ziceți?

Chiar așa s-a și întâmplat. Copiii aceia au devenit până la urmă cei mai buni prieteni, au mers la aceeși facultate, la Drept și încă și după căsătoria fiecăruia, relația dintre ei a rămas una foarte strânsă, căci se vizitau foarte des. De învățător uitaseră de mult.

Așa că mare i-a fost bucuria lui Alexandru, ca din pură întâmplare să recunoască în persoana acelui vârstnic ce se odihnea pe una din băncile parcului unde își scosese el fetița la plimbare, tocmai pe fostul său învățător.

S-a apropiat cu emoție și s-a prezentat pe el și pe fetița lui, spunându-și numele și promoția din care făcuse parte. Învățătorul se pensionase de mult și efortul aducerii aminte i-a luat o bună bucată de timp. Cât fusese la catedră, multe serii de elevi i se perindaseră pe dinainte. Avea ochii umezi când a reușit în sfârșit să suprapună peste fața omului matur care îi vorbea acum, imaginea acelui copil șturlubatic de odinioară, de care își amintea că învăța totuși destul de bine.

Și-au povestit multe, iar fetița sta cuminte alături, mirată să îl observe pe tăticul ei atât de emoționat și chiar intimidat parcă, așa cum nu îl mai văzuse niciodată până acum.

La despărțire, Alexandru se cam foia, dar până la urmă a îndrăznit și i-a pus învățătorului o întrebare ce îl frământase pe el multă vreme…

-Vă mai amintiți când ne-ați mustrat atunci, pe mine și pe Bogdan Gruia fiindcă ne-am bătut?

-Cum să nu! Asta nu se putea uita, pentru că era ceva foarte important ce aveam atunci de predat.

-Eu aveam dreptate, nu-i așa? Dar ați vrut să ne împăcați și de-aia ne-ați aprobat pe fiecare.

-Sunt surprins să-mi zici asta! Credeam că dacă nu atunci, măcar mai târziu să fi înțeles…

-Adică aveam dreptate amândoi? Chiar și acum spuneți asta? se miră Alexandru. Știți doar că adevărul este unul singur, deci nu se poate!

-Ba se poate! răspunse învățătorul. Adevărul este unul singur, dar dreptatea poate să fie de fiecare parte a lui, așa cum sunt versanții unui acoperiș. În cazul vostru nu aveați niciunul dreptate, râse el, dar am preferat să v-o acord eu așa, pentru încrederea voastră. Uite! Băiatul meu locuiește tocmai în Australia. Când mă sună, trebuie să își facă dinainte socoteala ce oră este la noi acasă. Adică să țină cont de fusul orar. Altfel m-ar scula poate din somn. Și ia zi-mi, te rog!… Cum ar fi ca în loc de a-și face el singur acest calcul, să se certe cu mine și să-mi spună că nu-i noapte, ci zi. Din perspectiva lui nu s-ar înșela, că doar e clar ca lumina zilei, nu-i așa? Și totuși, știe că la mine este noapte… Dreptatea așadar, ține de perspectiva din care privești lucrurile, și nu trebuie revedicată fără răbdarea de a înțelege foarte bine cum se află aceste lucruri și în fața celorlalți. Dar ia stai un pic, nu spuneai tu că ești avocat?

-Ba da! răspunse tânărul.

-Ei! Păi atunci ce îți tot explic eu ție, râse învățătorul. Cunoști foarte bine cum se învârte dreptatea, când pe-o parte, când pe alta, ca și-o clătită în tigaie. Însă când ai să devii poate judecător, te rog să ai mare grijă cum o vei ține în palmele tale, că pripeala produce arsuri.