Ca un câine

Luați cuvântul câinoșenie și căutați-i corespondența în alte limbi… Eu unul nu i-am găsit traducere. În limba română însă, înțelegem prin acest termen răutatea extremă, sălbăticia, cruzimea… într-un cuvânt: neomenia. De ce am ales noi oare tocmai câinele, dintre toate jivinele de pe pământ, ca să descriem ceea ce nu e omenos? Omenos, adică bun, blând, îngăduitor. Câinos, rău și foarte rău, da? Păi nu e drept! Nu rabdă câinele toate capriciile omului? Nu stă el legat de lanț ziua întreagă, întocmai ca și un ocnaș, dar se bucură umil de atenția pe care i-o acordă din când în când stăpânul său și de boțul acela amărât de mămăligă? Pe care îl hălpăne înfometat dar nu uită să și mulțumească, dând recunoscător din coadă de parcă ar fi fost scos la un restaurant select? Mai există și câini răi, nu zic nu. Dar sunt excepții, așa cum excepție fac și câinii bine îngrijiți. Dea Domnul, fie cât mai mulți din aceștia care primesc și dragoste pe lângă mâncare, dar în bătăturile pe unde m-am preumblat eu, am văzut unii ce nici măcar umbră nu aveau. Sau apă în blidul acela de lângă țăruș…

Câini și câini, oameni și oameni…

Povestirea aceasta îmi este stârnită acum de Issabela Cotelin, cu al ei text intitulat „Cafea cu gust de regret”, unde a pomenit de câinii blocurilor. Dar amintirea îmi era deșteptată de fapt încă de pe când citisem la Aurora de la Eco despre câinele copilăriei sale, Cobârzan cel credincios. Aducerile aminte sunt ca niște țurțuri ce stau atârnați de streașina casei. Dau să pice, dar nu se întâmplă când vrei tu, ci numai când le vine vremea topitului și parcă te ușurezi după ce scapi de câte o poveste, punând-o aici pe pagină, unde ți se pare că nici nu s-a pierdut în van, odată ce ai scris-o. Ți se pare, știu… 🙂

Să fac mai înainte o scurtă trecere în revistă a câinilor mei… nu prea mulți.
După Gulek, ce de fapt se numea Mureș, dar cu limba mea peltică eu pe atunci numai astfel puteam să-i spun și se pare că și lui îi convenea mai mult, de vreme ce numai de mine asculta. Lățos, mare și bleguț, acesta îmi permitea chiar să mă sui pe el și să îl călăresc. A urmat apoi Azor. Azor era mai mic de statură, dar foarte inimos. Se lupta noaptea cu aricii care veneau să ne mănânce puii cei mici. Îl găseam dimineața plin de sânge pe la bot, dar cu prada dovedită. Și aceștia au fost toți câinii pe care i-am știut în curtea noastră. Erau de decor, nu aveau nimic de apărat. Când noi am crescut și am plecat la școala din oraș, curtea întreagă s-a pustiit de animale. Ce rost își mai aveau?
De aceea am simțit pentru Moldița, câinele de mai târziu al blocului nostru, o dragoste mare și întârziată. Ca toți câinii nimănui și ai tuturor, avea de fapt mai multe nume. Noi îi spuneam Moldița, alții o strigau Fetița. Probabil acel Ița din coada numelui o făcea să se recunoască în ambele ipostaze și să dea prietenoasă din propria ei codiță bearcă. Cred că era o corcitură de labrador, pentru că era foarte inteligentă și avea cam aceeași înfățișare. Nu era bineînțeles, singurul câine aciuit pe lângă blocul nostru, dar ea era șefa. Credeam și eu la fel ca și ea, că e iubită de toți. Ea negreșit iubea pe toată lumea, însă pe copii în mod deosebit. Până la școală, fetița mea trecea pe lângă alte blocuri, cu alte haite de câini, de care ei îi era frică. Moldița știa, simțise asta. Și efectiv o însoțea în fiecare dimineață până dincolo de acele blocuri. Iar apoi se ducea din nou să-i iasă înainte, pentru întoarcerea acasă. Moldița nu se temea de nimeni. Îi înfrunta pe semenii ei patrupezi mârâind fioros și amenințător, de n-ai fi zis că e același câine blajin, care în lipsa cozii ciuntite, dădea din tot fundul, numai să înțeleagă orișicine că ea este prietenoasă cu oamenii. De ce era așa și nu altfel? Nu știu și nu pot să-mi explic. Știu bine însă că oamenii nu sunt constanți în prietenia lor. De sărbătorile de iarnă era nebunie mare cu pocniturile artificiilor. De parcă trecuse printr-un război și rămăsese cu sechele, pe Moldița o treceau atunci toate spaimele. Numai la noi la etajul patru și-a găsit săraca refugiu și se ascundea sub pat, tocmai în ultimul dormitor. Îi tremura pielea și scâncea… După ce trecea nebunia însă, uita de toate supărările, ca și cum nici nu le-ar fi avut vreodată.
Și cum remarca și Issa…
La fiecare bloc se mai găsește din păcate și câte unul care nu suferă pe nimeni și nimic. A otrăvit-o. Am găsit-o dimineața lângă tomberon, cu acea spumă albă pe la gură. Era deja înțepenită. M-am chinuit împreună cu băiatul meu și am dus-o pe un teren viran din spatele blocului, unde am îngropat-o. Am simțit priviri rele din spatele perdelelor, dar merita mai mult draga de ea, decât a fi aruncată la gunoi.
Peste câțiva ani, tot acolo l-am îngropat și pe Pery, puiul ei. Se făcuse la fel de frumos și tot așa de inteligent era. Pe el l-am mai prins în viață și chiar am sperat că o să mai avem timp să-l scăpăm. Până la sfârșit am sperat…
Să vă mai zic ceva despre câini. Eu am auzit-o când eram mic și știți cum sunt copiii, când cred ceva, apăi cred!… Cică animalele simt când ai sufletul bun și nu-ți fac rău. Nu vă recomand să vă luați după mine și să vă coborâți la mintea mea, dar mie mi-a intrat asta încă de atunci în cap și a cam funcționat. Mă duceam și puneam mâna pe cel mai feroce câine, de care stăpânii lor ziceau că rupe în dinți orice prinde. Probabil că doar îi derutam cu nonșalanța mea, sau fiindcă a fost o vreme când nu aveam îndoieli asupra bunătății mele, dar până acum mi-a mers.
Și totuși o dată mi-a fost frică și mie. Extrem de frică, ce mai… am fost îngrozit. Ne-am întâlnit în pădure și era ultimul loc unde să te sperii de un câine, nu-i așa? Nu are ce apăra acolo, nu e pe teritoriul lui, dar cu toate astea ne-am întâlnit pe o potecă, față în față și avea ochii scoși din orbite, colții rânjiți și mârâia într-un mare fel. Ce era totuși așa deosebit la el? Blana. Nu mai văzusem decât la pisici până atunci, părul așa zbârlit. Efectiv perii din blana sa erau ridicați în sus, de parcă era electrocutat și asta m-a făcut să mă cutremur. Îmi sta înainte, la câțiva metri în aval și doar mârâia amenințător. Au trecut niște secunde bune până mi-am dat seama că ochii lui nu erau ațintiți la mine ci priveau de fapt pe deasupra mea. Am întors capul cu un presentiment și abia apoi l-am văzut și pe el, pe urs adică, ridicat namilă neagră în două picioare. Nu era negru, dar așa l-am văzut eu atunci. Probabil că și părul meu se electrizase și nici el n-o mai fi rămas după aceea, la fel de negru ca înainte.  🙂 Și apoi văzând eu că nimeni nu mai are treabă cu mine, am zis să-mi folosesc picioarele cât mai au o țâră de vlagă în ele și am coborât trecând frumușel pe lângă câinele cel fioros, care nu și-a abandonat poziția sa cu niciun pas.

Aveam după mine ca ajutoare pentru inventarierea unor arbori, doi băietani de liceu, pe care îi lăsasem să se odihnească într-o parcelă de mai jos, cât m-am dus eu de unul singur să măsor cu G.P.S.-ul, o doborâtură de vânt de pe culme. Văzusem culcușul ursului, dar mai putusem observa și ce mâncase de curând (nimic cu unghii 🙂 ) și nu mi-a fost așadar frică până în acel moment, când au ajuns a se confrunta ursul și câinele, în fapt realitatea cu închipuirea din capul meu, că eu nu pot păți nimic. Băieții s-au bucurat să mă vadă și mi-au raportat unul peste altul, despre un câine mare care umblă prin pădure.
-Știu, da! L-am întâlnit și eu pe acel câine mai adineauri! am spus eu, încercând să-mi fac un glas cât mai liniștitor, deși inima îmi bătea încă foarte puternic. E de treabă, nici nu știți voi ce cuminte e!
Despre urs nu le-am zis totuși nimic, pentru că n-ar mai fi venit și a doua zi.