Ca un câine

Luați cuvântul câinoșenie și căutați-i corespondența în alte limbi… Eu unul nu i-am găsit traducere. În limba română însă, înțelegem prin acest termen răutatea extremă, sălbăticia, cruzimea… într-un cuvânt: neomenia. De ce am ales noi oare tocmai câinele, dintre toate jivinele de pe pământ, ca să descriem ceea ce nu e omenos? Omenos, adică bun, blând, îngăduitor. Câinos, rău și foarte rău, da? Păi nu e drept! Nu rabdă câinele toate capriciile omului? Nu stă el legat de lanț ziua întreagă, întocmai ca și un ocnaș, dar se bucură umil de atenția pe care i-o acordă din când în când stăpânul său și de boțul acela amărât de mămăligă? Pe care îl hălpăne înfometat dar nu uită să și mulțumească, dând recunoscător din coadă de parcă ar fi fost scos la un restaurant select? Mai există și câini răi, nu zic nu. Dar sunt excepții, așa cum excepție fac și câinii bine îngrijiți. Dea Domnul, fie cât mai mulți din aceștia care primesc și dragoste pe lângă mâncare, dar în bătăturile pe unde m-am preumblat eu, am văzut unii ce nici măcar umbră nu aveau. Sau apă în blidul acela de lângă țăruș…

Câini și câini, oameni și oameni…

Povestirea aceasta îmi este stârnită acum de Issabela Cotelin, cu al ei text intitulat „Cafea cu gust de regret”, unde a pomenit de câinii blocurilor. Dar amintirea îmi era deșteptată de fapt încă de pe când citisem la Aurora de la Eco despre câinele copilăriei sale, Cobârzan cel credincios. Aducerile aminte sunt ca niște țurțuri ce stau atârnați de streașina casei. Dau să pice, dar nu se întâmplă când vrei tu, ci numai când le vine vremea topitului și parcă te ușurezi după ce scapi de câte o poveste, punând-o aici pe pagină, unde ți se pare că nici nu s-a pierdut în van, odată ce ai scris-o. Ți se pare, știu… 🙂

Să fac mai înainte o scurtă trecere în revistă a câinilor mei… nu prea mulți.
După Gulek, ce de fapt se numea Mureș, dar cu limba mea peltică eu pe atunci numai astfel puteam să-i spun și se pare că și lui îi convenea mai mult, de vreme ce numai de mine asculta. Lățos, mare și bleguț, acesta îmi permitea chiar să mă sui pe el și să îl călăresc. A urmat apoi Azor. Azor era mai mic de statură, dar foarte inimos. Se lupta noaptea cu aricii care veneau să ne mănânce puii cei mici. Îl găseam dimineața plin de sânge pe la bot, dar cu prada dovedită. Și aceștia au fost toți câinii pe care i-am știut în curtea noastră. Erau de decor, nu aveau nimic de apărat. Când noi am crescut și am plecat la școala din oraș, curtea întreagă s-a pustiit de animale. Ce rost își mai aveau?
De aceea am simțit pentru Moldița, câinele de mai târziu al blocului nostru, o dragoste mare și întârziată. Ca toți câinii nimănui și ai tuturor, avea de fapt mai multe nume. Noi îi spuneam Moldița, alții o strigau Fetița. Probabil acel Ița din coada numelui o făcea să se recunoască în ambele ipostaze și să dea prietenoasă din propria ei codiță bearcă. Cred că era o corcitură de labrador, pentru că era foarte inteligentă și avea cam aceeași înfățișare. Nu era bineînțeles, singurul câine aciuit pe lângă blocul nostru, dar ea era șefa. Credeam și eu la fel ca și ea, că e iubită de toți. Ea negreșit iubea pe toată lumea, însă pe copii în mod deosebit. Până la școală, fetița mea trecea pe lângă alte blocuri, cu alte haite de câini, de care ei îi era frică. Moldița știa, simțise asta. Și efectiv o însoțea în fiecare dimineață până dincolo de acele blocuri. Iar apoi se ducea din nou să-i iasă înainte, pentru întoarcerea acasă. Moldița nu se temea de nimeni. Îi înfrunta pe semenii ei patrupezi mârâind fioros și amenințător, de n-ai fi zis că e același câine blajin, care în lipsa cozii ciuntite, dădea din tot fundul, numai să înțeleagă orișicine că ea este prietenoasă cu oamenii. De ce era așa și nu altfel? Nu știu și nu pot să-mi explic. Știu bine însă că oamenii nu sunt constanți în prietenia lor. De sărbătorile de iarnă era nebunie mare cu pocniturile artificiilor. De parcă trecuse printr-un război și rămăsese cu sechele, pe Moldița o treceau atunci toate spaimele. Numai la noi la etajul patru și-a găsit săraca refugiu și se ascundea sub pat, tocmai în ultimul dormitor. Îi tremura pielea și scâncea… După ce trecea nebunia însă, uita de toate supărările, ca și cum nici nu le-ar fi avut vreodată.
Și cum remarca și Issa…
La fiecare bloc se mai găsește din păcate și câte unul care nu suferă pe nimeni și nimic. A otrăvit-o. Am găsit-o dimineața lângă tomberon, cu acea spumă albă pe la gură. Era deja înțepenită. M-am chinuit împreună cu băiatul meu și am dus-o pe un teren viran din spatele blocului, unde am îngropat-o. Am simțit priviri rele din spatele perdelelor, dar merita mai mult draga de ea, decât a fi aruncată la gunoi.
Peste câțiva ani, tot acolo l-am îngropat și pe Pery, puiul ei. Se făcuse la fel de frumos și tot așa de inteligent era. Pe el l-am mai prins în viață și chiar am sperat că o să mai avem timp să-l scăpăm. Până la sfârșit am sperat…
Să vă mai zic ceva despre câini. Eu am auzit-o când eram mic și știți cum sunt copiii, când cred ceva, apăi cred!… Cică animalele simt când ai sufletul bun și nu-ți fac rău. Nu vă recomand să vă luați după mine și să vă coborâți la mintea mea, dar mie mi-a intrat asta încă de atunci în cap și a cam funcționat. Mă duceam și puneam mâna pe cel mai feroce câine, de care stăpânii lor ziceau că rupe în dinți orice prinde. Probabil că doar îi derutam cu nonșalanța mea, sau fiindcă a fost o vreme când nu aveam îndoieli asupra bunătății mele, dar până acum mi-a mers.
Și totuși o dată mi-a fost frică și mie. Extrem de frică, ce mai… am fost îngrozit. Ne-am întâlnit în pădure și era ultimul loc unde să te sperii de un câine, nu-i așa? Nu are ce apăra acolo, nu e pe teritoriul lui, dar cu toate astea ne-am întâlnit pe o potecă, față în față și avea ochii scoși din orbite, colții rânjiți și mârâia într-un mare fel. Ce era totuși așa deosebit la el? Blana. Nu mai văzusem decât la pisici până atunci, părul așa zbârlit. Efectiv perii din blana sa erau ridicați în sus, de parcă era electrocutat și asta m-a făcut să mă cutremur. Îmi sta înainte, la câțiva metri în aval și doar mârâia amenințător. Au trecut niște secunde bune până mi-am dat seama că ochii lui nu erau ațintiți la mine ci priveau de fapt pe deasupra mea. Am întors capul cu un presentiment și abia apoi l-am văzut și pe el, pe urs adică, ridicat namilă neagră în două picioare. Nu era negru, dar așa l-am văzut eu atunci. Probabil că și părul meu se electrizase și nici el n-o mai fi rămas după aceea, la fel de negru ca înainte.  🙂 Și apoi văzând eu că nimeni nu mai are treabă cu mine, am zis să-mi folosesc picioarele cât mai au o țâră de vlagă în ele și am coborât trecând frumușel pe lângă câinele cel fioros, care nu și-a abandonat poziția sa cu niciun pas.

Aveam după mine ca ajutoare pentru inventarierea unor arbori, doi băietani de liceu, pe care îi lăsasem să se odihnească într-o parcelă de mai jos, cât m-am dus eu de unul singur să măsor cu G.P.S.-ul, o doborâtură de vânt de pe culme. Văzusem culcușul ursului, dar mai putusem observa și ce mâncase de curând (nimic cu unghii 🙂 ) și nu mi-a fost așadar frică până în acel moment, când au ajuns a se confrunta ursul și câinele, în fapt realitatea cu închipuirea din capul meu, că eu nu pot păți nimic. Băieții s-au bucurat să mă vadă și mi-au raportat unul peste altul, despre un câine mare care umblă prin pădure.
-Știu, da! L-am întâlnit și eu pe acel câine mai adineauri! am spus eu, încercând să-mi fac un glas cât mai liniștitor, deși inima îmi bătea încă foarte puternic. E de treabă, nici nu știți voi ce cuminte e!
Despre urs nu le-am zis totuși nimic, pentru că n-ar mai fi venit și a doua zi.

52 thoughts on “Ca un câine”

  1. Aaaaah, ma doare sufletul! Săraca Moldița! 💕 Si eu cred ca animalele simt când omul e bun. Eu însămi mă duc spre câinele fioros și mă împrietenesc cu el imediat. Pe vremea când mai erau maidanezi în București ii mângaiam pe toți cei care-mi ieșeau in cale, pe principiul că toți câinii trebuie să fie mângâiați și nu se știe când mai au ocazia. Povestea maidanezilor de la mine de la bloc e una fericita. Am avut noroc de vecini cumsecade. Din haita de 4-5 câini doar unul a ajuns la hingheri. Restul au fost adoptați rapid, pe fondul acțiunii de exterminare lansata la un moment dat. Dar povestea frumoasă de-abia acum începe. Omologul lui Moldița, șeful de haită din fața blocului, care împărțea dreptatea și câinilor care treceau prin zonă, dar și oamenilor răi, a fost adoptat chiar de mine, cu vreo 5-6 ani inainte de marea exterminare. L-au săltat hingherii la comandă specială, s-a dus un vecin să-i plătească cauțiunea și-l ținea în garaj. Mi s-a facut milă și l-am luat la mine. Ii ziceam Comu’ de la comunitaru’. Am fost împreună 10 ani. L-am dus la munte, la mare. Era fotogenic. Am niște fotografii absolut superbe cu el, de pe cărările patriei. Amintiri frumoase… S-a stins la aprox. 17 ani în brațele mele. A fost un cățel de nădejde Comu’ al meu.

    Liked by 6 people

  2. Of, Doamne! Am avut şi lacrimi în ochi citind despre Moldiţa (ce nume frumos!), dar m-am şi scuturat bine de tot când am ajuns în pădure.
    Câinii bunicilor mei (eu nu am avut) mi-au fost prieteni dragi: Dingo, cel mai vechi prieten era deja în curtea lor când m-am născut eu, Codruţa (nu pot uita o întâmplare cu ea. Avea pui de două zile când s-a dus tata să îi vadă şi fără să atingă niciunul, doar a întins mâna spre unul, i-a spus mamei “ăsta pătat e al meu, pare cel mai curajos”, şi a doua zi dimineaţa, Codruţa i-a adus acel pui în gură şi l-a pus la piciorele lui. Şi acum mă emoţionez când îmi amintesc), Codruţ, puiul ei, şi Jimmy, un cocker spaniol, un munte de blândeţe.
    Mulţumesc pentru amintirile astea!

    Liked by 6 people

  3. Emoționante povesti despre câinii noștri. Dragi amintiri țurțuri, ce frumos ați spus.
    Și câte nu sunt. Sunt abandonați și pierduti din vina noastră. Și tot noi îi inraim.
    O zi buna!

    Liked by 6 people

    1. Maidanezii erau ca niște copii rămași orfani și care ajungând ai străzii au trebuit să se descurce cum au putut. Au cam dispărut. S-a rezolvat astfel problema oamenilor. Încerc să-mi spun că au ajuns și ei în câte un loc bun, așa cum s-a întâmplat cu Comu al lui Jo. Unul din câți alții care n-au avut însă acest noroc… Mulțumesc că ați fost aici!

      Liked by 3 people

      1. Mulțumesc eu pentru povestea frumoasa! De curând doar ce am mai luat doi cățeluși de pe strada: Steluța și Luta. Sunt tare iubitori, nemâncați și dornici de mângâieri și atenție. 🙂

        Liked by 5 people

      2. Apropo de problema oamenilor care s-ar fi rezolvat astfel, nu sunt de acord. Aceeași oameni care se plângeau de câini, se plâng acum de pisici. Evident, s-au înmulțit de când au dispărut câinii. Noroc că deocamdată nu-i bagă nimeni în seamă. Proștii nu-și dau seama că se vor inmulții șobolanii dacă dispar pisicile.

        Liked by 1 person

  4. Salut, în ceea ce privește rom. ”câinos” și derivatul ”câinoșenie”, sensuri asemănătoare găsim chiar în latină. Canis (> rom. cân’e, câine) înseamnă și ”a shameless, vile person”, ” a fierce or enraged person”.
    Și nu e doar latina, multe limbi asociază câinelui înțelesuri depreciative.

    Liked by 2 people

      1. Este rom. cu punct, adică ”românescul”, prescurtare uzuală.

        În ceea ce privește numele etniei mele și a dvs. presupun, Al. Ciorănescu scria:
        ”Fonetic, forma rumîn este corectă, în timp ce romîn se datorează analogiei cu roman, fiind forma neol. de la sfîrșitul sec. XVI. ”

        Liked by 1 person

    1. „Veteris erroris non ad aequitatem”… Greșeala învechită nu ajunge corectitudine. Deci măcar nu am greșit numai noi față de aceste biete animale. Hm! Nu mă liniștește deloc. 🙂
      Mulțumesc pentru intervenție!

      Liked by 1 person

    2. Ooo, da! In engleză ”dog” are și intețes peiorativ – ceva de calitate proastă sau o femeie urâtă. Ca sa nu mai vorbim de ”bitch” – female dog – care știm cu toții ce înseamnă asociat cu o femeie. 🙂

      Liked by 2 people

  5. Faina povestea ! Merci !
    Câinii latra, ursul trece ! 🙂 )))
    Sa fii iubit si fericit Condei, sa ne mai scrii gânduri, amintiri, povesti, idei, cu lupi, câini, vulturi chiar cu Lei, ori cu Illene cosânzene, Feti frumosi, balauri, serpi, zmei si zei !
    P.S. Simpatice discutiile purtatz cu vrabiutele, Felicitari amândorura ! 🙂 )))

    Liked by 2 people

  6. Am citit tot, de la toți… e un subiect așa de vechi și de interminabil… Și eu mi-am adus aminte de mulți cîini din viața mea. Și, cu tot circul care a fost cîndva pe seama lor, iarăși m-am gîndit și atunci…
    Cred, pe undeva, că îi divinizăm prea mult, din nevoia asta atavică de divinități. Apoi: sînt, totusi, și cîini răi-răi. Am avut unul care a terorizat blocurile din jur niște ani. Se spunea că fusese lovit cînd era mic etc… Corect, traumele cîinelui, dar și omul e absolut în aceeași situație, tot de la traume nerezolvate ajunge să dea altuia în cap, ca și mușcatul fără discernămînt, mai ales al copiilor.
    Apoi, haitele care erau – și-aici sînt tone de spus și nu era numai idilic, din păcate. Dar cel mai rău a fost că toți vociferau, vai, bieții cîini și doi-trei oameni făceau ceva cu adevărat. Era chiar pe vremea poveștii mele și noi, blocul, le-am făcut țarc mare amîndurora, de unde erau zilnic scoși la plimbare cu lesa. Îți dai seama cît dr simplu era dacă toți făceau asta…?!?!? Ș.a.m.d.
    N-aș mai termina.
    Concluzia mea este că au și ei, cîinii, ca orice specie, scursurile lor și că natura are reglajele ei. Dar unde intervine omul… (or cîinele a ajuns dependent de om) se alege praful chiar si de specia în sine (vezi toate combinațiile posibile de rase și întrebuințările lor – vînătoare, paza, distracție)… Deci, unde-și bagă omul coada/nasul se alege praful.

    Liked by 4 people

  7. Sunt CÂINI și CÂINI ,
    unii sunt BUNI , alții HAINI ,
    dar ” ca un CÂINE”
    precum CÂINELE de la Palatul Victoria
    care LATRĂ după cu LATRĂ stăpânul său de la Palatul Cotroceni ,
    https://www.facebook.com/florin.zamfirescu.37
    sincer, NU am mai VĂZUT 😦
    de când MAMA m-a NĂSCUT …………..
    Iar de vrei să te CONVINGI ,
    du-te AZI la BUCUREȘTI ,
    și când vei vrea pe 25 și 26 oct. să te ÎNCHINI ,
    la Moaștele celor doi SFINȚI ,
    vei constata că n-ai BULETIN de BUCUREȘTI ………….
    Alioșa ! 🙂

    Like

    1. Dragă Alioșa știi că te stimez, apreciindu-ți calitățile de părinte și bunic, om de treabă și cu implicare civică, ori socială. Ești bine informat în toate și mi-am permis chiar să mai trag și eu cu ochiul câteodată, când ai redat vreo competiție sportivă susținută de ai noștri. Ca buni patrioți, ținem amândoi întotdeauna cu ei și mi-a plăcut că nu erai critic și sever nici măcar atunci când încasau bieții bătaie. Erau ai noștri și ne reprezentau. Ei bine, cam la fel este și cu președintele. Câtă vreme e ales să fie unde este, că ne place sau nu unora dintre noi, el ne reprezintă și ar trebui să nu abuzăm atât de mult de dreptul nostru democratic în a spune orice ne trece prin cap. Să nu-l ponegrim pe perioada mandatului, măcar din respect pentru noi, dacă nu de altceva. Nu mi-a plăcut nici mie Iliescu și chiar am considerat că ne-a făcut un mare deserviciu că a fost el în fruntea țării și nu altcineva, într-un anumit moment istoric. Dar nu am proferat injurii la adresa lui. Mă rog, nici acum nu o fac, însă din alte considerente… 🙂
      E alegerea mea să nu-mi întinez cugetul cu gânduri urâte. Alegerea mea să nu îmi politizez prea tare pagina, chiar dacă uneori simt nevoia să mă implic mai mult. Prefer să mă păstrez echidistant și mai ales să nu lezez convingerile vreunui cititor care nu împărtășește cu mine aceleași opinii. Chit că este pagina mea personală, e totuși publică din moment ce țin ușa deschisă musafirilor și trebuie să țin cont de asta. Îmi pasă prea mult de concordie și acesta cred că e primul pas pentru mersul înainte al unei societăți. Nu radicalismul și mai ales nicidecum ura personală. Acestea nu aduc niciun folos nimănui. Îți mulțumesc pentru că treci pe la mine, vino oricând ca prieten, cu mica rugăminte de a-ți lăsa la garderobă pe perioada vizitei, sabia dumitale neînduplecată. 🙂

      Liked by 2 people

      1. Bună dimineața, ” condeiblog” ! 🙂
        ” În vremuri ale ÎNȘELĂTORIEI universale , a spune ADEVĂRUL, e un ACT revoluționar” ( George Orwell) și de foarte mare CURAJ , adaug EU !!! 🙂 🙂 🙂
        Îți MULȚUMESC sincer și dezinteresat pentru SFATURILE DATE ! 🙂
        Ai DREPTATE 100% în toate cele sus afirmate ! 🙂
        Mă voi ABȚINE în a mai POSTA de AICI ÎNAINTE opinii personale
        cu IZ POLITIC pe blogul tău ! 😦
        După umila mea părere de ” cătană bătrână”
        http://aliosapopovici.wordpress.com/2019/08/19/
        http://aliosapopovici.wordpress.com/2019/08/27/
        NU am UITAT că :
        – ” Cine seamănă URĂ , culege FURTUNĂ” !!! 😦 🙂 😦
        – ” Cine scoate SABIA, de SABIE va MURI” 🙂 😦 🙂
        Versus subiectul de noi dezbătut , NU TE SUPĂPRA ,
        președintele actual al României încă din PRIMUL MANDAT ” pas cu pas”
        a SEMĂNAT , seamănă și va SEMĂNA URA și VRAJBA între ROMÂNI
        ” cei 300.000 de români ai mei” ,
        ” să dispară PE-SE-DIȘ-TII ”
        iar EU , care după cum chiar tu ai spus am MEREU ” SABIA NEÂNDUPLECATĂ ” mereu RIDICATĂ împotriva TUTUROR trădătorilor de NEAM și ȚARĂ , indiferent de CULOAREA POLITICĂ , NU pot TACE !!! 🙂 🙂 🙂
        REPET :
        – Este ULTIMA dată când voi OSTA ceva cu IZ POLITIC pe BLOGUL TĂU ! 🙂
        Te voi CITI cu DRAG dar fără REFERIRE la POLITICA ipocriților de politicieni de la TOATE partidele și formațiunile politice .
        ” SABIA mea NEÂNDUPLECATĂ ” va fi RIDICATĂ doar pe BLOGURILE MELE :
        http://amintiriamintiri.wordpress.com/
        și
        http://aliosapopovici.wordpress.com/
        Dacă NU mai ai timp și chef să treci să vezi RĂSPUNSUL meu la comentariul tău postat pe
        http://aliosapopovici.wordpress.com/2020/11/16/
        pentru a afla ” ACTIVITATEA POLITICĂ ” a fostului președinte al Republicii Moldova ( BASARABIA noastră) poți intra pe :
        https://ro.wikipedia.org/wiki/Igor_Dodon
        Toate cele bune ! 🙂
        Alioșa ! 🙂
        PS !
        Mă rog la bunul DUMNEZEU ca
        fotbaliștii români ( U-21 ) să CÂȘTIGE meciul din SEARA aceasta cu Danemarca 🙂 🙂 🙂
        și fotbaliștii seniori să CÂȘTIGE meciul de mâine seară cu IRLANDA de NORD !!! 🙂 🙂 🙂
        Așa să le ajute DUMNEZEU ! ! ! 🙂 🙂 🙂

        Liked by 1 person

      2. Mulțumesc, Alioșa! E greu să fii deodată și conciliant și justițiar. Cum justițiar nu aveam efectiv cum să fiu, odată ce trebuie să știu mai înainte exact, că e așa și nu altfel… Acum mai ales, când informațiile ne lovesc ca stropii de ploaie, dar nu mai știm dacă e apă curată ori radioactivă. Și când să zicem că am totuși informațiile corecte, cui să spun eu pe blog revoltele mele? La ce le-ar folosi? Aici (cel puțin la mine) vin oameni care vor să se liniștească, să lectureze cu seninătate câteva rânduri, ca și cum s-ar odihni un călător la umbra unui pom de pe marginea drumului și apoi să-și vadă de cale. Îi agită destul viața cu tumultul ei, eu așa consider. La vârsta mea, am trecut și am depășit multe păreri, ale mele ori ale altora. Nu îmi mai îngădui să fiu revoluționar, în înțelesul pe care îl avea cuvântul odată pentru mine. Toate schimbările și prefacerile se pot realiza numai pe interior, tu ție însuți, societatea are ritmul ei, crusta ei, un individ cu pichamăr la purtător poate cel mult să producă o zgârietură, nicidecum o falie. Așadar încerc să fiu conciliant pe cât pot. 🙂 Dumnezeu să ne ajute pe toți, pe noi și pe sportivii noștri!

        Liked by 1 person

      3. Salut , prietene ! 🙂
        La cele sus postate de tine, credeam că ți-am răspuns ,
        dar abia acum am observat contrariul ! 😦
        Am ÎNȚELES perfect MESAJUL tău și-ți mărturisesc cu toată sinceritatea că ai DREPTATE 🙂 și ca atare , mă voi conforma ! 🙂
        M-au BUCURAT tare mult cele postate de tine pe
        http://aliosapopovici.wordpress.com/2021/03/02/
        Când ai timp și vrere, poți trece pe acolo să vezi ce RĂSPUNS ți-am dat ! 🙂
        Până atunci însă , TOATE cele BUNE ! 🙂
        Alioșa ! 🙂

        Like

  8. Câinii rămân totuși câini, zic eu si nu prea e bine ca încercam sa-i transformăm în altceva. Au devenit prea dependenți de oameni si cred ca deja, lăsați singuri, multi dintre ei nu ar mai ști sa supravietuiasca. Dar, mi-ai readus în memorie copilăria…cu povestioara ta. Am si eu una…:)

    Liked by 1 person

  9. Îți mulțumesc pentru menționarea lui Cobârzan al meu în articolul tău.
    Am încă destule amintiri cu şi despre câini. Îmi sunt dragi toate necuvântătoarele, iar pentru câini am avut o adevărată slăbiciune! Da, ai citit bine, nu am greşit timpul verbului! “Am avut”- timpul trecut! Îmi sunt dragi şi acum, dar…cred că sunt mai mult indignată de atitudinea oamenilor, decât de bieții câini! Să nu mai lungesc vorba, uite despre ce este vorba! Ajunge Aurora, cea crescută într-o gospodărie cu tot felul de animale, cea care a stat o vară la oi pe Călimani, cea care…nu mai conteaza, deci ajung în US. Câini vagabonzi pe stradă!? Nici pomeneală! Dar tot americanu’ are câini. Rar unu. De obicei 3- 4. Nu mă deranjează că şi-i țin în casă. Altceva nu-mi place! Faptul că îi scot la plimbare cu…căruciorul! Au cărucioare speciale pentru câini! Sigur, nu toți câini beneficiază de “rele tratamente”. Dacă noi avem câini în casă!? Nu.
    (o paranteză, în paranteză! Te citesc cu maaaare plăcere! Singurele comentarii la care nu ai răspuns sunt ale mele! Ce să înțeleg!?)

    Liked by 1 person

    1. Cum așa? Îmi ești foarte dragă, Aurora! Îți prețuiesc foarte mult desenele și cuvintele. Dacă mi-o fi scăpat vreun comentariu de al tău, îmi cer scuze. Nu știu, evident, nici când și nici cum. Cert este că nu am vrut să se întâmple și pierderea a fost numai a mea. Așa că regret! Am și momente când din cauza programului meu aglomerat nu reușesc să intru pe blog o bună bucată de vreme și atunci se adună multe texte în urmă, dar încerc mereu să țin aproape și caut în istoricul de pe e-mail ca să văd ce mi-a scăpat. Asta referitor la articole… Însă despre comentarii, chiar nu știu ce să zic. A fost o vreme un fel de problemă (care din fericire s-a rezolvat singură de vreo 3-4 zile) în care W.P. nu mă lăsa ca să deschid notificările și operam tot prin e-mail, ca să aflu… Complicat de tot 🙂 Deci poate au fost la articole din urmă și n-am primit. Paranteză în paranteză 🙂 Te urmăresc cu mare drag de când te-am aflat însă am văzut că tu ai foarte multe lucrări în postări mai vechi decât data începerii activității mele de blogger. Așa că… Îmi doresc un timp al meu, ca să să mă delectez parcurgându-le pe toate, în tihnă. Deci numai timp liber să fie, pentru că tihna și bucuria mi-ar surveni chiar de acolo, dinspre tine.

      Liked by 1 person

      1. Mulțumesc mult! Şi eu apreciez amiciția noastră virtuală foarte mult! Dar nu numai prietenia o apreciez, ci şi ceea ce şi cum scrii, dar mai ales OMUL. Şi eu am avut mari probleme cu WP-ul. Cred că au operat modificări şi de aceea nu s-a putut lucra pe el. Eu m-am chinuit 3(trei) ore să public un articol! Sper din toată inima că remarca din paranteză nu te-a supărat…țin mult să te citesc şi să te apreciez aşa cum mă pricep! Sunt convinsă că eşti foarte ocupat, ştiu ce înseamnă să lucrezi zi lumină. A, nu este cazul meu, eu sunt norocoasă că lucrez acasă când îmi vine inspirația. Toate cele bune pentru tine! Cu drag de pe malul oceanului Atlantic!

        Liked by 1 person

    1. Mulțumesc, Aura! Ești dintre iubitorii adevărați, așa încât era de așteptat să fii chiar un picuț subiectivă pe subiectul ăsta. Totuși n-ai zis că nu ar fi și câini răi, ci doar că n-ai întâlnit, ceea ce până la urmă e și frumos, dar mai ales e adevărat. Că-i drept să recunoaștem că mai există și din aceia, nu putem tăgădui, așa cum și oamenii au exemplarele lor.

      Liked by 1 person

    1. Stați să vă povestesc de ursoaica ce avea pui mici… Acolo am avut timp suficient să mă gândesc că mi s-a terminat ața de pe mosorul vieții. Vreme din destul, pentru că așa vrea timpul să se dilate, tocmai în momente ca acelea… Nu și acum, când îmi trebuie ca să scriu și să pun întâmplarea într-o povestire, adică la locul ei. 🙂
      N-am citit încă romanul lui Em. La mine nu a ajuns coletul până acum. Aștept cu nerăbdare sosirea lui!

      Liked by 1 person

  10. Am văzut un clip viral, cu o vaca care a trăit mereu închisă si i se luau vițeii. Înainte sa fie dusa la abator a fost salvata de cei de la Sanctuarul animalelor. Nu avea încredere in oameni. Dar a născut și și-a abandonat vițelul pe mâinile îngrijitorilor pe care le lingea cu limba. Pana dimineața pe zi a murit…

    Like

    1. Ori iubesc eu foarte mult cainii, ori tu ai povestit asa de frumos. Poate si una si alta.
      Oricum, nu am stiut de latura asta atat de profunda, a ta.
      Ma bucur sa te cunosc, din nou.

      Liked by 1 person

  11. Salutare , prietene ! 🙂
    Cum este TIMPUL pe la TINE ,
    că la mine a REVENIT IARNA !!! 😦 😦 😦
    O zi cât mai frumoasă ! 🙂
    Alioșa ! 🙂

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s