Mireasa din stele 1-basm

Era o toridă după-amiază de vară… Căldura se așternuse pâcloasă, greu de suportat și eu am hotărât că nu mai puteam dormi înăuntru. A scos mama o velință și a întins-o în curte, sub frasinul cel mare, ce-și împingea crengile până aproape de streașina casei noastre. Ar fi fost mai deasă și mai răcoroasă umbra ei, dar nu o socotea sănătoasă pentru mine. Peste velință a pus o plapumă, ca să-i fie băiatului moale. Dar s-a gândit ea ca plapuma încinge spatele copilului și a mai scos încă o pătură, s-o pună pe deasupra. Iar eu am țopăit o vreme peste toate acestea, încântat de noutate, însă până la urmă am ales să mă culcușesc tot în poala ei. Nu era loc pe lume, unde să mă simt mai bine decât acolo. Și făceam ce pofteam, pentru că în vremea aceea datorită dragostei cu care eram înconjurat, mă consideram buricul pământului și centrul universului. Tata, mama, chiar și fratele mai mare, nu credeam să aibă altă grijă sau plăcere, decât aceea de a-mi fi mie bine și de a-mi face toate bucuriile.

Lăsase mama și găinile slobode prin curte, ca să ciugulească iarba cât încă mai era verde. Anticipând tipica lor neobrăzare, își pusese la îndemână și o nuia lungă. Să le alunge în caz că ar fi îndrăznit să se apropie de culcușul copilului. Dar mai era până acolo. Deocamdată îi stam în poală și ascultam ciripitul vrăbiilor de pe sus și sfârâitul vrednic al fusului cu care torcea un caier de lână. O incomodam desigur, dar trebuie să fi fost totuși o povară dulce, așa cum este orice copil pentru mama lui. Sătule sau nu, găinile moțăiau pleoștite cu ciocul deschis, pe-acolo pe unde nimeriseră. Mie îmi erau mai dragi puicile tinere fiindcă pe acestea le știam de mici, de pe vremea când erau ca niște bulgărași de aur și le mângâiasem eu pe căpșoare ca să crescă mari și sănătoase. Față de găinile ouătoare mă arătam indiferent, însă mai degrabă eram înciudat pe ele, deoarece erau mai bătrâne decât mine. Până și ele… Îmi plăcea că puteam acum să constat cât erau totuși de proaste, în raport cu mine. Eu n-aș fi rămas așa, în vipia soarelui și să nu mă adăpostesc pe undeva. Numai una roșcată sta pitită după casa lui Azor, întins și el cu burta pe țărâna făcută jur-împrejurul cuștii și cu limba scoasă de-un cot pe afară.

Mă prinsese și pe mine o dulce toropeală, privind la moțăiala găinii porumbace care se afla în planul cel mai apropiat. Ochiul ei mic, fix și rotund, sta cu pleoapa pe jumătate închisă, de jos în sus, iar ciocul și-l căsca la răstimpuri, ca să mai înghită câte un dumicat de aer fierbinte.

 Poate chiar aș fi adormit în clipa imediat următoare, dacă n-ar fi intrat deodată în scenă, cocoșul cel cu coada rotată. Era alarmat într-un mod nefiresc, cu aripile îndepărtate de corp, se învârtea în cerc și părea că le ceartă  fiindcă stau ca proastele în soare. Găinile s-au deșteptat toate și chirăiau speriate.

-Gaia! a zis atunci mama și depunându-mă iute pe pernă, a ridicat nuielușa de jos și amenințând către cer, striga:

-Hâș! Hâș! Hâș gaie, hâș!

 Mă uitam și eu în sus, dar nu vedeam nimic. M-am ridicat apoi în picioare și abia atunci am văzut un punct gri făcând volte împrejurul curții noastre. M-a dezamăgit. Auzisem despre gaie, mama îmi spusese chiar o poveste cu ea și mi-o imaginasem mult mai mare. Însă asta nu era nici măcar cât un pumn. M-am dus totuși iute în casă, după praștia pe care mi-o meșterise fratele meu. Grozavă praștie mai aveam, dar între timp gaia plecase.

-Gata, puiu meu drag! A fugit, afurisita… Hai la loc și culcă-te! mi-a zis mama cu glasul ei domol.

Mi-am umflat mândru pieptul, de parcă de spaima mea fugise răpitoarea.

-Era cam mică, dar tot o nimeream eu! am asigurat-o cu emfază, încrezător în abilitățile mele vânătorești.

-Ei, nu era ea chiar așa de mică, dar zbura pe sus și distanța micșorează, mi-a explicat ea.

Am înțeles și mai bine cum stă treaba asta, văzându-l pe cocoș cum își primea binemeritate elogii de la consoartele sale. Părea mai mare acum chiar și decât Azor. Asta pentru că el era pe aproape, iar câinele la distanță. „Aha!” mi-am zis eu, reluându-mi locul favorit, acela din poală. Fusul și-a reînceput și el piruietele vesele. Sfârrr! Sfârrr! Sfârrr! Norul de lână se destrăma ușor printre degetele mamei, adunându-se magic într-un fir subțire care se înfășura cu rapiditate pe fus.

-Mă înveți și pe mine să torc? i-am zis.

-Neapărat, dragul mamei! Cum vei apărea altfel între celelalte fete? Ți-ar sta rușine obrazului să nu știi face și tu, ca toate celelalte.

-Dar mămico, eu nu sunt fată, sunt băiat! am ripostat eu contrariat.

-A, da? Păi sigur că nu ești! Toate sunt cu un rost pe lumea asta. Găinile sunt bune ele, că fac ouă, dar ai văzut cocoșul cum sărise dârz, ca să înfrunte gaia? Iar tu, care ești băiatul mamii viteaz, nu te-ai dus tu imediat după praștie, ca să-l răpui, când eu mă zăpăcisem toată de frica lui?

Simțeam cum îmi crește inima de bucurie, ascultând-o. Eram la fel de viteaz și aliat de acuma, cu vechiul meu inamic, cocoșul cel războinic, care mă alergase o dată până în dreptul ușii. Umbra unui zâmbet furiș a înflorit pe chipul meu. Bine că atunci, nu ne văzuse nimeni, iar cocoșul era prea demn pentru a se mai lăuda și cu isprava asta.

-Ți-a fost frică de gaie, mămico? am întrebat-o eu curios.

-Doar un pic! Numai atunci când ai plecat tu de lângă mine… Dar să știi oricum, că frica e și ea bună la ceva. Uneori ne pune pe fugă și ne poate scăpa pielea de vreun necaz!

 Nu-i vedeam fața, de mâinile cu care torcea. Trebuie să fi zâmbit, așa cum zâmbea ea… Numai puțin din colțurile gurii și mai mult din ochii minunat de căprui. Palma mea mică a mângâiat-o protector pe un genunchi și i-am spus:

-Când sunt eu aici!…

Și n-am mai continuat. Înțelegea ea. Sunt multe pe care nu i le-am spus, dar ea oricum le știa pe toate… Apoi gândurile mi s-au dus într-altă direcție și după o vreme de liniște am continuat:

-Ce îmi mai place că sunt băiat! Numai noi suntem viteji!

-Zău? Așa crezi tu acum? Stai că nu e chiar așa… Se pare că nu ți-am spus încă povestea miresei din stele…

-Nuuu!!! am spus eu dintr-un răsuflet, ciulind dintr-o dată urechile. Tare mult îmi mai plăcea ca să-i ascult poveștile.

-Dar apoi, neapărat te culci! Promiți?

 Am dat doar din cap. Nu-i mai puteam răspunde pentru că mă încordasem tot, devenind un mare și vibrant timpan…

Va urma