Dragostea, ca lumina ochilor -basm

A fost odată ca niciodată, cândva demult , un om pe nume Ieronim, care avea doi fii gemeni. Copiii, ca toți gemenii erau aidoma ca înfățișare însă cel de venise pe lume mai la urmă, era și cu mintea nițel mai întârziat. Măcar că era liniștit și senin ca o zi însorită de toamnă, era greoi de cap, sâsâit și bâlbâit. Asta s-a văzut de îndată ce au răsărit ei toitănei și au început a-și da drumul la mers și la vorbă. Pe măsură ce creșteau, din zi în zi se adâncea și diferența dintre cei doi copii. Florin era ager la minte ca argintul viu, iar bietul Sorin nici măcar numele nu și-l putea pronunța. Tatăl lor se gândea că mai bine de nu l-ar mai fi avut și pe al doilea, decât să-i aducă o asemenea rușine. Fiindcă el era om însemnat, staroste peste locurile acelea și nu-i venea bine ca un fecior de-al său, să fie așa nătâng și să ajungă de ocară. 

Căci într-adevăr, ceilalți copii din sat de cum s-au prins cum stă treaba, tare mult le-a mai plăcut să-și încerce glumele pe el. Ce glume vă gândiți? Se adunau ciurciumel împrejurul lui și îl întrebau:

-Cum te cheamă pe tine?

-S-s-s-orr-rin! se chinuia băiatul să le răspundă, bucuros că e băgat în seamă.

Iar drăcoșii se prăpădeau de râs, maimuțărindu-l. Sorin se amuza și el la început de veselia asta, râzând cu ei laolaltă, neînțelegând batjocura. De aici însă și până la palme peste ceafă, ori ghionturi în spinare, doar un pic a mai fost. Se întreceau care mai de care să inventeze mereu altceva cu care să-l supere și se apreciau în funcție de cât de mare le era răutatea. Fratele cel geamăn s-a dus de a povestit și părinților ce se întâmplă. Văzând însă că tatăl lor numai se mânie și boscoredește, dar nu face nimic ca să îndrepte lucrurile, altădată n-a mai spus nici el nimic. La ce bun? Oricum Sorin suferea numai atunci când îl supărau, dar se întorcea mereu între ei, uitând numaidecât supărarea, așa cum apa se scurge de pe aripa gâștei. De-asta mai pe urmă a trecut și Florin de partea lor, râzând și bucurându-se că nu e el ținta șicanelor, așa precum frate-su.  

-S-s-s-arpele băă! se trezea vreunul din senin ca să agite spiritele și arunca un băț înspre Sorin. De îndată după aceea, fiecare se uita împrejur ca să găsească ceva cu care să facă la fel și de nu găseau bețe așa de iute, erau bune și pietrele de azvârlit înspre copil. Dar el nu mai râdea de acuma, că joaca asta în care era lovit nu-i făcea nici cea mai mică plăcere. Totuși îl vedea pe fratele său în ceata de băieți și nu știa ce să creadă. Sta în loc și încasa, altfel ar fi fugit cum numai el știa și nu l-ar mai fi prins nimeni. Căci la fugă era de neîntrecut.

Ieronim, care era staroste cum vă spuneam, tocmai se întorcea odată de la divan și auzind hărmălaia asta, se apropie tiptil de locul acela, dar nu se arătă copiilor ci numai se piti în umbra unui gard și văzu de-acolo tot. Apoi o luă pe alt drum și se întoarse acasă. Când veniră și copiii într-un târziu, ca și cum n-ar fi știut nimic din cele întâmplate, întâi îl certă pe Sorin că are hainele rupte și murdare.

-Bă-bă-ieee-ții s-s-s-au luu… încerca bietul copil să povestească ce s-a întâmplat, cerând totodată ajutorul lui Florin din ochii săi mari și negri, care se rotunjeau a implorare. Dar acela se făcea însă că nu pricepe rugămintea lui mută, făcându-și de lucru cu o nojiță a opincii.

Tatăl băgă și asta de seamă, dar tot nu se dădu în vileag.

-Lasă că n-are nimic! O să-ți coasă mama ta haina unde e ruptă, făcu Ieronim pe împăciuitorul.

Iar aceasta se și ridică iute pentru a aduce ac și ață, bucuroasă că soțul său se arată atât de înțelegător cu băiatul lor cel nevolnic. Căci mama nu făcea nicio diferență între copii și îi iubea în egală măsură pe amândoi. 

Cât timp fu ea plecată, Ieronim începu să le povestească băieților cum a descoperit când mersese cândva la vânătoare, un loc tare frumos… „uite colo, vedeți?” le arăta el cu degetul un punct în zare, unde se profila culmea înverzită a muntelui. Copiii nu vedeau nimic,  dar se zgâiau care mai de care să observe ceea ce le indica tatăl lor în depărtare. Florin renunțase după o vreme și s-a dus la locul lui de pe scaun. Numai Sorin rămase cu ochii în prelungirea degetului părintelui său, care îndruga întruna povești despre acel ținut cu pâraie atât de limpezi, că poți să vezi peștii cum se joacă și care dau buzna printre stei de piatră, ascuțiți ca niște colți de lup. Când se întoarse mumă-sa și îi văzu așa, pe tatăl cu brațul întins și vorbind molcom, iar pe băiat lipit de el și având ochii mari și gura întredeschisă, se minună și se încântă totodată. Ea suferise că soțul ei nu simte aceeași dragoste și pentru copilul cel oropsit de soartă și acum, văzându-i unul lângă altul îi creștea inima de bucurie. Se duse încetișor să-i ia haina ca să o coasă, iar Sorin se lăsă moale în mâna ei ca să fie dezbrăcat, cu ochii tot înspre cețurile orizontului.

-Sss-s-unt și lu-lu-pi? întrebă el încet.

-Firește că sunt! aprobă tatăl lui, mărinimos. Sunt lupi și râși, urși și jderi… Tot felul. Dar stau ascunși de noi, că dacă îi vedem, pe dată întindem arcul și îi punem la pământ.

Fu rândul lui Florin să se entuziasmeze.

-Mergem și noi acolo, tată?

-Așa mă gândeam!… Chiar mâine, ce ziceți?

-E-e-i! Eiii! țopăiau băieții bucuroși, până când Florin se opri dintr-o dată, zicând cu năduf:

-Dar noi n-avem arcuri!

-N-aveți! Dacă vreți unele ca de jucărie, bune de vânat găinile din curte, am să vă fac chiar acum la amândoi, din alunul ăla de la poartă. Ori mai bine dacă vreți și voi arc așa ca al meu, tare de dă ursul pe spate când îi trag săgeata, vom căuta mâine un păr pădureț și din acela vom alege ramurile potrivite. Hâmm? Ce spuneți?

-Daa! Ca al tău, tată, ca al tău vrem!

-Atunci mergeți la culcare, că mâine o să ne pornim dis de dimineață!

Biata Ilinca era supusă rău bărbatului ei și nu îndrăznea niciodată să ridice glas de contrazicere de față cu alte urechi, mai ales ca acelea de copil. Și Ieronim era om deprins a fi ascultat încă și de alți oameni gospodari, darămite de nevastă-sa, așa că ea săraca, smerită cum se afla, abia într-un târziu, când se văzură amândoi singuri în pat, îl întrebă:

-Măi Ieronime, dragă! Tu vorbeai serios mai devreme, ori ai șuguit? Că-s mici pruncii pentru vânătoare și primejdiile acolo sunt multe…

-Taci tu, femeie, că știu eu mai bine! a răspuns el gros, scuturând a enervare din umăr.

La spatele lui uriaș, mama copiilor a suspinat încetișor, cu grijă să nu-l mai deranjeze.

Așa cum a zis, Ieronim s-a deșteptat devreme și pe dată a poruncit să li se pregătească merinde, ca pentru o zi întreagă de hălăduit prin cele coclauri. Cu ochii în lacrimi mama se învârtea prin casă mângâindu-și băieții la fiecare trecere pe lângă ei, iar aceștia râdeau încrezători în puterea tatălui lor. Care suind mai apoi în șaua calului, i-a urcat și pe ei călare, unul în față, iar pe celălalt punându-l la spatele său.

-Ține-te bine cu mâinile de mine! l-a îndemnat el pe Sorin. 

Iar acesta a încercat să-l cuprindă și nereușind, și-a înfipt degetele cât mai strașnic în sumanul tatălui său. În afară că era voinic, Ieronim mai avea la spinare și tolba cu săgeți, care zornăiau în trapul calului. Și-au mers, și-au mers…. Nu degeaba ajunsese Ieronim un fel de căpetenie, că era destoinic în toate cele. Știa să-și mâne calul în suiș, prin locuri bătătorite au ba, ferind desișurile dar afundându-se tot mai adânc în inima pădurii și a muntelui.

Ajunseră până aproape de locul unde pădurea lasă locul jnepenilor, ce încă se mai încăpățânaseră ca să-și înfigă rădăcinile chiar și în acest pământ sărac de pe aici, unde cremenii muntelui se făceau stăpâni pe toată împrejurimea. Florin, care ținut în brațe de tatăl său și legănat de mersul calului adormise, se trezi deodată și întrebă:

-Ne dai să îmbucăm ceva? Că mi-e și foame, dar și sete!

-Uite colo, sub stânca aia mare o să mânem, fiule! Că e apă, după cum se aude un clipocit.

Și tocmai când ajunseră în locul cu pricina, se prefăcu și el că observă lipsa copilului de la spatele său. Descoperirea asta nu-l împiedică însă de a așterne masa pentru băiatul la care ținea, întinzând pe iarbă ștergarul în care nevastă-sa le pusese de-ale gurii. Prânziră și abia apoi începură chipurile a-l căuta pe Sorin, deși își mâna calul tot pe alte drumuri decât cele pe care veniseră. Florin, care nu era deloc prost, cam înțelesese planurile tatălui, dar se gândi ca și în alte dăți că e totuși bine, câtă vreme nu i se întâmplă lui toate necazurile de care avea parte fratele său.

Când se înapoiară acasă, se murgea de noapte. Ieronim îi explică femeii sale în vorbe răstite, că pe Sorin l-a pierdut dar va merge și mâine din nou, pe lumină, ca să-l găsească. Și în fiecare zi din cele care urmară, el pleca chipurile ca să-l caute, iar femeia sa își jumulea părul din cap și se usca de plâns. După o săptămână, acesteia îi crăpă inima de durere și se prăpădi. Socotelile lui Ieronim nu ajunseseră chiar atât de departe, dar în sfârșit, după ce a petrecut-o la groapă nici că a risipit mult timp până ce s-a convins că la casa lor le trebuie iar o creștină în fuste, care să-i fie lui nevastă, și lui Florin să-i țină loc de mamă. Ceea ce se și întâmplă, până la urmă…

Dar să-i lăsăm într-ale lor deocamdată, și să ne aducem aminte că Sorin s-a pomenit dintr-o dată singur, obosit și speriat, în pădurea cea umbroasă. Căzuse la un salt al murgului, când să treacă peste un lemn culcat la pământ. Era lovit destul de rău și până să-și găsească el glasul ca să strige după ajutor, tatăl lui îndemnase iute calul și dispăruse pe după crengi, făcându-se nevăzut.

Ca orice copil, întâi de toate se puse pe plâns. Apoi neavând ce face altceva, își luă picioarele la spinare și se porni la drum încotro vedea cu ochii. Prea departe nu răzbătea, că erau foarte deși copacii, dar el merse înainte cu nădejde. numai ca să nu stea locului. Și cum Dumnezeu își face milă de sufletele sărmane, ajunse la marginea acelei păduri negre și dădu într-o poiană mare, largă și deschisă, unde putea să vadă din nou soarele cald că îi mângâie fața și supărarea. Niște oi pășteau liniștite în depărtare și mai înainte ca el să le zărească, îl simțiseră câinii care le păzeau și acum veneau iute în salturi mari, ca să-l rupă în bucăți. Se știa bun de fugă băiatul, dar încotro s-o ia? Iar câinii cei mari doar un pic mai aveau și îndată au să ajungă la el. Așa că se puse jos cu genunchii la piept și mâinile peste cap, așteptându-și sfârșitul. Însă ce să vezi! De unde când alergaseră până acolo erau ca niște lei turbați, de credeai că o să-l sfâșie în bucăți cu gurile lor mari din care hămăiseră grozav, acuma stau și îl adulmecau pe toate părțile și trăgând concluzia că e copil cuminte, îl lăsară în pace. Ba încă se mai și tolăniră cât erau de lungi pe lângă el, dar cu ochii tot înspre oile pe care le aveau în grijă.

De emoțiile toate de până atunci, de soarele blând care îi mângâia creștetul, de liniștea pe care și-o găsise între aceste ființe, pașnice de-acum, Sorin își puse capul pe trupul blănos al unui câine și se lăsă cuprins de somn. Ca la un semn, ceilalți doi se ridicară, și unul se duse la oi să le îmbulucească-ntr-un loc așa cum știa că-i place stăpânului, iar celălalt merse chiar la baci, ca să-i vestească și lui ce au descoperit.

Când se trezi din somn, Sorin se afla întins pe o laviță și înfășurat într-o sarică mițoasă de-a ciobanului. Acesta îl lăsă mai întâi de-și făcu ochii roată primprejur și abia după ce socoti că s-a deșteptat cum se cuvine, își drese vocea și începu a-l descoase. Lămurindu-se mai apoi și el că băiatul e încet la vorbă și poate și la minte, nu-l mai supără cu alte întrebări, ci îi aduse de mâncare. Și se bucură din inimă că cel puțin când vine vorba de înfulecat, copilul nu era nici pe departe tot așa de încet.

Și astfel de atunci, Sorin se aciui la stâna baciului Savu. Băiatul era vrednic și săritor, iar problema lui cu rostitul anevoie al cuvintelor aici nu-i făcea niciun necaz. Se înțelegeau mai mult din ochi între ei, iar câinii deveniră cei mai buni prieteni ai săi. Toată vremea și-o petrecea împreună cu aceștia, iar cu Brava, cățeaua pe care dormise, stabili o legătură cu totul specială.

Se bucura și Savu de cursul acestei întâmplări, dar nu-și punea întrebări de cum și în ce fel, căci omul era învățat să le primească pe toate senin, bune sau rele, așa cum i le orânduia bunul Dumnezeu. Așa stând lucrurile, el nu știu să-i aline amarul și dorul care îl mai cuprindeau uneori pe copil, când plângea după fratele și părinții săi, lăsând treaba asta încurcată numai în seama Bravei. Iar cățeaua își vâra capul cel mare în pieptul băiatului și se făcea și ea că scâncește o vreme, după care îl împingea până îl trântea pe spate și îl gâdila mai apoi lingându-l cu limba ei aspră și mare pe față și pe gât, până îl apuca râsul. Dar el tot trist rămânea, ca orice copil despărțit de ai săi.

Într-o zi, sta cum îi era obiceiul, răzemat de Brava și se căznea să învețe la fluierul pe care i-l făurise baciul. Se gândea tocmai că se lasă răcoarea serii, când e vremea de a strânge oile și să le ducă la strungă, pentru a fi mulse. Când deodată toți trei câinii s-au ridicat ciulindu-și urechile și scoteau un fel de scheunat înfricoșat. Sorin știa că ei nu se tem nici de lupi și nici chiar de urs, de aceea își înarmă și el brațul cu ghioaga din lemn de corn, primită de la Savu. Bâta se afla de nădejde, însă mâna lui, tot de copil era. Numai inima i se îmbărbătase foarte tare și porni viteaz să vadă ce este acel fuior de vânt, care ridicase de pe jos frunzele căzute ale pomilor și le răsucea nebunește, într-un vârtej amețitor. La marginea acelui vârtej de care câinii nu îndrăzneau să se apropie, Sorin își vârî ciomagul cel zdravăn înăuntru și simți cum o forță mare i-l smulge din mână și după ce se rotește și acesta de câteva ori prin aer, este azvârlit cât colo, departe de băiat. La fel și frunzele se lăsară pe dată în jos, fiindcă vârtejul dispăruse, iar Sorin putu vedea atunci trei fete în cămăși albe și lungi până la călcâie. Și una sta întinsă, iar celelalte aplecate deasupra ei. Erau ielele pământului și horeau de ploaie, căci seceta începuse să-și cam facă de cap. 

-Cine ești tu nenorocitule, care ai făcut să se împiedice surata noastră? 

Cea care vorbise avea părul roșu ca focul și ochii îi scăpărau fulgere de supărare. Cea de a doua îl avea negru cum e smoala, în contrast mare cu fața ei albă. Ținea gura încleștată și numai nările erau umflate, ca ale taurului când stă să împungă. Atunci cea rănită, care avea părul bălai cum e grâul când i se coace spicul, se ridică cu greutate, dar în mare zor de pe jos și îi luă apărarea copilului:

-Nu vedeți ce mic e? Cui v-ați găsit voi suratelor să îi cereți socoteală? N-a vrut! Nu-i așa băiețaș?

-N-n-n… n-am v-v-vrut! bolborosi el chinuit și sânziana înțelese mai multe din ochii lui ca două mure negre, care erau umeziți de lacrimi. 

Iana Sânziana veni lângă el șchiopătând ușor și punându-i capul la sânul său, îi ținu mâna peste creștet până luă de acolo, toată povestea vieții lui necăjite. Apoi îi suflă peste gură un abur și zise vorbele astea: „Ți-am luat și ți-am dat, Domnul fie lăudat!”… După care lăsându-l ca și mort la pământ, tustrele se făcură nevăzute. 

Din nou rămase Brava lângă el și din nou ceilalți câini îl aduseră pe baci de îl culese așa leșinat și îl puse în patul său. Dar când se trezi după asta, Sorin nu mai era ca înainte. Nu-și amintea nimic din ce se întâmplase ca să-i poată povesti și baciului, dar îi turuia gura mai ceva ca la o femeie de la târg și tot vorbea de nu se mai oprea. Bietul Savu se cruci de minunea asta și își zise că a venit momentul ca să afle câte ceva despre copil, de unde este și cum a ajuns tocmai la el la stână. Însă Iana Sânziana îi ștersese amintirea copilăriei, ca să îi și ia ceva în contul istețimei pe care i-o dăruise. Astfel că la toate întrebările primite, Sorin răspundea zâmbind senin:

-Nu știu cum am apărut. M-am trezit așa, aici la dumneata la stână. Dacă zici că m-ai găsit lângă Brava, cine știe dacă n-oi fi chiar vreun pui de-al ei!

Și râdea… Iar ciobanul își zise că și asta e o rânduială bună de-a lui Dumnezeu, ca să nu mai sufere de dorul părinților de care s-a pierdut.

Și de-atunci au trecut numai zile bune și senine. Sorin creștea și devenea un voinic mândru și frumos, iar după legea firii Savu se împuțina, moșnegindu-se. Tot după legea firii, Brava fătă trei pui, dintre care o cățelușă de-i puseră ei numele de Duna, îi semăna ca o bucățică ruptă. În sfârșit, după aceeași rânduială în care ne-a lăsat Dumnezeu, ca bărbat și femeie să se caute și să se lipească, întocmai ca și magneții, un nou dor neștiut și neînțeles începu a-l chinui pe flăcău. Și-l ardea ca un foc în coșul pieptului și ori se punea de tăia lemne până îi sărea coada toporului, ori sta bolnav de lingoare și n-avea nicio vlagă. Iar seara, după ce se întoarcea cu oile și le mulgea, când venea vremea culcării el ieșea afară și cu ochii către stele îi trăgea niște doine așa de duioase din fluierul său, că Lui Savu îi curgeau lacrimile pe obraji, auzindu-l. Într-o zi îl chemă la el și îi spuse:

-Măi băiete! Sorine tată, ce ai tu de gând?

-Ce-am făcut baciule? întrebă acesta mirat.

-Nu ce ai făcut, ci e vorba de ce nu faci!… Uită-te la tine, că ești cogeamite flăcăul și stai aici, între niște câini și un moș…

-Și unde să mă duc nene Savule? Nu aici e casa mea?

-Ba da, copile! Sigur că da, aici e casa ta!… Dar mai poți pleca uneori să te duci și tu în sate, colo devale și să cunoști lumea și femeile…

-Femeile?

-Da! Acestea sunt niște ființe tot așa ca și noi, mai frumoase însă, și cu glas dulce cum e ciripitul păsărilor, care sunt făcute să stea împreună cu noi și să ne aducă soare în casă, atunci când plouă.

Sorin se minună mult de descoperirea făcută lui de către baci și îl întrebă cum se face că n-a mai văzut niciodată o astfel de ființă cum îi descria taman acum…

-Vezi tu!… Eu am avut o soață foarte dragă și abia îmi murise când te-am găsit pe tine. E îngropată unde este grădinița cea de flori. De-aia, vezi, nu te-am lăsat niciodată să intri acolo!… Dar jos la poalele muntelui sunt multe așezări pline de oameni. Iar aceștia sunt după felul și vârsta lor, bărbați, femei, fete și băieți. Stau la un loc cum stau albinele din stupii noștri. Așa e rânduiala! Eu am ales să fug de lume, că nu mi-a fost mai dragă ca Florica mea, dar tu ești tânăr și…

-Florica? repetă Sorin sub umbra unei palide amintiri, la auzul acestui nume.

-Da! Așa o chema pe soața mea, își întări Savu spusele.

Iar în ziua următoare Sorin se spălă cu atenție, își perie hainele primite de el în dar de la Savu de când se înălțase și se porni devale, neuitând să își mângâie la plecare câinii săi, care nu înțelegeau unde le pleacă stăpânul, fără ca să-l urmeze și ei.

Tot coborând el, dădu mai întâi de câmpuri largi, apoi de ogoare săpate, iar la urmă văzu și casele îngrămădite unele într-altele și se minună foarte mult. Nu mai văzuse nicidată așa ceva. Se nimeri că era într-o duminică și ulițele erau pustii, numai câinii mai lătrau, de prin spatele gardurilor. Dar Sorin nu avea să se sperie el tocmai de câini, doar erau frații lui. Se auzea muzică dintr-un loc și se porni pe direcția aia până văzu tot satul adunat la o clacă mare. Erau mulți, foarte mulți oameni. Unul cânta din scripcă și altul cu fluierul. Toți ceilalți își prinseseră mâinile și se răsuceau, făcând astfel o horă mare care se învârtea după ritmul muzicii. Iar cei care nu dansau, erau strânși și ei laolaltă și vorbeau… Muzică și forfotă! Așa ceva Sorin nu mai întâlnise până acum. Se apropie de hora aceea și văzu și femeile de care îi povestise Savu. Erau într-adevăr, mai frumoase decât bărbații. Nu aveau barbă, iar părul îl purtau lung și despletit, ori adunat în cozi groase. Cele care jucau în horă, își săltau sânii prin cămășile subțiri și înflorate iar Sorin văzându-le mișcările unduioase cu care își răsuceau trupurile mlădii, înțelese ce dorise să spună baciul său când a vorbit de frumusețea femeilor. El nu știa însă că o codană pe nume Cristina, tocmai ieșise din rândul celorlalte fete ca să bea apă și acum întorcându-se îl observase și ea pe Sorin, chiar de la început. Și ochii ei vedeau ce vede o fată când e să-i placă de un bărbat. Sorin era înalt și bine legat, iar mijlocul strâns în brâu era subțirel. În sfârșit, ochii lui negri cu care privea semeț, deși era mirat până peste poate de tot ceea ce vedea, îi căzură cu tronc Cristinei. Și făcu ea ce făcu și se înfiripă pe lângă el, doar-doar o invita-o la joc. Însă el numai sta și privea hora, fascinat de acele miscări pe care le făceau dănțuitorii… Și dacă văzu fata că altfel nu poate ca să-i câștige atenția, se băgă la joc și așa frumos își învârtea ea capul și umerii, iar picioarele nici că i se mai vedeau, de repede ce tropotea cu ele, căci ea bătea măsura de două ori, cât alții de-abia o dată. Cum dar să nu fie remarcată de Sorin, care după aceea n-avu ochi decât numai pentru ea. Și-atâta o sorbi din ochi, că-i știa și alunița mică de sub gât, de la deschiderea cămășuții.

Când se întoarse la stână, tot pe fată o avea dinaintea ochilor și de-ar fi întâlnit vreo fiară în cale, ar fi sărutat-o poate, în loc s-o lovească cu ghioaga lui de care nu se despărțea niciodată.

Și baciul de-abia îl ținu astâmpărat alte șase zile, explicându-i că oamenii mai și muncesc în restul timpului, iar numai duminica e zi de odihnă și ei se adună dimineața la biserică și mai după-amiaza la horit. Sorin se hotărî atunci să plece de cu noaptea, ca să-l prindă crăpatul zilei la biserică. Savu n-avu cu cine se înțelege, ca să-l oprească. Odată pornit focul dragostei, el nu mai poate fi stins. Degeaba mai pui apă peste uleiul care a luat foc, că tot arde…

Și măcar că plecase tocmai din vârf de munte, Sorin ajunse într-adevăr primul lângă ușa bisericii. Și toți oamenii care veniră după aceea trebuiră să-i dea binețe acestui străin care sta doar în prag, așteptând el știe ce. Sosi în sfârșit și Cristina și pe dată se învăluiră în priviri și roșețuri, schimbând iute între ei luciri și străluciri, că frumos mai este Doamne, când îți găsești perechea! Și Cristina păși înăuntru, iar Sorin rămase pe afară, neîndrăznind de fețele sfinților ce-i văzuse zugrăviți pe pereți, ca să să intre cu ciomagul său mare de cioban.  Însă nici nu știa ca să se lipsească de el. Se așeză pe treapta cea mai de jos a pridvorului, își scoase fluierul de la brâu și începu un cântec nou, așa cum îl îndemna inima în ceasul acela. Și așa frumos se potrivi doina lui pe psalmii cântărilor bisericești, care tot de dragoste vorbesc în fond, numai că înspre Dumnezeu, încât oamenii ieșind de la slujbă veniră să-l bată pe spinare și să-l invite și la hora de mai târziu. Așa că fluierul său se uni până la urmă cu al celorlalți cântăreți, fiindcă prinsese repede cântecele lor.

Săptămână după săptămână, Sorin și Cristina se topeau de drag unul după altul, dar niciunul nu spunea nimic. Sorin își umfla obrajii cântând neobosit din fluierul său, tot cu ochii după ea, iar Cristina ziceai că-i floarea soarelui așa cum sta ea mereu cu capul întors, numai ca să-l vadă pe flăcău. Când se dumiri fata că degeaba e el mare și voinic, dacă e mai rușinos chiar și decât ea, puse mâna pe frâul sorții și când se sparse petrecerea într-o seară și el punea mâna pe bâtă ca să plece, îl întrebă:

-De unde ești tu, românașule? 

-De colo! arătă Sorin în sus cu măciulia bâtei.

-Că doar n-oi fi vreun înger! râse fata dezvelindu-și dinții de mărgăritare.

-Ba sunt cioban de la munte! zâmbi și Sorin galeș.

Astea le-au fost toate vorbele. Mai multe și-au spus după aceea din priviri. S-au luat de mână și s-au strâns, s-au sorbit din ochi și din buze… Noroc că era o noapte cu lună plină și luminoasă, că a putut ajunge băiatul teafăr îndărăt la stâna lor. Savu făcuse șanț în jurul colibei, de cât se învârtise și se răsucise mușcându-și degetele de îngrijorare. Când apăru băiatul în sfârșit, agale și visător, aproape că se lumina de ziuă. Nici nu mai știa dacă să-l ia la palme ori să-l strângă în brațe de bucurie. Se sfătuiră ei îndelung după aceea, că nu mai e chip și trebuie să-i ceară mâna fetei, că altfel dau în boală cu toții.

Numai că odată ce a prins în mâinile ei mici capul frâului, oricărei femei îi place să mâne ea căruța și nici că-i mai dă drumul. Cristina se bucură de cererea flăcăului, însă ca să plece ea din rosturile sale și să meargă după el în vârful muntelui, nici vorbă ca să se învoiască.

-Mi-e drag de tine, de nu mai pot! îi zise ea lipindu-și fața de pieptul lat al flăcăului. Însă aici am de toate… Casă, masă, pământ și părinți de ajutor. Tu vrei să merg, unde?… și să fac, ce? Gândește-te un pic și dacă mă iubești, vino și stai tu la un loc cu mine!

Scărpinându-se în cap el n-avu ce mai zice și se întoarse amețit la baci, ca să-l dezlege de tovărășia lor și să-i binecuvânteze plecarea.

-Dumneata m-ai pus să cobor mai întâi! îi zise băiatul, parcă și cu reproș.

-Apăi de, Sorine! Că doar nu erai pasăre de ținut în colivie… Du-te unde te îndeamnă pe tine inima și Dumnezeu să-ți poarte pașii! oftă baciul din toți rărunchii.

Și-i mai dădu și pe Duna, că era ageră și iubitoare.

Fericire ca la casa unor oameni tineri care se iubesc, nu mai găsești. Un an trecu ca o zi. Al doilea, ca o săptămână. În al treilea an, Cristina tot îl iubea ca pe viața ei, dar începu să mai aplece urechea la unele vorbe ale maică-sii. Că de ce n-au și ei un copil, că au rămas codașii satului fiindcă Sorin nu muncește cu socoteală… Câte și mai câte. Că așa vine orice ajutor, cu tot cu vorbe.

Mai fătă și Duna trei puișori drăgălași, că-și găsise până la urmă și ea soț prin împrejurimile gospodăriei și acum soacra se învinețise de ciudă: 

-Măcar știu că animalul îi era bun de prăsilă, ce să zic! Bine că n-a venit cu vreo oaie, ca să nu ne pricopsim cu miei. Nuuu! Ce să facem noi cu ei? Așa, da! Punem de-o târlă chiar aici, în mijlocul satului. Creștem câini, să ne pomenească lumea! Du-te fată, nu mai sta și spune-i să facă bine și să-i lepede de aici! Du-te când îți zic și nu fi proastă! Dacă e el mototol, tu măcar să fii ageră, că altfel cade casa pe voi.

Și Cristina îl luă pe deoparte, ba cu pupături și dezmierdări, ba cu lacrimi și suspine, să îl convingă că la ei în sat nu-i ca la stână și într-o bătătură de om cumsecade nu e loc de mai mult de-un câine și dacă vrea, uite! poate să oprească unul, da numai unul, că și-așa se fac doi, cu Duna cu tot. Lui Sorin care crescuse între câini și îi avea de frați, asta nu-i venea nicicum la socoteală. Însă Cristina reuși până la urmă cu lungi insistențe și îi birui împotrivirea. 

Era în amurgul serii când se duse el cu coșul lângă Duna. Cățeaua se bucura dând din coadă că nu prea mai avusese parte de prezența lui în ultima vreme. Și era mândră de cățeii ei frumoși și îi lingea când pe ei, când mâna stăpânului, care îi lua pe rând și îi întorcea pe toate părțile. Ieșea un abur cald din trupul lor micuț, fiindcă era iarnă. Cu lacrimi în ochi, se hotărî până la urmă asupra unuia, pe care i-l lăsă jos, iar pe ceilalți îi puse în coș scheunând și îi înveli cu un țol gros. Apoi plecă pe poartă, ținând capul în jos de rușine. Duna, care crezu că îl uitase pe cel de-al treilea, îl înșfăcă iute în gură și plecă după Sorin, cu toată încrederea neștirbită pe care o au câinii față de stăpânii lor. Văzând-o chinuindu-se să alerge prin zăpadă cu cățelul în gură, Sorin se decise că mai bine se duce îndărăt la stâna lui, simțind el că-și pierde și sufletul odată cu cățeii Dunei. Și liniștindu-se într-acestea, îi puse și ultimul cățel în coș, după care îndreptându-și la loc spinarea, se porni voinicește pe drumul binecunoscut, către stâna lui Savu adică. 

Deodată însă văzu la dreapta sa, o scânteiere albă. Strânse mâna pe ciomag și-i făcu semn Dunei ca să tacă. Apoi se apropie tiptil de acel loc și văzu că ceea ce sclipise erau de fapt niște cămăși ca de borangic, dar mai albe decât zăpada care era jur-împrejur. Sorin își trecu degetele prin pânza aceea care nu părea a fi țesătură, ci era la pipăit precum petala de crin. Apoi urechea sa desluși un fel de râs. Se uită la Duna și ea ascuțise botul într-acolo și coada îi sta băț de încordare. Foarte încet, cu grijă mare pentru că pașii lui erau grei și scârțâiau în zăpadă, se duse și el acolo unde Duna deja ajunsese, dar nu făcea niciun zgomot pentru că probabil se afla și ea la fel de mirată precum avea să fie și Sorin văzând acel spectacol… Trei fete frumoase ca niște zâne, se scăldau în apa unui lac pe care el nu își amintea să-l mai fi întâlnit vreodată. Ceva foarte ciudat se întâmpla acolo, pentru că nu se știe cât de caldă era apa lacului, însă fetele se aflau în pielea goală. Și râdeau și se zbenguiau săltând și stropindu-se una pe alta, de ziceai că-i mijlocul verii, nu iarnă. Și Duna fu cuminte și ascultătoare, lăsându-l pe Sorin să caște ochii la frumusețea lor nepământeană, dar cățelușii scânciră de foame, ori poate chiar de frig și atunci privitorii au fost descoperiți.

Iar sânzienele săriră deodată din apă și înconjurându-i, se învârtiră iute împrejurul lor până aceștia, om și câine, erau înlemniți și cu totul amețiți. Și de i-ar fi lăsat așa, numai peste câteva zile, dacă le-ar mai fi avut, s-ar fi putut mișca, dar fără să mai știe încotro s-o ia. Căci oricui i s-a mai întâmplat să vadă ielele, n-a rămas cu mintea întreagă. Însă Iana Sânziana recunoscu ochii aceia pe care îi mai văzuse… Se întoarse și îi puse din nou mâna pe cap, înțelegând și cea de-a doua parte a vieții băiatului.

Și de câteva ori se îmbună și de câteva ori se încruntă la loc, neștiind ce are să facă până la urmă cu el. Însă suratele ei deja plecaseră, așa că se hotărî și suflând iar abur, îi zise: „Fiindcă te-ai uitat la ce nu-ți era îngăduit, n-ai să mai vezi ce ți-e drag!”… Apoi mai adăugă în șoaptă înceată: „Ți-am luat și ți-am dat, Domnul fie lăudat!” Și dispăru pe urma celorlalte iele.

Lui Sorin îi reveni dintr-o dată toată memoria dispărută. Se știu acum de când se născuse, cu toate câte pătimise. Înțelese că a fost rătăcit dinadins de către tatăl său și un nod mare îi strânse inima. Apoi și-o închipui pe mama sa care îl iubise cu adevărat, plângând de lipsa lui și nodul se strânse și mai tare, de puse genunchii jos și cât era de mare, începu să plângă. Dacă ar fi fost Brava, care îl mai aflase în astfel de momente, ar fi știut ce să facă. Însă Duna îi da ocol, mirată de prima slăbiciune pe care i-o vedea stăpânului ei. În sfârșit, până la urmă își adunară cu toții puterile și ajunseră la stână. Din păcate, baciul se prăpădise. Îl găsi în grădina așa-zisă cu flori. Nu mai erau de mult flori pe acolo și Sorin îi săpă o groapă baciului, alături de mormântul Floricăi, așa cum știa că își dorise Savu, că doar de-aia se întinsese acolo . Brava lipsea și ea, deci nu mai era în viață de asemenea. Iar oile ședeau buluc, și behăiau una-ntr-alta, că atâta se pricepuseră ceilalți câini să facă, bieții. Și erau slabi și ogărâți ca vai de ei, că n-avusese cine le mai da de mâncare, dar tot nu se înduraseră a-și părăsi datoria lor. Și Sorin se duse între ei și se tăvăli cu ei pe jos, pupându-i și mângâindu-i cu lacrimi în ochi. În noaptea aceea nici nu mai intră în bordei, ci acolo își făcu somnul, încălzit de frații lui cu colți și blană. 

Iar a doua zi le dădu comandă prin fluierăturile bine știute și plecă la vale cu oile și toată târla, către casa Cristinei. Ea să hotărască dacă îl ține așa cum e și cu toate ale sale, ori să știe că atâta doar le-a fost iubirea și să-și vadă fiecare de viața lui. Dar el n-are să renunțe nici măcar la un câine, care nu moare de moarte bună. Și împăcat cu gândurile astea, le lăsă să se risipească și acum altele veniră să nu-i dea pace. Își amintea foarte bine vorbele sânzianei… „Ți-am luat și ți-am dat!”

Dacă prima oară, când i-a dat minte de vorbit, i-a luat în schimb memoria copilăriei, acum i-a lăsat chiar tot. Adică așa credea. Ce putea să-i fi luat? Că de Savu nu putea fi vorba, pentru că după toate aparențele murise dinainte de întâlnirea lui cu sânziana. Și totuși o auzise clar spunând: „Ți-am luat!”… „N-ai să mai vezi ce ți-e drag!” mai șoptise ea…

Doamne, să nu fie Cristina! se rugă atunci Sorin, pradă unei temeri.

Și când ajunse acasă, își lăsă câinii să se descurce singuri cu oile, ca să le treacă dincoace de poartă și el dădu buzna în casă.

Cristina era întinsă pe pat și fața i se lumină deodată când îi auzi călcătura omului drag:

-Sorine, pe unde ai fost? Credeam că n-am să te mai văd! strigă ea cu glasul stins, înainte ca el să pășească peste prag. 

Auzind aceste vorbe, Sorin rămase cu mâna pe clanța ușii, trăsnit de o amară înțelegere. În loc să mai intre, își scoase cuțitul de la brâu și numai după ce-și împunse amândoi ochii de rămase fără lumina lor, se duse în sfârșit bâjbâind cu mâinile înainte și o luă în brațe așa cum se afla, cu sângele șiroindu-i din găvanele de sub frunte. 

-Cum te simți iubirea mea? o întrebă el cu lacrimi de sânge.

-Mă simt mai bine, acum că te-ai întors! Dar ce-i cu ochii tăi, Sorine? Iubitule, ce ai pățit?

-E-hee! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, ți-oi spune tot, că am multe să-ți povestesc acum. Însă dă-mi mai înainte o cârpă de-a ta, ca să-mi leg peste ei și să mă strâng cu putere, că rău mă mai doare locul.

Și Cristina, care își revenise ca prin minune, se duse iute afară și reveni cu un lighean cu apă. Îl spălă bine și abia mai apoi îl strânse tare peste ochii stinși, cu o năframă curată de-a ei. 

În vremea asta, Ieronim se afla la vânătoare. O capră neagră îl necăjise foarte tare, că părea a sta cuminte și dintr-o dată țâșnea ca o nălucă și dispărea. Însă nu prea departe, în ciuda vânătorului, ci numai puțin mai încolo. Toate săgețile și le risipise astfel, de rămăsese decât numai cu una în tolbă. Ieronim știa că de ajunge acolo unde se face pieptul stâncos al muntelui, nu mai avea nicio șansă. Dar fiind ultima săgeată, căută să nu mai tragă în zadar și se hotărâ să mai înainteze câțiva pași spre capră, mai ales că ea părea să-l ignore în continuare, stând cu spatele și păscând alene. Apropiindu-se la nici zece metri, puse săgeata în coardă, întinse arcul și când să tragă… capra se întorse spre el, arătându-i un chip de femeie.

Lui Ieronim îi scăpă arcul din mână și își duse repede mâna la ochi. Știa că atunci când ajunge să vadă așa ceva, nu-i a bună.

-Nu te mai feri, că e prea târziu de acum! vorbi sânziana, ce încă avea trup de capră. Însă Ieronim nu-i mai putu răspunde că i se încleștase și gura de-acum.

Apărură din văzduh și celelalte două iele și punând mâna peste ea, se transformă la loc în frumoasa Iana. Care îi zise așa starostelui Ieronim:

-Fiecare dă socoteală după faptele sale și nu e treaba mea acum, de a-ți zori judecata. Nici n-am să te ucid pentru că ai încercat să mă omori. Ăsta e darul meu de azi, pentru tine. Însă îți cer ca plată lumina ochilor tăi! Așa se cuvenea oricum, fiindcă m-ai văzut, dar să știi că o iau pentru fiul tău, care are trebuință de ea. Te învoiești? Oricum nu te-ai putea împotrivi, dar e mai bine și se leagă schimbul mai repede, dacă mi-o dai tu de bunăvoie.

Auzind de fiu-său, Ieronim se resemnă cu pierderea vederii și dădu din cap a aprobare. Dar după ce își rosti descântecul său: „Ți-am luat și ți-am dat, Domnul fie lăudat!” Iana Sânziana adăugă:

-Nu ăla de ți-a fost în minte, păcătosule! Celălalt, pe care ți-l scoseseși și din cap, nu numai din inimă… Sorin, copilul tău bun, dar oropsit! Și apoi dispăru în văzduh, laolaltă cu suratele sale.

Iar Ieronim rămase orb și neajutorat, foarte departe de casa lui, tocmai în vârf de munte. Adică așa cum îi pregătise el soarta cu mult timp înainte, unui fecior de al său.

Căruia revenindu-i vederea chiar și după ce își scosese ochii cu mâna lui, înțelese că la mijloc tot o minune trebuie să fie și mai întâi cu spaimă și fereală, dar mai pe urmă cu toată bucuria, își învălui aleasa în privirea lui de la început, plină de focul dragostei. 

Și-au trăit fericiți amândoi, așa cum sunt și eu acum, că am ajuns să vă spun povestea lor…

 

-Sfârșit-

 

40 thoughts on “Dragostea, ca lumina ochilor -basm”

  1. Foarte-foarte frumos basm! 🙂
    Și felul în care l-ai povestit i-a adăugat un plus de savoare. Mi-a plăcut atât de mult, încât m-am întristat un pic când s-a încheiat, deși cu ochii minții văd continuarea poveștii pe care o parcurg împreună Sorin și Cristina…
    Cât de minunat ai asortat emoții și sentimente! Mulțumesc, dragă Condei, pentru bucuria lecturii! ❤

    Liked by 1 person

    1. Cum să te întristezi că s-a încheiat? Și eu, care m-am temut că e mult prea lung… Îți mulțumesc din suflet, Cristina! Grație încurajării tale, mi-am permis să-i mai adaug încă niște rânduri de încheiere. 🙂

      Liked by 1 person

    1. Doamne ajută, să nu ai probleme Ioan! Înțeleg că ai vrut să duci lectura până la capăt (am zis eu că e cam lungă) și asta ar însemna că totuși ți-a plăcut… Dar nemții ăștia, sunt cam stricți cu programul! Nu? 🙂

      Liked by 1 person

      1. Exact asa a fost am dus-o pana la capat si nu m-am uitat la ceas!😂 Sigur ca mi-a placut; acum nu stiu cui nu ii place?!Cu serviciul nu am probleme mai ales in perioada asta de criza plus ca dupa 25 de ani in aceeasi firma mi-am “castigat niste drepturi suplimentare”😉

        Liked by 1 person

    1. Potecuța cu surprize! 🙂 Desigur că nu știam, eu n-am atâtea cunoștințe ca tine. Dar dacă mă bucur de prietenia ta, suflet ales, înseamnă că am totul! Sunt foarte sigur că am motive să mă mândresc pentru asta, prietenii știu de ce 😉

      Liked by 1 person

      1. Eu sunt cea onorată și tare fericită cu un asemenea prieten.
        Nu insist, știu cum e cu scrierile. Dacă totuși ați dori să trimiteți textul, găsiți detalii și pe blogul lui Em Sava, sweet and salty. Până la final de lună se trimit.
        Mulțumesc pentru cuvintele frumoase și sunt și eu mândră cu asemenea prieteni!

        Liked by 1 person

  2. M-a podidit plansul pe la jumatate. Ar fi bine sa se incheie cu bine povestea asta, altfel o sa fiu tare necajita. Ma doare sufletul pentru copilul asta. Ma intorc mai tarziu sa citesc restul…

    Liked by 1 person

      1. De ce nu? E si plansul o reactie… pozitiva in cazul acesta. 🙂 Am citit toata povestirea ieri, in trei reprize, printre picaturi, la serviciu. Mi-a placut, evident, altfel nu ma intorceam. Am avut o reactie feminista la un moment dat. Slava Domnului ca s-au emancipat femeile si nu mai sunt sfioase si supuse precum soata lui Ieronim. Instinctul matern i-a spus ca nu trebuie sa-l lase pe ala micu sa plece in expeditie, dar n-a actionat cum ar fi facut o mama a secolului XXI. 🙂 In orice caz, sfarsitul povestirii m-a lasat cu speranta de mai mult. Va fi o part two cu destinul lui Florin? Practic povestea lui se incheie cand apare mastera in peisaj. Vreau sa stiu cum s-a descurcat in viata. I-a fost bine? I-a fost rau? Ca un exemplu demn de urmat din partea tatalui n-a avut.

        Like

    1. Aura, îți mulțumesc! Știi tu… Pentru tot! Apreciere, susținere, încurajare… Am știut de când am scris, că cel puțin ție, are să-ți placă să găsești descrisă dragostea necondiționată a câinilor și încrederea lor în oameni.

      Liked by 2 people

  3. Merci pentru aceasta superba calatorie imaginara prin spatiul mioritic si timpurile copilariei pe dealurile, pasunile si prin padurile legendare ale României.
    Magnific acest basm-legenda. Un autentic, original si particular omagiu adus celui mai minunat, puternic, irezistibil, inconfundabil, incontrolabil si magic sentiment firesc, care uneste sufletele fiintelor vii, indiferent de specia de care apartin, formând o entitate complexa multidimensionala, paradoxala, atemporala, de o frumusete indescriptibila, rara, invincibila, evolutiva, eterna si perena numita Viata AAA la superlativ. Doar un Condei de aur poate asterne astfel de simboluri si imagini exprimate în proza. Felicitari sincere !
    P.S. Cred ca Potecuta are dreptate cu recomandarea facuta !

    Liked by 2 people

    1. Iosif, mulțumesc mult de tot! Dacă ai vrut să scrii cea mai mirobolantă apreciere care mi s-a atribuit vreodată, ai reușit. Fii bun și lasă-mă îndărăt pe pământ… 🙂 Eu cred doar că ești dumneata mult prea generos. Sunt foarte onorat!

      Liked by 1 person

  4. Nu am obiceiul sa fac complimente, doar din dorinta de a maguli pe cineva, dimpotriva, am comentat si comentez pe bloguri în functie de ce simt, în urma lecturilor zilnice, chiar daca adeseori comentariile-mi sunt cu “banat” ! În acest context, eu ma simt rasfatat ca un copil apreciat de învatator ! Merci !
    Sa ai parte doar de zile senine, cu pace în Suflet, inspirate si învesmântate în Lumina Divina, drag Condei magique !

    Liked by 2 people

    1. Mulțumesc! Secundele parcă zboară, știu… Le-am văzut trecând pe dinaintea ochilor mei, nici eu nu le-am prins, dar le-am strigat rugându-le să te aștepte, dragă Florina 🙂 Mult succes!

      Liked by 1 person

  5. Poveştile plac la orice vârstă. Dar trebuie să mai ai o fărâmă de suflețel de copil totuşi ca să le poți citi până la adânci bătrâneți!
    Emoționantă povestea! Un amestec plăcut de real şi fantastic, brodat pe sufletul neamului nostru. Aşa am fost noi, românii, trăitori pe munți, cu poveşti, cu iele văzute sau închipuite…Mă risc foarte tare dacă afirm că eşti fiul munților!? Fiul pădurilor?

    Liked by 1 person

    1. Aurora, bine ai revenit! 🙂 Fiul al pădurilor mi se potrivește, nu contest, dar nu și al munților. Asta deoarece m-am născut în zonă de șes. Când eram copil nici măcar nu știam să-i reprezint în desene… 🙂 Nu mi-am închipuit că voi ajunge cândva să-i iau la pas. Cum de asemenea n-aș fi crezut că atâta le voi duce dorul, deși era de imaginat. 🙂

      Like

      1. Atunci eşti fiul lor…adoptiv! Nici eu nu mi-am imaginat că din munții mei voi ateriza la…ocean! Şi, culmea, să-i duc dorul dacă nu-l văd câteva zile…Ei, nebănuitele cărări ale vieții…😊

        Like

  6. Este extrem de frumos și cu multe povețe. Vă doresc din suflet să deveniți cândva autor publicat, chiar meritați că aveți un talent extraordinar la scris 🙂 Când vreți să-mi găsiți blogul, navigați de aici, de pe numele meu și ajungeți la blog! 🙂

    Liked by 1 person

  7. Da, ai avut dreptate! Eram în urma cu o poveste. Povestea ta demonstrează încă o data, ca totul în viața are un preț si întărește zicala “dupa fapta si rasplata”. Mi-a amintit de un film pe care l-am văzut despre un copil care se împrietenește cu un câine despre care oamenii din sat spuneau ca le ataca animalele (nu mai stiu cum se cheama)…Si, povestea ta, mi-a mai amintit de verisoarele mele gemene. Una dintre ele era asa, mai înceata si când se enerva se musca de o mâna în acelasi loc. Acum e și ea mama a doi gemeni…
    Ce sa zic? Ca sa scrii asa povesti frumoase și pline de înțelepciune ai nevoie si de imaginatie dar si de talent. Se pare ca tu le ai pe amândouă! Numai bine!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s