Măruntul -X (ultima parte)

S-au chinuit împleticindu-se împreună și cu chiu cu vai, au ajuns în casă. Maricek era un om mărunt, dar îndesat și pietros și chiar dacă slăbise tare mult în zilele din urmă, tot era destul de greu pentru puterea ei de femeie nemuncită. Îl lăsă anevoie pe canapeaua din prima cameră, iar apoi pentru că se simțea vlăguită, șezu și ea alături.

-Nu stați! o îndemnă Cătălin. Mergeți alături în dormitor și schimbați-vă. Găsiți în șifonier tot ce vă trebuie.

Iuliana se ridicase alene, frântă de la tot efortul depus mai devreme. Își zicea așa în gândul ei : „Ce moartea era atât de greu piticul ăsta? Numai de la capul ăla mare, cred că i se trage!” De aceea rămase încremenită când îl auzi spunând cu glas încet, de parcă i-ar fi răspuns:

-Tot greu de cap am rămas, desigur…

Îl privi mirată, dar nu zise nimic. Dincolo însă, în timp ce se dezbrăca, se gândea la ciudata coincidență ca el să îi răspundă la un gând pe care nu îl rostise totuși cu glas tare. Ca urmare a acestei stranii întâmplări, nu îndrăzni să cotrobăie prea mult prin dormitor, deși o curiozitate femeiască i-ar fi dat un pic de ghes. Găsi repede haine de-ale Ioanei, care erau întocmite ordonat, pe trei rafturi ale șifonierului. Rămăseseră acolo, înghesuindu-i partea lui de șifonier, pentru că n-au știut să le dea alt rost și nu pentru că dragostea filială a lui Maricek l-ar fi împiedicat să se despartă de ele. În partea dreapă, locul ocupat de către Sonia și Paul, era acum gol și sinistru.

Iuliana se schimbă iute, pe cele ude ale ei răsfirându-le pe tot patul, negăsind o altă soluție. Revenind lângă Maricek, îl găsi cu ochii închiși și se repezi să-i pună degetele pe gât, acolo unde se simte pulsul.

-Nu, n-am murit! zise el zâmbind cu sforțare. Mai am cel puțin o jumătate de oră de trăit…

-Ce prostii spui tu acolo? O să te faci bine, ai să vezi.

-Văd deja foarte multe… Nu prea sunt în stare să vorbesc, pentru că mă simt ars pe dinăuntru, dar nu mai am foarte mult timp. Salvarea o să vină în câteva minute.

-Dar nu am chemat-o încă, nici nu mi-am mai dat seama! tresări Iuliana simțindu-se vinovată pentru o asemenea scăpare. Își imputa faptul că îl ascultase și nu-i trecuse prin minte să facă apelul mai înainte de a merge să se schimbe.

-Nu vă faceți griji! o liniști bărbatul. Vecina mea, care dealtfel nu vorbea niciodată cu noi, acum ne-a văzut acolo în curte și s-a achitat de această îndatorire cetățenească. Mașina salvării este deja pe drum.

-Maricek! Tu vorbești niște chestii care mă sperie! Adică de unde știi tu toate astea?

El schiță din nou un zâmbet, dar care semăna mult mai mult cu o grimasă, căci durerea pe dinăuntru era foarte mare.

-Nu pricep absolut deloc cum corzile mele vocale mai pot articula sunete comprehensibile, că doar sunt ars pe oriunde fulgerul a întâlnit umiditate… V-am zis că văd. Ar trebui să fie mai ușor de înțeles pentru dvs., care ați învățat carte, nu ca mine. E ca la vasele comunicante. O parte a spiritului meu, sau cum să-i zic…o latură energetică, s-a desprins de mine și s-a alăturat conștiinței universale, îmbibându-se cu informații de la aceasta.  Felul cum ajung să știu dintr-o dată, să vizualizez de fapt, orice informație la care îmi trimit gândul, mi se pare simplu și natural, fără să fiu în stare însă, a vă explica prea bine cum fac asta. Absorb imagini. E cam la fel cum folosiți și dvs. telefonul mobil, dar nu aveți cunoștințe despre undele radio. Așa merg și gândurile pretutindeni și eu acum le pot intercepta. Îmi pare rău că am descoperit toate astea înainte de moarte, când nu-mi mai folosește la nimic. Am trăit toată viața cu capul sec și acum s-a făcut doldora dintr-o dată….

Un puseu de tuse îl zgudui atunci din toate încheieturile. I se citea pe față suferința extremă și învățătoarea îl compătimi cu toată sinceritatea.

-Adică tu ești sigur că…

-Da! În drumul spre spital. Nu știu ce să vă spun mai repede, durerea oricum nu mai contează, dar nu prea mai este timp. Iar gândurile dvs. nu se stabilizează și mă obosesc.

Iuliana își înfipse atunci fața în cea a lui Maricek și îi șopti:

-Dacă mi-ai putea spune…

-Despre soț! i-o luă el înainte și ea rămase din nou cu gura căscată, trădând expresia aceea de maximă perplexitate.

-Ghicești?

-Nu, doar v-am zis… Văd!

Tăcu un pic, încercând prin înghițituri seci să-și mai aline durerea.

-Să-ți aduc niște apă?

-Nuu! Se împotrivi el speriat. Categoric, nu! Nu știu cum să vă zic…

Bănuiala ei, care îi otrăvea sufletul de câteva luni bune încoace, îi întunecă privirea.

-Știi ceva?

-Știu că acel coleg retras, poetul, vă iubește de mult și nu a avut curaj să vă destăinuie…

-Dar soțul meu… De Mircea vreau să-mi spui, Maricek dragule!

În clipa aceea ușa se dădu de perete și o echipă de brancardieri își făcu apariția umplând camera din față, care nu era foarte mare.

Văzând-o pe Iuliana aplecată deasupra omului bolnav, ei nu știau că resuscitarea se petrecuse cu multă vreme înainte și acum ea doar îl asculta la propriu cu urechea. O traseră la o parte ca să-i amplaseze rapid lui Maricek, masca de oxigen.

-Lăsați-ne, că ne ocupăm noi de acum!

Ea se perpelea nervoasă, contrariată. Când s-au hotărât peste câteva clipe să îl transporte la mașină, i-au scos puțin aparatul cât să încapă pe ușă cu targă cu tot. Atunci ea s-a îmbulzit grămadă și i-a auzit ultimele cuvinte, șuierate cu anevoie:

-N-aveți ce mai face!… Are copil cu femeia aceea. Urmează să vă spună. Dar va fi bine, aveți încredere! Da, există!

Cine, copilul? Și asta îi trecuse prin minte, dar ultima întrebare nerostită se referise la Dumnezeu. Mai avusese el vreme să-i intercepteze gândul acela? Și oare ce o fi vrut să spună când i-a zis să aibă încredere?

Iuliana sta pe canapeaua din prima cameră a casei fostului său elev și o mulțime de întrebări i se învârteau în jurul capului, ca niște albine pe lângă stup. În vremea aceasta mașina salvării pleca în trombă, cu sirena urlând a spaimă. Calm în durerea care îi mai făcea diferența dintre viață și moarte, Maricek trăgea cu sete încă un boț de aer în pieptul său pârjolit.  Fusese pentru ultima oară. Îl expiră lung apoi, ca pe un oftat, și se stinse.

*

La biserica din Măgura, cea cu hramul Sfântului Nicolae, Maricek sta întins pe catafalc și i se citea slujba. Învățătoarea Iuliana Ducucule își adusese clasa de copii, să mai fie baremi cineva acolo, temându-se că necunoscându-l prea bine, oamenii n-au să vină pentru a-l petrece pe ultimul drum. Se îngrijise de toate cele trebuincioase, simțindu-se datoare față de amintirea lui, dar nu putuse cu toate eforturile sale, să dea de dâra Soniei, a soției care îl părăsise. Pentru Paul mai mult și-ar fi dorit aceasta, pentru că își dăduse seama că acel copil fusese poate singura persoană din lume care îl iubise cu adevărat. Dacă l-ar fi întrebat chiar pe Maricek atunci, când el avea răspunsuri pentru orice întrebare, i-ar fi putut-o da și pe aceasta. Însă nu-i trecuse prin minte. Tot ce o interesase pe ea, fusese despre dobitocul de Mircea. De parcă nu ar fi avut mai apoi tot timpul din lume ca să afle și ce vrea și ce nu vrea, despre acest ticălos… Dar așa e când n-ai minte. „Cine o fi Iuliano capul sec, hai? Ia spune!…” își zise ea cu amar, în timp ce privirea căuta spre ușile deschise ale bisericii unde vedea mereu alte capete ițindu-se, nemaiîncăpând nimeni înăuntru. Biserica era plină, mai ceva ca la Înviere. Oamenii veniseră din curiozitate, se zvonea că o să sosească și de la televiziune, pentru că ea nu-și ținuse gura și povestise câtorva de fenomenala minte a băiatului acela mărunt, care venise din Italia.

Undeva înspre marginea cimitirului, doi bărbați icneau lovind cu târnăcoapele în pământul tare, uscat de la seceta prelungită. Se înșelaseră că ploaia torențială de acum trei zile avea să-l fi înmuiat, începuseră târziu și acum erau puțin în contratimp.

-Bă, stai așa! Eu îl dau dracu, că nu mai pot!… făcu Mitică, ăl mai tânăr dintre ei.

Nae se simțea mai responsabil, că el era groparul titular și cu el se tranzacționase lucrarea. Trebuia ca la ora unu să fie gata și pe el pica toată răspunderea. Scuipă doar în palme și izbi din nou, dar moale, că nu mai avea nici el vlagă. Se făcu că adună niște pietre care i-ar fi îngreunat lucrul și apoi zise și el cu răsuflarea întretăiată:

-Hai bă, răsucește-ți o țigară, dar să-mi dai și mie vreo două fumuri.

-Da ce dracu bă, nea Nae. Alții ne aduceau dă fumat, dă băut… Că oameni sântem șî noi. Șî dă la ăsta nimic, nimic? Mai auzii că a muncit șî pân Italia.

-O fi muncit nică Mitică, da acu de!… Înțelege-te cu el! Dacă n-avea pe nimeni ce să-i faci? Cu cine să te cerți?

-Șî de ce să-i facem bă groapă normală, dacă era d-ăla pitic?

-Hai bă Mitică, lasă-mă dracu în pace! Dă un să știu eu? Uite d-aia! Că așa a zis învățătoarea șî dă la ea sânt biștarii! I-a luat coșciug d-ăla normal, nu de copii, na! Dacă e coșciugu mare, groapa cum să fie? Că zâcea că să să vadă că a fost om mare, chiar dacă era pitic. Nu pitic, ea nu zicea așa… E! Nu mai țâu minte, da nu l-a făcut pitic. Zici că-mi dai șî mie un fum?

Mitică mai trase o dată din țigară și apoi i-o întinse celuilalt. Înainte de a pune mâna din nou pe târnăcop, scuipă prelung înspre maldărul de pământ roșu, adus din străfund la suprafață.

-Hai că începe să bureze, uite! se bucură Nae de revenirea partenerului său și de picăturile mărunte care se porniră dintr-o dată, fără veste. O să să mai înmoaie d-acu șî pământu! Ploaia asta când vine așa, să zîce că e plânsu răposatului. I-o fi părut rău săracu, să să dăspartă dă ai lui.

-Dă cine bă, dacă n-avea pă nimeni? se miră Mitică.

Nae însă nu răspunse. Icnetele lor erau acum tot mai întețite, ca și ploicica aceea caldă, a unei veri care începuse înainte de vreme.

-Sfârșit-