O sâmbătă de coșmar

În apartamentul cu numărul 11 al familiei Mareș, orologiul atârnat pe peretele din hol, numără unsprezece bătăi sonore, dar melodioase. Era un dar primit de Ana, la cununia ei civilă. Lui Andrei nu-i plăcuse și ea îl adusese aici, la părinți. Femeile ascultară sunetele privindu-se pe furiș, dar își continuară treaba ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, fiecare în gândurile sale. Din când în când, Ana sorbea câte o gură de cafea din cana cu buline albe pe fond roșu, cana ei dintotdeauna, înăbușindu-și dorința arzătoare de a-și aprinde și o țigară. Era un obicei deprins cât fusese măritată și la casa ei, dar pe care trebuia să și-l înăbușe acum, după ce se certase aprig cu Andrei și îl părăsise. Așa spunea ea. Mama spera în secret că e doar o toană copilărească și se va întoarce la cuibul său. Ce, parcă ei nu se certaseră când fuseseră mai tineri? E-hee! Dar nu se pomenea pe timpul acela să te gândești așa de iute la divorț. Acum, uite! Nici după un an de zile, venise cu trolerul la ușă, că gata! S-a terminat! Și lucrul cel mai de mirare era că Nelu, pe care altfel îl știa un mare catâr, se învoise atât de ușor cu asta. El, care tuna și fulgera din orice, își primise fata cu brațele deschise, de parcă despărțirea era ceva normal. Ba, mai mult! Ca și cum nu ar fi considerat asta doar o simplă toană de moment, el îi pregătise Anei camera din mijloc, așa-zisă a copiilor odinioară, ca să se simtă cât mai confortabil. Astfel dezinstalase patul suspendat și îl pusese acum deasupra la al lor, în dormitorul mare, umblând și modificând tăbliile. Adică Bogdan, băiatul lor cel mic, avea să stea de acum încolo cu ei în dormitor. Mă rog, pe perioada vacanței, că în rest acela locuia la căminul liceului. Își lăsase omul în pace, știind că odată pus pe treabă, nu-l mai putea întoarce din drum. Nelu era tâmplar și astea erau rosturile sale. Însă când a înțeles că modificarea patului presupunea și împinsul lui spre perete, atunci și-a impus categoric punctul de vedere:

-Pe mine mă lași la margine, să fie clar! N-am chef să urc munții de fiecare dată când mă culc…

Era chiar cât un munte de voinic bărbatul ei. Cu atât mai mici păreau ele, femeile. Și până mai deunăzi și Bogdănel. Tocmai de aceea s-au bucurat și mai mult văzându-l cum a crescut dintr-o dată, în acest prim an de liceu. Când a sosit aseară de la internat, sora lui i-a zis în glumă îmbrățișându-l peste umerii largi, dar osoși:

-Măi, urâtule! Ce ai făcut cu frățiorul meu cel mic?

Și s-a ridicat pe vârfuri, ca să-l sărute pe frunte.

Vorba aceasta, sau gestul de a-i îndepărta șuvița de păr anume lăsată în jos de el, pentru a-și ascunde încă un coș ce-i apăruse dizgrațios pe frunte, îl iritaseră și răspunsese în doi peri, cu glasul său tot în două coarde:

-Uite cine vorbește! Parcă pe mine m-a lăsat soțul, nu pe ea…

O vorbă anapoda, care le stricase seara tuturor. Ana s-a pus bineînțeles imediat pe plâns și până la culcare n-a fost chip să-i mai intre cineva în voie.

Bogdan nu era un băiat rău și s-a căit sincer. Nu înțelegea nici el ce se petrece cu sine. Aceste transformări atât de vizibile la exterior, se petreceau și înlăuntrul său. La cămin nu avea niciun prieten și abia așteptase să ajungă acasă, în familie. Dar vârtejul transformărilor din ultima vreme se ținea ca râia după el. Camera de acasă, care pentru scurtă vreme devenise a lui, era revendicată acum de Ana, iar el trebuia să doarmă la un loc cu părinții. Și uite așa, vacanța pe care atâta o așteptase, se prefigura de-acum ca un coșmar ce se prelungește.

Nu dormise deloc bine, ascultând concertul de sforăituri pe care îl susțineau părinții săi dedesubt. Și când i se părea că tocmai urmează să alunece în somn, orologiul impasibil îi număra orele, tot muzical. Două, apoi, trei… Într-un final a reușit să nu mai știe de nimic.

Ziua care începuse acum era sâmbătă, dar pentru el toate zilele următoare aveau să fie numai sâmbete, pentru că intrase în vacanță. S-a trezit după zece, relaxat în ce privește școala, dar cu grija de a remedia ce a stricat aseară. Pe tata nu l-a găsit prin casă, plecat probabil după cumpărături. Bogdan află femeile în bucătărie și spunându-le bună dimineața, se întinse ca să le pupe obrajii, la fiecare în parte. Ana nu-i purtase ranchiună, dar se abținu de data asta ca să-i mai zică ceva și de mustăcioara din fire lungi și moi care îi gâdilaseră obrazul. Luase seama că Bogdan nu mai era cum îl ținea ea minte, devenise un bărbățel. Cum altfel, urâcios ca și Andrei al ei. Al ei… O umbră trecu iute peste lumina care îi jucase mai devreme în privire. Îl mai iubea pe măgar, dar se jurase că până nu va veni să-i ceară iertare în genunchi, n-are să-l ierte pentru ce i-a zis. Și trecuseră uite două săptămâni și el, nimic… O lacrimă nu se mai putu ascunde printre genele sale lungi și scăpă iute, luând-o la vale peste obrazul alb.

„Ce-am mai făcut de data asta?” se întreba Bogdan când părăsea acel sanctuar femeiesc, numit bucătărie. Trecu un pic și prin sufragerie, dar nu rămase acolo prea mult timp. Televizorul nu îl mai atrăgea ca odinioară. După ce luă la rând toate canalele, îl stinse plictisit și plecă în camera lui. Fosta lui cameră… Acolo însă numai monitorul calculatorului mai părea să-i zâmbească familiar. Pe pat sta întinsă o cuvertură plușată de culoare roz, perdeaua avea fluturași roșii, iar mirosul… Mirosul acesta de parfum care îi invadaseră nările de la intrare îi plăcea, însă îl făcea să se simtă și străin. Se așeză stingher la vechiul său pupitru și își făcu loc cu grijă printre diversele articole de machiaj care tronau acum pe suprafrața biroului. Intenționa să intre într- unul din jocurile sale de strategie. Un ceva indescriptibil al atmosferei din cameră l-ar fi tentat mai degrabă să deschidă un site porno. Se împotrivi însă acestei ispite și își puse totuși parola pentru Facebook. Aici se găseau toți prietenii săi. Nu ai lui Bogdan, ci ai celui în pielea căruia se simțea cel mai bine, Knight Mare după al său nick name…

-„Sal dude, c f ?” îl întâmpină un mesaj de pe messenger.

-„O.K. Home…”

-„Ești bizi tare, nu mai apari”

Marian se gândi puțin la sensul acestei vorbe… Semăna cu o constatare, dar și cu o întrebare din partea lui Adrian. Răspunse în același stil lapidaro-criptic, în care decurgeau convorbirile lor:

-„Yep!”

-„Bine man! Servus”

-„Sal”

-Bogdan, ce faci? De ce nu răspunzi la telefon?

Surprins pe neașteptate, băiatul își lovi genunchii de pereții biroului care acum îi devenise parcă prea mic, așa cum toate se micșoraseră dinaintea lui în ultima vreme.

-Ce-i? Ce strigi așa? M-ai speriat…

-Nu strig, ți s-a părut!… zâmbi sora lui, scrutând indiscret cu privirea, ecranul calculatorului.

„Numai să-mi zică ceva, că atunci am să-i scot și eu ochii că și-a pus pe desktop poza ei de mireasă ținându-se în brațe cu Andrei, deși susține că l-a părăsit…”

-Unde ți-e telefonul? îl întrebă tot ea cu glas moale și Bogdan se îmbună.

-Nu știu, n-am auzit niciun apel… Cred că mi s-o fi descărcat.

-Păi să-l pui iute la încărcat până te îmbraci, ca să plecăm!

-Unde să plecăm? se miră el, intrigat de aceste schimbări bruște care se petreceau împrejurul său.

-A! Păi nu ți-am spus? A sunat tata să ne întâlnim în oraș… Zice că vrea să-ți ia niște haine mai pe măsura ta. Noua ta măsură, nesuferitule care ești! spuse ea întinzând un deget să i-l pună pe nas.

Însă gestul acesta, odată atât de obișnuit între ei, pe el îl făcu să se înfurie și îi lovi acel deget cu miros de vanilie într-un fel de mișcare de apărare. Ea se strâmbă de durere dar nu mai zise nimic. Se retrăgea către ușă. Bogdan se ridică brusc, lovindu-și din nou genunchii pe dedesubtul biroului, dar se duse hotărât spre surioara lui și o luă în brațe.

-Iartă-mă Ana! Nu știu ce-i cu mine… Sunt nervos fără să vreau. Dar uită-te și tu cum arăt. Îți place? Îți place?

Și repetând întrebarea, el îi indica toate acele elemente care îl exasperau. Fața îi era bombardată de coșuri, unele abia răsărinde, altele roșii, trădând urmele dureroase ale stoarcerii și în sfârșit, cele mai oribile, acelea cu cap galben, care amenințau să crească încă sugând din straturile dulci ale epidermei și să izbucnească asemeni unor mici vulcani. Nasul îi crescuse și el făcându-se ca o pătlăgică, iar în timp ce vorbea pe acea voce spartă și nehotărâtă între bas ori înțiglare, omușorul îi dansa alert pe gâtul cel subțire. Pe Ana o cuprinse duioșia. Ea nu-l văzuse altfel decât ca pe frățiorul ei cel mic și nu știuse de tragedia care o dădea el, stărilor de care era cuprins. Îl îmbrățișă strâns, bărbăția întrezărită la fratele ei, evocându-i amintirea lui Mihai, de care îi era un dor cumplit.

-Prostuțule care ești! Are să treacă, ai să vezi! Te-ai făcut un frumos, habar nu ai tu… Hai acum! Du-te și te schimbă dincolo. Nu uita să-ți pui și telefonul la încărcat!

-Stai să…

-Ți-l închid eu, lasă! Cavalere de coșmar, care ești.

Tonul ei glumeț îl destinse pe băiat, care binevoi să iasă din cameră și să-și lase cu încredere lumea lui secretă în mâinile atât de mici ale sorei lui mai mari. Bine că nu se uitase la un film din acelea XX, căci nu o auzise intrând pe ușă… Dar în clipa aceea, poate nici de asta nu s-a mai fi jenat în fața ei. O simțea că este de partea lui, așa cum dealtfel știa că îi fusese tot timpul. „Oare chiar oi fi frumos, sau zicea și ea doar așa?”…

*

Tatăl său îi luase la îndemnurile insistente ale Anei, îmbrăcăminte nouă din cap până în picioare. În hainele cele noi, adaptate noilor sale măsuri, Bogdan se simțea parcă dintr-o dată și mai în pielea lui. Acceptă invitația Anei de a ieși în club după cină. De la stația de autobuz și până în centru, unde se afla clubul ei preferat, aveau să meargă puțin și pe jos. Tocurile cadențau ritmic pe asfalt. Băiatul se simțea bine cu o fată drăguță atârnată de brațul său, chiar dacă aceasta nu era decât propria lui soră.

-Puteai să o inviți și pe Adi, eu nu mă supăram… îl tachină Ana privindu-l galeș cu coada ochiului.

-Care Adi?

-Hai, nu mai face pe miratul! Prietena ta de pe Facebook…

-Nu, măi! Se apără Bogdan pe cele două voci ale sale. Adi Salamandra e băiat.  Adrian Rădulescu îl cheamă și e fiul lui Ioan Ovidiu Rădulescu ăla, știi tu… baronul.

-Îl dau dracu! Nu-l știu nici pe el, nici pe fiu-su! râse vesel Ana. Totuși, de unde vă cunoașteți voi?

-Nu! Întrebarea corectă este de ce ți-ai băgat tu nasul ăla cârn al tău la mine în Facebook, deși mi-ai promis că doar îl închizi și gata.

-Nu mi-am băgat, vezi bine! Și n-am nasul cârn! mai adăugă ea întărind afirmația și cu un ghiont în spinarea lui Bogdan.

Acesta râse scurt, dar nu mai continuă discuția. Erau multe de spus și nu mai aveau timp pentru că firma clubului „Go-On” li se profila deja înaintea ochilor. Dintre cei 783 de prieteni, Adrian era unul dintre cei mai apropiați. E drept că numai Bogdan știa cu cine stă de vorbă, celălalt crezându-l probabil și pe el, un șmecher de același soi. Dacă Adrian, ca beizadea acoperit de relațiile tatălui său, se învârtea într-un cerc dubios, cu schimburi de valută și fete la produs, așa-zisul Knight Mare făcea parte din lumea bodybuildingului. Bogdan nu călcase în viața lui cu adevărat într-o sală de forță, însă era tobă pe partea de teorie. Avea ca poză de profil un tânăr culturist și cultivându-și tot mai mult această pasiune, prelua informațiile din tot felul de știri internaționale, le traducea și apoi le punea frumos pe pagina lui.  Toate postările sale erau din sfera aceasta, competiții, grupe de mușchi, vitamine, în general ultimele descoperiri ale aceastei fascinante lumi. Iar primul like îl primea aproape întotdeauna tocmai de la Adrian, care la rândul său era pasionat de acest sport.

Intrară în local și se îndreptară spre o masă liberă, care să fie și mai la margine, dar cu vizibilitate bună către scenă, unde mai târziu se va desfășura spectacolul de karaoke.  Era încă devreme la ceasul acela și se bucurară că aveau de ales. Comandară două sucuri, iar Ana își scoase telefonul pentru a butona pe Facebook un anunț de maximă importanță pentru țară: „Mă simt bine cu fratele meu, la Go-On.”

Bogdan știa și fără să vadă, ce text tipărește acolo surioara lui. Zâmbi în sine superior, mulțumit de discreția lui masculină. El nu avea să o tachineze pe ea, deși înțelegea bine că din tot universul, unei  singure perechi de ochi îi era adresat anunțul, anume aceia ai cumnatului său. Ca să își facă de lucru, roti capul împrejur să observe lumea care mai popula restul meselor din local. Recunoscându-l pe Adrian, care sta încadrat de alți doi tovarăși pe canapeaua din colțul de vis-a-vis, el spuse Anei în șoaptă:

-Nu întoarce capul! Dar dacă vrei să-l vezi, acela e Adi Salamandra…

-Unde? Se întoarse ea din reflex, descoperindu-și totodată șiragul alb al dinților într-un râs amuzat.

A fost tocmai momentul în care și acela privea spre ei. Privirile lor se intersectară și interpretând acel râs ca o invitație, Adrian se ridică și păși hotărât către ei, legănându-și agale umerii. Purta un tricou strâns pe trup, pentru a lăsa impresie cu mușchii săi reliefați, iar acum și-i încorda involuntar sub privirea mirată a fetei. Ea nu se așteptase la o așa inoportunare.

-Știți nu-i așa, că v-ați așezat la masa mea!… zise Adrian pe un ton ce se voia amenințător și glumeț în același timp.

Bogdan sta pironit din cauza șocului, o sumedenie de gânduri amestecându-se între ele și lipsindu-l de reacție.

-Nu-i nimic! răspunse Ana, recuperându-și mai devreme decât fratele ei prezența de spirit. Ne vom ridica și vom ocupa loc în în altă parte.

-Vai, se poate? M-ați înțeles greșit, domnișoară! Dar este o onoare pentru mine. Tocmai de-aia zic să-l lăsăm pe băiat aici… Te superi, Dude?… iar pe tine te invit dincolo, lângă mine. Ce dracu! Te văd fată a-ntâia și tu stai cu junioru ăsta?

În timp ce vorbea aplecat peste masă, el împinse un picior înainte și își lăsă cu bună știință o parte din cele 90 de kile ale sale pe pantoful lui Bogdan, pentru a pune și mai multă greutate intimidării.

Durerea ascuțită resimțită de băiat în unghia degetului mare, îl făcu să reacționeze invers decât s-ar fi așteptat celălalt. El se ridică brusc de la masă, atâta cât îi permitea piciorul țintuit și îi aruncă un pumn în figură, cu inconștiența unuia care nu gândește, deși în capul său se izbiseră până atunci toate variantele posibile ieșirii din impas. Lovitura păru să-l descumpănească un pic pe Adrian. Se ținuse cu mâinile de masă atunci când își înfipsese mutra înspre Ana, iar acum, dat un pic pe spate, a tras și masa după el producând zgomot.

Patronul localului apăru de nicăieri și începu să strige:

-Domnul Adi! Domnul Adi! Stați cuminți, domnul Adi!

-Ce e, Gogule? Ce te alarmezi așa? spuse Adrian părând să-și recapete încrederea în sine de la această deferență a patronului și văzându-și alături tovarășii care se înființaseră iute și îl țineau pe Bogdan fiecare de câte un braț. Sîntem prieteni, nu-i așa? zâmbi el lingându-și sângele de pe buza pleznită… Zi bă! Sîntem pretenari, ori nu mai sîntem? Ha?

Lui Bogdan îi trecea prin minte un răspuns complex, în genul: „Dacă te interesează, să știi că am fost odată, dar de-acuma…!” Până să mai apuce să și-l formuleze bine, primi scurt un cap în nas, atât de tare însă, că rămase fără aer. Mâinile îi erau imobilizate și nu putea să se țină la sângele cald care i se scurse dintr-o dată invadându-i gura, bărbia și picurând abundent peste cămașa cea nouă.

-Domnul Adi chem poliția, zău! Stați cuminți! Se văicărea în continuare patronul localului.

-Și cheam-o odată, idiotule! Ce mai stai? Se răsti Ana la el…

Strigătul Anei îi dădu noi puteri lui Bogdan. El se zbătu turbat și își descleștă unul dintre brațe, cu care căuta concomitent să se șteargă și să lovească. Puținii oameni ce se mai aflau atunci acolo, se retrăseseră în colțul opus, bucuroși să observe neașteptatul spectacol, dar fără să intervină nicicum. Alții auziseră de afară și se postaseră în dreptul ușii, toți doritori să vadă bătaia.

Împingând și îmbrâncind, Andrei reuși cu greu să-și facă loc și să intre. De i-ar fi știut intenția, mulțimea aceea de gură-cască l-ar fi lăsat cu cel mai mare drag și nu i-ar fi stat în cale. El a apreciat rapid situația și a înțeles că etapa tratativelor era deja consumată. A înșfăcat un scaun și l-a rupt pe spinarea aceluia care continua să-l țină pe Bogdan. O vreme s-a luptat ca la Mărășești, singur contra trei. După o vreme și-a mai revenit și Bogdan și ca niciodată în viața lui de până atunci, a aruncat orbește din pumni și din picioare, pe fundalul țipetelor Anei, care regreta că e atât de mică și nevolnică și nu-și putea apăra băieții ei dragi.

*

Nelu Mareș ieși din biroul maiorului Sechelariu, îndoit de mijloc.

-Să trăiți! Vă mulțumesc mult! Să trăiți!

Om simplu, el se bucura ca de o mare realizare că-și eliberase copiii. Acceptase să plătească toate daunele produse, în schimbul mușamalizării situației. Nu știa că această mușamalizare se făcuse în interesul băiatului domnului Rădulescu. Nu știa că aceste daune nu constau doar în niște veselă spartă și un mobilier pe care el ca tâmplar, s-ar pricepe eventual să-l și repare… Patronul barului „Go-On” își făcuse deja socoteli mari pe marginea acestei despăgubiri impuse lui Nelu, de către maior. Și mai ales nu știa că la fabrica unde lucrează, Rădulescu este unul dintre acționarii principali, iar locul său de muncă urma să stea de aici încolo sub semnul întrebării. Știa doar atât, că i-a scăpat. Îi găsi păziți de un plutonier destul de prietenos, adunați unul într-altul, tumefiați, cu hainele rupte și pline de sânge și le zise cald:

-Hai să mergem acasă, copii!

Privindu-l cu ochii ei mari și frumoși, Ana se rugă:

-Tata, nu te superi? Eu aș merge acasă la mine. Cu Andrei!…

Nelu simți o strângere ușoară de inimă, aceeași la tristețe ca și la bucurie. Își privi abia atunci ginerele, adânc, punând sub sprâncenele sale stufoase toată greutatea unei dojeni întârziate și  încuviință:

-Bine! Dar să fiți cuminți de-acum încolo!

Bogdan se gândi atunci că această vorbă a sunat cam ciudat în circumstanțele date, dar tăcu. El chiar nu știa absolut nimic. Își urmă părintele care deschisese larg ușa, spre afară. Aerul tare al nopții îi cuprinse lacom fața, aducându-i aminte dintr-o dată de toate durerile.

10 thoughts on “O sâmbătă de coșmar”

  1. O întâmplare povestită minunat, cum numai Condei ştie! Personaje şi întâmplări atât de des întâlnite, încât am avut impresia unui scenariu de film…cu iz românesc!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s