Iubire eternă

8valentin52d82c511

Se iubiseră… Încă înfiorată de plăcere, ea își întinse brațele molatec deasupra capului și privindu-l galeș, îi zise pe un ton alintat, pisicindu-se:

-Mă iubeeești?

-Ohooo! Mai întrebi… făcu el, cu un rânjet de om satisfăcut. Credeam că tocmai ți-am demonstrat.

Ei nu-i plăcu acel rânjet, dar insistă să-și păstreze același glas pițigăiat:

-Nu așaaa! Spune-mi ceva frumos!

-Păi nu știu cum să zic. Te iubesc, na! E bine?

-Hai măi, Gabriele! Nu pot să cred că ești așa de prozaic. N-ai și tu în tine o vorbă frumoasă nici măcar acum, după ce ai avut parte de toată dăruirea mea?

-Te iubesc până la cer! turui el, crezând că scăpase. Simțea imperios nevoia de a se ridica pentru a merge la toaletă.

-„Până la cer”…îl îngână ea supărată. Asta zic toți cei care n-au nimic de zis de la ei din cap.

-…Până la cer și înapoi! continuă bărbatul din inerție, conștient că mai era ceva de spus, vezica suprapunându-i-se într-un mod abject, peste efortul său de a găsi cuvinte romantice.

-Până la un drac! se bosumflă ea. Ți-am spus că replica asta e fumată de mult și când am auzit-o prima dată, cred că eram la grădiniță.

-Da ia lasă-mă și tu cu prostiile tale! răbufni el dintr-o dată, că trebuia să merg la baie urgent, iar tu mă tot ții în loc.

-Uite, vezi? Astea sunt gândurile tale adevărate. Dacă te forțez eu, le rostești. Dar numai așa. Adică astea sunt prostii, zici. În loc de sentimente, tu îmi arăți că te plictisesc. Te apucă nevoile fiziologice, tocmai când îți vorbesc eu despre nevoile mele sentimentale…

Gabriel o privi ca și cum ar fi vrut să o contrazică, dar simți totuși că nu se mai poate ține și se ridică brusc ca să iasă pe ușă. O pernă zbură mai repede decât el și trecându-i pe deasupra capului, se lovi de tăblie iar de acolo i se scurse pe dinainte, sub forța gravitației. În baie întârzie mai mult decât își propusese, pentru că o auzea pe  Mirela cum tună și fulgeră la adresa lui și a tuturor bărbaților din lume.

-…Niște animale, asta sunteți cu toții. Vă astâmpărați poftele și apoi gata, mi-a trecut de aia, dar mă trece ailaltă! Nu tu o vorbă, un pupat, o atenție acolo, că sunt om și eu. De ce nu-ți iei mai bine o păpușă gonflabilă, că ea nu te mai întreabă de vorbă după sex, e bleagă…

Gabriel făcu și duș, prelungind acest moment cât mai mult. Zgomotul apei în curgere reușea să acopere acel șuvoi de vorbe care îl scotea din minți. Dar când opri apa și se întinse după prosop, glasul ei continua să răzbată prin ușa rămasă întredeschisă, ca și cum n-ar fi încetat nicio secundă de atunci și până acum.

-… Un nesimțit care nu mă mai bagă în seamă. Am știut eu de când…

Nu o mai auzi pentru că se retrase tiptil în sufragerie. După ce a închis ușa cu grijă să nu facă zgomot, deschise imediat televizorul. La lumina lui a căutat să scoată cuvertura cu care era învelit fotoliul, apoi s-a ghemuit pe canapea înfășurându-se cât putea în acea cuvertură îngustă și subțire și încercând să doarmă. Dacă nu putea, nu era din cauza poziției incomode, nici a frigului care îl pătrundea pe măsură ce îi dispărea înfierbântarea de la duș, ci mai ales a gândurilor care nu-i dădeau pace. Avea dreptate Mirela. Trebuia să-i fi zis că o iubește, dar cum să-i spună dacă ea vorbește tot timpul pentru amândoi?

A doua zi, el se întoarse acasă cu flori. La birou căutase toată ziua pe internet, cu grijă mare ca să nu-l surprindă colegii, declarațiile de dragoste cele mai frumoase. Își alesese câteva și alcătuise un fel de conspect din toate, ca să pară original dar mai ales să se convingă singur că acele cuvinte îi aparțin lui și sunt anume pregătite pentru iubita sa. O găsi în bucătărie, trebăluind în jurul unei oale ce clocotea pe aragaz. Zâmbind în sine la gândul textului pe care îl pregătise, nu luă seama la atitudinea ei încă ostilă și își întinse lung gâtul ca să o sărute deși ea se eschiva trăgându-și încruntată capul înapoi.

-Iartă-mă iubito! Știu că am greșit. Am vrut și azi-noapte ca să-ți spun, dar nu mai era un moment potrivit pentru că deja erai supărată și cuvintele mele de dragoste ar fi sunat ca nuca-n perete. Dar știi bine că te iubesc…

Ea se lăsă până la urmă îmbrățișată și mai apoi tocă morcovul pentru a-l pune în ciorbă.

-Ia uite ce prost taie, remarcă Mirela, parcă nici prin morcov nu poate să treacă…

-Să mi-l dai ca să-l ascut chiar acum! se oferi Gabriel, bucuros că își găsise o utilitate și un rost rămânerii sale acolo, lângă ea.

-Acum lasă, că deja aproape am și terminat! zise ea moale în timp ce mâna i se mișca iute, mărunțind ultimul morcov.

-Dar îmi face plăcere să mai stau și eu pe lângă tine! îi răspunse el, umblând în sertar după ascuțitoarea pe care o cumpărase de curând și nu apucase încă să o probeze.

Luă de pe masă cuțitul abandonat de Mirela și îl trecu prelung prin cantul special desemnat. Era simplu. Ținea apăsat cu putere o mână peste mânerul dispozitivului, iar cu cealaltă repeta acel gest al tragerii înspre el. Deveni o mișcare de rutină și își zise că a venit vremea să-i facă acea declarație:

-Ai dreptate să-mi reproșezi că nu îți spun cuvinte de iubire, începu el. Și îmi e necaz că nu le-am rostit, deși ele mă ardeau pe dinăuntru. Iubirea mea este ca o lavă încinsă și nu am găsit cuvinte destul de tari care să nu se topească la atingerea cu ea. Nu sunt vrednice de a îmbrăca sentimentele mele pentru tine și am căutat chiar și în alte limbi…

-Ai căutat chiar și pe internet? îl întrerupse ea, râzând malițios.

Gabriel se roși, de parcă ar fi fost descoperit cu o fițuică sub lucrarea de examen. Câteva momente nu avu grai, dar apoi lăsă ochii în jos, deasupra mâinii care trăgea într-una cuțitul prin ascuțitoare și mărturisi:

-Am căutat, da! Îți închipui că e simplu să faci o declarație de dragoste, dar până la urmă să știi că e chiar foarte dificil. Îți dai seama că din cele mai vechi timpuri și până astăzi s-au tot repetat astfel de cuvinte, până au fost golite de substanță. Toate perechile de îndăgostiți și-au închipuit că iubirea lor este unică și nimeni înaintea lor niciodată, nu a mai simțit ceva similar. Tot ce citeam, erau cuvinte care odată fuseseră frumoase, dar acum le simțeam sterpezi. În fine, până la urmă adunasem ceva care se potrivea cât de cât gândurilor mele și voiam…

-Gabriel! Dar mie nu-mi trebuie vorbe atât de mari… Unul singur să fie, dar să îl simt că îți aparține și că îmi este menit mie. Ca să mă convingi că mă iubești mai presus decât toți dinaintea ta. Nu era greu deloc ce-ți ceream, doar să fii autentic și să-mi arăți ce simți, dacă simți…

Pe măsură ce o asculta, el simțea cum o gheară de fier îi strânge inima și o stoarce, obligând tot sângele să i se suie la cap. O venă de pe tâmplă i se zbătea până în dreptul arcadei, ca un șarpe ce da să scape, însă Mirela nu vedea toate astea. Cât timp vorbise, era întoarsă spre aragaz, deasupra tigăii în care pusese legumele la prăjit. Amesteca printre ele cu o lingură mare, de lemn. Gabriel se socotea solidar cu acele legume încinse, care protestau sfârâind în ulei. Era deranjat că la o asemenea discuție ea sta întoarsă cu spatele, dar și contrariat în ceea ce-l privește, că nu se putea abține de a nu-i admira acel spate unduios. O iubea, de îl scotea din minți. Însă abia remarca cu privire la cei  de dinaintea lui, l-a făcut să izbucnească.

-Ce simt? Zise el atunci cu glas gros și ochii injectați. Ce simt, mă întrebi? Uite asta simt…

Totul se petrecuse rapid. Mirela nu apucase să-și termine treaba deasupra tigăii. De aceea nu și-a întors decât capul, mirată mai ales de asprimea necunoscută a glasului. Nu văzu cuțitul mult prea bine ascuțit, cum brăzdează adânc gâtul lui cu venele umflate. Dar văzu sângele țâșnind ca dintr-o fântână arteziană și fu șocată de debitul cu care sărea într-una, murdărind totul împrejur. O clipă se uitară unul la altul, fără ca niciunul dintre ei să aibă vreo reacție. Ideea de murdărie îl preocupa și pe el. Apoi o amețeală dulce se instală odată cu pacea că a găsit până la urmă un răspuns potrivit. Ar fi vrut să mai rămână în picioare ca să-și păstreze demnitatea unei asemenea declarații, ar fi vrut să nu se stea tocmai în balta aceea care i se formase la picioare, dar acestea nu-l mai ascultau. O mai auzi pe Mirela cum țipă, o văzu alunecând în căutarea unui prosop cu care să se opună sângelui gâlgâitor și îi veni să zâmbească. Reuși doar să se strâmbe de durerea care, acum abia, începea să se instaleze.

*

Trecuseră trei ani de atunci și Mirela reușise cu anevoie să uite incidentul. Până la urmă era tânără și dragostea ei de viață o silise să meargă mai departe. Gabriel nu fusese decât un exaltat care i-ar fi distrus viața dacă ar mai fi continuat să stea împreună. Suportase destul de pe urma lui, își spunea. Ancheta, suspiciunea, rușinea… Părinții lui care îi ațineau calea, învinovățind-o pe ea pentru această nenorocire…  Nu avea de ce să se simtă vinovată, le-a zis-o în față. Nu l-a omorât ea. Și nici nu l-a pus să se sinucidă. Dar în final a trebuit să se mute în alt oraș, pentru a-și lua viața de la capăt. Și curând după asta, s-a aruncat destul de repede în brațele întinse ale lui Bogdan. Un băiat drăguț, dar cam necopt i se părea. L-ar fi vrut un pic mai serios, pentru a ști dacă e capabil să meargă mai departe și să se vadă măritată cu el.

În garsoniera ei de la etajul al treilea, închiriată într-un bloc ce mai înainte fusese cămin de nefamiliști, patul ocupa aproape jumătate din cameră. Bogdan se simțea bine acolo, fericit cum nu mai fusese în toată viața lui. Se iubeau întotdeauna îndelung, el cu satisfacția unor noi descoperiri, iar ea cu disperarea unei îngropări și a unei renașteri, încercând să se amprenteze pe deplin cu noua relație. Într-o exhibare deplină, bărbatul sta acum tolănit cu fața în sus și membrele larg  depărtate spre colțurile patului. Tâmpla Mirelei îi venea chiar în dreptul nasului și el îi mirosi cu încântare părul, îmbrobonat de transpirație la rădăcină. Se simțea mândru de performanțele sale și sărutând-o pe locul acela sărat, îi șopti în dreptul urechii:

-Iubire, vreau să-ți spun ceva!

-Da? Ce, Pui?

-Vreau să-ți spun că te iubesc până…

-Până aici! exclamă ea, sărind iute în picioare.

După care își îmbrăcă halatul mototolit mai devreme printre așternuturi și intră în baie. Suspinele ei înlăcrimate se amestecau cu apa care curgea gălăgios din robinetul dușului. Nu răzbăteau până la urechile lui Bogdan, care zâmbea fericit cu ochii ațintiți în tavan, impudic răstignit pe patul-altar din mijlocul camerei de garsonieră.

20 thoughts on “Iubire eternă”

  1. Ne-ai trecut printr-o întreagă gamă de emoții cu povestea asta, Condei! Am avut nevoie de timp, să mă liniștesc înainte de a comenta. 🙂
    Ai definit perfect așa numita ,,iubire eternă” din lumea reală și neînțelegerile dintre el și ea, care sunt, de fapt, dintre oameni în general, în discuții sinonime cu cearta. Fiindcă în astfel de momente, așa cum spuneai și tu într-un comentariu pe care l-am citit ieri, fiecare își urmărește doar propriile gânduri și niciunul nu ascultă cu adevărat, pentru a nu-şi pierde propria idee.
    Aici însă a fost mai mult de atât, fiind ignorate sentimente, din cauza unor dorințe de a auzi declarații de iubire.
    Ceea ce ai scris e nu doar poveste, ci și pildă. Te felicit pentru cum ai redat-o! 🙂

    Liked by 2 people

  2. Cine să mai înţeleagă până la urmă ce contează cel mai mult. Cuvintele? Faptele? Amândouă? Cum să le combini să fie proporţia bună? Când nu eşti mulţumit de nimic…
    Îmi pare rău că a trebuit să moară bietul om, Mirela ar fi putut primi o lecţie şi fără asta.
    Acum pot glumi? Dacă era fumătoare, s-ar fi rezolvat mult mai uşor. La ţigara “aia”, nu se prea vorbeşte, aşa am auzit 😀 😀

    Liked by 3 people

    1. Sau se mai poate spune și astfel: Sunt unii oameni care trăiesc iubirea pe deplin și alții care doar filosofează pe marginea ei. Îmi dau și eu câteodată cu părerea, dar sper să nu ajung prea devreme filozof 🙂

      Liked by 1 person

  3. Ca într-o povestire bună, e adevărat, dar nu neapărat plauzibil 🙂

    Într-un fel, mi-e și cumva greu să mă pun în pielea vreunui personaj. Eu, fără să fiu cine știe ce Făt-Frumos, n-am fost părăsit de nimeni și nu mi-a fost refuzată niciodată iubirea.

    Liked by 2 people

  4. Cât de autentic au fost surprinse discuțiile şi scenele dintre îndrăgostiți! Am rămas uimit de turnura pe care a luat-o textul, emoționat până la ultimul rând, dar mi-a plăcut. Voi distribui. 🙂

    Liked by 1 person

  5. Hmmm….O gelozie exacerbata, o psihoza, as spune eu…Sinuciderea nu e în niciun caz o dovada de dragoste, în opinia mea ci o mare lașitate deși, paradoxal, e nevoie de curaj ca sa-ti curmi viata…O tema complicata…

    Liked by 2 people

  6. Cred, eu cred, cā în dragostea adevărată, nu avem nevoie de vorbe multe! E drept că vorba multă-i semn de sărăcie! Dar mie mi se pare obositor să tot repeți aceleaşi cuvinte, chiar dacă sunt de iubire… Un gest, o privire, o mângâiere cu privirea în timp ce paşii îi poartă pe cărările iubirii…
    Plauzibil totul! Dramatic! Micime de caracter! Gen pițipoancă! Mirela, evident!
    Ei, e o părere!
    Să-ți fie mereu bine!

    Liked by 3 people

    1. Sărut mâna! Îmi dau seama acum că am tot creat astfel de personaje, când a fost să descriu o femeie. S-ar putea desprinde o concluzie greșită despre povestitor, în realitate el neavând de-a face cu femei de tipul acesta, ci tocmai dimpotrivă. Le prețuiesc ca pe un dar de la Dumnezeu, pe ele și copiii. Dacă ar fi existat o lume lipsită de femei, ar fi fost ca un ținut polar, pustiu și înghețat, fără culoare și parfum. Mă ia cu tremur, la o asemenea imagine!

      Liked by 1 person

      1. Aceste “personaje” feminine există. Să nu ne ascundem după colț. Sunt subțiri de tot, abia vizibile, dar căutate şi găsite ca atare. Ele sunt incapabile de sentimente profunde, curate de iubire. Şi îi găsesc pe “ei” din aceeaşi lume. Ori iubirea aceea adevărată este dincolo de puterea noastră de înțelegere, este în fiecare bătaie de inimă şi respirație…atunci când ea/el este lângă tine, deşi, poate, e la mii de km distanță…atunci când scrii şi chipul ei/lui este între rânduri…
        Oo, sunt de modă veche!?
        Să-ți fie bine mereu!

        Liked by 2 people

  7. Răvășitoare povestea ta, Condei. (prea) Reală și dureroasă, turnura evenimentelor m-a cam șocat, recunosc. Să-ți iei gâtul ca dovadă de dragoste? Hm… îl suspectez pe Gabriel de-un strop de nebunie, e totuși un gest extrem. Și-un mare păcat.

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s