Vitejia iepurească -basm

 

images

Dedic această poveste copiilor Florinei Turugă, care sunt foarte cuminți, după cum mă încredințează însăși dumneaei.

Dragii mei! Eu știu ce vă trece chiar acum prin minte… Vă întrebați cum de se vorbește despre cumințenia voastră odată ce, n-ați uitat nu-i așa? ați mai avut și momente când ați supărat-o, încă și până la lacrimi. De unde am eu astfel de informații, veți afla altădată și dintr-o altă poveste. Nu pot scrie altcumva despre puterile mele nemaiauzite, fiindcă e lucru arhicunoscut că atunci când te lauzi cu harismele primite, pe dată le și poți pierde. Vreau numai să vă încredințez că acolo unde nu se vede cumințenia copiilor lor, toate mămicile adaugă de la ele speranța în bunătatea de la urmă și rugându-se cu focul dragostei către Dumnezeu, compensează toate aceste goluri și scăderi. Păi altfel Moșii noștri nici nu s-ar mai deranja ca să vină cu cadourile, nu credeți? Și doar un lucru vă mai spun din cele ce le știu eu dinainte, dar vă rog să țineți minte: Știu și că vă mai supărați între voi, e adevărat, că doar frații se mai și necăjesc câteodată, dar vă sunteți unul altuia, darul cel mai frumos pe care vi l-a făcut mama voastră! Iar bucuria aceasta nu se va sfârși, ci va crește odată cu voi. Peste ani și ani veți sta așa pe gânduri, cum fac și eu acum și veți zice „Mulțumesc Doamne și mulțumesc mămică, pentru că mi-ai dăruit un asemenea frățior!”  Mă rog, unul dintre voi va zice „frățioară” 😊

 

Trăia departe, în inima unei păduri nesfârșite, o familie de iepuri. Pe iepuroi îl chema Rilă, iar soția purta numele de Rita. Din rodul iubirii lor li se născuse Ira, care era foarte drăgălașă și cum nu se poate mai cuminte. Cu toate astea, Rilă avea un păs pe inimă și măcar că îi era nespus de dragă familia lui, tot și-ar fi dorit un urmaș de parte bărbătească. De aceea când a venit pe lume micul Ari, abia atunci s-a simțit binecuvântat de Dumnezeu. Nu se afla nicăieri în lume iepuroi mai fericit decât mândrul tată. Ari a devenit în scurt timp centrul universului și buricul pământului, pentru că toți din casa lor l-au înconjurat numaidecât cu o atenție exagerată. Astfel încât el a ajuns să fie exact așa cum îl crescuseră, un răsfățat și un puturos. Lasă-l dragă, că dacă mai crește se face el mai cuminte, se încurajau bieții părinți unul pe altul, dar niciunul dintre ei nu credea ce spune. Pentru că Ari, deși sta toată ziulica după sobă și nu ajuta pe nimeni cu nimic, tot el se arăta supărat pe toată lumea, că adică de ce nu i se acordă și lui mai multă atenție, iar pe el nimeni nu-l laudă. Și mai ales pe Ira nu o putea înghiți defel, pentru că era frumoasă, cuminte și harnică. Frumos era și el, nu-i vorbă și de nu l-ar fi stârnit urechiușele ei albe și pufoase ca să tragă de ele, ar fi fost chiar și cuminte, că tot nu făcea nimic. Harnic însă, nicio nădejde. Nu îl trăgea inima să asculte de alții și numai sta și visa cum are să le arate el cândva, de ce în stare. În închipuirile sale se vedea un erou pe care numai o împrejurare potrivită avea să-l scoată la lumină și abia atunci are să le dovedească tuturor, că el e mai presus decât Ira și decât toți. Pe vremea aceea și puii animalelor mergeau la școală, fiecare după neamul său. Vârsta nu se lua în considerare, mergeau tot timpul până se făceau mari. Materiile pe care trebuiau să le învețe erau diferite, de-aia și mergeau la școli conforme cu soiul din care proveneau. Lui Ari nu îi convenea că numai lupușorii, râșii, vulpișorii și cei ca ei, făceau materii interesante cum ar fi Pânda, Fuga Lungă, ori Vânătoarea, în timp ce iepurașii și cu alți fricoși de felul lor, învățau Ascunderea, Orientarea și Fuga Scurtă. Adică lașitatea, ce mai încolo și-ncoace. Să fugă iute și să se pitească. Asta era de nesuportat pentru un erou ca el. Chiar nimănui până la el nu-i trecuse prin minte a se împotrivi? Ia uite ce dinți mari am, se admira el într-un ochi de apă. Retez lăstarul ăsta gros dintr-o mușcătură. Harșt!… Harșt-Harșt! Mă rog, din trei… Dar sunt mari și puternici, asta nu încape îndoială. Iar laba? O-hoo! Când i-a tras el una peste nas Irei, nici n-a vrut s-o lovească așa de tare, dar toată ziua o auzise plângând după aceea.

Cam astea erau gândurile ce îi treceau atunci prin minte. Plecase împreună cu Ira către școală, dar acolo îi dăduse brânci surioarei, iar el se dusese la locul lui preferat, în poieniță. Când i se păru că s-a făcut vremea potrivită, se întoarse și el către casă, ca și cum se înapoia împreună cu toți ceilalți, de la școală. Ira n-ar fi îndrăznit să-l pârască, pentru că știa ce are să pățească de la el dacă s-ar fi încumetat. Văzând că a sosit mai devreme, aștepta pe la colțul vizuinii să apară sora lui, iar atunci s-ar fi și năpustit înăuntru, strigând după obiceiul lui că îi e foame. Numai că părinții săi vorbeau despre el și asta îl făcu să ciulească urechile și să asculte:

-Știu măi bărbate, văd și eu, dar ce putem face? E al nostru! zicea mama lui.

-Al nostru, al nostru… Îți spun drept că mi-e rușine cu el. Eu nu-l mai rabd așa la ușa casei noastre.

-Ce spui tu măi iepuroiule! Ce îndrugi acolo? Oare nu-ți trece prin minte să-l alungi?

-Stai așa măi soțioară, nu te aprinde! Eu zic numai să ne prefacem, știi? Adică așa ca pentru urechile lui. Când s-or întoarce de la școală și vor mânca, după aceea tu să te faci că întrebi cine vrea să spele vasele. Când Ira se va repezi că le spală ea, tu să spui : Ba nu! Să le mai spele și Ari! El va zice că nu vrea și atunci… lasă-l pe mâna mea. O să-l scutur puțin și o să-l ameninț că îl gonesc, dar tu să nu te amesteci, ne-am înțeles?

Auzind una ca asta, Ari se simți tare jignit. Adică până într-acolo s-a ajuns, că vor să-i joace teatru? Să se prefacă, auzi la ei… Ei lasă dacă-i pe așa, că nu le va mai da el prilejul acesta. Și va pleca singur de acasă, fără să-i mai audă cum se vorbesc în spatele său. Are să le arate el, Ari, că nu e așa de fricos cum l-au socotit ei. Și îmbărbătându-se astfel, își scutură codița furios și plecă îndărăt spre poienița lui.

Nu peste mult timp apăru și Ira de la școală. Ea dădu ocol vizuinii și nevăzându-l pe Ari așa cum se așteptase, intră în casă. S-a spălat, s-a schimbat… Rita cu mâncarea pe foc, să o țină caldă. Tot schimba priviri cu Rilă pe deasupra fetei, dar până la urmă întrebă:

-Dar frate-tu unde este, de nu mai vine? Cât avem să-l mai așteptăm cu mâncarea?

-Nu știu! Recunoscu ea, roșie în obraji.

-Cum nu știi, măi copilă? Păi unde s-a dus de la școală?

Iar Ira, cu ochii în jos și lacrimi picurându-i de sub pleoape, mărturisi:

-Am crezut că îl găsesc acasă, pentru că Ari nu a stat la școală nici astăzi.

-Și tu nu aveai de gând să ne spui una ca asta? zise Rilă, galben în obraji.

Bieții de ei… Pe dată se mobilizară și ieșiră în grabă afară, ca să-l caute.

În vremea asta, Ari înaintase adânc în pădure. De supărat ce fusese, nu a mai nimerit poienița lui din apropiere, unde îi plăcea să se joace. Ajunsese într-un loc neumblat și nu prea îi plăcea cum arată. Dar se opri să aștepte acolo. Și după ce șezu o vreme călare pe o buturugă, se gândi că ar fi momentul să-i treacă supărarea, mai ales că și foamea îl cam strângea de burtică. „Eu cred că i-am învățat minte îndeajuns și aș putea de acum să mă întorc acasă!” își spuse.

Ușor de zis. Dar cu hotărârea asta nu era îndeajuns pentru a se și vedea din nou în căldura căminului pe care îl părăsise. Nu mai știa să se întoarcă. Lipsise de la toate lecțiile de orientare. Iar noaptea care se lăsa în curând, nu avea cum să-l ajute. Arborii întindeau umbre lungi, care îl speriau. Probabil că și pe păsări, pentru că începură deodată să chirăie de-acolo de sus, dintre frunze. Și Ari începu să fugă alandala. Ba la dreapta, ba la stânga, când înainte, când îndărăt. Neobișnuit cu alergarea, a obosit repede și se simțea terminat. Noaptea s-a lăsat curând și mai adâncă. La un moment dat, văzu cum scapără niște luminițe din tufișuri. Erau licurici, dar el își închipuia că sunt ochii fiarelor pădurii. Blănița tremura pe el și dinții cu care se fălise mai devreme îi clănțăneau amarnic de spaimă. Își adună din nou puterile și o rupse la fugă. Ce să mai fugă sărmanul? De l-ai fi văzut cum se împiedică în propriile lăbuțe, n-ai fi știut dacă să râzi, ori să-i plângi de milă. „Tataaaa!…Îîî!…Mamaaaa!…Îîî!… Atâta mai putea să spună. Când nimeri din întâmplare peste o rădăcină de copac ieșită în afară, crezând că l-a agățat altceva, se smulse disperat dar căzu grămadă înainte. De groază însă, nu se opri nici atunci, ci făcându-se ghem de blană moale, se dădu de-a rostogolul până se trezi dintr-o dată într-un colnic. Lumina galbenă a lunii făcea din acel loc fără copaci, un loc mai puțin fioros și Ari se gândi tocmai acolo ca să-și adune sufletul și puterile prăpădite. El nu știa că nicăieri nu-i mai primejdios decât un astfel de loc, unde doar tu ești văzut iar dușmanul stă la pândă. De data asta luminițele care se vedeau din întuneric nu mai erau licurici. Atras de tămbălăul goanei sale dezordonate, lupul îl pândea pe Ari studiindu-l pofticios, cu colții rânjiți și ochii scăpărând. Tocmai își încordase picioarele și se pregătea de atac, când un țipăt subțire se auzi de alături.

-Fuga, Ari! În tufiș! Vino aici! Aici, la mine! Surioara lui era cea care îl striga.

Dar Ari sta răsturnat cu lăbuțele în sus, paralizat de frică. Sigur de această pradă nevolnică, lupul se îndreptă spre locul de unde auzise strigătul. Poate că în noaptea asta are să vâneze doi iepuri și nu numai unul. Mergea încet, mirosind cu luare aminte să dea de urma mogâldeții pe care nu o vedea, dar o ghicea pe undeva acolo, bine ascunsă. Se apropia, se apropia și Ira nu-și mai putea opri tremurul, care dintr-o clipă în alta, urma să o dea de gol.

Și atunci apărură părinții. Drept în mijlocul poienii se dădeau tumba și se prefăceau amândoi că sunt ologi de picioare.

Patru iepuri deodată? Lupului nu-i venea să creadă cât noroc dăduse peste el. Dar când se întoarse în luminiș, iepurii nu mai erau așa de neajutorați cum păruseră. Când unul, când altul, fugeau pe lângă el, scăpându-i chiar de sub bot. Înfuriat și obosit, se duse atunci la cel mic, prăpăditul de Ari și puse laba pe el, hotărât ca să termine cu joaca.

Și atunci s-a întâmplat ceva extraordinar. Cu un strigăt dureros, Rita se aruncă disperată dinaintea lupului, ca adică să-și înfigă mai degrabă în ea colții cei sclipitori, decât să-i vatăme odrasla. Ba nu, că vine ceva și mai teribil. Ari nici una, nici două, se întoarce la lup și îl mușcă puternic de nas. Nu s-a retezat, cum se întâmplase cu lăstarul cel crud, dar nici bine nu i-a fost lupului. Urla de se prăpădea și Ari nici că-și dădea drumul, atârnat așa de nasul lupului. Se ridică și Rita de la pământ și îl mușcă de urechi. Rilă vine și i se azvârle în cârcă, înfigându-și dinții în grumazul lui cel gros. Nebunie! Lupul încerca să fugă așa, cu toți iepurii ăștia atârnați de el, dar mai era și Ira care îl mușca de labe. De-ar fi putut, s-ar fi rugat de ei să-l ierte și să-l lase în pace, dar cel mai rău îi făcea Ari care îl strângea de nas și nu putea să vorbească. Uite așa s-a târât el scheunând, cale lungă prin pădure, până când abia de a scăpat.

Apoi iepurii s-au luat în brațe și s-au pupat și mai râzând și mai plângând, că nu înțelegeau nici ei ce se întâmplase acolo, s-au întors bucuroși la casa lor. Iar povestea asta nu s-a mai spus niciodată, pentru că oricum nimeni n-ar fi crezut-o. Dar oare le trebuia lor altceva mai mult, decât dragostea dintre ei? Cât de cuminte a devenit Ari după aceea, vă las pe voi singuri să vă închipuiți.

11 thoughts on “Vitejia iepurească -basm”

  1. Domnule Condei, sau mai bine sa va spun Domnule Mos Craciun ca la asa surpriza minunata doar in luna cadourilor ma puteam astepta. Asta seara am terminat de citit povestea copiilor si, desigur, ca e deja a doua poveste preferata scrisa de acelasi autor, de dvs. M-ati emotionat deosebit cu atat mai mult cu cat cearta dintre copiii mei a atins apogeul zilele astea de incepusem sa ma uit dimineata in oglinda dupa fire albe… Inca n-am 🙂 Dar stati sa vedeti ce-am facut? Dvs. m-ati avertizat ca veti scrie o poveste dedicata copiilor mei de data trecuta, dar eu n-am luat asa in serios si am zis, ok, cum urmaresc eu blogul poate cand voi vedea o poveste/un basm pentru copii, le voi citi iar, dar nu-mi imaginam ca va fi CHIAR PENTRU COPIII MEI asa cu dedicatie speciala. M-ati lasat fara cuvinte, ce sa mai zic, mi-a mers la suflet, a fost si este mai mult decat o poveste, e empatie pura ca eu de asta aveam nevoie zilele astea cand dispar 5 minute de langa ei si incep taraboiul. Si cum de ati stiut ca fiul meu ii zice surorii lui “fratioara”? Chiar asa ii zice. 🙂
    Si apoi am avut un deja-vu cu fetita mea ca, atunci cand era ea mica eu i-am spus din imaginatie o poveste cu un ursulet care se rataceste in pdure si, ca sa se odihneasca se aseaza pe o buturuga, iar la el vine un iepuras… etc. Deci cand am ajuns la buturuga… wow. Nu mai am cuvinte, va multumesc in numele a toti 3 🙂

    Liked by 2 people

      1. Chiar mă gandeam ca acum aveti 2 povesti: una cu 2 frati baieti iepurasi si alta cu un frate si-o “fratioara” 🙂 . E originala treaba cu materiile invatate la scoala, sa stiti, am ras cu pofta, apoi ne-am prapadit toti de ras cand am vizualizat inamicul cotropit, nu spun mai multe ca sa nu dezvalui celor ce inca n-au citit. Va multumesc, din nou 🙂
        Domnule Condei, parca suntem la leapsa, sa stiti ca am scris si eu o poezie asa de final de an si o dedic tuturor, m-am gandit si la dvs. cand am scris-o si la toti cei ce iubesc natura. Va fi publicata in perioada 20-24 dec si sper sa va faca o deosebita placere s-o cititi. E pentru noi… romanii de pretutindeni 🙂

        Liked by 1 person

  2. P.s.: iata, Domnule Condei, cam atat de mult ma oboseste cearta intre copiii mei incat am ajuns sa incurc iepurasii fetita si baietel (Ari si Ira) cu soriceii baietei (Sorin si Celin) din povestea precedenta, va rog sa ma scuzati pentru comentariul de mai sus, nu e superficialitate, e oboseala de mama… 😦 Bine ca ma voi odihni mai mult de Craciun 🙂

    Liked by 1 person

  3. frumoasa, ca atat de tare seamana cu realitatea! ma refer la intriga si nu la final 🙂
    ce-ar merge o carticica cu astfel de povestiri cu semifinal un pic mai tristut, si un final cu imbratisari de revedere, asa ca pentru copiii neascultatori, mai plini de ei si mai leneviori cum sunt cei din ziua de azi, ba chiar si niste pliante impartite pe la scolile primare sau povestita in imagini pe la gradinite

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s