Măruntul -VIII

Maricek se uita la telefon ca la un corp străin, un fel de meteorit ce ajunsese cumva din spațiul cosmic tocmai dinaintea ochilor săi, căci el parcă abia acum îl descoperea. Nu mai sunase niciodată, de când îi murise mama. Totuși Sonia continuase plata abonamentului dintr-un fel de obișnuință, cu toate că de multă vreme telefonul era simplu obiect de decor. Însă acum nu numai telefonul, ci toate dimprejur erau lucruri fără de rost pentru Maricek.  De când fusese părăsit, el se lăsase cuprins de o lentoare apăsătoare, densă și cețoasă, la fel ca și praful ce se depusese în strat gros, pretutindeni. În aceste două săptămâni devenise inert și stins, într-o apatie ce-l cuprinsese ca o boală. Nu mai avea nicio dorință și evident, nicio bucurie. Dormea din picioare și sta noaptea cu ochii zgâiți în tavan. Îmbuca în fugă te miri ce, de parcă ar fi fost presat de timp, pentru ca mai apoi să rămână cu coatele pe masă într-o lungă prostrație, ceasuri întregi. Așa l-a aflat zbârnâitul strident al telefonului. Când a ridicat receptorul din furcă, nici nu-și revenise bine din sperietură. Auzind însă și glasul învățătoarei în ureche, a fost deja prea mult. Peste puterile sale de suportabilitate. Câte cuvinte i-ar fi trebuit oare pentru a o anunța că Paul nu mai stă la el acasă? Trei sau patru vorbe, nu mai mult. Dar n-a reușit să le strecoare printre cele ale învățătoarei, care îl izbiseră în urechi, cu viteza unei rafale de mitralieră. Și uite că acum urma să vină peste el. Îi era frică. O frică din aceea paralizantă, pe care o simți până în măduva oaselor. Într-un târziu s-a hotărât să lase receptorul din mână și s-a târâit împleticindu-se până la masă, unde și-a ocupat locul său pe scaun. Privea în gol și nu putea să își urmărească niciun gând clar. Erau multe, dar toate incoerente și nefinalizate. Abia când ochii săi căzură deasupra pumnului ce sta încleștat pe masă, i se păru că știe ce vrea. Zise mârâind:

-Să vină! Am să-i arăt eu ei!

Nu știa ce avea să-i arate și mai ales în ce mod, dar și numai spunând asta, simți că își recapătă vigoarea. Totuși se grăbi să adauge moale, descleștându-și pumnul mare:

-Doamne ferește! Că doar n-o să o…

Maricek nu era un om tocmai credincios, în sensul că nu prea intrase pe ușa bisericii, dar încercările de tot felul la care fusese supus în viața lui chinuită, îl determinaseră să-și pună și el nădejdea într-o forță mai mare peste toate și care să îl ajute la greu. Și greu i-a fost îndeajuns, cam tot timpul. Când vagabondase pe străzile Bucureștiului, văzuse cum alți băieți oropsiți, flămânzi ca și el și care nu încăpeau în apropiere de conducta caldă din canale, loc privilegiat pentru cei mai mari, își făceau niște cruci repezi și multe peste piepturile lor slabe și abia apoi se ghemuiau zgribuliți unul într-altul, ca să se culce. Ei îl învățaseră despre Dumnezeu, așa cum putuseră și ei să cuprindă, cu mintea lor de copii și amețită încă de aurolac. Se coborî de pe scaun și la fel ca și atunci, începu să facă iute multe cruci, fără ca de data aceasta bâțâitul din picioare și rapiditatea mișcărilor cu care le executa, să-și mai găsească vreun sens. Nu se gândise la nimic și în tot timpul ăsta nicio rugăciune nu a avut pe buze. Dar la sfârșit, se simți într-adevăr mult mai ușurat, ca și cum scăpase de o mare ispită care trecuse razant pe lângă el. Nu voia să facă omor. Nu se putea învoi cu un asemenea păcat. O porni agale către ușă, ca să-și limpezească mintea în aerul curat de afară. Așadar mâine se va întâlni din nou cu învățătoarea lui. Așa îl amenințase, că vine ea la el dacă nu face bine să se prezinte la școală. Zicea că îl va trage încă și de urechi. Și el să stea? Nici asta n-are să fie. Nu, nu!… Hotărât, nu! Lasă că are să-i spună el atunci… Tot ce are pe suflet are să-i zică. Tot! Adică ce? Ce are cu el? Mai ales asta își dorea să întrebe, ce tot avea cu el? Călca mărunt dar hotărât, dând ocol la cei câțiva metri pătrați ai curții și murmura de unul singur. Cine l-ar fi văzut, l-ar fi socotit ieșit din minți. Dar hotărârea de a o înfrunta, căpăta tot mai multă consistență în capul său. Și începu chiar să își încropească o serie de întrebări pe care să i le pună. La un moment dat simți o stare de liniște și chiar de nerăbdare. Venise vremea să lămurească o dată pentru totdeauna de ce îl persecutase într-atâta, această femeie, care i-a fost învățătoare… Deși se lăsase seara, căldura era încă pâcloasă, neobișnuită pentru luna iunie. Își simți cămașa lipită de spinare și se decise ca să intre și să facă un duș. Și abia atunci când era cu mâna pe clanța ușii, îl izbi dintr-o dată un gând care fusese rătăcit pe undeva, dar care venea să răstoarne acum tot eșafodajul judecății sale. El nu avea CUM să o facă să-l asculte. Ea va vorbi mai tare decât el și mai iute și îl va dovedi cu gura. Maricek se așeză din nou pe scaun, uitând chiar și de duș. Trebuia să găsească rapid o soluție pentru asta, însă mintea sa nu mai dorea să-l ajute. Așa l-a prins și somnul, la un moment dat. În fund, pe scaun. S-a trezit cu o horcăitură cauzată de faptul că nu mai avusese aer. Somnul îl furase cu capul sprijinit pe mână, fața fiind realmente îngropată și înfundată de către grosimea brațului său. Își șterse gura de salivă și îi veni să zâmbească. A găsit! Îi va pune căluș. Și ca să i-l pună, va trebui să o facă să stea liniștită. Cum altfel, decât cu o lovitură bine dozată, la mir. Doar cât să leșine, cum învățase el acolo, la abator. Cu gândul acesta ieși din nou afară, de data aceasta ocolind mica magazioară și intrând prin poarta cea scârțăitoare, se duse drept în grădină, acolo unde își sădise pepenii. În lumina lăptoasă a dimineții, ei se vedeau ca niște mingi verzi. Dacă mai ține căldura aceasta caniculară, urmau să se coacă mai înainte de vreme. Și aveau să fie dulci și buni, că nu prea au fost ploi. Păcat că Paul n-avea să-i mai guste. Era proiectul lor, împreună. Primul an în care puseseră pepeni în grădină. Însă Maricek nu venise acolo ca să-și admire recolta. Trebuia să se antreneze. El nu mai lovise niciodată vreun om și nu știa cât să lase pumnul de slobod. Se îndoi de mijloc deasupra unuia și îl izbi, așa cum se învățase la abator. Pumnul zdrobi tot în cale și abia pământul de dedesubt i se opuse. La fel se întâmplă și cu al doilea pepene. Se uită la zeama roșie a miezului borșit și se cutremură la gândul că ar fi putut să fie sânge. Ușor, ușor, învăță să lovească mai scurt. Pe ultimul îl răsuci din vrej și intră cu el în casă, mulțumit de realizare. Era numai puțin croit, dar se ținea încă întreg. Îl puse pe masă și începu să-l judece, închipuindu-și că dinaintea lui stă însăși învățătoarea.

*

Iuliana Duculete își consulta ceasul de la mână, mai nerăbdătoare chiar și decât elevii săi, ca să se termine odată și ultima oră. Pentru că nu se putea concentra la altceva decât la nervii pe care și-i făcuse cu Maricek, acestora le dăduse lucrare de control. Privea dușmănos pe deasupra capetelor aliniate în bănci și la răstimpuri striga câte un „Liniște!”, însoțindu-și glasul strident și de o bătaie sacadată în catedră cu o bucată de cretă, uitată în mână. Poate la vreo muscă se răstea, altminteri copiii erau tăcuți, unii neîndrăznind nici măcar să se mai miște.

Prin urmare nu venise, măgarul și nesimțitul! Și ea, care își răcise gura de pomană ca să-l roage să vină la școală… Putea dinainte să meargă peste el, cu Poliția să meargă, și cu cei de la Autoritatea Tutelară. Să-l ia din scurt și să-i zică: „Cum este posibil să ții acasă un copil așa de bun, cu potențial, numai pentru că unui cap sec ca al tău, nu i-a plăcut școala? Uitați-vă și dumneavoastră domnilor, hal de părinte. Nu e păcat de Dumnezeu? Băiatul e cel mai bun din clasă, dar neisprăvitul ăsta nu-l lasă să mai vină. Luați-i-l! Vă rog, ajutați-mă să sprijinim un copil nenorocit, pentru împlinirea rostului său în viață!”

Își plescăi limba încântată de acest curs al imaginației, dar un foșnet din ultima bancă o întrerupse. Aruncă spre aceea cu creta din mână, numai că își rată ținta și lovi în creștet o altă fetiță aplecată peste foaia ei de hârtie. Durerea resimțită ascuțit tocmai în despărțitura celor două codițe legate strâns de mama ei, o făcu pe copilă să plângă de îndată. Când învățătoarea se ridică însă de pe scaun, dându-l cu putere în spate și țintuind-o în tot timpul acesta cu privirea, ea își înecă plânsul într-o spaimă mare și nu mai îndrăzni decât să icnească din când în când, cu bărbia tremurândă.

Avea multe motive Iuliana să fie supărată. Urma să primească inspecția de dinaintea încheierii anului școlar, iar Paul era unul dintre elevii care ar fi ajutat-o foarte mult la bunul mers al acesteia. La început s-a gândit că este bolnav, dar trecând zilele și neprimind nicio veste, intrase în panică. Aflase numărul de telefon al casei Maricek tocmai de la domnișoara Maria Irimescu, nesuferita aia de colegă subțire ca o viespe, de care se temea că-i fură bărbatul. Aceea se împrietenise rapid cu Sonia, tot întâlnindu-se în stația de autobuz, așa cum fac oamenii care se simt deopotrivă de frumoși. Maria aflase atunci că Sonia are un băiat ce învață la școala unde predă și ea. Când întrebase la cine, nu se putuse împiedica de a nu scăpa un „Ah!” care în mod normal i-ar fi putut da de gândit Soniei, dacă n-ar fi fost atât de distrată și amorezată de Gigi al ei. Și-au dat una alteia numerele de telefon, dar niciuna dintre ele nu a simțit că vrea să împingă prietenia mai departe de acele momente când se întâlneau din întâmplare. Însă când a auzit-o pe madam Duculete plângându-se în cancelarie de iresponsabilitatea unor părinți care nu-și mai lasă copiii să vină la școală, neînchipuindu-și-o pe Sonia astfel descrisă, a luat-o gura pe dinainte și a zis:

-Pe tată nu-l cunosc, dar o știu bine pe mama băiatului. Am numărul ei de telefon. De ce nu o sunați dvs. și să întrebați ce s-a întâmplat. Poate o fi doar bolnav, copilul.

-Și chiar și-așa! N-ar fi trebuit să anunțe? s-a rățoit Iuliana, întinzând totuși mâna după bucata de hârtie pe care era trecut telefonul.

Acum Iuliana era supărată că sunase. Se simțea batjocorită. Parcă și vedea scena când vor încerca să o ia cu zăhărelul, o vor trata cu prăjituri făcute în casă și îi vor promite că de lunea viitoare copilul va veni din nou la școală. Va fi ca și cum i-ar face ei o favoare. Ca și cum nu viitorul copilului ar fi fost în joc. Mult mai bine ar fi fost să meargă neanunțată. Nu trebuia să-și plece urechea la prefăcuta aia de Irimescu. Să fi mers și să-i fi prins în flagrant, poate copilul era pus la cine știe ce munci, iar ei stând ca niște nesimțiți în fața televizorului. Cel puțin pe Maricek, îl vedea în stare de orice.

-Gata! Strângeți! tună ea dintr-o dată. Puneți stiloul jos și adunați lucrările la margine de bancă. S-a înțeles, Gruia? Popeasco, la tine nu se aude?

Câteva minute mai târziu, Iuliana Duculete mergea zorit spre casa lui Maricek. Nori negri se adunaseră pe cer prevestind o mare furtună. Ea se gândi că ar fi putut să ia cu sine umbrela cea neagră cu tijă metalică, ce sta de mult atârnată în cuierul pom din cancelarie, fără ca cineva să-și mai amintească cine, ori când o lăsase acolo. Dar în clipa aceea se porni și un vânt puternic, ce o izbi tăios peste față, făcând-o să-și țină răsuflarea. „Ei, un astfel de vânt îți face umbrela nefolositoare, oricum. Și poate o să spargă totuși norii!” își zise ea, ridicând cu mâinile amândouă gulerul de la taiorul ecosez. Se făcuse dintr-o dată răcoare.

-Va urma-

4 thoughts on “Măruntul -VIII”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s