O amintire de doi bani

Mare lucru azi, ca oricine să poată face poze. Nu mai zic de filmări, la orice situație și în orice moment. O adevărată șansă pentru tinerii părinți, care au ocazia să surprindă momentele unice din evoluția copilului lor. Singuri, cu telefonul… țac-pac!

Amintirile se vor lega de aceste cadre și simpla lor revedere peste ani, va fi un prilej minunat de redeșteptare a bucuriilor.

Eu nu am prea multe poze de când eram copil. Un singur fotograf era în satul nostru și era chemat numai la evenimentele considerate importante pe atunci. Nunți, botezuri și alte astfel de prilejuri. Ori copiii în mod normal, nu își aflau locul pe acolo.

În afară de cele câteva în care sunt cu familia, am și două fotografii pe care le-am redescoperit la ultima vizită făcută acasă. Una este cu învățătoarea și colegii mei de clasă, de la școala primară. Îi pot spune pe fiecare dintre ei, după numele lor din catalog. Băieții stăm în picioare, de-a drepata și de-a stânga „tovarășei”. Nu știu dacă dânsa era chiar așa de înaltă, ori noi eram atât de prichindei. Ca să prindă și rândul de jos, cel al fetelor, nea Zgranciu era să scoată capul învățătoarei de tot din cadru. Însă lor le prezintă în toată splendoarea chiloțeii și turul ștrampilor, pentru că sunt așezate bietele pe vine. A cui o fi fost ideea? Cum necum, suntem laolaltă, cu toții. Chiar și eu care sunt la margine și mai stau și înclinat lateral, cu o mână în șold. Cureaua îmi pare mult prea strânsă peste mijloc, dar îmi aduc aminte că aveam un fix cu încingerea aceasta voinicească, preluată din cine știe ce basm cu Făt-Frumos. Cu bască albă și cravată de pionier, privesc înainte cutezător, spre un viitor ce mi-l închipui luminos. Știam eu ce știam… Este atât de luminos, că mi-ar trebui totuși niște ochelari cu lentile heliomate. Dincolo, în marginea cealaltă, este Ionică R. Ion, un băiat brunețel căruia basca trasă prea mult în față, îi face o umbră ce nu lasă să i se vadă ochii. În dreptul lor, i-am făcut eu două împunsături cu pixul. Nu cred totuși că am făcut-o din răutate, atunci când ne-am certat. Mai degrabă probabil am vrut să îndrept eroarea că e singurul de acolo, fără ochi. Asta e o altă manie pe care am avut-o de mic. Țineam cu tot dinadinsul să îndrept greșelile. Căci și la fotografia cealaltă, în care sunt de gât cu un băiat, am intervenit. El a scris pe verso „Prietenului mieu. 1975, Marian”. Cum eu nu suportam cuvântul mieu, se vede că am încercat să îl șterg mai înainte, dar fiindcă apăsase prea tare, am ales până la urmă să îi mai fac o codiță în plus „m”-ului și să-l sprijin în patru piciorușe. Punctul fostului „i” l-am râcâit cu lama.

Despre acest Marian, știu doar că era din clasele mai mari. Prietenia noastră a durat cam cât a ținut ziua aceea când ne-am preumblat împreună prin târg și poate încă vreo câteva după. Asta mai mult o bănuiesc, odată ce mi-a dat mie această poză făcută de noi amândoi, împreună. Ține mâna pe umărul meu, într-o postură ce nu mă avantajează nici câtuși de puțin, pentru că este mai înalt decât mine. Iar mâna mea, este suspendată nefiresc, încercând probabil să fac și eu același lucru și să-l iau pe după gât. Cu aceeași înclinare oblică ne stau și șepcile, la amândoi pe aceeași parte. Parcă a căzut un copac și ni le-a strâmbat amândurora.

Știu sigur însă că atunci când recunoscându-mă de la școală, mi-a propus să stăm împreună prin acel bâlci multicolor, m-am bucurat. Țineam cei câțiva bănuți ai mei în pumn, iar pumnul vârât adânc în buzunarul pantalonilor și nu mă înduram să-i irosesc pe te miri ce turtă dulce, acadele, sau fluiericiuri. Pentru pistolul cu capse nu erau suficienți. Mă plimbasem fără rost pe acolo până în momentul acela, prin mulțimea pestriță de oameni și tarabe, cu tot felul de atracții rurale și copilărești. Mie chiar și pe vremea aceea, călușeii care se învârteau molcom pe mica lor orbită, mi se păreau sub demnitatea mea. Altfel ar fi fost treaba la comedia cea mare, cu scaune atârnate în lanțuri și care se răsuceau spectaculos. Dar acolo nu mi se permitea. Erau acceptați numai flăcăii cei mari și fetele de măritat. Câte unul se întindea și apucând scaunul fetei de dinaintea lui, îl mai răsucea și el încă de câteva ori, pentru a obține acea chirăială de râs cu spaimă de la fata care îi era dragă.

Am umblat împreună de colo-colo, până am dat peste nea Zgranciu, care a acceptat să ne facă acea fotografie, sub prețul pe care îl lua el de obicei. Probabil că nu avusese prea mult noroc cu oamenii mari, interesați de alte lucruri pe care numai odată pe an le întâlneau, atunci când negustorași de pretutindeni veneau să își amplaseze tarabele pe terenul nostru de fotbal, transformat acum în bâlci.

-N-ai și tu doi lei? mă întreabă Marian, după ce îi plătește fotografului.

-De ce? răspund eu, pipăindu-mi-i în buzunar.

-Ca să mergem la vrăjitoare, să ne ghicească în palmă.

-Ba am! recunosc eu.

-Hai după mine! îmi zice el decis.

Și am luat-o iar printre picioarele oamenilor, el mereu înainte ca un șerpaș atotștiutor, dar vedeam bine că ne cam învârtim prin locuri pe unde mai fusesem. Ce e drept, în hărmălaia aia, era și cam greu să te descurci. De nu ar fi fost plutele cele înalte de pe marginea drumului, te-ai fi gândit că te și rătăcești acolo. La un moment dat, s-a oprit satisfăcut. O găsise. Vrăjitoarea era o țigancă trupeșă, așezată pe un scaun scund. Ținea picioarele crăcănate și poalele fustelor sale, erau revărsate în falduri, direct pe pământ. Nu mai văzusem niciodată o femeie stând în poziția asta. Toate cele știute de mine își lipeau pulpele când se așezau și fusta și-o băgau încă pe dedesubt, de ziceai că sunt sirene.

-Hai să vă ghicească baba, frumoșilor! ne-a zis țiganca încă de departe, ghicind ca o vrăjitoare ce era, că tocmai pe ea o căutasem de atâta amar de vreme.

-Nu vrem să ne ghicești! zice Marian deodată, lăsându-mă mirat.

-Da ce-ai vrea, atunci? insistă ea.

-Să ne spui cuvinte din alea cu p. Uite, avem bani! Și el se întoarse spre mine, ca să îi arăt.

Eu mă uitam când la el și când la ea, pentru că nu vorbisem nimic între noi despre asta.

-Ce cuvinte, mâncaț-aș pula ta? Pizdă? D-ăștea vrei să-ț spui?

-Da! De-astea porcoase! Întări el, cu ochii mari și urechile în flăcări.

-Ăăăă! Dă-te încoace, neamule! Stai că ți le spui acușica, da scoate biștarii înainte.

I-am dat mai mult de frică, pentru că tonul ei era imperativ și glasul hodorogit. Femeia mă înfricoșase, dar cu toată diferența de vârstă și de statură dintre noi, lui Marian îi promiteam în minte o bătaie zdravănă. O altă țigancă, mai tânără și mult mai drăguță decât ghicitoarea, vindea alături vată pe băț.

-Vată pe băăăăț! striga ea din când în când, în mod ciudat întărind glasul mai mult pe cuvântul băț, decât pe acela de vată, ca și cum bățul era de mâncat. Îmi aduceam aminte că și ăla de colecta sticle, când trecea pe drum cu căruța lui cu coviltir murdar și peticit, zicea de câteva ori foarte iute „sticle, sticle, sticle…” și abia apoi exploda tare cu „BĂĂĂ!”. Nu înțelegeai ce vrea, decât dacă te apropiai.

În uruiala mașinii de făcut vată, urechile noastre profane au fost împroșcate dintr-o dată cu toate dejecțiile vocabularului român și poate țigănesc, la un loc. Rostite totuși de gura unei femei, ceea ce era mare lucru, trebuie să recunosc. Țiganca le spunea de-a valma, ca un patefon stricat, iar noi nu cunoșteam sensul, decât la unul din zece cuvinte. Dar ea nu se lăsa datoare și parcă atâta așteptase ca să se elibereze, cum chiuie avalanșa când munții își scutură umerii de zăpadă. Pentru că nu-mi plăcea fața ei, care trivializa încă și mai mult situația prin râsul cel deșănțat strecurat cu gâlgâituri din când în când, priveam la pieptul insinuant al celeilalte, care îi era probabil fiică și care mai întorcea uneori capul spre noi, ori spre ea cu mirare, dar apoi își relua cu seriozitate îndatorirea ei și striga:

-Vată pe băăăăț!

-V-a ajuns băieților? se opri vrăjitoarea la un moment dat, ca să-și tragă sufletul. Repertoriul nu cred că și-l isprăvise.

M-a făcut atunci să întorc și eu capul, tocmai la momentul oportun, pentru că vrând să ne mai dea și un bonus, ea își luă de jos poalele cu amândouă mâinile și le săltă în cap, spunând:

-Ia d-aici!

Ca să spun drept, nu știu ce am văzut. Era ceva negru, dar putea să fie și o pată în proprii mei ochi, injectați de stupoare. Am pus iute mâna în buzunar, acolo unde toată ziua îmi pipăisem bănuții, de data aceasta pentru ca pumnul gol să acopere erecția involuntară produsă de cea mai pocită dintre femei.

-Vată pe băăăăț! Striga fiică-sa de alături și nu știu de ce glasul ei, m-a usturat mai mult decât hăhăiala batjocoritoare a baragladinei.

3 thoughts on “O amintire de doi bani”

  1. Dacă faci referire la acele cuvinte „scăpate” în articol, să știi că am ezitat un pic mai înainte 🙂 Dar m-am decis să le las acolo, pentru a nu știrbi din culoarea personajului.
    Nimeni nu spunea bancuri mai prost decât mine în tinerețe, tocmai pentru că le „periam”, dintr-un fel de exces de pudoare. Îmi asumam astfel o altă formă de amuzament, independentă de banc.
    Azi însă încerc să mai scutur din aceste canoane, mai mult autoimpuse, tocmai din dragoste pentru cuvinte. Am substituit niște termeni cu adânci origini în istorie (vin doar de la daci și de la romani), prin tot felul de înlocuitori calpi… Unde e jena, normal? Gândurile sunt cele care murdăresc, nu cuvintele în sine.
    Ca în bancul acela cu Bulă și învățătoarea… Știi, când ține mâna în buzunar și o întreabă dacă ghicește pe ce ține mâna. Obrăznicit de ea, el se disculpă: Pe o gumă tovarășa, dar îmi place cum gândiți!

    Liked by 2 people

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s