Parole Parole

Am vrut să postez înregistrarea cu Mina și Alberto Lupa, de aceea am numit astfel articolul. Minunată interpretare, îmi pare rău că nu am reușit 😦

I-aș rămâne îndatorat aceluia care pune cântecul pentru mine, fie și acolo, în comentariu. Numai să fie…

Pentru că vreau să vă vorbesc despre cuvintele dintre noi. Această minune a limbajului care ne ajută să ne exprimăm. Uneori mai bine, alteori mai rău, dar reușim să rostim dorințe și gânduri, să formulăm idei. De la cele mai banale, la abstractizări, nuanțe și sensuri ascunse. Cum? Prin cuvinte. Atât de multe cuvinte… În limba unei țări unde te afli temporar, te simți limitat și frustrat de neputința unei exprimări corespunzătoare. Te rezumi la cele câteva vorbe învățate și ai nevoie și de toleranța celor care te ascultă și încearcă să ghicească ce vrei să zici. Dar trec peste asta, fiind un fapt prea evident și firesc în fond. Nici nu mai aduc încă o dată, odă limbii materne. Am făcut-o cu altă ocazie și sunt mult prea încărcat de dor acum, încât risc să cad în patetism. Spuneți-i subiectivism, dacă vreți. Asta e! Mie mi se pare cea mai frumoasă, pentru că e a mea. Cum îți privești cu mândrie fiica și o consideri cea mai minunată prințesă. Pleonasm asumat! Și cine nu crede oare că mama lui e cea mai bună? Sau tata? Sau fratele? Când ai norocul să fie chiar adevărat, îți vine să pui afișe pe ziduri…Tocmai când ești mai departe, te simți și mai apropiat de originile tale. Iată un paradox pe care l-aș crede hilar, dacă nu ar fi totuși trist…

Un alt lucru trist… Aceleași vorbe rostite de persoane diferite, sunt primite și înțelese diferit. O fată primește cuvintele de dragoste în același timp, de la doi băieți. Se poate ca ei să i se pară mai convingător, acela care le-a mai rostit nu o dată și o face cu lejeritate de acum, ca un actor ce și-a învățat bine rolul. Celălalt, care este îndrăgostit cu adevărat și a desemnat-o aleasa lui pe toată viața, se va îneca și va vorbi prost. Îi trebuie un pic de șansă băiatului ăsta, nu-i așa? Iar fetei fler… Nu ține de cuvinte, ci poate de destin?

Iar când vorbim totuși aceeași limbă și nu ne înțelegem, cum e? Să zicem că suntem martorii nevăzuți ai unui tablou de familie. Igrec se ceartă cu Icsa… Mă rog, să zicem! Igrec a tăcut de mult și numai Icsa are energie cât pentru amândoi să toace mărunt cazul în discuție și creierii obosiți ai soțului. Între două căscături, tocmai când pune mâna cu ostentație pe telecomanda televizorului, pentru a-i da de înțeles aceleia că cedează lupta și i s-ar părea mai interesant un alt program pe care să îl asculte, el își întrerupe mișcarea și o oprește și pe ea din turuială:

-Ia stai puțin! De ce zici că am spus eu așa? Când am zis asta?

-Cum când? Adineauri ai zis! se răstește ea.

-Dar n-am zis așa!

-Adică eu sunt nebună? Mă faci proastă în față?

Deci pentru a ne face bine înțeleși, avem nevoie de mult mai multe lucruri. De o bună exprimare (poate Igrec nu și-a formulat cum trebuie ideea). De buna înțelegere a celui cu care vorbește (poate Icsa nu a fost suficient de atentă la vorbele soțului ei). De timp, pentru că uneori aruncăm vorbele din fugă și nu iese tocmai cum ne dorim. Și de noroc, pentru ca toate cele de mai sus, să pice într-un ascendent favorabil.

Deci avem nevoie de noroc ca să vorbim? Nu sună bine. Hai să rămânem la prima variantă… Avem noroc că putem vorbi. Iar unuia ca mine, căruia vorbele i-ar sta în gât de câte nu mai apucă să spună și care dacă nu ar avea pagină de blog, s-ar apuca să vorbească singur, scrisul îi conferă o mare șansă.

Norocul unora, ghinionul altora, nu? 🙂 La voi mă gândeam…care mă citiți 🙂