Clipa

Trotuarul din fața clădirii unde este Oficiul Poștal nu e prea larg și oamenii se împiedicau în forfota lor grăbită, de trupul nemișcat al unei femei ce sta proțăpită tocmai acolo, în dreptul intrării. Era în vârstă, ofilită ca o floare pe care ai uitat să o uzi.

Pardon! îmi scapă mie când încerc să îmi fac loc pe lângă ea. Când am emoții, de oricare natură ar fi ele, îmi vin mai iute expresiile românești, cu care atâta m-am obișnuit. Pardon și mersi nu sunt ele chiar autohtone ce e drept, dar după zeci și zeci de ani de francofonie, ni le-am asimilat. Eu sunt mereu anacronic oricum, poate abia când am să ajung acasă o să mă trezesc spunând cuiva sorry. Dacă e scuză, să fie primită. Și mulțumirea, așișderea.

Bucuros când o vânzătoare a fost drăguță cu mine, arătându-mi că un produs pe care tocmai voiam să-l cumpăr este depreciat, i-am mulțumit în frumosul nostru grai, cu sărut-mâna!  Noroc că fusesem molipsit de zâmbetul ei profesional și am însoțit vorba și cu îndoirea gurii spre urechi, altfel nu știu ce ar fi înțeles fata de la mine.

În poștă, intrarea până la ghișee e îngustă și oamenii stau cuminți unul în spatele celuilalt, într-un rând care ajunge până în dreptul ușii. Mă așez și eu acolo, dar mă întorc cu spatele, după obișnuința mea de a sta la orice coadă. Nu sunt rac, sunt român, am mai spus. Și prin urmare, am antrenament. Dar n-am însă timp și nici răbdare, ca ei. De-aia folosesc trucurile mele experimentate, ca să nu mi se pară atât de greu. Ce știu scoțienii, ei n-au sângele nostru ardent.

Bătrâna este tot acolo. O zăresc prin geamul transparent al ușii. Deși eu o văd destul de bine, îmi dau seama că ochii ei îndreptați spre mine sunt opaci și nu mă au în vizor. Așa că în lipsă de altă ocupație, îi studiez fața și îi fac portretul cu închipuirea minții. Îmi place să desenez, îndeosebi chipuri de oameni. Acesta al femeii este destul de ofertant în privința cutelor de expresie și mă trezesc că descriu cu degetul tot felul de linii pe lățimea pulpei exterioare a piciorului, transformat fără să-mi dau seama în planșă de lucru. Sunt atât de absorbit de treaba asta, încât am impresia că bărbatul care mi-a lovit cotul mâinii lucrătoare m-a făcut să greșesc și astfel mă simt mai deranjat decât ar fi fost cazul. El se scuză politicos, dar nici ochii lui nu interacționează cu ai mei. Sunt îndreptați spre ușă, zorit să iasă.

Și atunci când o deschide, surprind momentul acela magic! Dacă ești atent, fiecare zi poate să aibă o astfel de bucurie, când descoperi că ai primit un cadou de la creator. Trebuie să fii însă cu luare-aminte și la lucrurile mici, care apar neînsemnate la prima vedere. Un tril de pasăre, un zâmbet luminos, râsul unor copii la joacă… Fiindcă ți-au umplut inima de fluturi pentru o secundă, acea zi a devenit importantă în cursul vieții tale. Și o vei ține minte dintre altele, anume pentru acea clipă care a fâlfâit o bucurie de moment.

Bărbatul era puțin adus de spate când a trecut pe lângă mine, dar afară și-a îndreptat umerii. Femeii i s-au aprins becuri în ochi și a înflorit. Și-au zâmbit privindu-se și s-au luat de mână.

„Frate, ce e asta? Vine de la o simplă coadă, nu de la război”…. îmi spun eu încercând să îmi pun masca prozaicului. Pașii însă m-au purtat singuri afară, să-i mai petrec încă un pic cu ochii și să îi văd îndepărtându-se. Frumoși mai erau amândoi!

La întoarcere, cineva tocmai îmi ocupase locul. Dar asta acum, era deja un lucru fără importanță.

6 thoughts on “Clipa”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s