Măruntul -VI

În dimineața deschiderii anului școlar, o ploaie torențială venise să strice festivitatea pregătită de o parte a protipendadei din Măgura. Puternicele rafale de vânt, făceau umbrelele ineficiente. Directorul s-a uitat înspre preot și acesta l-a încurajat:

-Asta nu e taicule, vreme de discursuri. Dați-le drumul copiilor în clase și părinților pe la case.

Părinții însă nu puteau pleca, bineînțeles. Nu înainte de a vedea că toate sunt în ordine și la locul lor. Stăteau înșirați pe coridoare, întrebându-se unul pe altul despre clasa unde odoarele lor, aveau să stea de acum înainte ca să buchisească învățătura.

Iuliana Duculete își pusese de cafea în cancelarie, la ibricul pe care și-l adusese singură de acasă, încă de anul trecut. Directorul făcea parte din acel mic procent de persoane care nu agreează absolut deloc această băutură și nu fusese de acord să doteze cancelaria cu un espressor. Cu atât mai mult cu cât el se bucura de privilegiul de a vea propriul lui cabinet și a nu sta lalolaltă cu ceilalți învățători. Nu îi plăceau bârfa și discuțiile searbăde. Deși ocupa funcția de director, continua să ia clase pe mai departe, ca orice alt învățător. Se răspândiseră acum cu toții dinaintea sălilor de clasă, pentru a lua în primire copiii și a da îndrumări părinților.

Cu excepția Iulianei, care prefera să nu se amestece printre oameni. Cei care au ales-o și și-au înscris copiii la ea, au făcut-o în cunoștință de cauză, pentru că se bucura de o bună reputație. Deci nu le era datoare cu nimic, iar de cafeaua aceasta depindea întregul bun-mers al zilei sale.

Multe generații de copii îi mai trecuseră prin mâini Iulianei Duculete și de fiecare dată ea se obișnuise să aleagă pe câte unul care să fie ciuca batjocurii. Devenise un stil al ei, marcă înregistrată, pentru că văzuse că dădea rezultate bune per total și îl folosea cu toată încrederea. Un general nu face așa? Pregetă el să sacrifice un simplu soldat pe câmpul de luptă, știind că îi duce astfel pe ceilalți spre victorie? Elevii buni se concentrau parcă și mai bine, după câte un moment de destindere. În fond, aceștia erau importanți. Doar prin ei își făcea renumele de învățătoare bună. Că ăla de era slab, tot slab ar fi rămas, oricât de mult și-ar fi spart ea pieptul cu el. Unui cap sec n-ai ce-i face, nu i-l poți umple tu. Cam acestea erau gândurile învățătoarei Duculete, cu care își justifica față de ea însăși, comportamentul inechitabil. Altfel, ea nu mai era stăpânită de acea nervozitate ca pe vremea când îl avusese în clasă pe Maricek. Se căsătorise cu un bărbat destul de drăguț și care se purta chiar drăgăstos, dar pentru faptul că era mai tânăr, ea se temea să nu o înșele și era tot timpul în stare de alertă, ca să nu i-l fure vreo stricată. „Stricate” în concepția ei, erau toate femeile mai tinere, care  se îmbracă și merg totdeauna, ca și cum ar vrea dinadins să întoarcă privirile bărbaților.

Se uita către ceas și nu înțelegea de ce nu se mai isprăvește odată hărmălaia de pe coridoare. Chiar și ploaia se oprise. Părinții ar fi putut de-acum pleca liniștiți acasă, iar copiii ar fi trebuit să ajungă deja fiecare în clasa lui, că doar nu era așa de complicat. Se ocupase ea mai din vreme ca la fiecare ușă, să fie trecut frumos numele învățătorului. În afară de ea și de director, mai era domnul Receanu, care mai mereu surâdea pierdut în reveriile sale, fiindcă scria versuri pentru un cenaclu literar, doamna Stamate și doamna Coman, cu care se înțelegea foarte bine. Discutau câte în lună și-n stele, uitând câteodată de prezența ștearsă a bărbatului și vorbind chiar și chestii din acelea femeiești. Doamna Coman, fiind la o vârstă în care menopauza făcea ravagii cu organismul său, se apucase o dată să le dea niște detalii destul de intime. La un moment dat, realizând subit că mai era și Receanu acolo, s-a făcut stacojie la față și se blocase pur și simplu. Doamna Stamate însă găsise prezența de spirit de a-l întreba cu un glas foarte liniștit:

-Dvs ce ziceți de asta, domnule Receanu?

Trezit ca din somn, el le-a răspuns absent, parcă scuzându-se că nu a fost suficient de atent:

-Ce să zic, daa… Sunt de acord cu doamna Coman. Categoric, așa e!

Atunci ea le-a privit cu subînțeles, ca și cum le-ar fi spus: „Vedeți? Omul nu e cu mintea aici, la vorbele noastre de femei…” Și în sfârșit și-a revenit și dânsa, că era aproape în pragul infarctului, de rușine.

Dar în timp ce își turna cafeaua în ceșcuță, Iulianei îi trecu dintr-o dată prin minte discuția de acum o săptămână, aceea avută cu directorul. Asta o făcu să lase repede ibricul jos și să-și ducă mâna la tâmplă. O anunțase că anul acesta doamna Stamate nu mai apare, deoarece făcuse o operație. Urma să fie suplinită de o tânără domnișoară, îi spusese și numele, dar ea uitase complet. Tot numele doamnei Stamate îl lipise pe ușă și nimănui nu îi trecuse prin gând să verifice. De-asta se întârziase, acum își da seama. Nu prea îi convenea să înceapă anul școlar cu o gafă, cu toate că directorul nu zicea niciodată nimic. Sorbea din cafea cu înghițituri mici, cu ochii înspre ușa pe care urmau să intre și ceilalți. Mai întâi și-a făcut apariția Receanu. Ținea în mână trei buchete de flori și pentru că nu erau de aceeași culoare, s-a fâstâcit când i-a înmânat unul dintre ele, trecându-i abia atunci prin cap, că fiecare culoare poate avea câte o semnificație. Iuliana Duculete s-a ales cu trandafirii galbeni și l-a sărutat pe amândoi obrajii pe tomnaticul cavaler. Doamna Coman a intrat furtunos, și-a lăsat geanta pe un colț de masă și a venit lângă ea de s-au pupat. L-a pupat mai apoi zgomotos și pe Receanu, pentru trandafirii cei roz, care i-au revenit. După care i-a șters grijulie cu degetul său mare, rujul ce i-l întinsese pe obraz. Când și-a făcut apariția și tânăra domnișoară, bietul de el a împrumutat numaidecât culoarea trandafirilor pe care i-i rezervase. Se făcuse roșu ca focul. S-a și lovit de colțul mesei când s-a ridicat și apoi a întins brațul cât mai mult ca să i-i ofere, pentru a nu se apropia primejdios. Avea și motive să se fâstâcească, deoarece era într-adevăr frumoasă. Deși nu era îmbrăcată provocator, fustă trecută totuși de genunchi și taior peste bluză, îi venea atât de bine cambrată peste mijlocul subțire și pieptul i se reliefa atât de frumos prin taior că dacă ar fi fost sinceră cu ea însăși, chiar și madam Duculete trebuia să admită că arăta bine. Însă ea a măsurat-o rece și și-a zis: „o stricată!”. Trebuia neapărat să-i dea un telefon soțului în vreo recreație și să-i spună să nu mai treacă pe acolo. El era magazioner la o întreprindere și toată ziua se fâțâia cu mașina de colo-colo, chipurile ca să facă aprovizionare. Venea regulat la școală pentru a-și lua nevasta acasă, atunci când se terminau orele. Și tocmai azi, când toți copiii vin cu flori, ea să meargă pe jos, cei șase kilometri cu brațele încărcate? „Fire-ai tu a dracu, de stricată!” îi ură ea în gând și apoi cu glas tare, rosti:

-Am făcut cafea. Ia și servește și tu, dragă. Eu sunt doamna Duculete, doamna Coman, și dumnealui, cavalerul, este domnul Receanu. Cred că îi va plăcea să se audă chemat cu numele de Emil, de către dumneata. Știi, sper să nu se supere pe mine că îl deconspir, dar află despre dânsul că este și poet…

-Vai, ce drăguț! Zise fata politicoasă, neștiind ce să mai adauge. Pe mine mă cheamă Maria Irimescu. Dvs. desigur, îmi puteți spune simplu Maria că… a vrut să spună ceva cu vârsta, dar s-a oprit la vreme…eu sunt mică.

„Hm! Nu e proastă viespea… Trebuie să am mare grijă cu ea” se gândi Iuliana jucându-se cu ceșcuța în farfurioară. După care se hotărî să deschidă în sfârșit catalogul, pentru a încheia orice discuție în plus și a-i demonstra fetișcanei ăsteia, cu cine are de-a face.

Erau nume ca toate numele, dar îi plăcea foarte mult să le treacă în revistă și să încerce printr-un exercițiu de imaginație, ca să își închipuie copilul în funcție de numele pe care îl poartă. Trecea alene filele mari ale catalogului și sta în dreptul fiecărui nume, de parcă ar fi citit sfinții din calendar. Când ajunse la „M”, chiar sus de tot pe pagina din stânga, citi: Maricek Paul. Măi să fie! Maricek? Ca pe Cap Sec? O fi doar o coincidență? Până la urmă își puse grăbită geanta pe umăr, luă catalogul sub braț și se duse să-și ia în primire clasa și copiii.

Gusta din plin emoția pe care o provoca pătrunderea ei în clasă și ca s-o îngroașe și mai mult, aruncă de sus catalogul pe catedră și odată cu acel zgomot sec, se prezentă autoritar:

-Bună dimineața, copii! Numele meu este Iuliana Duculete și de azi, eu voi fi învățătoarea voastră…

I-a privit de sus, făcând ochii roată asupra lor și abia mai apoi s-a dus și a ocupat scaunul său de la catedră.

-Buun. Urmează acum să vă cunosc și eu pe voi. Voi citi de aici numele vostru și fiecare dintre voi când se aude strigat, se ridică frumos în picioare și răspunde prezent. Ne-am înțeles?

-Daaa! Au răspuns ei pe mai multe voci.

-Așa deci. Ia să vedem: Acaru Cristian!

-Prezent! Rosti un băiețel din banca a treia, de la fereastră.

Învățătoarea îl studie atent și văzu pe colțul băncii sale un buchet de flori, pregătit cel mai probabil de mama lui.

-Foarte bine! Ia loc acum. Așează-te la loc în bancă! Angelescu Rodica!

-Prezent! rosti o fetiță mai înaltă, chiar din spatele lui Acaru.

Angelescu ieși din bancă și înaintă până la catedră, pentru a-și depune buchetul cumpărat de mama ei. Se trezi atunci și băiatul, că el nu le-a dat pe ale sale și grăbindu-se să se scape de ele, s-a ciocnit de fata care tocmai revenea spre locul ei. Se produse un pic de dezordine, copiii amuzându-se de acea ciocnire și învățătoarea bătu din palme și strigă:

-Ia! Liniște! Ce e aici? Nu vi s-a spus de acasă că aici nu aveți voie să vorbiți neîntrebați? V-am dat eu voie să râdeți cumva?

Căuta cu privirea locul acela ocupat odinioară de Maricek, dar banca era goală în întregime. Și absolut niciun copil nu sta singur în bancă… „Vedem noi!” își spuse. Și ca să zorească un pic lucrurile, fiind foarte curioasă și nerăbdătoare să îl cunoască pe noul Maricek, trecu ea pe la fiecare bancă și își însuși de una singură, toate buchetele de flori. Apoi luându-și ochii de la mormanul de flori care acum stăteau grămadă pe catedră, le zise:

-Prea multe flori. Vă mulțumesc, dar nu trebuia să vă deranjați! Mă rog… mamele voastre. Haideți să continuăm…

Și rând pe rând, fiecare dintre ei rostea acel prezent, după care se așeza la loc.

-Lucescu Alexandru!

-Prez..

-Bine, stai jos! Așaaa…. Ce avem noi aiiici… Maricek Paul! Ia să te văd, Maricek!

Se uita tot înspre fundul clasei, dar răspunsul băiatului veni de aproape, chiar din prima bancă:

-Prezent!

Îl privea dezmăgită. Era mult prea normal, chiar frumușel. Nimic din înfățișarea lui Cap Sec.

-Ce ești tu, român?

-Sunt român, doamna învățătoare!

Răspundea bine, clar și răspicat, nu putea să-și lege glumele sale de odinioară.

-Și tatăl tău?

-Tot român, doamna învățătoare.

Simțea că pusese numai întrebări ridicole până acum. De fapt tonul cu care răspundea copilul o făcea să se simtă așa. Cu toate acestea nu avea ce să-i reproșeze, părea firesc să fie mirat la asemenea întrebări.

-Am mai avut un băiat în clasa mea pe care îl chema Maricek și era…

-Știu, doamna învățătoare!

-Cum știi? Ce știi?

-Tatăl meu a învățat cu dvs.

-Daaa? Era tatăl tău?

-Da. El a vrut să vin la dvs. Mi-a povestit numai lucruri frumoase și mi-a zis că l-ați învățat foarte multe lucruri. Mare noroc, așa mi-a spus, mare noroc ai avut, că o să înveți cu dânsa…

Iuliana Duculete îl privea pe acest băiețel guraliv cu ochi holbați, în totală stupefacție. Dacă motanul ei de acasă i-ar fi spus într-o zi, că mai vrea puțin lapte în farfurie, nu ar fi uimit-o mai mult, decât cele îndrugate acum de micul Maricek.

-Va urma-

 

 

 

 

8 thoughts on “Măruntul -VI”

  1. Pur şi simplu nu am fost în stare să spun/ scriu ceva inteligent. Lumea şcolii a fost lumea mea, ani de zile. Am lucrat cu copii de toate vârstele…mi-au fost şi-mi sunt dragi…dar absolut niciodată nu mi-am permis să umilesc un copil (dar nici alte persoane!), chiar dacă nu toți au fost frumoşi sau isteți. Din păcate există astfel de dascăli. Şi tot din păcate, vor mai exista. Chiar dacă pare incredibil, fiul meu cel mic a avut o astfel de învățatoare. L-am transferat urgent. Astăzi “prostul” de atunci este…inginer in US. Cât de ticălos poți fi nu ca om, ci ca dascăl să batjocoreşti un suflet de copil???
    Să-ți fie doar bine!

    Liked by 3 people

  2. Dascali care au nevoie de lecții de moralitate. Din păcate, nici învățătoarea mea nu a fost departe de aceasta d-na Duculete. Nu-mi amintesc cu drag de ea…Aștept continuarea.

    Liked by 1 person

    1. Vă mulțumesc mult. Am descoperit că dvs. ați reușit să vă înscrieți printre urmăritorii mei. Cu apreciere sau fără 🙂 mă bucur să fiu citit. Sper să nu vă dezamăgesc. Am să intru și eu pe căile mele întortocheate să vă urmăresc. Sunteți o descoperire pentru care mă bucur tare.

      Liked by 1 person

      1. V-am dat like la secțiunea „despre”. Intrați la „Dashboard” și sus, în dreapta, acolo unde apare un clopoțel, vă apar like-urile! Dați click pe acea notificare și mă veți găsi, trebuie doar să transformați acel „follow” în „following”, cu un simplu click! Succes! Mă bucur, de asemenea, de cunoștință! 🙂

        Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s