Măruntul -I

-Dragă, nu mă mai întrerupe, ți-am zis! N-ai ce să-mi explici. Ori te prezinți mâine cu băiatul la școală, ori dacă nu, te denunț la Autoritatea Tutelară că ești un părinte iresponsabil și ar fi mai bine pentru el să fie luat în plasament. Ai înțeles?

-Dar tovară… Ăă…doamna învățătoare, vă rog fumos să mă lăsați să vă…

-Nu te las, ți-am zis că nu te las! Tu n-ai ce să-mi explici, MIE! Te cunosc ca pe un cal breaz… Îți repet: mâine, la școală! Să nu mă duci în stare că de nu, voi veni eu la tine. Și-ai să vezi tu atunci urecheală, Cap Sec ce ești!

Și telefonul făcu clanc în urechea lui Maricek, lăsându-l în stare de năuceală. Îi închisese înainte de a apuca să-i răspundă că băiatul nu a mai venit la școală, pentru că nu mai este acasă. De aproape două săptămâni îl părăsise nevasta și pe copil îl luase cu ea. Două vorbe! Atâta numai avusese de zis și tot nu apucase. De fapt nu a fost în stare. Învățătoarea îl timora și acum, exact ca atunci când îi fusese elev. Trecuseră șaisprezece ani, dar amintirile acelea erau vii în amintirea lui și îl rodeau ca un cancer.

*

Fusese tot timpul mic de statură, cu un cap mare și rotund ca un bostan, aproape cât lărgimea umerilor, că părea lucru de mirare cum i-l poate susține gâtul. Neîndoios că trebuie să fie și sec, își zisese învățătoarea văzându-l. Când citise catalogul prima dată, în clasa întâi, se împiedicase de numele lui cehesc și îl întrebase:

-Tu ești român, sau ce ești?

-Român, tovarășa învățătoare.

-Aha! Păi spune așa, că altfel aș fi crezut că ești marțian, ceva…

Iar copiii au râs. Toți au râs. Și cei care nu știau ce înseamnă marțian. Erau mici, dar înțelegeau batjocura și le plăcea când era adresată altora. Puțin mai târziu, văzându-l că e într-adevăr încet la minte, ea și-a exprimat gândul și i-a zis:

-Maricek, ai capul sec!

Și asta le-a plăcut și mai mult colegilor săi. Afară l-au luat în primire și așa cum scandau oamenii mari după ce vorbea tovarășul Ceaușescu, ei și-au unit glasurile pentru a-i striga  în cor: „Ma-ri-cek cu ca-pu sec!.. Ma-ri-cek cu ca-pu sec!” Au ținut-o așa cât a fost recreația de lungă, chiar dacă el se refugiase într-o cabină de WC.

Nu. Nu erau toți așa. Silvia spre exemplu, era o fată bună, nu degeaba au pus-o comandant de detașament. Ea învăța cel mai bine din clasă și se gândise ea că n-ar strica să îl ajute puțin și pe Maricek. Erau la tabla înmulțirii. A venit la el cinci seri de-a rândul și săptămâna următoare după ce s-a asigurat că o știe, a ridicat mâna și a zis:

-Tovarășa învățătoare, puteți să-l ascultați din nou pe Maricek? că acum a învățat înmulțirea.

-Zău? De unde știi tu? a sfredelit-o învățătoarea cu privirea.

-L-am ajutat și eu puțin, s-a bâlbâit fata, neștiind cu ce a greșit.

-Ei, păi dacă l-ai ajutat tuu… Înseamnă c-o știe! făcu ea malițios. Așa e Maricek? Ia să te vedem…

Copiii râdeau deja, întâmpinând bucuroși acest moment care se anunța a fi vesel, căci pe Maricek emoția de a-și auzi numele aproape că îl paralizase și scaunul rabatabil al băncii îl lovise peste picioare când s-a ridicat, clătinându-i capul de dovleac.

-Cât fac cinci ori opt? Șase ori șapte…doi ori nouă… Ă? Nici asta nu știi? Păi asta e înmulțirea cu doi, ce dracu, nici pe-asta n-o știi? Cum e, Tufeanu? Ție ți se pare c-o știe? Ce l-ai învățat tu?

Copila se uita spre Maricek cu ochii rugători. Îl auzise doar cu urechile ei cum o recitase acasă pe toată, până la nouă, fără de nicio greșeală. Nu înțelegea de ce tace de data asta și nu vrea să răspundă. Simțea că acum tovarășa s-a supărat pe ea și asta numai din cauza lui.

Învățătoarea Iuliana Duculete nu se credea o femeie rea. Și nici tocmai urâtă, nu era. Nu își putea explica de ce nu are trecere la bărbați. La treizeci și doi de ani, spectrul de a rămâne fată bătrână plana amenințător deasupra și asta o făcea să fie încordată și nervoasă. Iar glasul ei strident, ca de gâscă, îl îngheța întotdeauna pe băiat și atunci mintea sa, oricum cam înceată, se bloca definitiv.

Nu se credea rea, dar admitea că e puțin cam aspră. De aceea învățătoarea își permitea din când în când să mai facă unele glumițe. Cele mai bune i se păreau a fi alea făcute pe socoteala lui Maricek. Clasa întreagă se destindea atunci și ea se vedea astfel simpatică, în ochii lor.

-Am înțeles, a zis într-un sfârșit. Te-ai ridicat numai ca să ne arăți cât ai mai crescut… Foarte bine, Maricek. O să-ți dau o notă cât tine de mare. Tot patru, ce credeai, că ai mai crescut? râdea ea, privind complice spre clasă.

Însă cât erau orele acestea de nesuferite, recreațiile pentru măruntul Maricek erau și mai cumplite. Se trezea câte unul și striga: „Maricek cu capul sec, Maricek cu capul sec!” Iar altul: „Cine-l prinde să îi dea, castane câte-o putea!” Și apoi îl alergau prin curtea școlii. Iar când îl prindeau, cu nodurile degetelor îndoite îi loveau țeasta cheală și numărau: „…unșpe, doișpe…douășopt…” Nimeni nu intervenea. Suna clopoțelul de intrare la clasă și abia după cinci minute apărea și Maricek, strecurându-se speriat până la banca lui din fund, în care ședea singur. Avea ochii tulburi, iar capul și mai mare, de la cucuie.

-Unde ai fost Cap Sec? N-ai auzit clopoțelul?

-La toaletă, tovarășa profesoară! răspundea el cu capul în jos.

Ce, parcă ea nu știa? Și mai știa și că pentru el n-are cine să vină la ședințele cu părinții. Tatăl lui, cehoslovacul, care lucra în România pe un șantier de construcții, a stat căsătorit cu Ioana doar încă un an după ce se născuse băiatul. De-aia îi și purta numele. Însă văzând cât era de urât și nu se mai „deschidea” odată, așa cum tot îi promitea ea, a părăsit-o.

-Ăsta nu e copilul meu, cine știe cu cine l-ai făcut tu, i-a zis. Și dus a fost.

Lucrul ăsta a afectat-o grav pe maică-sa. Era mare rușine pe atunci ca să ai un copil fără de soț. Dar când se știa că acel copil diform mai era făcut și cu un străin, asta era de netolerat. Ioana nu socializa prea mult cu nimeni. La muncă și îndărăt. Dar și acasă simțea o tensiune permanentă, căci privirile mustrătoare ale mamei sale, o făceau să intre în pământ. Înțelegea reproșul exprimat mutește, numai prin ochi. O făcuse de rușine în lume. Rodul acelei rușini era Maricek, de-aia nimeni nu-l avea la suflet. Crescut astfel, în totală lipsă de iubire, era firesc ca micul Maricek să fie speriat și să se simtă vinovat de ceva grav, dar care mintea sa nu ajungea să înțeleagă.

*

Cu chiu cu vai a terminat cele opt clase, în aceeași atmosferă care s-a perpetuat până la sfârșit. Apoi a plecat să muncească. Fiindcă nu îl primeau nicăieri, a vagabondat puțin prin capitală, cerșind de pomană. Banii trebuia să-i împartă „frățește” cu cei mai mari.

-Așa e legea aici, i-au explicat ei, deși el niciodată nu primise nimic din cerșeala sau furtul lor.

Și cum foamea îl însoțea tot timpul, ca și frigul, i-a trecut prin minte să ceară o dată o felie de brânză unei vânzătoare. Femeia s-a uitat mirată la el. Deși alungați din piață, cerșetorii, mai reușeau să fenteze uneori și să ajungă până în dreptul tarabelor. De fiecare dată, ei cereau doar bani. Chipurile să cumpere de mâncare, dar ei își luau aurolac. Și-l puneau în pungă și când îl inspirau, îi prindea așa, o amețeală plăcută, din care nu s-ar mai fi deșteptat. De-asta cerșeau bani. Dar ăsta urât și cu capul mare ceruse însă brânză. I s-a făcut milă de el și după ce i-a dat o felie, l-a întrebat cum îl cheamă, de unde e, și dacă îi mai trăiesc părinții. Așa i-a trecut lui prin minte să răspundă că e orfan. Numele și l-a zis pe ăla cu care se prezentase și celorlalți derbedei, adică Marcel. Ca să nu mai rimeze cu sec.

-Ia să vii tu mai încolo, pe la șapte, când vine bărbatu-meu după mine, i-a zis femeia. Să vorbim cu el… Ni-i vrea să mergi la noi la stână? Dacă ești băiat cuminte om avea grijă de tine. N-ai să mai rabzi de foame. Hai! Mai ia o felie și du-te că uite, mă ocolesc clienții. La șapte să te întorci, ține minte. Maricek nu avea ceas. Și se temea să nu rateze șansa asta. S-a dus până mai încolo, dar nu a plecat. A stat ca un câine, să pândească sosirea bărbatului. L-au luat. Și apoi a urmat cea mai frumoasă perioadă din viața lui. Inima i s-a vindecat de durere și de senzația unei vini pe care nu și-o putea explica. Adunase și ceva bani, dar câștigul cel mai mare a fost că agonisise o brumă de încredere în persoana lui. După aia au urmat zile grele în familia aceea de munteni cumsecade. Lâna nu mai avea preț, laptele nu se mai căuta, au vândut oile și au desființat stâna.

-Te-om lua acasă la noi, i-au zis. De-amu ești ca și pruncul nostru. Însă pruncul era ditamai vlăjganul. Vorba vine, tot mărunt era, dar se maturizase și i se întăriseră oasele. Își dădea și el seama că e vremea să se întoarcă acasă, la mama lui. Le-a mulțumit cu lacrimi în ochi și a plecat. Pe mamaia nu a mai găsit-o în viață și nici de maică-sa nu a fost sigur că s-a bucurat prea mult. Prea repede l-a luat la rost asupra planurilor sale. Ar fi muncit el, dar nu știa să facă nimic și cine să-l primească oare văzându-l cum arată? Și-a găsit de lucru până la urmă pe un șantier. Ca salahor. Acolo primea corvezile cele mai grele, iar batjocura era la fel ca și în anii de școală. Numai că acum, Maricek învățase să se poarte în astfel de împrejurări. Râdeau de el? Lasă să râdă, el va râde încă și mai tare. Era o glumă a naturii, în fond. Și luându-se singur peste picior, le deveni simpatic și într-o lună îl târau peste tot după ei, la bețiile lor.

*

-Băăi! Voi știți că eu o să plec? zise unul Marian, către ceilalți.

-Unde, mă?

-În Italia, bă. Am pe vără-meu acolo. Mă ia și pe mine! se făli acesta.

-Bine mă! Să ne scrii și nouă cum e, că venim după tine, l-au zeflemisit ei nepăsători.

Dar lui Maricek ideea asta i s-a prins de minte. Pe urmă, la muncă, se ținea după Marian și îl tot chestiona. Cum e vărul? Dar Italia? Ce-o să facă acolo?

-Nu știu bă, ce dracu mă tot întrebi? Ce, eu am mai fost? Oi vedea eu… Da pe tine ce te interesează?

-Aș merge și eu cu tine, i-a mărturisit Maricek.

-Păi zii băi nenicule, așa… Se înveseli celălalt. Era o perspectivă bună să meargă cu piticania după el. Pe lângă ăsta, emoțiile lui s-ar fi disipat și i-ar fi venit mai ușor. Dacă vărul i-a spus că nu trebuie să își facă griji cu dormitul, înseamnă că s-o mai găsi un locșor și pentru jumătatea asta de om.

Mama lui Maricek n-a obiectat nici măcar de formă, auzindu-i intenția. Se potrivea tocmai bine, pentru că n-ar fi vrut ca Vasile, cu care începuse o relație ce se îndrepta spre căsătorie, să ajungă să-l cunoască așa de curând.

-Va urma-

 

15 thoughts on “Măruntul -I”

    1. Nu o să mai las atâta timp între ele…. Îmi și spuneam că poate ar fi fost mai bine să public continuările la celelalte mai înainte (sunt cam de multă vreme întrerupte), însă starea mea de acum, s-a pliat pe cazul „Măruntului”. Mulțumesc pentru apreciere.

      Liked by 1 person

  1. Foarte interesantă povestea, aștept continuarea.
    Dar oare de ce-am gustul ăsta amar?
    Hm… recunosc ceva din poveste, deși am citit-o acum prima oară.
    Învățătoarea lui Maricek să fi fost oare învățătoarea unei fete slabe și deșirate, după care copiii se țineau pe stradă, strigând “Aura-gaura”? De bătut n-o băteau, nu mai îndrăzneau să se apropie prea tare, se apărase cu-nverșunare mușcând și zgâriind mai ceva ca o pisică turbată.
    Învățătoarea însă căuta orice prilej să-i dea cu nuiaua, nu doar în palme ci o punea să-și unească degetele strâns, și-apoi o lovea.

    Liked by 3 people

    1. Și învățătoarea mea făcea astfel de „corecții”. Îi ridica în sus de urechi și de perciuni. Îmi pare rău să spun, dar trebuie să recunoasc că atunci nu aveam suficientă sensibilitate. Eram doar pur și simplu bucuros că pe mine nu mă bate. Of! Apoi prin clasa a treia sau a patra, nu mai știu bine, aveam să scriem acele compuneri cu „Învățătoarea mea”. Ai avut? Sau „Noi în anul 2000”…
      Dar acelea cu învățătoarea au ieșit cele mai tari. 🙂 Toți au scris chestii din astea scăpate în zaharniță, cu „cea mai bună”, „ca o mamă”, etc…. La una am râs cam tare și îmi amintesc că atunci am fost smotocit și eu un pic de ureche. Să știu cum e… 🙂

      Liked by 1 person

      1. De compuneri nu-mi amintesc, oricum după episodul povestit aș fi refuzat, cred. Eram catâr dar și atât de ambițioasă c-a fost musai să-mi dea premiul întâi. 😃🤪

        Like

  2. M-am oprit puțin aici: Intr-o zi am întrebat o copilă, căt fac 8.2 ”stai să caut pe tabletă” Bunica ei spunea că nu știu să scrie literele. E o tristețe și asta.

    Liked by 1 person

  3. Ocupata fiind eu cu caile vietii… am lipsit o vreme din acest locsor. Si… iata ce gasesc acum… minunatie de fragment. Felicitari, Condei! Si, fac o marturisire. M-am indragostit de Maricek. Acum, astept cu nerabdare… 🙂

    Liked by 1 person

  4. Tovarăşa aceea nu era nici rea, nici urâtă (prea tare!), doar că nu avea ce căuta într-o clasă cu copii nevinovați!
    Iar dacă a intrat, atunci a fost urâtă, dar mai ales rea!
    Doar bine!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s