Hățurile

download cai

Mircea știe că va trebui să conducă la întoarcere, așa că peste degetul de coniac din paharul său, și-a pus Fanta. Lichidul a căpătat o culoare asemănătoare cu vinul, iar gustul… Hm! Nu era rău deloc. Zâmbește când Sorin, abțiguit deja, catadicsește să ciocnească paharul cu el.

-Așa da! Mie nu-mi place să dau nor-r-roc cu apă miner-r-rală! zice acela izbindu-și paharul său, de al lui Mircea. După care începu să șteargă stângaci cu podul palmei, stropii de vin care au sărit pe fața de masă. Mișcările lui sunt lipsite de control și celelalte pahare sunt în pericol de a fi răsturnate.

Lidia privește înspăimântată și abia se abține să nu intervină. Dar îi este frică. După ce bea, Sorin devine țâfnos și certăreț. Era tare bine atunci când el nu a mai băut. Au fost câțiva ani buni, atâtă vreme cât a stat speriat de atenționarea medicului: „Ficatul tău este distrus! Ai vârsta băiatului meu, dar ficatul arată mai rău decât al lui tata. Continuă așa, și nu te văd bine. De fapt nu prea cred că am să te mai văd…” Așa îi spusese. Sorin a părăsit cabinetul tremurând, pus pe gânduri. Era tânăr încă. Perspectiva morții nu îi surâdea deloc. Și chiar nu a mai pus de atunci alcool pe limbă. Până azi. Dar astăzi este o zi mare. Pe lângă ziua sa de naștere, ei sărbătoresc succesul băiatului lor, care a intrat la liceul de marină. Fusese un vis al lui Sorin, dar la vremea lui, el picase. A terminat până la urmă școala de subofițeri de la Câmpina, coleg fiind cu Mircea. Au rămas prieteni încă de atunci.

-Hai să îmi arăți iepurii! îi spune Mircea, care sesizase privirea disperată a Lidiei. Se gândea că aerul rece de afară îl va mai împrospăta pe amicul său. Se simțiseră bine totuși până atunci. În afară de el și de un alt coleg al lor de la muncă, fiecare cu soțiile, mai venise un văr de-al lui Sorin, de la Tulcea. Colegul celălalt a plecat foarte repede pentru că soția lui, însărcinată fiind în luna a șaptea, nu se simțea bine. Tulceanul nu părea să fie mai în vârstă decât ei, în ciuda părului coliliu. Tenul frumos, foarte bine întins și arămiu, contrasta interesant cu buclele albe. Părul lui Mircea părea să-l părăsească de timpuriu și era foarte necăjit din cauza asta. Cu toate că era tuns scurt, cazon, tot nu reușea să-l facă să pară mai des. Acest văr, bărbatul care se recomandase Grig, ocupase imediat tot centrul atenției, îndată ce sosise. Dansa bine, se mișca relaxat, iar soția lui, îi făcea o pereche foarte potrivită. Înaltă și zveltă, se legăna frumos, condusă drăgăstos și elegant de Grig, care făcea gesturi largi și curtenitoare.

Și Mircea era un om spiritual și plăcut la petreceri din astea. Dar să se fi ajutat puțin cu două, trei pahare de alcool mai înainte. El nu avea probleme ca Sorin, pentru că se controla foarte bine și știa când să se oprească. Mirela era foarte încântată de ponderația soțului și ea însăși îi turna fără grijă băutura în pahar. Azi însă nu, că veniseră cu mașina. Mircea a stat liniștit, resemnat cu situația. Și mai era încă ceva pentru care el nu fusese tocmai în largul său. Se simțise puțin concurat de acest Grig, care arăta bine și era încă și mai dezinvolt decât ar fi putut el ajunge vreodată, cu alcool sau fără. Tocmai pentru că din fire, era foarte preocupat de autocontrol.

Deși îi era frig afară, Mircea a răbdat cu stoicism explicațiile colegului său cu privire la iepuri. În timp ce acela moșmondea pe la cuști, punând iarbă fiecărui iepure, el sta mai în spate, cu nasul încrețit de la mirosul acru al cotețelor și cu gândurile aiurea.

-Hai și noi! îl tot îndemnase Mirela să iasă la dans. El nu era chiar un dansator și ea știa destul de bine asta. Prefera să privească, pentru a nu se da în spectacol. Tipic pentru un om cerebral, așa cum se considera.

-Haaai! Te roog!

Ieșise. Au dansat împreună un blues romantic de pe la jumătate, iar pentru că mai apoi au urmat niște cântece de discotecă ale anilor 70, Mircea a simțit că îi e drag să-și miște picioarele în ritm alert, luându-se chiar la întrecere cu Grig.

Și iarăși a venit rândul unei melodii lente, de inimă albastră. A dansat-o din nou pe Mirela, de data asta participând cu tot sufletul. Ea i se uita într-una în ochi și deodată i-a făcut acea declarație:

-Mircea, te iubesc! Știi tu cât de mult te iubesc eu pe tine?

S-au sărutat lung, până au fost întrerupți de aplauzele sonore ale lui Sorin, care deja exagera în comportamentul său. Întorși la masă pe locurile lor, Mirela încă era sub vraja momentului lor de tandrețe.

-Ești frumos! Mă uitam la tine ce chipeș arăți.

-Arăt doar, sau chiar sunt? zisese Mircea, simțindu-se răsfățat.

-Ești! Și uneori chiar și arăți, a râs ea sprințar.

El zâmbise larg, dar nu îi întorsese complimentul. În ce o privește, făcea tot timpul această constatare. Mirela era frumoasă și acest lucru i se părea un lucru atât de firesc, încât nu mai era nimic de spus în sensul ăsta. Ca și cum ai afirma că apa este udă. Toată lumea știe asta. Era convins că ea e prea conștientă de propria ei frumusețe și nu voia să-i dea un motiv pentru a-i crește cornițele. Mai ales că nu era tot atât de sigur și pe el.

-Așa-i că arăt bine? se împăunase bărbatul din nou.

-Da! Și ești și foarte modest.

-Grig ăsta, parcă are un pic de burtică. Sunt mai suplu eu, nu?

-Da! Ești suplu ca un păianjen.

-Hai, măi! Vorbesc serios…

-Serios, Mircea. Ești cel mai frumos. Poate Grig este puțin mai înalt…Puțin de tot. Dar tu ești mai frumos și ești iubițelul meu.

-Nu cred… se apucase Mircea să zică, dar sărutul Mirelei nu îl mai lăsase să-și termine vorba. Așa că ea nu a mai aflat dacă se îndoia de iubire, ori de faptul că celălalt era mai înalt.

Una peste alta, fusese chiar o seară reușită, mai ales până să se îmbete sărbătoritul. Care și el fusese în formă bună, dar dintr-o dată parcă s-a lăsat fulgerat. Nici nu băuse așa de mult, dar organismul lui se pare că nu mai ducea.

„Acum îl las în pace, dar mâine trebuie să stau puțin de vorbă cu el” își zise Mircea, mereu în spatele gazdei, care se clătina la tot pasul.

Când să se întoarcă în casă, prin geamul ușii Mircea a văzut cum Mirela era dansată de Grig. Nu o ținea în brațe, dar se mișca pe lângă ea scuturându-și umerii și aplecându-se din mijloc în dreptul picioarelor ei, într-un dans țigănesc. Cristina era obișnuită cu chestiile astea și râdea bătând ritmul cu palmele una de alta. Mirela se unduia din șolduri și cu brațele ridicate în sus, făcea mișcări de șerpuire. Dacă nu ar fi fost soția lui, dacă nu ar fi fost mai gelos chiar și decât Othello, lui Mircea poate că i-ar fi plăcut. Așa însă, o pâclă i-a invadat creierul și s-a oprit cu mâna pe clanța ușii.

-N-ai cumva o țigară? l-a întrebat pe Sorin. Ce-aș mai fuma una chiar acum, în momentul ăsta.

-N-am la mine dar s-s-stai un pic! făcu acela plin de solicitudine. S-s-stai n-n-numai un pic! și bufni peste ușă, lăsând-o deschisă larg, pentru ca el să se ducă la mescioara unde erau țigările.

În cadrul ei, Mircea s-a simțit deodată descoperit, întâlnind ochii Mirelei. Îi era rușine de privirea pe care o avusese, atunci când ea îl zărise. A fumat fără chef, numai un sfert din ea și apoi a zis:

-M-am dezvățat! Nu-mi mai plac.

-De ce-ai fumat? l-a întrebat Mirela mai apoi, cu glas șoptit.

-Un chef de moment. Stai fără grijă, că nu am să le reiau. Știi bine că eu am control.

Întorși la masă pentru momentul tortului, pe care Lidia l-a cam grăbit un pic, Grig și Cristina povestesc niște întâmplări de-ale lor. Grig vorbește, iar soția lui doar îl completează, din când în când.

-El le spune cu haz, nu ca mine, de-aia îl las pe el, zice ea, îmbrăcându-l într-o privire admirativă. Să-l auziți cum spune bancuri…

Pe dată, Grig se apucă să spună un banc. Toți cei prezenți îl știau, dar felul cum l-a redat Grig, i-a făcut să râdă ca și cum atunci l-ar fi auzit întâia dată.

-Eu îl citisem cred, pe undeva… se scuză Mircea pentru faptul că nu a râs.

-Dar chiar și este un banc răscunoscut! îi răspunde Grig jovial. Anume am zis unul știut, că numai astfel se poate vedea talentul. Când obții râsete de la un banc foarte răsuflat, atunci te vezi de ești bun, ori ba. Mirela lângă el, părea mai amuzată decât toți, de această glumă.

Lui Mircea toate hohotele dimprejur îi făceau rău, ca și cum ar fi râs de el.

-Te-ai gândit vreodată să faci stand-up? îl întrebă el pe Grig, crezând că va fi comică întrebarea.

-Da! Să știi, că da. Dacă aș avea un text bun, cred că asta mi-ar plăcea să fac.

-Poate că nu știi cu cine vorbești! se aprinse Mirela. Mircea scrie texte. În scris e mult mai amuzant, să știi. Gata! Ți-ai găsit omul…

Și își ciupi drăgăstos soțul de un obraz, întinzându-se apoi ca să-l sărute. Indispus, lui Mircea nu-i plăcu gestul și nici gustul sărutului, pentru că femeia își împrospătase de curând buzele cu ruj.

„În timpul mesei? De ce? Pentru cine?”… se gândea Mircea, sorbind prelung din paharul lui cu coniac amestecat cu Fanta.

Mirela îl lăsase în pace pentru o vreme și se întreținea acum cu Cristina. Au făcut schimb de adresele lor de facebook, ca să nu piardă legătura. Femeile se plăcuseră. Cu coada ochiului, Mircea o studia și el pe soția comediantului amator. Era de categoria sexi. Sigur pe șarmul lui, Grig nu avusese probleme în a o lăsa cu o rochie destul de provocatoare. Ștrampi negri pe sub minijupă, bluză cu spate decoltat, din care gâtul lung și subțire ieșea în evidență. Pomeți înalți care dădeau ochilor codați un aer interesant, oriental. Dar când râdea și când vorbea, lui Mircea nu îi plăcea. Părea vulgară. Acum îi povestea Mirelei de niște piese ale lui Vali Vijelie, care îi plăceau ei mult. Mirela asculta, ca și cum ar fi fost interesată.

„Cât de bine se pricepe să se prefacă…” se gândea Mircea. Sau dacă ei chiar îi plac manelele, atunci înseamnă că el fusese cel mințit.

„Într-un fel sau altul, este ipocrită!”

-Pe aia cu orchestră simfonică ați auzit-o?

-Cu ochestră simfonică? sări el de alături. Ei, asta ar fi ceva. L-am ascultat pe Tudor Gheorghe cu orchestră și chiar dacă Grigore Leșe, pe care îl admir de asemenea, s-a exprimat că nu este corect pentru folclorul nostru, mie mi-a plăcut. Chiar mi-a plăcut. Voia să arate că e deschis, că nu e chiar așa de snob. Mirela i-a luat mâna pe sub masă și îl strângea afectuos. Cristina a căutat pe telefon și apoi i-a dat să asculte. Mircea l-a ținut puțin la ureche cu o mână și după foarte puține clipe, se elucidase deja. Dar mâna din strânsoarea Mirelei era strânsă cu putere și el a înțeles că era vorba doar de politețe.

-Daa…Se aude frumos o orchestră. Dar…daa…Eu nici nu sunt așa de pregătit în domeniu, ce e drept.

-Mai mănânci bucățica asta de tort? Îl întrebă Mirela.

-Nu! O vrei? Ia-o tu!

Mirela i-a mulțumit cu un sărut. El știa că acel sărut îl primise pentru altceva.

Nu peste mult timp, erau în mașină, pe drumul către casă. Căldura făcea ca mirosul parfumat al femeii de lângă el, să îi dea idei. Duseseră copilul la părinții Mirelei, pentru că nu știau cât vor întârzia și nu au vrut să-l lase singur. Deși se căsătoriseră cam în același timp, în vreme ce băiatul lui Sorin intra deja la liceu, al lor de-abia acum era în clasa a doua. După naștere, feminitatea Mirelei se accentuase chiar. Ea căpătase niște rotunjimi armonioase, care o făceau să pară și mai apetisantă. Dar prezența copilului redusese drastic ocaziile lor de intimitate.

-Ce mergi așa de tare? Vezi că ai depășit viteza.

Mircea zâmbea unui gând care îi dădea fiori plăcuți.

-Dar asta chiar nu este viteză mare. Se exagerează punând plafon acest 50 pe oră. Suntem cu mașina doar, nu cu căruța…Tu știi ce sunt alea, hățuri?

-Da, știu! De ce?

-Eu niciodată, în viața mea, n-am lăsat hățurile din mână. Îmi place controlul și am mereu grijă să nu-l pierd. Vrei să-ți dau o probă? Pot pune frână chiar acum, fără să te clatini, în mai puțin de un metru…

-Nu, te rog, nu! Te cred, nu trebuie să-mi mai faci nicio demonstrație.

-Ah, Mirela! Ce-aș rupe acum, o bucată din tine! rosti el, imitând glasul lui Toma Caragiu.

Femeia chicoti veselă.

Nici n-au intrat bine în casă și Mircea a îmbrățișat-o strâns, doritor. Ea l-a pupat scurt, cu încheiere și a intrat să se dezbrace în dormitor. El a urmat-o privind pofticios cum îi aluneca rochia de pe trup în jos, într-un foșnet ispititor.

-Mircea, nu te mai uita așa! Parcă ești un satir, mă și sperii, zău.

-Suntem singuri și știi… Mă gândeam… Rosti el îngâtuit de emoția dorinței.

-Și eu m-am gândit. Stai numai puțin să-mi fac repede un duș, că nu mă simt bine așa… Și se desprinse din îmbrățișarea lui înfocată.

Mircea s-a așezat pe fotoliu și a deschis televizorul ca să-și facă o ocupație. Lui îi plăcea mirosul ei din clipa aceea. O adiere vagă de Calvin Klein, dar mixat foarte bine cu parfumul ei propriu, de măr verde și caisă coaptă.

Nu auzea televizorul. Urechile lui ascultau apa șiroind și aștepta să se termine odată. Așa că țipătul femeii l-a auzit foarte tare. A țâșnit repede și a intrat în baie fără să-și mai pună papucii în picioare.

-Ce-i? Ce s-a întâmplat?

-Un păianjen! Uite! Un păianjen!

-Credeam că îți plac păianjenii! rânjește Mircea, rotind ochii peste trupul ud al Mirelei.

-Nu toți. Uite-l colo! Omoară-l te rog. Te roog! Îmi e frică! Hai odată, că mi-e și frig! Nu mai sta și te holba așa la mine.

Lui Mircea nu îi plăcu acest cuvânt. Se întinse după păianjen, îl prinse între cele trei degete și ieși cu el din baie.

-Ce faci? Omoară-l!

-Nu mi-a făcut niciun rău, de ce să-l omor? Eu am suflet bun, nu ca tine.

După care încălțând papucii peste șosetele deja ude, Mircea ieși cu păianjenul afară și îl depuse grijuliu în iarbă. Chiar se credea un om foarte de treabă prin acest gest. Apoi își lepădă șosetele înfuriat, se dezbrăcă și se duse să se culce.

Întins pe pat cu ochii închiși, auzea acum feonul, semn că Mirela își spălase până la urmă și părul.

„A tras de timp… E clar că nu mai are chef de mine. Nu-i mai plac!”

Se ridică nervos și merse la ea să-și lămurească problemele.

-Așa-i că nu aveai chef de sex?

-Dacă mă întrebi astfel, îți pot răspunde că nu. Mă simt puțin obosită. Dar stai că termin numaidecât și facem.

-Ce facem?

-Sex. Nu vrei asta?

-Nu. Nu mai vreau. Nu sunt chiar așa de satir, cum mă vezi tu. De fapt nu știu cum mă vezi, că nu mai sunt sigur pe ce spui tu!

Vorbea tare ca să acopere zgomotul feonului. Ea l-a închis dintr-o dată și ultimele vorbe ale sale, s-au auzit ca o răsteală.

Iritată la rândul ei, Mirela i-a răspuns tot cu voce ridicată:

-Ce vrei să spui?

-Că mă minți! izbucni Mircea. Câteodată parcă nici nu știu cu cine trăiesc. Ești prefăcută și ipocrită.

-Iar tu ești mitocan!

-Mitocan, eu? Cine spune… Manelista!

Mirela s-a aprins, și a început să dea agitată din mâini, învârtindu-se prin camerele casei. Tot ce auzea Mircea erau epitetele de  „bou” și „măgar” printre alte bufnituri ce însoțeau multele vorbe care ieșeau din gura femeii. Căuta să stea liniștit și să nu meargă după ea.

Când s-a deschis brusc ușa, ea continua ca și cum nici n-ar fi fost plecată, iar el ar fi știut tot ce zisese:

-…Nici nu mă mai mir. Dar m-am cam săturat să-ți suport toanele de copil. Am un copil deja, să știi!

-Ai? Numai tu ai? Te-a apucat sinceritatea? Îmi vei spune acum că Marius nu e și al meu?

-Cee?

Jignită adânc, Mirela se repede la el, să-l strângă de gât. El îi cuprinde mâinile în ale sale, dar o unghie i-a atins mai înainte obrazul și l-a zgâriat.

Confruntarea asta fizică l-a amuzat un pic și parcă îi era din nou dragă. Patima și focul din privirile ei, semănau atât de bine cu momentele lor de dragoste, când se înlănțuiau sălbatic. El îi eliberă o mână pentru a și-o trece pe a sa peste obraz, acolo unde simțea fierbințeala.

-Vezi că m-ai zgâriat, spuse el moale, calmat pe din interior. Uite! Mi-a dat și sângele.

-Infect! Ești infect! Striga ea scoasă din minți. Cum poți mă, să spui asta? Cum?

-Păi, ce știu eu…

Mircea glumea. I se aprinsese din nou pofta și regreta că lucrurile degeneraseră în felul acesta. O palmă veni iute și lipăi pe obrazul său, imediat sub ochi, simțind că-i scapără pentru o clipă.

-Vezi că te întinzi! Gata! Nu mă face să dau și eu în tine…

-Cine, mă? Cine? Neisprăvitule, care ești.

Sângele îi inundase creierul, dar Mircea se credea tot calm. El nu voia decât să echilibreze situația și ea să nu-l socotească vreun papă-lapte care se lasă bătut de femeie. I-a dat și el o palmă, dar încet, cu teamă parcă de a nu o răni.

Urlând feroce, atinsă în amorul propriu, ea îl ocăra cu spor. Cuvintele îi ieșeau torențial, cu o energie fără seamăn.

-…Țiganule, ce ești! încheie ea dintr-o răsuflare.

-Cine e mai țigan dintre noi? Hă? Cine ascultă manele pe furiș?

-Mă-ta! ripostă ea cu spume la gură.

Dintotdeauna băieții sunt sensibili la ofensele aduse mamelor. Mircea nu făcea excepție și s-a încăierat de fiecare dată cu oricine, mama fiind ultimul cuvânt de la care începea bătaia. Mirela se înțelegea bine cu mama lui și dacă s-ar fi gândit puțin, el și-ar fi dat seama că erau doar vorbe vitriolate de furie.

Așa cum se aflau, cu mâinile sale încătușând mâinile ei, care se zbăteau în strânsoare, a lovit-o scurt, cu capul. Fruntea lui osoasă i-a spart buzele femeii. Sânge îi ieșea și din nas. Luptătoare, ea nu avea însă de gând să cedeze. Pentru că fizic se simțea dovedită, chiar dacă se căznea în continuare să-l lovească și ea, se porni atunci cu vorbele grele. Și le mitralia dintr-un rezervor nesecat, în timp ce el se blocase în două cuvinte:

-Taci, măi!

-Ți-e necaz? Ți-e necaz? Nu voiai tu să știi tot adevărul? Nu e al tău! Așa să știi…

-Taci, măi! mugi el cu dinții încleștați.

-Da! Și m-am f… cu toți. Daaa!

Pumnul bărbatului lovi îndesat. Îl proiectase spre bărbie, dar în ultima clipă, cu un ultim crâmpei de luciditate, l-a întors spre o zonă mai tare. Însă nici clavicula nu era un os suficient de puternic. A trosnit ca o surcea ruptă. Mirela a fost împinsă cu putere de lovitură și căzând, s-a lovit cu ceafa de colțul mesei joase. S-a prelins inertă, dintr-o dată tăcută.

Scurs la rândul lui de viață, lui Mircea nu-i venea să creadă. O ridică în brațe și capul ei atârna pe spate, cu gâtul parcă frânt. După o vreme, niște picături de sânge începură să se prelingă de pe șuvițele părului șamponat puțin mai devreme.

O cerceta cu luare aminte și nu-i venea a crede că e adevărat ce întâmplase.

-Am omorât-o? se întrebă el cu voce tare.

Dar nu și-a răspuns. Așezat în fund și cu femeia în brațele sale, a picat într-o catatonie care l-a ținut timp îndelungat. Mai apoi însă, el s-a desprins binișor de sub ea și ca și cum n-ar fi vrut să o trezească, a lăsat-o jos cu grijă, dar puțin mai alături de pata aceea de sânge de pe covor, și s-a dus la telefon. A mai stat o vreme gândindu-se pe cine să apeleze, poliția ori părinții Mirelei. Era târziu și nu s-a îndurat totuși să-și deranjeze socrii.

-Alo! 112? Am sunat să vă spun că am omorât-o pe Mi…Mi… Mi-am ucis soția!…

*

În dimineața zilei următoare, Grig și Cristina își sorbeau cafelele împreună cu gazdele lor. Înnoptaseră acolo, la vărul Sorin. Deodată, Grig zise:

-Simpatici prietenii ăștia ai voștri.

-Cine, Mirela și Mircea?

-Da, măi! La ei mă gândeam. Plăcuți, haioși… Ar merita să păstrăm și noi legătura cumva.

-I-am luat adresa de facebook a Mirelei, anunță Cristina. De ce?

-Mi-am adus aminte când a zis despre el că este amuzant și scrie anecdote. Poate îl rog totuși să-mi scrie și mie un text… Să văd și eu cât este de bun.

-Este! Chiar este, confirmă Sorin. Ne cunoaștem de mult. Băiat de nota zece, ce să zic…

-Poate doar amănuntul că pe Mircea nu l-am văzut niciodată să sară calul! îndrăzni atunci Lidia să-și dojenească soțul. Era îmbujorată când ridicase ochii înspre el. Sorin nu se simți însă deranjat de mustrare. Știa că avea dreptate, așa că îi cuprinse mijlocul și îi depuse o sărutare pe unul dintre obrajii ei trandafirii.

-Nu suntem toți la fel, îi zise el apoi, în dreptul urechii.

-Dar fiindcă tot sunteți prieteni, poți lua măcar un exemplu bun de la  el, îi răspunse femeia.

14 thoughts on “Hățurile”

  1. Și uite cum „hățurile” au fost scăpate din mâini…situație tot mai des întâlnită în ultimul timp, din păcate. Foarte bine prezentat absurdul unei situații ce degenereză într-o tragedie, nimeni nu trebuie luat drept exemplu, suntem doar simple măști… Mulțumesc!

    Liked by 2 people

  2. Frumos.
    O temă străveche, niciodată ”răsuflată”, însă cu un viitor incert, pentru că generațiile tinere sunt educate în așa fel încât să demonizeze tot ce e legat de posesivitate și gelozie. Desigur, sunt emoții ”negative”, dar au un revers pozitiv care se va pierde și el. Prevăd o omenire domesticită ca animalele de fermă.

    Liked by 1 person

    1. Unde ar fi… Eu văd dimpotrivă, că aceste ieșiri din matcă sunt și mai dese în vremurile astea. Nu încerc să pun neapărat o explicație fenomenului, deși aș avea niște idei. Încerc numai să atrag atenția asupra încrederii în propria persoană. Nimeni nu este scutit de incontrol. Și de ne place sau nu să recunoaștem, atârnăm destul de mult de providență.
      Mulțumesc foarte mult pentru răbdarea alocată acestei povestiri, care a cam depășit puțin, ca format, cadrul unui text de blog.

      Liked by 1 person

  3. Incep sa ma-ntreb daca nu cumva te-a lovit vreun trasnet care te-a blagoslovit cu har literar (Ca in filmul “Ce-si doresc femeile!”). Nu ca nu aveai, dar prea le zici “ca la carte”! De unde-ti vin ideile, detaliile atat de vizuale, poantele de vorbire? Un mic amendament referitor la scriere… Citind, am remarcat ca tu, la dialoguri, inchizi propozitia vorbita si continui naratiunea cu propozitie noua. Cred ca varianta corecta e continuarea cu litera mica…Exemplu: “-Așa-i că arăt bine? Se împăunase bărbatul din nou.” ar trebui scris: “-Așa-i că arăt bine? se împăunase bărbatul din nou.” Am cautat ceva de referinta, pentru sustinere si redau mai jos un fragment din “Ion”: ― N-am strâns, încheie George mândru şi baţjocoritor, punând sticla la gură şi trăgând o duşcă zdravănă. În răstimp Ion se sculase şi se apropiase de masa lui George. ― Plăteşte! sâsâi dânsul încurcat.― Eu, mă! Eu? strigă celalalt sărind în picioare, încurajat de liniştea lui Ion pe care o lua drept slăbiciune.― Tu!― Da crezi tu că io-s cârpa voastră, mă? răcni George tot mai dârz şi ameninţător. Şi încă mai sare la mine! Şi încă cine?…

    Sa ai o zi frumoasa! Si inspirata!

    Liked by 1 person

    1. Nu te-aș putea contrazice tocmai pe tine, mai ales că, sincer, așa știam și eu. Dar… Mă adaptez din mers. Astfel mi-am însușit destule norme morfologice așa cum sunt acum și nu cum erau când țineam noi coatele pe bănci. Am fost uimit de câte s-au schimbat, de aceea când nu sunt sigur, caut îndrumări pe internet. Chestia semnalată de tine nu am verificat-o anume. Dar am luat de bună corectarea automată pe care „mi-a rezolvat-o” word-ul, programul în care scriu eu mai înainte. Aici, pe pagina de blog, doar le transfer. Acel fragment de roman din care mi-ai făcut exemplificarea, puteai foarte bine să nici nu spui de unde l-ai luat și tot l-aș fi recunoscut, Rebreanu fiind unul dintre preferații mei.
      Lovit de trăsnet ai vrut să spui? Sigur nu cu leuca?…

      Liked by 1 person

  4. M-a trecut prin atâtea stări textul ăsta, că nu le-aş mai putea enumera. Am răsuflat uşurată că nu a făcut Mircea o scenă la dans, apoi că n-a fost accident, apoi că nu a început cearta în maşină, apoi… şi m-a dat peste cap ce-a urmat. Şi încheierea chiar a “curentat”.
    Vă felicit, a fost o plăcere să citesc şi acest text.

    Liked by 1 person

  5. Un text cam lung, mă scuz încă o dată… Dar am vrut să reliefez exact acest lucru: Că neprevăzutul lovește de unde nu te aștepți, iar autocontrolul în anumite situații rămâne doar o simplă părere închipuită.

    Liked by 3 people

  6. Condei, mâinile mi s-au răcit, lacrimile-au început să-mi curgă, stomacul să-mi tremure și cu greu am citit până la final.
    Nodul din gât nu dispare, oricât de des aș înghiți…
    Ai scris atât de… viu și-atât de elocvent (frumos iartă-mă, dar nu pot spune) încât parcă simteam eu osul trosnind.
    De asta nici nu pot să mă uit la filmele în care-un El lovește-o Ea…
    Mi-e prea greu.
    Și-acum parc-aș fi privit un astfel de film…
    Te felicit pentru felul în care-ai scris.
    Despre subiectul ales… mă abțin.
    Tu știi de ce.
    💔😥

    Liked by 2 people

    1. Am în vedere aceste categorisiri apriorice cum că noi suntem buni, iar numai alții sunt răi, violenți, etc. Și mă gândesc că sunt situații care pot frânge ușor această schelă din mucava și răsturna toate impresiile noastre despre alții, dar și despre noi înșine. Eu merg cu închipuirea minții departe. Merg și mă întorc. Îmi arunc privirea prin ferestrele întunecate ale pornirilor instinctuale. Este de-ajuns pentru a mă îngrozi. Nimeni nu este scutit de rău, pentru că de multe ori îl respirăm fără să știm. Și fac îndemnul să zicem mai des: Ferește-mă Doamne de ispită, că singur nu știu să mă apăr!
      Mulțumesc pentru apreciere și îmi cer scuze pentru deșteptarea unor stări de angoasă.

      Liked by 2 people

      1. Din buni devenim răi, din răi devenim buni… e o linie subțire, foarte subțire care delimitează asta.
        Instinctual azi puteam fi o altă Aura.
        Și-așa este, doar Dumnezeu ne apară și ne ferește… câteodată chiar de noi înșine.
        N-ai pentru ce să-ți ceri scuze, amintiri din astea ies la suprafață provocate câteodată și de-un sunet banal.
        🙏🌹🌸

        Liked by 2 people

  7. O frantura de viata, o poveste ce putea sa ia multe directii… neprevazutul care duce la ultima directie posibila. Am savurat textul intrebandu-ma… la tot pasul… pe cand cartea? Felicitari, Condei! 🙂

    Like

  8. Mie mi-a inspirat/confirmat faptul că niciodată nu ajungi la fapte majore din senin. Adică din seninul momentului respectiv. Trebuie că mocnește ceva dinainte în toate escaladările astea nefericite.
    Autocontrolul ar fi doar dovada certă că sîntem ființe raționale…

    Liked by 2 people

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s