Povestea fraților șoricei – basm

soricei-2

Ce urmează, este chiar o poveste. V-am mai spus și în alte dăți că eu pe blog nu sunt încă în elementul meu și mă mai rătăcesc. Poate de aceea o prețuisc așa de mult pe Potecuța. Îmi conferă încredere. Nu știu dacă vă dați seama cum este când descoperi o potecuță prin pădure… Ei! Prin pădure eu nu mă rătăcesc, dar asta e o altă poveste. Și din întâmplare, am găsit o bloggeriță care fiind mămică, scria pe nișa aceasta. O lume de povești. Și am recitit un basm al Fraților Grimm. Mi-a plăcut mult și m-a întors (de parcă ar fi fost cumva și tare greu!) în lumea copilăriei. Am contactat-o și i-am cerut permisiunea de a pune pe pagina ei o poveste la care țin mult. O știu de la mama. Nicăieri în cărțile care m-au înconjurat când eram mic, nu am regăsit-o. Așa cum i-am mărturisit și ei, mă aștept să fie o creație proprie, mama știu că scria și versuri. Toate s-au pierdut, dar această poveste, împreună cu o alta au rămas cel puțin acolo, la mine în cap. Și în inimă. Cred că fiecare dintre voi ține la loc de cinste o poveste ascultată cu ochii închiși, șoptită de glasul dulce al mamei.

La rândul meu am povestit-o copiilor mei, copiilor vecinilor, nepoatei, verișorilor și cui a vrut să mă mai asculte. Dar… tot îmi este frică să nu se piardă. „Scripta manent” se spune. De aceea am întrebat-o pe doamna dacă ar posta-o. Și dânsa mi-a răspuns că da, s-ar bucura împreună și cu fetițele dumneaei. Asta era în urmă cu câteva zile. Până am redactat-o, am pierdut legătura cu dânsa. Îmi cer scuze dacă citește aceste rânduri, dar nu îmi amintesc cum se numea blogul, nu știu unde a dispărut discuția noastră, nu mai găsesc nimic. Am rămas cu povestea, de care mă bucur foarte mult să o văd scrisă. De-a lungul vremii, ea a suferit transformări. Se prea poate să mai fi omis ceva și să fi adăugat altceva.

Dar o postez în amintirea mamei și cu dedicație pentru fratele meu, de a cărui dragoste sunt copleșit. Știți care… Înțeleptul  🙂 Eu nu mă pot ridica la înălțimea lui și pentru că el m-a îndatorat pe viață, îl țin și eu așa… în povești. Te iubesc Fratelo și La mulți ani!

 

Trăiau odată, doi șoricei. Ei se înțelegeau foarte bine, ca frații cum se spune, dar chiar așa și erau. Frați buni. Niciodată nu s-au supărat între ei, iar seara, când mergeau la culcare, atâta își urau noapte bună unul altuia, până așa îi fura somnul.

Într-o seară, ei s-au culcat ca în toate dățile, însă după aceea, dimineață nu s-a mai făcut. Sătul de somn, fratele cel mare, Celin pe numele său, s-a dat ușurel jos din pătuț, a băut o înghițitură de apă, iar fiindcă Sorin, fratele său nu se trezise iar afară era tot întuneric, s-a culcat la loc.

Nu peste mult timp, se trezește și Sorin, merge pâș-pâș să bea puțină apă, iar apoi cu aceeași grijă se întoarce spre pătuțul său.

-Ție îți mai este somn? îl întreabă Celin.

-Nu, deloc. Dar credeam că dormi și nu voiam să te scol.

-Nu mai pot să stau în pat. Sunt sătul de somn de parcă ar fi târziu, însă afară este tot întuneric.

Și atunci Sorin s-a dus la ușă pentru a vedea cum este afară. Însă ușa nu se deschidea. I s-a alăturat și Celin, dar tot în zadar.

-Ce-o fi asta, frățioare?

-Cred că suntem astupați de zăpadă!

-Deștept mai ești tu, Celine!

-Ba tu!

-Ba tu!

-Bine! Hai să nu ne certăm și să vedem cum facem să ieșim afară.

Au dat ei ocol, orbecăind prin casă, dar ninsoarea de peste noapte acoperise și astupase orice locșor pe unde s-ar mai fi putut strecura lumina.

-Eu zic să încercăm pe la fereastră, că este mai sus, a zis Celin.

-Bun. Așa să facem.

Au spart șoriceii geamul și apoi s-au apucat să sape în zăpadă un tunel, pentru a ajunge la aer și lumină.

Au săpat ei ce au săpat, tot înainte și tot în sus, dar omătul era mare, iar ei micuți și spor mult nu aveau.

Obosind la un moment dat, lui Sorin i s-a părut că este bolnav și i-a zis fratelui său așa:

-Hai Celin să luăm un pic de pauză. Simt că mi-e rău și nu mai pot.

-Vai de mine, să nu te fi îmbolnăvit!

-Nu știu, dar cam așa mă simt.

-Lasă dragul meu, că eu mai pot. Du-te în casă și te întinde, că am să sap și singur. Hai! Nu mai sta te rog aici în frig.

Și Celin săpa singur mai departe, dar nu simțea nicio oboseală, ci numai îngrijorare pentru frățiorul său.

La un moment dat, lopățica s-a izbit în ceva tare. Și după ce a încercat el de câteva ori și a văzut că nu reușește să dovedească, și-a zis că este vreun bolovan și încerca să-l ocolească. Dar bolovanul acela era o bucată mare de cașcaval înghețat și când și-a dat seama, mult s-a mai bucurat. S-a dus iute îndărăt în casă și i-a strigat lui Sorin:

-Am găsit un cașcaval mare în zăpadă! E atât de mare că nu pot să-l iau singur. Ai putea să vii să mă ajuți?

Iar acesta, care la drept vorbind nu se simțea chiar așa de rău, îndată s-a dat jos din pat și a venit să-l ajute.

Cu Hei! Și Hop! Și Dă-i! Și Tragi! Căznindu-se și opintindu-se, cei doi șoricei au reușit să vină cu cașcavalul în casă. După care, cel mare s-a înapoiat la lopată și celălalt a rămas în pat, ca mai înainte. De data asta lui Celin îi trecuse îngrijorarea și gândul îi mergea mai mult către acel cașcaval uriaș pe care o să-l mănânce împreună cu fratele său. De ore întregi tot săpa la zăpadă, dar nici acum nu simțea oboseala. În vremea asta Sorin sta în pat și se tot uita la cașcaval. Frumos mai era! Și peste un timp, dezghețându-se de la căldură, a mai început și mirosul să se împrăștie în toată camera

-Hmmm! Tare bun trebuie să fie… Își zise el trecându-și limba peste buze. Ce-aș mai lua o bucățică din el.

Dar se rușină de gândul pe care l-a avut și s-a întors cu fața la perete. Celin bietul sapă de unul singur iar el să guste mai înainte? Urât gând…

Gândul era el urât, dar tare frumos mai era mirosul…

Și atâta s-a perpelit el între poftă și conștiință, încât până la urmă s-a lăsat dovedit și s-a dus cu ochii mari și gura căscată să se uite mai de aproape. De unde să ciupească el un pic, așa încât fratele său să nu bage de seamă?

-Ticălos îmi mai ești! se mustră el singur. Oare fratele tău ar fi făcut una ca asta? Și se duse la locul său, cu codița între picioare, supărat pe el însuși.

Dar nici cu mirosul ăla nu mai avea pace. Burtica începuse să-i chiorăie de parcă n-ar fi mâncat de săptămâni întregi. Și deodată i-a venit ideea salvatoare. O să-l taie pe jumătate și astfel va mânca din partea lui. Îi va spune lui Celin cât a pătimit el cu acest miros îmbietor și nu se poate ca să nu îl înțeleagă orișicine, darămite fratele său cel bun.

Zis și făcut! A luat cuțitul și a tăiat chiar pe la mijloc, cât de drept a putut, cașcavalul în două. A încercat el, dar chiar așa de egale nu i-au ieșit părțile. Și de acolo de unde i se părea  că e surplus a mai tăiat puțin și a pus în gură. În sfârșit! Tare gustos mai era… Și apoi i se părea că acum cealaltă jumătate este mai mare. Harșt! Și de acolo. Și tot așa, când dintr-o parte, când din cealaltă, el tot tăia și mânca. Apoi când s-a slobozit la poftă, greu să se mai stăpânească. La un moment dat și-a dat seama că deja a mâncat mai mult decât i-ar fi fost partea. Și s-a necăjit.

-O să se supere pe mine! și-a zis. Și pe bună dreptate, dar dacă tot o să mă certe baremi să știu că m-am săturat…

Chiar așa și-a zis, după care l-a mâncat pe tot, tooot.

Tocmai ce l-a terminat și aude cum se apropia Celin. Atunci el repede s-a azvârlit în pat și se prefăcea că doarme.

-Hai Sorine! Gata, trezește-te că nu mai pot de foame și de poftă. Hai să mâncăm!

Bietul șoricel ce să-i răspundă… S-a prefăcut că se întinde și cască a somn, dar i-a scăpat o râgâitură. Era ghiftuit de sătul.

-Dar hai măi, odată! Unde l-ai pus? Te joci cu mine? Unde e, că nu îl văd. Și miroasee…Îmm! Abia aștept să mâncăm. Nu te mai juca te rog cu mine și adu-l de unde l-ai pitit.

-Dar știi, eu…

-Tu ce? Tot nu te simți mai bine? Poate dacă o să mănânci, te mai întremezi. Hai! Spune unde l-ai pus, că îl aduc eu la masă.

-Dar l-am mâncat, Celin!

-Ce-ai făcut?

-L-am mâncaaat! rosti Sorin rușinat cu ochii în jos.

Bietul Celin. El venise îmbujorat de la aerul rece de afară. Însă auzind nelegiuirea asta, i-a pierit deodată tot sângele și s-a albit. Adică ar fi fost posibil să îl mănânce singur pe tot? De-abia îl căraseră împreună până în casă…

-Și nu a mai rămas nimic? Nici măcar o singură bucățică?

-Nu! Îmi pare rău…

-Dar ce fac eu acum cu regretul tău? Mi-e foame, mi-e poftă, mi-e…necaz! Cum măi, Sorine măi? Cum ai putut? Eu îl găsesc. Eu muncesc. Eu te țin în casă la căldură și tu… Nu! Nu pot să te iert. Asta nu poate să rămână așa…

-Dar ce pot să mai fac acum? L-am mâncat și îmi pare rău, dar…Ce să mai zic?

-Nu știu Sorine! Chiar nu știu nici eu. Sunt așa de supărat că nu-mi trece nimic prin cap. Hai la judecată!

-Unde măi? se sperie șoricelul cel mic. Unde să mergem acum, pe vremea asta?

-Mergem afară. Și pe cine vom întâlni în cale, îl vom pune să ne judece. Pentru că mie îmi vine să te strâng de gât, nu alta…

Atunci, Sorin nu avu ce să mai zică. Se ridică și îl urmă pe Celin afară, prin tunelul săpat de acesta în zăpadă. Și merseră ei ce merseră, până văzură o vulpe.

-Vulpea e înțeleaptă, zise Celin. Să o punem pe ea să ne judece.

-Bine! încuviință spășit, fratele cel mic.

Când auzi vulpea păsul lor, se răsti la ei spunându-le:

-Plecați acasă, nătărăilor! Vi s-a urât cu binele? Hai mai iute! Că de îmi mai stați dinainte, vă mănânc pe amândoi.

Șoriceii plecară, dar nu către casă. Celin tot o ținea una și bună că vrea să fie judecați.

Și tot mergând, au găsit un lup care dârdâia de frig pentru că blana îi era ruptă din loc în loc. De când năpârlise astă-vară, nu mai crescuse bine la loc.

-Ce-ce-ce vre-vre-vreți șo-șoriceilor?

-Lupule vrem să ne judeci! sări cu gura Celin. Uite și uite… Îi povesti tot, așa cum se întâmplase.

-Așa-șa ai-ai fă-fă-făcut?

-Daa! recunoscu Sorin cu ochii în jos.

-Nu-nu-nu e bine ce-ai fă-fă-făcut. Tre-tre-trebuie să te pe-pe-pedepsesc.

Și Hâlc! l-a înghițit pe nemestecate. Pasă-mi-te îi era și foame lupului.

Celin văzând că fratele său a dispărut de pe fața pământului, rămase uimit. Nu așa își închipuise el judecata. Dar acum ce era să mai zică? Lupul îi făcuse dreptate lui. Și s-a întors pe călcâie, să meargă acasă. Acasă? Dar cum să se întoarcă el fără frățior? Și își aducea aminte de momentele lor frumoase, cât de bine le era lor împreună. Iar acum… Lupul îi înghițise fratele crezând că îi face bine. Ce bine era ăsta? Dar ce judecată? Nuuu! Să nu mai aibă el frățior pentru un cașcaval? Nuuu! Asta nu se poate. Și s-a întors către lup.

-Stai așa lupule! Nu pleca. Nu, că nu e bine! Te rog să-mi dai fratele înapoi. Nu vreau judecata ta. Fratele! Dă-mi fratele.

-Cum să ți-l mai da-da-dau? L-am înghi-ghi-ghițit! Du-te a-a-acasă că ți-am fă-fă-făcut dre-dre-dreptate.

-Ba nu! Nu e dreptate. Îmi vreau fratele. Dă-mi fratele, tu auzi?!

Poate v-ați dat seama că lupul ăsta era destul de pricăjit. Iar șoarecele, tot șoarece rămâne. Dar spaima lui Celin că a rămas fără frate îl făcea să pară înfiorător. Răcnea așa de crunt, încât l-a speriat pe lup. Și a fost mult până a pus coada între picioare și a dat să fugă. Pentru că mai amarnic răcnea șoricelul în urma lui:

-Staaai! Stai, nu fugi lupule!

Iar lupul mai iute fugea. Fugea ca de moarte. Și el fugea în salturi lungi, dar șoricelul tot pe urmele sale se ținea

-Nu fugiiii! Staaai! Fratele meeeeeu!Dă-mi-l acuuum!

Și cum alerga lupul cu smocurile de păr atârnând țorțoale în urmă, părul de mai era pe el albise de spaimă de ziceai acum că-i lup din acela polar. Celin temându-se că-l pierde, se opintea și mai tare ca să-l prindă. Fugea, fugea și striga:

-Staaai!

La fiecare răcnet, lupul se topea de groază. N-ați mai văzut așa ceva. Cu limba de-un cot și simțind că nu mai poate, lupul a văzut atunci un vultur care se odihnea pe o cracă. Nu știu cum se face, dar ei erau prieteni. Și l-a rugat lupul pe acest vultur:

-Scapă-mă te rog de la moarte! Ia-mă pe aripi și du-mă de aici.

Și-a întins atunci vulturul aripile sale uriașe peste zăpadă și țuști! Lupul a sărit deasupra. Și fâl! fâl! fâl! A zburat vulturul de acolo.

-Unde să te duc? îi zice vulturul.

-Du-mă colo, pe norul ăla. Acolo să mă ascund.

Iar șoricelul striga amarnic de jos:

-Lupulee! Dă-mi-l pe frățior că de nu mi-l dai, am să… (aceste amenințări nu se pot reproduce decât copiilor de peste 18 ani)

-Ce zi-zi-zice? Ce zi-zi-zice?

-Zice că dacă te prinde…

Și lupul tremura de acolo așa de tare că a început norul să ningă.

Șoricelul a ridicat ochii în sus și i-a văzut coada, care nu albise.

-Ahaa! Te-am văzut! Îți vin eu de hac. Stai așa, că acum mă urc la tine!

Auzind lupul că a fost descoperit, așa s-a speriat de rău, încât a destrămat norul tot tremurând și a căzut – zuuuup! Până s-a bușit de pământ. Mă rog, era zăpadă, dar a fost tocmai de sus din nori… Și i s-a spart așadar burta. Iar de acolo, cine credeți că a ieșit? Șoricelul cel mic. Pofticiosul Sorin. Puțin amețit, el când a dat cu ochii de Celin, a început iar a se scuza:

-Iartă-mă frățioare că ți-am mâncat cașcavalul!

Dar acela, în culmea bucuriei îl strângea în brațe și îl învârtea pe toate părțile, pipăindu-l să vadă cât este de teafăr. Iar pe urmă, cu lacrimi în ochi i-a răspuns:

-Ba tu să mă ierți pe mine, dragul meu frățior. Hai acasă că acum mi s-a luminat mintea și nu-mi mai trebuie judecata strâmbă a nimănui. Tu ești adevărata mea comoară!

Și de atunci, cei doi șoricei erau și mai drăgăstoși unul cu altul.

-Noapte bună!

-Noapte bună!

-Ție să-ți fie și mai bună!

-Ba ție!

-Ție, măi!

-Somn ușor!

-Sooomn..uuș…șșș…

Și adormeau fericiți amândoi.

 

19 thoughts on “Povestea fraților șoricei – basm”

  1. Foarte, foarte frumoasă povestioara! Avem de învăţat şi noi, adulţii din ea, nu doar copiii. Mă amuză cumva zarva care se face pe marginea poveştilor care ne-au bucurat copilăria, cum că ar fi prea sângeroase, prea violente, prea nepotrivite pentru copii. Nu-mi amintesc să mă fi îngrozit vreo poveste. Dar se pare că acum nu mai sunt bune, ne place să demontăm tot, fără să ne dăm seama că acel tot e parte din noi.
    Mi-s dragi şoriceii ăştia şi voi ţine minte povestea. Da, e foarte posibil să fi fost creaţia mamei, mai ales că spuneţi că avea talent în sensul ăsta. Dar ce frumos a împachetat totul. Din poveşti se învaţă mai uşor decât din sfaturi, mai ales când e vorba de copii.
    La mulţi ani fratelui, sănătate şi numai bine!
    Şi mulţumesc mult de tot, e o încântare să ştiu că eu… eu? Mulţumesc, sunt onorată!

    Liked by 2 people

  2. Multumesc, mai frate-meu! Te-ai pus sa ma coplesesti!? Ce ma mai fac eu cu tine?  Eu n-am auzit povestea asta niciodata! Cred ca e scorneala ta, dar ai pus-o bine in memoria mamei! Ar trebui sa ne prindem ca: SORIn + CELin = SORICEL… ?Corecteaza, te rog, in fraza asta: “Într-o seară, ei s-au culcat ca în toate dățile, însă după aceea dimineață…” cuvantul “aceea”. Sigur a intrat din greseala inca un “e”…Si scoate chestia cu “…peste 18 ani…”. Are iz vulgar si intr-o poveste nu se cade! Si sa stii ca eu stiu ca tu n-ai fi mancat niciodata chiar tot cascavalul! 🙂 O zi frumoasa!

    Liked by 1 person

  3. Cum să nu o știi? Asta mă convinge și mai mult că i-a aparținut. Dacă se afla printr-una dintre cărți, ai fi citit-o și tu. Îmi pare rău că ți-a scăpat. Și pentru că am deplină încredere în memoria ta, trag concluzia că a fost născocită după ce tu ajunsesei deja …„mare”. Offf! Ce rău îmi pare!
    Așa cum am scris-o acum a fost povestea în original, dar atunci (scuze!) mie nu-mi convenea ca șoricelul mare să fie cel viteaz, iar cel mic „păpatul”. De aceea mai departe povestea s-a spus cum mi-a convenit mie. Însă acum am mai scăpat de unele dintre copilării și pot să restaurez dreptatea.
    Da, numele sunt puse de mine, într-adevăr… În original erau cel mare și cel mic.
    Aștept să văd cum este primită, și mai am încă o poveste de la ea. Aceea cu vaca… Și lacrimile…
    Pe asta o știi? Mă simt prost dacă nu…
    Acolo, în locul cu paranteza, rămâne după gustul povestitorului să își imagineze pe de o parte ce i-ar face lupului și pe de alta, ce i-ar putea spune copilului său… Când o povesteam oral îmi dădeam drumul la imaginație și la culori… Partea aceea devenea foarte interesantă, dar pe „coală” nu merge scris. Te rog să îmi mai accepți încă o parte din mofturile copilăriei, fără de care n-aș mai fi eu. 🙂
    M-am uitat și nu văd decât doi de e în „aceea”. Nu renunț la niciunul dintre ei 🙂 Tu câți ai numărat? (Acela, aceea… Noaptea aceea- după aceea). Să zic după aia, mi s-ar părea că are un iz vulgar 🙂
    Hai măi! Tu vrei abia acum să-mi mănânci cașcavalul? Uite! Nu mai știu sigur dacă era vorba de cașcaval. Cred că ea îmi spusese de brânză. Cașcavalul mi s-a părut mie mai îmbietor și eu mai departe (să nu zic după aceea 🙂 ), așa am spus-o.
    Și totdeauna cu „micul viteaz”… Până acum.
    Nu domnule, cel mare era și cel viteaz și cel… înțelept. Am spus-o! 🙂

    Like

  4. Povestea e…poveste! Nu conteaza ca personajele sunt marunteii soricei sau niste gâze, ci morala, adica ce invatam. Nefiind perfecti (dar cine este!?), mai avem nevoie din cand in cand de cate-o “tragere de maneca”, gen poveste sau fabula ca sa mai retusam din micile scapari ce le avem.
    Sa fiti fericiti amandoi fratii!

    Liked by 1 person

    1. Mulțumesc mult pentru apreciere. Ca să spun drept, de toate aprecierile sunt bucuros și chiar dacă nu ar fi întotdeauna laudative, măcar să văd că textele mele nu au trecut neobservate. Cu povestea însă, era o chestiune personală. Cumva nu-mi aparținea pe de-a-ntregul și îmi doream foarte mult să placă. Să știu dacă vin, sau nu, și cu cea de-a doua. Sunt mulți bloggeri care își proclamă dreptul deplin asupra paginii lor de blog. Și desigur că au dreptate. Însă mie îmi place să țin cont de gustul celor care s-au selectat într-un fel minunat și îi pot considera cititorii mei. Îmi produc o bucurie deplină. Eram bucuros oricum să scriu. Dacă mai sunt și citit, e încă și mai bine!

      Liked by 1 person

      1. Categoric, astept si alte povesti. Si, asa ca o confesiune pentru tine 🙂

        Spuneai ca te bucuri daca esti citit. Ei bine, nu esti doar citit… esti foarte citit. Drept dovada… deoarece nu am gasit nici o modalitate de a ma abona pe blogul tau ca sa primesc noutatile pe email… am pus eu frumusel un bookmark linkului tau astfel incat, imediat cum deschid browserul, imi apare in fata ochilor, scris negru pe alb… CondeiBlog. Cand am timp, intru si verific ce ai mai postat.

        Si, cand te vei hotari sa bagi si o forma de abonare… cu drag si interes ma trec pe lista 🙂

        Liked by 1 person

      2. N-am știut că sunt lipsit de așa ceva. Din teama ca nu cumva să-l scap din mână și a nu mai ști apoi cum să-l utilizez, blogul meu este foarte sumar. Adică nu am umblat deloc la el și nu i-am dat nici măcar update-urile, când mi-au fost solicitate. O să vin cu o invitație, dacă mă descurc să îți găsesc adresa de e-mail. Mulțumesc mult încă o dată!

        Liked by 1 person

  5. Foarte frumoasa povestea. Frumos și gestul de a o posta in memoria mamei și cu gândul la fratele drag. ☺️ E o bucurie s-o citești oricât de mare ai fi. Piticutii sunt topiți.
    Mulțumim.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s