Povestea fraților șoricei – basm

Ce urmează, este chiar o poveste. V-am mai spus și în alte dăți că eu pe blog nu sunt încă în elementul meu și mă mai rătăcesc. Poate de aceea o prețuisc așa de mult pe Potecuța. Îmi conferă încredere. Nu știu dacă vă dați seama cum este când descoperi o potecuță prin pădure… Ei! Prin pădure eu nu mă rătăcesc, dar asta e o altă poveste. Și din întâmplare, am găsit o bloggeriță care fiind mămică, scria pe nișa aceasta. O lume de povești. Și am recitit un basm al Fraților Grimm. Mi-a plăcut mult și m-a întors (de parcă ar fi fost cumva și tare greu!) în lumea copilăriei. Am contactat-o și i-am cerut permisiunea de a pune pe pagina ei o poveste la care țin mult. O știu de la mama. Nicăieri în cărțile care m-au înconjurat când eram mic, nu am regăsit-o. Așa cum i-am mărturisit și ei, mă aștept să fie o creație proprie, mama știu că scria și versuri. Toate s-au pierdut, dar această poveste, împreună cu o alta au rămas cel puțin acolo, la mine în cap. Și în inimă. Cred că fiecare dintre voi ține la loc de cinste o poveste ascultată cu ochii închiși, șoptită de glasul dulce al mamei.

La rândul meu am povestit-o copiilor mei, copiilor vecinilor, nepoatei, verișorilor și cui a vrut să mă mai asculte. Dar… tot îmi este frică să nu se piardă. „Scripta manent” se spune. De aceea am întrebat-o pe doamna dacă ar posta-o. Și dânsa mi-a răspuns că da, s-ar bucura împreună și cu fetițele dumneaei. Asta era în urmă cu câteva zile. Până am redactat-o, am pierdut legătura cu dânsa. Îmi cer scuze dacă citește aceste rânduri, dar nu îmi amintesc cum se numea blogul, nu știu unde a dispărut discuția noastră, nu mai găsesc nimic. Am rămas cu povestea, de care mă bucur foarte mult să o văd scrisă. De-a lungul vremii, ea a suferit transformări. Se prea poate să mai fi omis ceva și să fi adăugat altceva.

Dar o postez în amintirea mamei și cu dedicație pentru fratele meu, de a cărui dragoste sunt copleșit. Știți care… Înțeleptul  🙂 Eu nu mă pot ridica la înălțimea lui și pentru că el m-a îndatorat pe viață, îl țin și eu așa… în povești. Te iubesc Fratelo și La mulți ani!

Trăiau odată, doi șoricei. Ei se înțelegeau foarte bine, ca frații cum se spune, dar chiar așa și erau. Frați buni. Niciodată nu s-au supărat între ei, iar seara, când mergeau la culcare, atâta își urau noapte bună unul altuia, până așa îi fura somnul.

Într-o seară, ei s-au culcat ca în toate dățile, însă după aceea, dimineață nu s-a mai făcut. Sătul de somn, fratele cel mare, Sorin pe numele său, s-a dat ușurel jos din pătuț, a băut o înghițitură de apă, iar fiindcă Celin, fratele său nu se trezise iar afară era tot întuneric, s-a culcat la loc.

Nu peste mult timp, se trezește și Celin, merge pâș-pâș să bea puțină apă, iar apoi cu aceeași grijă se întoarce spre pătuțul său.

-Ție îți mai este somn? îl întreabă Sorin.

-Nu, deloc. Dar credeam că dormi și nu voiam să te scol.

-Nu mai pot să stau în pat. Sunt sătul de somn de parcă ar fi târziu, însă afară este tot întuneric.

Și atunci Sorin s-a dus la ușă pentru a vedea cum este afară. Însă ușa nu se deschidea. I s-a alăturat și Celin, dar tot în zadar.

-Ce-o fi asta, frățioare?

-Cred că suntem astupați de zăpadă!

-Deștept mai ești tu, Sorine!

-Ba tu!

-Ba tu!

-Bine! Hai să nu ne certăm și să vedem cum facem să ieșim afară.

Au dat ei ocol, orbecăind prin casă, dar ninsoarea de peste noapte acoperise și astupase orice locșor pe unde s-ar mai fi putut strecura lumina.

-Eu zic să încercăm pe la fereastră, că este mai sus, a zis Sorin.

-Bun. Așa să facem.

Au spart șoriceii geamul și apoi s-au apucat să sape în zăpadă un tunel, pentru a ajunge la aer și lumină.

Au săpat ei ce au săpat, tot înainte și tot în sus, dar omătul era mare, iar ei micuți și spor mult nu aveau.

Obosind la un moment dat, lui Celin i s-a părut că este bolnav și i-a zis fratelui său așa:

-Hai Sorin să luăm un pic de pauză. Simt că mi-e rău și nu mai pot.

-Vai de mine, să nu te fi îmbolnăvit!

-Nu știu, dar cam așa mă simt.

-Lasă dragul meu, că eu mai pot. Du-te în casă și te întinde, că am să sap și singur. Hai! Nu mai sta te rog aici în frig.

Și Sorin săpa singur mai departe, dar nu simțea nicio oboseală, ci numai îngrijorare pentru frățiorul său.

La un moment dat, lopățica s-a izbit în ceva tare. Și după ce a încercat el de câteva ori și a văzut că nu reușește să dovedească, și-a zis că este vreun bolovan și încerca să-l ocolească. Dar bolovanul acela era o bucată mare de cașcaval înghețat și când și-a dat seama, mult s-a mai bucurat. S-a dus iute îndărăt în casă și i-a strigat lui Sorin:

-Am găsit un cașcaval mare în zăpadă! E atât de mare că nu pot să-l iau singur. Ai putea să vii să mă ajuți?

Iar acesta, care la drept vorbind nu se simțea chiar așa de rău, îndată s-a dat jos din pat și a venit să-l ajute.

Cu Hei! Și Hop! Și Dă-i! Și Tragi! Căznindu-se și opintindu-se, cei doi șoricei au reușit să vină cu cașcavalul în casă. După care, cel mare s-a înapoiat la lopată și celălalt a rămas în pat, ca mai înainte. De data asta lui Sorin îi trecuse îngrijorarea și gândul îi mergea mai mult către acel cașcaval uriaș pe care o să-l mănânce împreună cu fratele său. De ore întregi tot săpa la zăpadă, dar nici acum nu simțea oboseala. În vremea asta Celin sta în pat și se tot uita la cașcaval. Frumos mai era! Și peste un timp, dezghețându-se de la căldură, a mai început și mirosul să se împrăștie în toată camera

-Hmmm! Tare bun trebuie să fie… Își zise el trecându-și limba peste buze. Ce-aș mai lua o bucățică din el.

Dar se rușină de gândul pe care l-a avut și s-a întors cu fața la perete. Sorin bietul, sapă de unul singur iar el să guste mai înainte? Urât gând…

Gândul era el urât, dar tare frumos mai era mirosul…

Și atâta s-a perpelit el între poftă și conștiință, încât până la urmă s-a lăsat dovedit și s-a dus cu ochii mari și gura căscată să se uite mai de aproape. De unde să ciupească el un pic, așa încât fratele său să nu bage de seamă?

-Ticălos îmi mai ești! se mustră el singur. Oare fratele tău ar fi făcut una ca asta? Și se duse la locul său, cu codița între picioare, supărat pe el însuși.

Dar nici cu mirosul ăla nu mai avea pace. Burtica începuse să-i chiorăie de parcă n-ar fi mâncat de săptămâni întregi. Și deodată i-a venit ideea salvatoare. O să-l taie pe jumătate și astfel va mânca din partea lui. Îi va spune lui Sorin cât a pătimit el cu acest miros îmbietor și nu se poate ca să nu îl înțeleagă orișicine, darămite fratele său cel bun.

Zis și făcut! A luat cuțitul și a tăiat chiar pe la mijloc, cât de drept a putut, cașcavalul în două. A încercat el, dar chiar așa de egale nu i-au ieșit părțile. Și de acolo de unde i se părea  că e surplus a mai tăiat puțin și a pus în gură. În sfârșit! Tare gustos mai era… Și apoi i se părea că acum cealaltă jumătate este mai mare. Harșt! Și de acolo. Și tot așa, când dintr-o parte, când din cealaltă, el tot tăia și mânca. Apoi când s-a slobozit la poftă, greu să se mai stăpânească. La un moment dat și-a dat seama că deja a mâncat mai mult decât i-ar fi fost partea. Și s-a necăjit.

-O să se supere pe mine! și-a zis. Și pe bună dreptate, dar dacă tot o să mă certe baremi să știu că m-am săturat…

Chiar așa și-a zis, după care l-a mâncat pe tot, tooot.

Tocmai ce l-a terminat și aude cum se apropia Sorin. Atunci el repede s-a azvârlit în pat și se prefăcea că doarme.

-Hai Celine! Gata, trezește-te că nu mai pot de foame și de poftă. Hai să mâncăm!

Bietul șoricel ce să-i răspundă… S-a prefăcut că se întinde și cască a somn, dar i-a scăpat o râgâitură. Era ghiftuit de sătul.

-Dar hai măi, odată! Unde l-ai pus? Te joci cu mine? Unde e, că nu îl văd. Și miroasee…Îmm! Abia aștept să mâncăm. Nu te mai juca te rog cu mine și adu-l de unde l-ai pitit.

-Dar știi, eu…

-Tu ce? Tot nu te simți mai bine? Poate dacă o să mănânci, te mai întremezi. Hai! Spune unde l-ai pus, că îl aduc eu la masă.

-Dar l-am mâncat, Sorin!

-Ce-ai făcut?

-L-am mâncaaat! rosti Celin rușinat cu ochii în jos.

Bietul Sorin. El venise îmbujorat de la aerul rece de afară. Însă auzind nelegiuirea asta, i-a pierit deodată tot sângele și s-a albit. Adică ar fi fost posibil să îl mănânce singur pe tot? De-abia îl căraseră împreună până în casă…

-Și nu a mai rămas nimic? Nici măcar o singură bucățică?

-Nu! Îmi pare rău…

-Dar ce fac eu acum cu regretul tău? Mi-e foame, mi-e poftă, mi-e…necaz! Cum măi, Celine măi? Cum ai putut? Eu îl găsesc. Eu muncesc. Eu te țin în casă la căldură și tu… Nu! Nu pot să te iert. Asta nu poate să rămână așa…

-Dar ce pot să mai fac acum? L-am mâncat și îmi pare rău, dar…Ce să mai zic?

-Nu știu Celine! Chiar nu știu nici eu. Sunt așa de supărat că nu-mi trece nimic prin cap. Hai la judecată!

-Unde măi? se sperie șoricelul cel mic. Unde să mergem acum, pe vremea asta?

-Mergem afară. Și pe cine vom întâlni în cale, îl vom pune să ne judece. Pentru că mie îmi vine să te strâng de gât, nu alta…

Atunci, Celin nu avu ce să mai zică. Se ridică și îl urmă pe Sorin afară, prin tunelul săpat de acesta în zăpadă. Și merseră ei ce merseră, până văzură o vulpe.

-Vulpea e înțeleaptă, zise Sorin. Să o punem pe ea să ne judece.

-Bine! încuviință spășit, fratele cel mic.

Când auzi vulpea păsul lor, se răsti la ei spunându-le:

-Plecați acasă, nătărăilor! Vi s-a urât cu binele? Hai mai iute! Că de îmi mai stați dinainte, vă mănânc pe amândoi.

Șoriceii plecară, dar nu către casă. Sorin tot o ținea una și bună că vrea să fie judecați.

Și tot mergând, au găsit un lup care dârdâia de frig pentru că blana îi era ruptă din loc în loc. De când năpârlise astă-vară, nu mai crescuse bine la loc.

-Ce-ce-ce vre-vre-vreți șo-șoriceilor?

-Lupule vrem să ne judeci! sări cu gura Sorin. Uite și uite… Îi povesti tot, așa cum se întâmplase.

-Așa-șa ai-ai fă-fă-făcut?

-Daa! recunoscu Celin cu ochii în jos.

-Nu-nu-nu e bine ce-ai fă-fă-făcut. Tre-tre-trebuie să te pe-pe-pedepsesc.

Și Hâlc! l-a înghițit pe nemestecate. Pasă-mi-te îi era și foame lupului.

Sorin văzând că fratele său a dispărut de pe fața pământului, rămase uimit. Nu așa își închipuise el judecata. Dar acum ce era să mai zică? Lupul îi făcuse dreptate lui. Și s-a întors pe călcâie, să meargă acasă. Acasă? Dar cum să se întoarcă el fără frățior? Și își aducea aminte de momentele lor frumoase, cât de bine le era lor împreună. Iar acum… Lupul îi înghițise fratele crezând că îi face bine. Ce bine era ăsta? Dar ce judecată? Nuuu! Să nu mai aibă el frățior pentru un cașcaval? Nuuu! Asta nu se poate. Și s-a întors către lup.

-Stai așa lupule! Nu pleca. Nu, că nu e bine! Te rog să-mi dai fratele înapoi. Nu vreau judecata ta. Fratele! Dă-mi fratele.

-Cum să ți-l mai da-da-dau? L-am înghi-ghi-ghițit! Du-te a-a-acasă că ți-am fă-fă-făcut dre-dre-dreptate.

-Ba nu! Nu e dreptate. Îmi vreau fratele. Dă-mi fratele, tu auzi?!

Poate v-ați dat seama că lupul ăsta era destul de pricăjit. Iar șoarecele, tot șoarece rămâne. Dar spaima lui Celin că a rămas fără frate îl făcea să pară înfiorător. Răcnea așa de crunt, încât l-a speriat pe lup. Și a fost mult până a pus coada între picioare și a dat să fugă. Pentru că mai amarnic răcnea șoricelul în urma lui:

-Staaai! Stai, nu fugi lupule!

Iar lupul mai iute fugea. Fugea ca de moarte. Și el fugea în salturi lungi, dar șoricelul tot pe urmele sale se ținea

-Nu fugiiii! Staaai! Fratele meeeeeu!Dă-mi-l acuuum!

Și cum alerga lupul cu smocurile de păr atârnând țorțoale în urmă, părul de mai era pe el albise de spaimă de ziceai acum că-i lup din acela polar. Sorin temându-se că-l pierde, se opintea și mai tare ca să-l prindă. Fugea, fugea și striga:

-Staaai!

La fiecare răcnet, lupul se topea de groază. N-ați mai văzut așa ceva. Cu limba de-un cot și simțind că nu mai poate, lupul a văzut atunci un vultur care se odihnea pe o cracă. Nu știu cum se face, dar ei erau prieteni. Și l-a rugat lupul pe acest vultur:

-Scapă-mă te rog de la moarte! Ia-mă pe aripi și du-mă de aici.

Și-a întins atunci vulturul aripile sale uriașe peste zăpadă și țuști! Lupul a sărit deasupra. Și fâl! fâl! fâl! A zburat vulturul de acolo.

-Unde să te duc? îi zice vulturul.

-Du-mă colo, pe norul ăla. Acolo să mă ascund.

Iar șoricelul striga amarnic de jos:

-Lupulee! Dă-mi-l pe frățior că de nu mi-l dai, am să… (aceste amenințări nu se pot reproduce decât copiilor de peste 18 ani)

-Ce zi-zi-zice? Ce zi-zi-zice?

-Zice că dacă te prinde…

Și lupul tremura de acolo așa de tare că a început norul să ningă.

Șoricelul a ridicat ochii în sus și i-a văzut coada, care nu albise.

-Ahaa! Te-am văzut! Îți vin eu de hac. Stai așa, că acum mă urc la tine!

Auzind lupul că a fost descoperit, așa s-a speriat de rău, încât a destrămat norul tot tremurând și a căzut – zuuuup! Până s-a bușit de pământ. Mă rog, era zăpadă, dar a fost tocmai de sus din nori… Și i s-a spart așadar burta. Iar de acolo, cine credeți că a ieșit? Șoricelul cel mic. Pofticiosul Celin. Puțin amețit, el când a dat cu ochii de Sorin, a început iar a se scuza:

-Iartă-mă frățioare că ți-am mâncat cașcavalul!

Dar acela, în culmea bucuriei îl strângea în brațe și îl învârtea pe toate părțile, pipăindu-l să vadă cât este de teafăr. Iar pe urmă, cu lacrimi în ochi i-a răspuns:

-Ba tu să mă ierți pe mine, dragul meu frățior. Hai acasă că acum mi s-a luminat mintea și nu-mi mai trebuie judecata strâmbă a nimănui. Tu ești adevărata mea comoară!

Și de atunci, cei doi șoricei erau și mai drăgăstoși unul cu altul.

-Noapte bună!

-Noapte bună!

-Ție să-ți fie și mai bună!

-Ba ție!

-Ție, măi!

-Somn ușor!

-Sooomn..uuș…șșș…

Și adormeau fericiți amândoi.