Nea Petre, bloggerul misterios

Fac precizarea că povestirea aceasta nu-i decât o poveste. O mărgică desfăcută de pe firul închipuirilor mele. Pentru a-i da însă o patină de autenticitate, mi-am permis să împrumut numele unor bloggeri reali, cunoscuți și populari în galaxia noastră, pe câmpul plin de stele al blogosferei. Am cerut întucâtva permisiunea, dar tot iau în considerare ca vreunul dintre ei să fie deranjat de ipostaza în care se regăsește și să-mi ceară cumva, poate de pe e-mail, să retractez. În cazul acesta, îmi prezint scuzele cu anticipație, încă de pe acum, iar acest text va fi retras numaidecât, ca și cum nici n-ar fi existat. În aceeași discreție nu voi divulga nici persoana care mi-a cerut-o. Dar poate totuși îi va plăcea, sper eu, și nu voi primi o astfel de solicitare. Un scriitor la rându-i, un plăsmuitor, să se vadă înfățișat ca personaj. Mie mi s-a părut interesant și mărturisesc că m-a amuzat să scriu această lucrare…

Sunt doi ani de când, printre bloggeri, își făcuse apariția un scriitor foarte prolific. La fiecare două zile apărea câte ceva. Și faptul că scria mult n-ar fi constituit în sine, un amănunt așa de grozav. În ziua de azi, când nu trebuie să mai ții stiloul în mână, pare lesne oricui. Se apucă ei de scris elevii de Generală, cu nici zece cărți citite la viața lor… Dar povestirile sale musteau de viață, o viață din vremurile îndepărtate ale bunicilor noștri. Și cum celor care se considerau mai vârstnici, cum ar fi Condei, sau George-B, cărora trăind și văzând multe, li se părea că dețin până atunci monopolul venerabilității, erau intrigați de vârsta bloggerului, Condei și-a permis chiar o glumă la un moment dat, într-un comentariu:

„Nea Petre, ce bine am petrecut citindu-vă. Numai bunicul îmi povestea așa de frumos. Și nu mă pricep să ocolesc mai mult… Vă supărați dacă vă pun o întrebare nelalocul ei, anume despre vârstă?”

„Dvs. ați zis-o! Eu nu mi-aș fi îngăduit să ocolesc nici măcar atât, pentru că la vârsta mea, vă închipuiți că amețesc. Pot să vă fac precizarea că sunt un nepot de-al lui Burebista. O spiță…”

Așa a venit răspunsul celui care se semna „Petrece cu mine”. După aceea, Potecuța a preluat și ea numele de nea Petre într-un alt comentariu călduros și de atunci, toți s-au învățat să-i zică așa. În trei luni, povestitorul acesta misterios a devenit celebru. Toți îl citeau pe nea Petre și îi cereau lămuriri suplimentare. Îl rugau să scrie încă mai mult și mai mult. Nea Petre avea povestiri din război, ori din închisorile comuniste, care te țineau cu sufletul la gură și distanța de la una la cealaltă părea mereu prea lungă, cu toate că apăreau cu regularitatea unui metronom. Chiar și Racolta Petru, care de obicei nu scria comentarii pe parcursul povestirilor, ci numai arăta că le gustă, dând steluța de apreciere cu conștiinciozitate, a scris totuși o dată:

-Abia aștept să văd ce urmează!

Condei însă a mers mai departe și i-a trimis un mesaj pe e-mail:

„…Dragă domnule Panait, i s-a adresat… Sunt foarte onorat să vă scriu această scrisoare. Nu știu dacă cifra 23 de lângă numele dvs. de pe adresa de e-mail, reprezintă ceva. Poate este ziua de naștere, poate trimite la una din zilele revoluției din 89, insurecția din 44, sau poate ați pus-o pur și simplu la întâmplare… Dar mintea mea se tot întreabă de nu o fi totuși chiar anul nașterii. Ar explica până la urmă de unde știți toate câte le scrieți. De-ar fi așa, ori altfel, vă încredințez oricum de toată considerația mea, pentru că îmi dau seama de câtă muncă ar fi fost nevoie să vă documentați corespunzător. În oricare dintre cazuri, iertați-mi vă rog insistența aceasta absurdă asupra vârstei. A fost o curiozitate pe care nu mi-o pot explica nici eu. Țin doar să vă mărturisesc că sunt foarte intrigat de cât de mult m-ați acaparat cu personalitatea dvs. Nu am mai produs nimic în ultima vreme. Și deși începusem două romane, pe care le scriam în paralel și cu care ajunsesem către final, acum sunt zero. Coală albă. M-am redus la condiția unui cititor avid de povestirile dvs., ca probabil toți ceilalți care vă urmăresc și aștept în rând cu ei noul episod pe care ni-l serviți cu porția și niciodată până la sațiu. De ce nu scrieți totul deodată, într-o carte? Vă garantez că ar avea foarte mult succes pe piața românească și nu numai. Asigurându-vă de un profund respect din partea mea și de toată susținerea de care aș putea fi în stare, vă doresc multă, multă sănătate și putere de scris. Al dvs., Condei.”

Era în data de 14 septembrie, chiar de Ziua Crucii, când i-a scris. Condei se frământa nerăbdător, în așteptarea unui răspuns din partea domnului Panait, alias Petrece cu mine. Însă nu numai că n-a primit nimic pe e-mail, dar nea Petre a dispărut pur și simplu. Nicio postare nu a mai venit din partea lui. Câteva zile oamenii au așteptat cu înțelegere. În fond, care dintre ei scrisese vreodată cu atâta periodicitate? O mai fi având omul și alte treburi… Dar după o săptămână, îngrijorarea îi cuprinsese pe toți. La o vârstă mai înaintată,  pragul dintre sănătate către boală e trecut foarte ușor, iar invers prea cu anevoie. Nimeni nu mai comenta de multă vreme și fiecare își posta textul într-o tăcere stranie. Chiar bancurile lui Racolta Petru, alese ca de fiecare dată cu grijă, și care erau analizate altădată fiecare în parte, abia au primit un comentariu sec de la o doamnă cititoare: Sunt frumoase. Nimeni nu a mai zis că a râs de s-a prăpădit, ca până acum. Au publicat Cristian Lisandru, pelerinul neobosit pe linia destinului, Vorbe bune și-a pus pe versuri notele inimii sale fierbinți…Degeaba. N-au fost urmări. O poezie de-a lui Al Phagora, din aceea sibilică, l-a determinat și pe Condei să-și publice una scrisă de el mai demult, dar care era cumva în aceeași temă. Imediat, la cinci minute după asta, Daniela i-a dat like-ul și l-a întrebat, ca într-o doară: „Ce mai face nea Petre? De ce nu mai scrie?”. A fost ca un trosnet mic de creangă ruptă pe înălțimi, care în urmă declanșează o avalanșă. Că dintr-o dată apoi, au început o mulțime de alte comentarii. Toți îl chestionau pe Condei de activitatea lui nea Petre. Prin nu se știe ce asociație de idei, se considera a fi o legătură între aceștia. De nu era acel e-mail pe care i-l trimisese, el ar fi răspuns simplu, că nu știe. În fond, nu-l cunoscuse niciodată. Dar se simțea vinovat. Era destul de stranie această dispariție, exact după ce i-a scris. Oare l-a jignit? Sau ce s-o fi putut întâmpla? Condei nu a știut să răspundă întrebărilor. Norocul său a constat într-un material al Aurei B. Lupu, care în sfârșit a suscitat interes și niște comentarii. Condei a ieșit din pagină și după asta, el nu a mai deschis blogul. „Voi scrie la romanele mele și gata!”. Vorbă să fie! Când scria într-o zi zece rânduri, în ziua următoare ștergea trei pagini. În ritmul ăsta, în loc să sporească, mai rău se subțiau cărțile sale. La un roman, atâta a tot modificat, încât până la urmă s-a enervat și l-a șters definitiv. Toate îl nemulțumeau și pasa proastă nu părea să-l mai părăsească. Așa a trecut vremea până la 1 Decembrie, Ziua Națională a României. Cu această ocazie, Condei s-a gândit să compună o odă în cinstea ei. Nu era nici pe departe satisfăcut de rezultat, dar a făcut rabat de la calitate, de dragul sentimentelor sale patriotice. Și-a zis că e mai importantă dragostea de țară, decât scrupulele critice, așa că s-a hotărât să o publice și a redeschis astfel pagina lui de blog.  Acolo era efervescență mare. Se întorsese Nea Petre și blogosfera era ca un stup, unde zumzăie albinele când înfloresc salcâmii. El își depănase o întâmplare personală, de cum au pus la cale, cu alți camarazi de-ai săi, sărbătorirea acestei zile, culmea sfidării, tocmai într-un lagăr hortyst. Vuia blogul de comentarii. Toți se bucurau de întoarcerea simpaticului bătrân. Poezia lui Condei a trecut în umbră, necitită. Nimeni nu observase absența, ori prezența lui. Resemnat și totuși bucuros să vadă că omul e teafăr, s-a pornit din nou să-i scrie:

„Dragă domnule Panait. Sper să nu vă fi supărat în vreun fel cu scrisoarea mea de mai înainte. Am fost îngrijorat în toate felurile și din frica de a nu vă greși din nou, nu adaug nimic mai mult. Decât să vă spun că sunt foarte bucuros să aflu că sunteți bine, sănătos și doresc din inimă să vă urez, toate cele bune. Al dvs., Condei”

De data aceasta primi și răspuns, la două zile imediat:

„Dragă domnule…Condei. Spune ce vrei și nu te mai da după cireș. Ai zis că s-ar scrie o carte cu mult succes. Ce înseamnă asta? Adică e rost de bani? Laie, ori bălaie! Cum vrei să ajuți? Publici dumneata? Sau cum? Să știi că dacă nu îmi vii cu ceva serios, toate astea vor dispărea. Le dau foc! Îți spun sub cuvânt de onoare. Te aștept până la Sfântul Nicolae cu o ofertă, nu mai mult. Îmi trebuie niște bani, urgent!”

Din bucuria pe care a avut-o când văzuse că are răspuns, Condei s-a simțit șocat citind toate astea. Se tot frământa ce vrea să însemne și nu reușea să înțeleagă. Ca de fiecare dată când avea o problemă mai dificilă, a apelat la fratele său, punându-i cu forward, corespondența dintre el și nea Petre.

-Tu ce zici? Și ce m-ai învăța să fac?

Minuțios ca de obicei, Ștefan i-a răspuns prompt:

-Nu este aceeași persoană cel care ți-a răspuns acum, cu cel care a scris povestirile.

-De ce spui asta? Ce te face să crezi că sunt persoane diferite?

-Păi este destul de limpede. Omul povestirilor era pe deasupra lucrurilor materiale. Dar rezultă clar și din modul de exprimare. Acesta din e-mail te ia din scurt și… foarte important, nu prețuiește valoarea artistică decât dacă s-ar materializa cumva. Eu cred că acele însemnări sunt scrise pe niște caiete („Le dau foc!”) ajunse acum în posesia unui moștenitor de-al lui Panait și care s-a săturat de vorbe laudative. Are nevoie de bani și asta și pretinde.

-Dacă sunt însemnări pe caiete, înseamnă că sunt autentice. Sunt niște manuscrise de o valoare inestimabilă!

-Tot ce se poate. Numai vezi să nu-i scrii și lui că le apreciezi astfel. Oricum… Doar nu vrei să le cumperi?

-Chiar nu știu ce să fac. M-a speriat cu amenințarea aia. Dacă s-ar pierde, m-aș simți răspunzător.

-Mă tem că așteptările lui sunt mai mari decât posibilitățile tale. Trebuie să afli și tu mai precis ce anume vrea. Și caută să mai câștigi timp…

Condei s-a apucat de o nouă scrisoare:

„Dragă domnule… Panait. Nu știu dacă să vă mai spun astfel, pentru că în momentul acesta nu știu cu cine vorbesc. Înainte de toate vă informez că aruncatul pe foc este ultima dintre soluții, în intenția dvs. de a valorifica în vreun fel manuscrisul. Prea multă căldură nu produce, vă garantez. Altfel stau lucrurile dacă vorbim despre căldură sufletească. Vă voi ruga să cumpăniți mai bine și să luați în considerare că mă arăt în continuare interesat de el, dar ultimatumul pe care mi-l dați nu se poate accepta, deoarece eu nu stau la o aruncătură de băț și sunt sub contract, la muncă în Scoția. Vă aștept cu gânduri mai bune și vă rog să îmi dați șansa de a ne cunoaște cum se cuvine și a vă dovedi că sunt un om care își dorește foarte mult să ne înțelegem cumsecade. Dar în termeni rezonabili. Cu stimă”

Ca și rândul trecut, răspunsul nu s-a lăsat așteptat. A apărut încă și mai rapid, după numai trei ore:

„Domnule…Condei. Numele meu este chiar Panait, dar nu e treaba dumitale să-ți spun mai multe. Cel puțin, nu acum. Aș încerca să-ți înțeleg problema când te plângi de depărtare, dar de data asta nu e treaba mea să o fac. Eu vreau să scap cât mai iute de ele și punct. Am motivele mele personale iar dacă aș fi primit și niște bani ar fi fost foarte bine, dacă nu…asta e. De haram au fost, de haram s-or duce. Anul Nou, ultimul termen. O mie de lire. Mi-aduci și le ai. Două caiete și jumătate sunt publicate. Mai sunt trei neatinse, plus jumătatea aialaltă. Ți le dau pe toate și le publici dacă vrei sub numele dumitale. Mie nu-mi pasă de Petrece cu mine. Nici nu vreau să mai știu de el. Pa.”

Condei a citit o dată, apoi încă o dată și încă o dată. Tot nu înțelegea. Deși enunțul fusese destul de clar formulat. Laconic, mai exact. A fost prezentată marfa și a fost cerut prețul. Ce era așa greu de priceput? Dar Condei nu putea să înțeleagă nici în ruptul capului, cum s-a ajuns la asta. De la niște povestiri atât de frumoase… De interesante. Nu! Nu putea să le lase pradă distrugerii. Sub nicio formă. Chiar dacă nu le lua să și le însușească. Autorul avea tot dreptul să-și păstreze numele. Un nume care se potrivește cu al uzurpatorului, dar care nu e una și aceeași persoană, cum bine zisese Ștefan. S-a gândit să-l sune, să se mai consulte cu el.

-N-am timp acum! Dacă nu e ceva urgent, te rog nu te supăra, dar să vorbești iute. Pregătesc o conferință. Am…

-Nu! Nu e urgent…Dacă ești bine, hai că te las acum…Vorbim altădată, pa!

După ce a închis, Condei se gândea: „E urgent, cum nu… Azi e deja 2 Decembrie. Și nici n-am atâția bani… Dar Mihai? Să-i zic și lui, să vedem, el ce crede…”

Mihai Hai-Hui a fost primul care l-a luat în primire când a intrat pe blog. Îl leagă de el o ciudată amiciție. Nu sunt la fel, se contrazic pe diverse teme, dar se stimează reciproc. Și lucrează în U.K…. Ce prostie să-i spună ăluia că lucrează în Scoția. I-a cerut banii în lire. Știe el cum se câștigă banii ăștia? Așa că i-a scris lui Mihai. I-a spus tot, de la început la sfârșit și i-a zis și despre suma pretinsă.

„Dragă Condei… Ce să-ți fac? Te-a mirosit ăla că ai suflet prea simțitor și te taxează. Dă-l în mă-sa cu manuscrisele lui. N-ai tu povestiri? De ce să dai bani pentru ale altuia? Și… sper că nu te-ai gândit și la mine când mi-ai pomenit despre bani. Mi-ai jigni inteligența. Eu nu mă las jecmănit atât de ușor. Știi, nu? Sunt de acord cu tine cu o singură chestie. Dacă faci publică situația asta pe blog, îi șifonezi imaginea acelui om, care chiar merită toată cinstea. Nea Petre a fost de un mare caracter. Spun că a fost, pentru că numai așa se explică apariția de acum a „uzurpatorului”, cum bine l-ai numit.”

Condei s-a apucat atunci să-i scrie și Aurei B. Lupu. De-a fir a păr, i-a spus tot. Nici Aura nu s-a lăsat așteptată.

„Înțeleg prin ce treci și îmi pare tare rău de ce ți se întâmplă. Mă enervează la culme când am de a face cu oameni ca acela care încearcă să te șantajeze. Nu i-aș da bani în veci. Dar m-am consultat și cu Adi. Și el e de părere că ar fi păcat să se piardă manuscrisele. Și atunci? Zic să facem totuși o chetă. Eu așa propun.”

*

În dimineața zilei următoare, Mihai s-a trezit tot devreme. Urma să fie liber până după sărbători și ar fi vrut să doarmă mai mult, dar nu a reușit datorită obișnuinței sale de a dormi iepurește. Un miros foarte îmbietor de cafea, răzbătea dinspre bucătărie.

-Te-ai sculat deja? L-a întrebat soția, zâmbindu-i galeș.

-Dacă nu m-ai lăsat tu cu cafeaua asta… Făcu bărbatul pe bosumflatul.

O sărută și se așeză la locul lui, din capul mesei.

-M-am tot gândit la problema aia cu manuscrisul… Începu Dana să vorbească.

-Să nu-mi zici de manuscris, te rog. Nu așa de devreme. Condei ăsta e un naiv care nici la anii lui nu se învață minte. Ăla l-a mirosit și îl șantazează exploatându-i slăbiciunea. De ce le-ar da foc? Îi cer cumva de mâncare caietele alea? Eu zic că joacă la cacealma.

-Dar dacă nebunul ăla chiar le arde? Simt că avem cu toții o răspundere. Nu numai Condei. De ce ar fi grija lui în exclusivitate?

-Pentru că pe el l-a mâncat în locul unde se așează, să se arate interesat. Să îi dea ăluia idei.

-Hai măi, Mihai!…

-Știu, Dana. M-am gândit și eu. Dar de ce i-a cerut tocmai lui, banii? Ar fi îndrăznit să-mi ceară mie? Auzi la el… lire! Nu lei, omul vrea lire… Cine să dea toți banii ăștia?

-Dar o parte ai fi de acord, nu? Dacă am face noi o chetă?

-O chetă? Nu… Îi distrugem omului reputația.

-Ce reputație, Mihai? Omul acela a fost un om de seamă. Reiese din scrierile sale. Nu se pretindea un blogger. Dar scriitor va rămâne indiferent ce ar urma. Manuscrisele sale sunt dovada. Cu condiția să nu i le pună pe foc un nebun care a pus mâna pe ele.

O luminiță i s-a aprins în gânduri bărbatului. Știa că Dana are dreptate. Și ei chiar se duceau de sărbători acasă. Ar putea să-l privească în ochi pe acela și să-l înfrunte. Da, îi va da banii. Îi va da economiile lor puse deoparte pentru vacanța de la vară. Vor mai fi și alte veri. Sorbi lung din cafea, pe gânduri.

Mai târziu îl înștiință pe Condei de hotărârea lui.

Nespusă i-a fost bucuria aceluia. Dar își zicea că nu ar fi corect ca Dana și Mihai să-și sacrifice economiile. Aura susținea deja că rușinea chetei nu avea să-l afecteze pe nea Petre. Acum aude că și Dana ar fi fost de părerea asta. Și dacă totuși s-ar organiza o chetă? Dacă i-ar cere pentru asta și sprijinul Potecuței? Sensibilitatea ei sparge multe armuri și ajunge direct la inimă. Ea va ști să vorbească cel mai bine cu oamenii. Așa că i-a scris și i-a povestit tot.

Cu emoția încă vie de pe urma lecturii, Potecuța a postat o nouă scrisoare pe pagina ei de blog:

„Dragă…, îți scriu iar, dar simt că e prima oară. Scrisorii mele de data asta îi pun destinatar. Îți scriu ție și ție și ție… Tuturor care aveți dragoste de Dumnezeu și de oamenii frumoși, plăsmuiți de El. Altădată călătoream pe curcubeu și așteptam ca tu să îți ridici ochii către mine. Voiam să mă poftești, înainte de a-ți cânta colindul meu de la fereastră. Acum îți bat la ușa inimii și te rog… Vă rog să mă primiți, pentru a vă și cere ceva. Ceva care nu e pentru mine, dar simt că bucuria ar fi a mea, să am înțelegerea voastră. Îl știți pe nea Petre. Îl mai știți? Dar l-ați știut oare vreodată? Nimeni nu l-a cunoscut cu adevărat, cu toate că asta și-ar fi dorit. Pentru asta ne scria. Iar acum a fost răpit. Cineva i-a furat identitatea și și-a însușit manuscrisele dumisale. Pretinde bani ca să nu le dea foc. L-am lăsa noi oare să facă asta? Nea Petre s-a bucurat să petreacă împreună cu noi ultima postață a vieții sale. Așa s-a petrecut, povestindu-ne viața lui, care nu a fost nicidecum plină de petreceri. A trăit greu, pe muchie de cuțit și a găsit puterea până la sfârșit să scrie despre toate astea. Le-a așternut pe niște caiete. Ne dorim aceste caiete, nu-i așa? Trebuie să strângem bani. Contribuiți? Vă rog din suflet! Avem și un termen scadent, din păcate. Până la Anul Nou! Iertați-mă pentru tot…Bucuria sărbătorilor să nu vă fie întinată de micimea de suflet a unora. Fiți voi buni, când alții nu sunt în stare!”

Iar comentariile au venit droaie, cu sutele:

-Care este contul?

-Unde trimit banii?

-Potecuța, ai uitat să ne spui cum facem să ajutăm…

Potecuța nu uitase, dar nici ea nu știa. Dana s-a îngrijit să deschidă două conturi, în lei și în valută și l-a pus pe Mihai să le posteze.

Dar ei niciodată nu i-au scris lui Panait. Numai prin Condei țineau legătura. I-au zis să stabilească întâlnirea la Otopeni, pe 24, când le sosea avionul. Mult mai devreme de Anul Nou, dar nu era încă și mai bine? Strânseseră suma, ba erau chiar și mai mulți decât le trebuia. Se gândiseră deja cum să facă. Atunci când se vor isprăvi contribuțiile oamenilor, că tot mai veneau încă bani în aceste conturi, vor împărți totul pe numărul participanților și vor opri câte o sumă egală, de la fiecare. Restul îl vor restitui oamenilor îndărăt, cu mulțumiri.

*

Când au ieșit pe poarta aeroportului, se uitau amândoi în toate părțile, dar nimeni nu venea înaintea lor. Chiar dacă ceilalți pasageri ai aeronavei se răspândiseră unul câte unul plecând fiecare în drumul său, Dana și Mihai au rămas acolo, în sala de așteptare.

– Să se fi încurcat? Zise Dana.

-A încurcat sticlele, ce să încurce… Mormăi Mihai printre dinți.

O femeie cu o fetiță de mână privea tânara pereche dintr-o margine și la un moment dat s-a hotărât să vină spre ei.

-Dumneavoastră sunteți Condei?

-Nu sunt Condei, dar sunt acela cu care aveți treabă.

-Este Mihai Hai-Hui! Șopti fetița, care îl recunoscuse din postările de pe blog. Și cu Dana, soția lui.

-Acum, că știți cu cine vorbiți, poate ne faceți și nouă un pustiu de bine, să ne spuneți cu cine avem noi de-a face. Așa s-ar cuveni nu-i așa?

-Sunt doamna Panait! Se prezentă femeia.

-Dumneavoastră sunteți așadar, uzurpatoarea? Exclamă Mihai ridicându-și de pe cap șepcuța și scărpinându-și creștetul cu cozorocul ei.

Dana știa că ăsta e semnul cu care soțul ei își trădează iritarea și îi căută privirea spre a-i face semn să se tempereze.

-Degeaba mă jigniți. Nu vi l-am prezentat încă pe nea Petre…

-Trăiește? Spuseră aproape într-un glas, soții Preda.

-Uite! Convingeți-vă… Și împinse de la spate fetița cu ochelari mari, care de emoție își răsucea întruna pe un deget vârfurile părului împletit în coadă, adusă în față, peste pieptul costeliv. Întreaga ei înfățișare îți dădea impresia de sănătate șubredă. Nimeni nu îi acordase atenție până în acel moment, deși faptul că îl recunoscuse pe voiajorul Europei, era un indiciu că e la curent cu lumea blogului.

-Adică ea este nea Petre? Spuse Dana, cu glas aproape șoptit.

-Nea Petre a fost bunicul soțului meu. Chiar așa îl și chema, Petre. Panait Petre.  El a avut o moșioară frumușică pe care i-au confiscat-o bineînțeles, comuniștii. Nu zic, omul a trăit greu, Dumnezeu să-l ierte! Dar i-a contaminat și pe urmașii lui, de-asta mi-e necaz. I-a otrăvit cu vise și cu idealuri. Soțul meu a trăit tot așa, cu capul în nori. Ca și tată-său și ca bunicul, nea Petre însuși. N-a fost în stare să facă și el baremi o cerere de retrocedare. Și-au însușit alte neamuri pământul care ne-ar fi revenit nouă, după drept. Să-l ierte Dumnezeu și pe el, că m-a lăsat cum m-a luat de la mama. În sărăcie. Dar azi-vară, când a tras să moară, s-a dus în casa tătâne-su că vezi-Doamne, acolo i-ar fi bine. I-am dat-o încă și pe Miruna, că tot era în vacanță. Cuib de molimă e acolo, nu altceva. Uite-o cum arată!

Și își tot împingea fata de la spate, iar fiecare ghiont părea s-o dezechilibreze pe Miruna. Însă nu atât din cauza slăbiciunii fizice, cât din cauza rușinii. Se simțea umilită de către mama ei, dar nu avea tărie să i se împotrivească.

-A găsit acele caiete și a deschis contul de pe blog.

-Bine! Și ce e rău în asta? Se miră Mihai.

-Ce rău în asta? Ce e rău în asta? Repetă doamna Panait ridicând glasul. Păi vezi? Vezi Miruna? Numai unui părinte îi pasă. Numai mie!

-De ce anume să ne pese? Nu știm nimic până nu ne spuneți. Exclamă și Dana.

-Era premiantă până acum, iar anul ăsta are corigențe. Chiar și la Lb. Română, aia zic. Stă cu ochii în tavan și nu mai învață. Visează! Ce-ați crezut despre mine? Că pentru bani v-am scris? Nu că nu sunt buni banii, la casa unui om sărac. Dar i-am zis că dacă termină trimestrul cu corijențe, le voi pune pe foc. Dacă nu veneați, asta le era soarta. Știu că e păcat cumva, dar să fiți în locul meu, ați ști și cum îmi sfârâie mie inima. Și cum mă doare…

-Dar…Încercă fetița să deschidă gura. Imediat însă, mama ei îi tăie vorba:

-Tu să taci! N-ai nimic de zis. Ești sau nu ești corigentă la trei materii?

A vorbit tare, făcând niște oameni din apropiere să întoarcă spre ea capetele. Erau niște necunoscuți, dar Miruna a simțit cum se demolează și s-a făcut mică. Pe sub ochelarii cei mari, lacrimile i se adunau în barbă și de acolo picau peste mâna cu care își frământa coada părului. Plângea mutește, fără să scoată un sunet.

-N-aveți dreptul! Se auzi un glas din apropiere.

Și atunci apărură două fete ținându-se de mână. Una era încruntată, iar cealaltă era plânsă. Erau Anaphielle și cu Potecuța.

-Ziceți că numai dvs. vă pasă. Dar greșiți foarte tare. Vă pasă de ce? De situația școlară sau de simțămintele fetei? Ce puneți pe locul întâi? Anaphielle era cea care făcuse pasul în față.

-Dar voi cine mai sunteți, dragă? Nu ți se pare că ești cam nerușinată? Ce! Am ajuns să mă tragă la răspundere niște copii? Chiar așa…Ai putea să-mi fii copil, cine îți dă dreptul să mă judeci tu pe mine?

-V-am vorbit frumos doamnă. N-am depășit pragul politeții. V-am atras numai atenția să nu greșiți. E copilul dvs., dar este un om cu simțăminte proprii. Și încă unele intense, pe care îmi pare că le scăpați din vedere.

-Dar asta-i chiar culmea! Uite cine îmi dă mie lecții de viață…

-De ce vă ofensați? Interveni și Mihai. Ce vi se pare așa de supărător din ce a zis fata?

-Păi nici nu știe cine sunt, nici eu nu o cunosc pe ea și sare cu gura să-mi dea sfaturi. Să trăiască întâi cât mine și după aia mai vorbim.

Mihai făcu iar gestul acela cu cozorocul prin cap și atunci Dana se grăbi să ia cuvântul:

-Nimeni nu vrea să vă supere doamna Panait. Fi-ți vă rog, numai puțin atentă. Cu toții suntem oameni. Indiferent de vârstă, avem sentimente și dureri. Deosebite, pe motive care pot fi diferite, dar reale. Ne este clar tuturor răspunsul la mirările dvs… Vreți să-l ascultați?

-Care mirări? Ce vreți să spuneți?

-Ați zis că era premiantă, iar acum are stare de corigență, așa-i?

-Da. Și așa și e!

-Dar ați pus această scădere în randamentul școlar, pe seama blogului…

-Păi cum altfel?

-Doamna Panait! Vorbi gros Mihai. Nu ne-ați spus adineauri că a murit tatăl fetei? Tatăl ei, doamnă…Care copil nu suferă?

Doamna Panait împreuna și deschidea buzele ca și cum ar fi spus ceva, dar nu scotea sunete.

-Tatăl ei și soțul meu! Eu nu am suferit?

-Nimeni nu contestă asta. Interveni Potecuța cu glas blând, împăciuitor. Ați suferit cu toții. Nu-i așa că o vreme ați avut la muncă un randament mai scăzut?

-Da! O vreme. Dar…

-Iar în perioada aceea colegii v-au fost alături, nu-i așa?

-Da. Și ce-i cu asta? A trebuit să merg la muncă și alături, nealături, eu mi-am făcut treaba. Că nu-mi dă nimeni de mâncare dacă stau cu ochii în tavan.

-Așa este, doamnă! Bine ați făcut. Miruna este însă un copil. Un copil mai sensibil decât alții. Poate că acum a încheiat trimestrul astfel. Dar după vacanță se va reîntoarce cu ambiții noi la școală. Va redeveni premiantă, vă asigur. Nu-i așa, Miruna?

Fetița își ștergea ochii cu degetele pe sub geamul ochelarilor. A dat din cap, afirmativ.

-Ei, asta-i! Garantezi dumneata pentru fata mea?

-Da, doamnă! Garantez! Vă rog, acordați-ne șansa asta.

Pentru prima dată, pe fața doamnei Panait se ivi lumina unui zâmbet. Era neîncrezător, dar totuși un zâmbet. Pe umăr ținea o geantă în chip de poșetă. Din ea scoase cele șase caiete studențești și se uita la grupul de tineri care o înconjurau.

-Care le ia? Nu-mi venea mie chiar să le dau foc, dar trebuia să mă scap de ele. Numai așa voi fi sigură că Miruna își va vedea de cărțile ei de școală.

În timp ce Dana a întins mâna să apuce caietele, Potecuța a îmbrățișat copila și i-a șoptit:

-Nu te teme pentru ele. Îl vom ține în viață pe nea Petre, te asigur.

-Doamna Panait, ni le-ați dat înainte de a primi banii… Vorbi și Mihai.

-Bineînțeles! Ce credeați? Nici nu m-am așteptat că o să apăreți cu banii.

-Nu ți-am zis eu? I se adresă Mihai victorios, soției sale.

-Ce facem acum? Răspunse ea printr-o întrebare. Și se întoarse apoi spre cele două fete, ca să le ceară și lor părerea.

-Se strânseseră banii? Într-un timp așa de scurt? Exclamă cu bătaie din palme, Potecuța.

-Chiar și mai mult încă! Răspunse Mihai înaintea Danei. Sosesc tot timpul. Ne gândeam să-i restituim oamenilor și să-i anunțăm că s-a încheiat operațiunea „Salvați manuscrisul”.

-Doamna însă ce spune? Vorbi din nou Anaphielle. Firea ei bună o împiedica să-i poarte vreo ranchiună femeii care îi vorbise atât de urât mai devreme. Uitați, doamnă! Noi, laolaltă, am strâns acești bani pentru amintirile lui nea Petre. Am putea să vi-i înmânăm așa cum ne-a fost gândul inițial, sau…

-Sau ce?

-Am putea la fel de bine să-i folosim pentru a publica o carte. Cartea cu amintirile lui nea Petre Panait. Iar banii de pe urma vânzărilor să îi revină Mirunei, ca un premiu pentru rezultatele ei școlare. Suntem cu toții de acord? Da, Miruna?

Fetița i-a răspuns tot printr-o îmbrățișare, la care s-a alăturat imediat și Dana, iar mai apoi, Potecuța.

Mihai privi spre doamna Panait și spuse:

-Doamnă, iată cum ne-ați luminat tuturor sărbătorile. Dați-mi voie să vă îmbrățișez acum și eu, că numai noi am mai rămas pe margine. Și se potrivește… În fond suntem într-un aeroport, nu?

19 thoughts on “Nea Petre, bloggerul misterios”

  1. Habar nu am cât este real din această povestire, deşi după numele personajelor un strop de adevăr tot trebuie să fie, dar recunosc că m-a ţinut cu sufletul la gură pâna la capăt.
    Frumos pus in pagină tot ce s-a întâmplat.

    Liked by 3 people

  2. Impresionantă poveste, cu personaje foarte simpatice.
    La un moment dat, imi făceam griji ca eu nu am fost capabilă să îl întâlnesc pe bloguri pe nea Petre. Aș fi foarte interesată să îi cunosc experiența de viață.

    Liked by 2 people

  3. Dragă domnule… Condei,

    nu ştiu ce să spun mai întâi, am mintea şi inima pline de cuvinte dar toate sunt acoperite de emoţie şi dau năvală şi nu le prea pot stăpâni. Aşa cum am făcut şi în poveste, şi acum scriu repede, tot sub impulsul emoţiei. Am lăcrimat. Mult. Şi acum, ca şi-n poveste, semn că nu aţi greşit deloc făcând din personajul meu unul atât de sensibil. Vă mulţumesc mult pentru lumina în care aţi pus personajul! Deşi aţi specificat că ele sunt reale, nu ştiu dacă chiar merit lumina asta, mă onorează asta. Mai ales faptul că o femeie cu un copil de şcoală mi-a spus că mi-ar putea fi mamă deci personajul e şi mai tânăr şi asta iar mă bucură 😀

    Povestea ar fi fost extrem de frumoasă şi de bine scrisă, indiferent de numele implicate. Dar aşa, vă spun sincer, chiar am simţit că e despre noi şi am trăit la propriu această poveste.
    Am avut nod în gât citind postarea Potecuţei, cea în care cere ajutorul celorlaţi. Doamne, dacă aşa emoţionez eu, e… nu ştiu cum să spun că e. Eu mă citeam pe mine, cum s-ar spune, şi aveam lacrimi multe şi mari în ochi.

    În poveste, aveţi un frate Ştefan care s-a dovedit tare înţelept. Aici, un domn cu acelaşi nume, spune în comentariu ceva despre nişte romane. Coincidenţă sau nu, mi se pare la fel de înţelept ca şi fratele din poveste şi cred că nu ar fi deloc o idee rea să ţineţi cont de sfatul lui, cum aţi făcut şi cu ideea despre Nea Petre. 😉

    Vă mulţumesc pentru bucuria nespusă de a fi parte dintr-o poveste minunată!

    Liked by 4 people

  4. Mi-a placut ce am citit cu mare curiozitate. Omul este in masura sa daruiasca sufletului omenesc satisfactia, prin imaginație bogată omul creaza opere de arta. Roman?

    Liked by 2 people

  5. Super cool perspectiva 😎, ma obisnuisem sa ma citesc in povestirile lui Mihai, cele scrise dupa fapte reale sau mai putin reale 😀… Dar sa ma vad ca personaj intr-o poveste scrisa de cineva care ma cunoaste doar prin ochii lui Mihai asta e foarte interesant… Made my day, dear Condei! 🤗

    Liked by 2 people

  6. Și cand ma gandesc, mai ca-mi vine sa cred ca eu l-am creat pe Condei… Nu, nu ca pe nea Petre, ci doar l-am impulsionat cu mailuri, sfaturi si imbranceli de la spate: ” Fa omule ceva ca uite tot 3 Followeri ai si tot la singura mea steluta ai ramas… Scrie, scrie zilnic si citititorii nu vor intarzia sa apara”… pasamite am mirosit ca e ceva talent acolo.
    O sa il republic la mine, ca atunci cand sper ca te-am si lansat in sfera blogosferei cu “Salutul”…
    Drogul vizualizarilor functioneaza ca o muza, te forteaza sa continui si sa produci scrieri de calitate…
    Nu e cazul meu, desigur😂

    Liked by 4 people

    1. Da! Iar eu am zis că scriu doar din plăcere… Este foarte adevărat însă că prezumtivii cititori „te forțează” și îți aduc o bucurie în plus. O bucurie și încă o bucurie… Iar acum, de la cei 3 followeri (dintre care unul eram cred, tot eu 🙂 dar care mă mai și reciteam, din frică să nu-mi scape greșeli gramaticale) am ajuns, nu n-am ajuns că devenirea nu s-a terminat încă, dar sunt încântat să văd cum numărul lor se mărește pe zi ce trece. Ca și la început, scriu tot din plăcere, dar trebuie să recunosc și în mod public că mă gândesc cu drag la cititorii mei și sunt onorat să știu că sunt în lumea asta mare, oameni care îmi urmăresc producțiile.

      Liked by 4 people

  7. Cuvintele si logica insiruirii lor pe “hartia virtuala” inca imi joaca in fata ochilor. Caldura ce mi-a coplesit inima curge in valuri, in timp ce sufletul imi tresare de bucuria nascuta din superba poveste! Astazi este o zi mare pentru mine! Pentru ca, este ziua in care pentru prima oara am pasit in Lumea lui Condei! Cum am ajuns aici… datorita unui minunat comentariu facut de “CondeiBlog” pe blogul meu. Condei, care, nici macar nu isi lasase vreo adresa… am facut sapaturi… si am ajuns in… acest rai al cuvintelor. Ii multumesc… lui Condei… pentru sentimentele ce le-a nascut in inima mea!

    Liked by 2 people

  8. Frumoasă poveste și cu happy end.
    Am așteptat să treacă valul citirilor pentru a vă spune cele pățite personal. Aveam, rar, un comentator de calitate. Sorin era numele lui. Iar site-ul pe care publica zilnic, pe care îl citeam și îl admiram pentru muuultele informații oferite, se chema http://hoinar-pe-web.blogspot.com/
    Din comentarii am aflat că era mai în vârstă decât mine. Intre 80-90 ani.
    A dispărut și nu am reușit să-l găsesc, oricât am întrebat și am căutat. Nu vă mai spun pe unde am sunat și cu câte persoane am încercat să iau legătura. Era singur și uneori mă gândesc la ce ar fi spus citind prostiile mele.
    Sunt sigură că veți aprecia cele două bloguri ale celui care a fost Sorin. 😦

    Liked by 1 person

    1. Off! Îmi pare rău. Pot spera ca doar să se fi plictisit pur și simplu de blog. Dar gândul că… Ce pot spune? Zgâriem cu unghiile pe geam, pentru a lăsa urme în lume. Vom trăi mai departe prin copii, vom fi nemuritori în viața de apoi… Sperăm, sperăm… Chiar și când scriem facem asta. Cineva își va mai aduce aminte de mine. Eu, Sorin, Hoinarul de pe Web, îmi continui existența pentru că o Albinuță inimoasă nu m-a uitat…
      Îl voi căuta și eu pe acest hoinar al gândurilor…

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s