Ești al meu. Sunt toată, a ta!

A plecat adineauri, la ivirea zorilor, lăsându-mă răvășit ca și cearșaful ud, de sub mine. Ne-am iubit și de data asta, întreaga noapte. O lungă noapte, descompusă în secunde. Ne-am zvârcolit deșănțat, într-un pat care devenise prea mic și neîncăpător. Ne-am împreunat cu toate simțurile treze, într-o încleștare apoteotică. Doar de câteva ori era să cedez, când aproape de leșin, am rugat-o să înceteze: „Gata! Nu mai pot! Ajunge!…”

Ea mă știe bine, însă. De nenumărate ori am zis că nu mai pot, dar încă mai duceam. Mai mult, mai sus, mai tare, mai departe. În gemete mute, gândurile îmi erau tocate de simțuri în crâmpeie scurte, indescifrabile: „Un pic de somn…răgaz…mâine…muncă…nu mai pooot!”

Când eram copil, am luat seama contrariat la niște oameni în vârstă, care întâlnindu-se, după rapidul schimb de salutări, au trecut deodată la o discuție în contradictoriu. Și amândoi aveau parcă o mândrie stranie și o plăcere cel puțin ciudată, în a se lăuda și a se întrece cu bolile lor:

-Ia uite ce am aici! O traistă de boabe. Înghit ca o găină și degeaba. Tot mă doare…

-Ce îmi arăți tu acolo? Astea sunt nimic. Păi să vezi la mine, zici că e farmacie.

-Dar ce? Tu crezi că astea sunt pentru toată luna? Nu mi-au mai ajuns banii, dar într-o săptămână, astea sunt gata. Îmi trebuie altele.

-Lasă că nu ai tu, ce am eu! Să-i mulțumești lui Dumnezeu și nici să nu-ți dorești…

-Tu le știi pe ale tale! Nu zic, o fi. Dar nu stai tu lângă mine, să mă vezi cum mă perpelesc când mă apucă…

Iar eu, asistam dintr-o margine la această dispută, din care cineva parcă trebuia să iasă învingător. Unul dintre ei are mai multe boli, ale lui sunt cele mai rele și el consumă cele mai multe medicamente. Păreau chiar că se vor lua la ceartă și mi-a scăpat acel mic moment, când au dat-o la pace. Pentru că oricât aș fi vrut să fiu de atent, când s-au apucat să-și deapăne lungul șir de boli și au enumerat interminabilele medicamente, m-au pierdut de ascultător. Amândoi erau cumplit de bolnavi. Amândoi se luptau cu viața asta amărâtă și cu nevoile de tot felul. Iar ăștia, adică eu eram cel indicat, habar nu au de nimic și nu au nicio grijă…

-Ei! Sunt tineri, vere! Ce-ai vrea acum de la ei? Gândul la joacă și la prostii. Le vine lor vremea, n-ai dumneata grijă!

Așa mi-a prevestit prietenos, unul dintre ei. În alianță de acum, tovarăși de suferință, m-au reperat numaidecât că eu eram doar un intrus în lumea lor. O muscă în lapte. Fața mea de copil, sănătatea care îmi ieșea prin piele, pofta de viață și de joacă, erau prea din cale afară de pregnante și supărătoare poate, pe undeva. I-am deranjat când am stat să-i ascult, ori când mă plictisiseră cu poveștile suferinței lor? Nu i-am întrebat și nici nu mi-au spus.

S-au despărțit ceremonios, cu respectul câștigat în dispută. Ca doi pugiliști care după ce și-au aplicat loviturile, se strâng în brațe admirându-se că au rămas în picioare după luptă: „Ia uite ce față tumefiată ai, dar cred că nici eu nu sunt mai prejos, că abia te mai văd cu un ochi. Ești demn de cinste, amice! ”

-Câteodată, când stau cu pumnul de pastile în dreptul gurii, îmi vine zău, să le arunc cât colo. Și să mă pun la marginea drumului, să îmi aștept moartea. Zice unul.

-Da! Chiar așa… Și eu mă gândeam. Îi răspunde celălalt. Dar nu la marginea drumului, ci în fața trenului. Poc! Și gata, am scăpat.

-Nu, vericule! Nici să nu te gândești! E păcat înaintea lui Dumnezeu. Adică, după ce că mă chinui pe lumea asta, să mă duc și dincolo, tot la un chin? Ia numai stai și te gândește un pic…

-Știu, bre! Crezi că nu știu? Zic și eu numai așa… Că îmi vine câteodată gândul.

-Nu e gândul dumitale, îți spun. M-a încercat și pe mine, de-aia vorbesc. Că zici că scapi, dar unde scapi? În ghenă?

-Da! Așa e…. Râde celălalt ca de o glumă bună. Hai să trăiești, vere. Să fii sănătos!

-Sănătate, vericule! Așa, vezi! Dorește-mi și sănătate. Că dacă îmi zici numai să trăiesc, cu chinurile pe care mi le știu eu… E ca un blestem.

-D-apăi nu știu eu? Doamne ajută de sănătate, că e mai bună decât toate!

Câți ani au trecut de atunci? Nenumărați. Mi-am adus aminte de acest episod, pentru că uite, mi-a venit sorocul și mie. Se împlinește previziunea acelui bătrân, căruia nici nu-i mai știu numele. Da! Uite că mi-a venit și mie vremea! Așadar ei pot să stea liniștiți, acolo unde sunt. Lucrurile merg bine. N-au suferit numai ei, singuri. Iată că la o distanță de timp, mult prea devreme însă, este rândul meu „să mă laud” cu suferința și nefericirea.

Eu nu am atât de multe boli, oricum sunt totuși așa de tânăr, încă… Dar uite că am ceva de care ei nici nu auziseră pe vremea aia. Un fel de as în mânecă, aș spune… Nevralgie de trigemen. Ei? Nu sunt tare?

Și toată nevralgia asta, întreagă, este numai a mea. Criza, așa o cheamă. Dar eu nu o chem nicicum. Vine ea singură, chiar și nechemată. Mă încleștează într-o nețărmurită dragoste, secându-mă de vlagă. Sleindu-mă de viață.

Azi-noapte, a fost încă o noapte de amor nebun. Încă o noapte de dragoste cu năbădăi. Nu pleacă dintr-o dată. Se întoarce din ușă de mai multe ori, pentru a-mi da săruturi de rămas bun. Am fost un amant grozav, de care îi vine greu să se despartă. O face totuși la timp, pentru că s-au sfârșit toate. Și noapte și răbdare. E vremea unui duș al dimineții. E vremea de mers la muncă.

-Tu du-te pe câmpii, iubito! M-ai avut iarăși. Te rog, uită-mă! Adio! Cum? Ne vedem la noapte iar? Iar? Mă omori cu zile, nebuno! Bine, dar nu veni mai devreme, că nu te aștept, da? Așa să știi! Niciodată nu te aștept!

6 thoughts on “Ești al meu. Sunt toată, a ta!”

  1. Îmi mai spunea bunica uneori când mă vedea mirată că mă întreba de două ori acelaşi lucru, că atunci când ea, copil fiind, mai râdea de bunica ei, i se spunea “râzi, fata mamii, râzi acum, că ajunji tu urma me’ şi pe urmă nu mai râzi tu da’ râd alţî de tine”.

    Iubiri din astea pline de patos să nu mai aveţi curând! Sănătate multă şi mă bucur tare că aţi revenit!

    Liked by 1 person

    1. De obicei mă ține o vreme. Dar are o ciclicitate și știu că se va termina cândva. Dar cum spuneam… M-a cam lăsat răbdarea și am zis să o sublimez și pe asta. Să o scot cumva din atomii mei, expunând-o publicului.

      Liked by 1 person

    1. Sunt deschis… Până la noi informații, vechilor dureri. Mulțumesc frumos.
      Eu am încercat printr-o metodă personală, nepatentată încă, de a personifica boala. Ca să o pot privi în față. Dacă nu s-o stâng de gât, măcar să îi arăt obrazul și s-o rușinez. Expunând-o publicului așa cum este, nudă în răutatea ei. Când e contopită cu mine, cu moleculele ființei mele, îmi e greu să o suport. 🙂

      Liked by 2 people

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s