Prestigiul familiei Tătaru

Țața Orița stă pe banca de la poartă și deșiră două gheme de culori diferite, înfășurându-le laolaltă într-un altul, care crește încet în mâinile sale noduroase și arse de soare. Ghemele mici saltă tot mai vesel în poala ei, peste șorțul de culoare cenușie. Din când în când, baba se întrerupe pentru a scuipa pe rând în cele trei degete ale închinării, făcute puică. Întâi la mâna dreaptă și apoi la cea stângă. Și după asta le freacă între ele, uitându-se în lungul drumului. În afară de orătănii, nu se aude țipenie de om. Este vară, iar oamenii în putere nu s-au întors de pe câmpuri, de la muncă. „S-a stricat lumea de tot leliță, cugetă ea întristată. Nu se mai respectă azi nici măcar sfânta zi de Duminică. Nu știu zău, unde om mai ajunge…”

E necăjită mai ales pentru că s-a plictisit să stea o zi întreagă fără să vorbească și ea cu cineva, asta însemnând om și nu miorlăita aia de pisică ce se uită ca proasta și pleacă mereu de lângă ea întinzându-se, ca o nesimțită ce este.

Așa că văzând din depărtare cum se apropie doi băieți ținându-se de mână, se bucură și rămâne așa, încremenită, fixându-i cu ochii ei îngustați din cauza încordării.

Băiatul cel mare este îmbrăcat într-un tricou alb și pantaloni reiați, de culoare verde kaki. Din același material sunt făcuți și pantalonii celui mic, dar el poartă o cămașă cu mâneci scurte, închisă la toți nasturii și lăsând totuși lejer să iasă în afară gâtul subțire, care de-abia susține capul mare, tuns chilug.

Când ajung în dreptul femeii, amândoi rostesc tare, pe voci diferite:

-Bună ziua, mătușă!

-Ooo! Să trăiți frumoșii mamii! Ai cui sunteți voi, maică? Că nu vă mai cunoaște Tanti Orița, că a îmbătrânit-o Dumnezeu.

-Ai lui Mitu al lui Die Tătaru.

-Mitu păduraru, maică?

-Da mătușă, răspunde iarăși Tudor, politicos. Ai lui suntem.

El se gândea deja că îi întârzie baba asta cu curiozitățile ei și va trebui să tragă vârtos de Mihăiță, până la căminul cultural.

-Eeee! Păi de ce nu spui mamă așa? Păi din așa părinți, musai asemenea odrasle! Bravo vouă și cinste lor, dragii maichii!

Umplut până la refuz de atâtea laude, Tudor se gândi că ar fi totuși momentul să o ia din loc și îl trase de mână pe Mihăiță, care căsca ochii curios la negul amarnic din vârful nasului Oriții. Din el mai ieșeau și niște fire albe de păr, ce străluceau ca borangicul în soarele ce se coborâse către seară.

-Și încotro ați plecat voinicilor? Mai întrebă Orița, neastâmpărată în curiozitățile ei.

-La film! Răspunse Tudor întorcând doar capul ușor peste umăr și mai adăugă un „Sărut mâna!” de la el, ca să-i lase în pace și totuși baba să nu-l socotească obraznic. Se gândea că acum dacă va fi să vorbească vreodată cu taică-său, o să-i spună că a fost cuminte și politicos, așa cum era dăscălit mereu, ori de câte ori urma să iasă din curte.

-Vezi! Îi spunea. Să nu mă faci de râs în lume. Să nu te alergi ca mânjii pe drum. Mergi liniștit și să dai bună ziua la oameni. Că eu am prestigiu în sat, oamenii mă cunosc și vin apoi și-mi spun tot…

Când a fost să ceară voie pentru a merge la film, o jumătate de zi s-a frământat cum să o facă. Că Mitu era om aspru, cu ai lui din casă. Cu oamenii din sat însă era blajin și se făcea că nu-i vede când treceau pe lângă el, cu carul plin de lemne, acoperite de niște coceni de porumb aruncați alandala.

-Să trăiești nică, Mitule!

-Bună ziua nea Marine, de unde vii?

-Ia! Fusei colo, la câmp, de mai strânsei niște coceni pentru vite.

-Bre, nea Marine! Să nu te prindă careva, bre! Și să dăm de necaz, amândoi.

-Lasă nică, că nu mă prinde! Rânjea atunci hoțește omul pe sub mustață. Că oi avea și dumneata grijă…

-Păi bre! Eu sunt pus să păzesc pădurea, nu să te păzesc pe dumneata când o tai… Și încăleca apoi supărat bicicleta și pleca să nu-i mai vadă.

Când mai pe seară trecea omul cu un cocoș sub braț să i-l lase peste gard, Mitu se supăra și mai tare și îl trimitea cu năduf să-și vadă de drum, cu cocoș cu tot.

Aia i-ar mai fi trebuit, să-l mai aibă și la mână pentru o orătanie. Și să se învețe toți să facă potecă la pădurea statului. E drept că pădurea nu fusese de mai înainte a statului. Fusese a oamenilor și statul le-o luase. Mitu știa asta, tatăl lui, nea Die Tătaru știa asta și când trăia, îi zisese: „Ai grijă măi băiete, cum te comporți cu oamenii. Să nu te faci de râs umblând ca un pândar prin pădure, că pe mine mă faci de râs. Și-i păcat înaintea lui Dumnezeu, că am fost om respectat, gospodar la locul lui.”

Nea Die nu cunoștea cuvântul prestigiu, că l-ar fi folosit și el când i-a fost vremea.

Așa se cătrănea Mitu cu oamenii, iar apoi când intra încruntat în casă, nevastă-sa Geta iute ieșea cu ceva în mână și își căuta de lucru pe afară, așa încât ochii Mitului se opreau  asupra lui Tudor, care sta liniștit la masă.

-Ți-ai scris?

-Da! Răspundea copilul, privindu-l senin cu ochii lui mari și căprui. Toți din casă și la școală îi ziceau Doru. Dar băiatului nu îi plăcea și se ruga de toată lumea să îl strige Tudor, ca pe Vladimirescu cel viteaz. Învățase în clasa a patra despre eroii neamului și se bucurase să afle că Tudor a fost unul dintre ei. De la toamnă urma să intre în clasa a cincea și să se mute la școala cea mare, care era peste gârlă. Tot acolo se afla și primăria și puțin mai încolo căminul cultural, unde se dădeau discoteci, serbări și din când în când, filme. Indiene sau americane, toate erau frumoase și copiii se îmbuluceau să le vadă. Mai veneau și oameni mari, dar din ăia mai fără de căpătâi, nu gospodari așezați cum ar fi Mitu.

-Mihăiță, să nu îmi mai zici nene, că râd copiii la școală de mine.

-Dar cum să-ți zic, atunci?

-Zi-mi Tudor, că tocmai așa e numele meu.

Lui Mihăiță i-a plăcut asta, că nu suferise să îi zică lui frate-su, nene. El de fapt nu suferea deloc însuși faptul că Tudor era mai mare și asta îi pricinuia chiar o durere adâncă în suflet. Adică de ce nu s-a născut Mihăiță mai înainte? De ce trebuie să-l asculte el întotdeauna pe nen-su și nu invers? E mare și el, iar la toamnă o să meargă în clasa întâi. Și-atunci or să mai zică de el că este mic?

Ceea ce nu vedea țața Orița, care clătina din cap mulțumită de cumințenia băieților, era că în acea ținere de mână se ducea un teribil război al nervilor. Tudor îl strângea ferm, încleștând cu toată puterea mânuța firavă a celui mic, iar Mihăiță, de parcă pumnul său ar fi fost o pasăre ce nu suferea să stea prinsă, trăgea cu disperare să scape din strânsoare. Cât au fost în câmpul vizual al babei, lupta s-a dat pe mutește, dar deîndată ce s-a crezut la suficientă distanță, Mihăiță a zis, disperat:

-Auu! Dă-mi drumul că mă doare!

-De ce să-ți dau drumul? Unde să te duci? N-ai spus că o să fii cuminte?

-Ba da! Și sunt.

-Atunci de ce nu-mi lași mâna? N-a spus tata așa?

-Da eu nu sufăr, de aia!

-Știi că dacă nu ești cuminte, mi-a spus să ne întoarcem acasă?

-Bine! Ne întoarcem. Și?

Pe Tudor l-au trecut lacrimile. Era dorința lui de a merge la film. El se foise toată ziua să întrebe. Lui îi zisese că îl lasă, dar numai după ce udă toată varza. Iar când el s-a repezit să ia găleata, a fost oprit.

-Nu acum, că e soarele sus și le opărești . Mai târziu.

Când mai târziu? Că mai târziu era filmul. Și din oră în oră l-a tot întrebat:

-Pot să mă duc să le ud?

-Mai stai.

-Dar acum? Pot?

-Bine. Dar dacă s-or opări, vezi tu atunci!

Tudor nu știa ce înseamnă amenințarea asta. Nu fusese bătut niciodată. Dar cuvântul gros al tatălui său era suficient pentru a-l face să intre în pământ de spaimă. Și a fugit ca un titirez cu găleata pe la fiecare cuib, să pună cu cana câte un pic de apă. Iar apoi s-a gândit că ar putea și Mihăiță să-l ajute și l-a rugat:

-Eu car apă cu găleata și tu doar pui cu cana. Mai iau o găleată și până termini tu pe prima, vin cu ailaltă.

-Nu vreau! A fost răspunsul celui mic.

Tudor nu înțelegea că greșise prin simplu fapt că folosise acel cuvânt nesuferit de urechile frustrate ale lui Mihăiță. Dacă era doar, însemna că e puțin lucru. Din cauza asta Mihăiță nu mai voia să îl ajute. Iar lui Mihăiță nimeni nu îi zicea nimic. Mihăiță nu putea să fie obraznic și neascultător. Era doar boțogaș și ambițios. Adică pentru el orice făcea, era de bine. Și nu neapărat pentru că era „Ăla micu” i se puneau atâtea coarne. Dar el fusese foarte bolnav, se aprinsese la plămâni și toți au crezut că o să se prăpădească. Mihăiță a mai fost la spital și pentru gâlma aia care i se umfla uneori la gât, iar câteodată băiatul chiar se învinețea și pica jos.

-Când va mai crește nu or să mai fie probleme, îi anunțase doctorul. Aveți numai grijă să stea liniștit. Adică să nu se enerveze. Mihăiță a fost acolo când le-a zis doctorul și a auzit tot. De-atunci, Mihăiță era Vodă din lobodă.

Când Tudor a fost în sfârșit gata de plecare, celălalt s-a pornit numaidecât pe plâns, că adică să-l ia și pe el la film.

-Dar el este prea mic, a motivat Tudor îngrozit, cu ochii la ceasul din perete.

-Hai, lasă! Ia-l și pe el, să nu mai plângă. Dar vezi golanule, să fii cuminte și să-l asculți pe nen-tu! Auzi?

De-aia lui Mihăiță îi venea acum ușor să renunțe. Că el nici nu-și dorise așa de tare. Fusese doar un moft, că și-așa nu înțelegea el un film. Doar îi plăceau bătăile și îl fascinau imaginile proiectate pe pânza cea albă. Atât.

Tudor și-a adus aminte de predilecția copilului pentru lupte și cu glasul descurajat i-a zis:

-Era frumos…! A mai fost odată și eu tot nu am ajuns. Dar mi-a spus mie Gelu că e cu bătăi, cu Piedone…

-Hai atunci! Se urni deodată Mihăiță din încăpățânare, dar nu înainte de a traversa șanțul până la gardul lui nea Itu, care își pusese cartofi pe spațiul dintre șanț și gardul său și împrejmuise locul cu sârmă.  După îndemnul primarului, care îi învățase că pot folosi și pământul acela care se zice că e al nimănui. Că nici trotuar nu e. Oamenii circulă pe drum. Ca și căruțele, bicicletele și rarele mașini.

Mihăiță a trecut peste sârmă, a atins cu mâna gardul și a revenit lângă fratele său. Că așa a vrut el.

Au trecut cu bine și peste puntea de peste gârlă, unde totuși Mihăiță a vrut să țopăie un pic, peste stinghiile puse de-a curmezișul. Voia să facă puntea să se legene, dar nu a reușit căci era cât un țânțar.

Când în sfârșit au ajuns la căminul cultural, se dăduse drumul înăuntru. Mitică Sima este un tânăr derbedeu care n-are niciun căpătâi. El sta pe un scaun și își ținea picioarele pe altul. Nu încăpea vorbă ca Tudor să îndrăznească să i-l ceară. Nimeni nu-și punea mintea cu Mitică Sima. Era bătăuș. La toate nunțile se încăiera cu câte cineva și era știut de nebun.

Se stinsese lumina și se proiecta un material de propagandă înaintea filmului. Toți erau în hărmălaie, vorbeau tare unul cu altul și curățau semințe scuipând cojile pe jos. Tudor îl lipi pe Mihăiță lângă perete și se duse în față să caute măcar un scaun pentru fratele său. Era imposibil însă, la timpul ăsta. Dintr-o clipă în alta urma să se facă întunericul dinainte de film, care atrăgea îndelungile șâșâieli ale tuturora, când fiecare se consideră dator să-i ceară altuia să facă liniște. Tocmai atunci, Tudor îl observă pe colegul său de clasă, pe Ionuț Bojincă.

-Ionuț, lasă-mi mie scaunul, pentru frate-meu!

-Ce, mă? Cum să-ți dau ție scaunul meu?

-Pentru frate-meu, mă!

-Și ce? E frate-meu? Nici ăluia nu i l-aș da. Zisese tare, obținând astfel o chicoteală din partea unei fete de alături.

Tudor nu se lăsă și continuă să insiste, șoptind ultimul argument:

-Dacă mi-l dai, îți fac toate planșele de desen, anul viitor.

-Pe cuvântul tău?

-Pe cuvântul meu!

-Și temele la matematică!

-Bine.

Lumina se stinsese.

-Promiți?

-Șșșșșt! Liniște acolo! Băăăă, faceți liniște! Se auzeau tot felul de glasuri.

Printre ele o șoaptă mică:

-Promit!

Tudor a stat alături de Ionuț, amândoi rezemați de perete. Filmul a fost haios și le-a plăcut. I-a plăcut și lui Mihăiță, că a învățat niște figuri de luptă, dar la un moment dat l-a furat somnul.

-Gata Mihăiță! Scoală-te, că s-a terminat filmul. Îi zice Tudor ușor, mișcându-l de un umăr.

-Ce? Ce? Răspunde acela deschizând dintr-o dată ochii mari, puțin speriat.

-Nimic. Nu-i nimic. Hai să mergem acasă acum, că s-a terminat.

-Știu și eu că s-a terminat! Că l-am văzut. Se burzuluiește copilul.

-Da. Cu ochii închiși. Glumi Tudor, zâmbind șmecherește către colegul său de alături.

Atunci, fără veste, Mihăiță îl lovi cu pumnul în burtă, tocmai sub coaste, în plexul solar.

Tudor se albi de durere, dar cu dinții strânși se forță să nu pară că l-a durut așa de tare. Se salută cu Ionuț și plecă apoi spre casă cu mâinile înfundate în buzunarele pantalonilor, de aceeași culoare cu ai fratelui său.

Care ca să țină ritmul, mai mult alerga, gâfâind în spate. Iar când îl ajungea, tot trebuia să alerge, pentru că fratele său făcea pașii mari, supărat și nu îl mai băga deloc în seamă.

Acasă, Tudor a răspuns monosilabic la toate întrebările puse de părinți:

-V-a plăcut? Întrebase mama.

-Da!

-Ați fost cuminți? Adăugase Mitu.

-Da!

Și s-a dus la culcare fără să mai mănânce.

-Ce are nen-tu? De ce e supărat? Îl întrebase mama pe Mihăiță.

-Nu știu! Răspunsese el, ridicând din umeri. Era sincer. Chiar nu știa.

S-a lămurit abia a doua zi, când Tudor l-a tras deoparte și i-a spus foarte categoric:

-Niciodată, Mihăiță! Auzi tu? Niciodată să nu mai faci ce-ai făcut ieri.

-Dar ce-am făcut? A spus el, foarte nedumerit.

-Ai dat în mine.

-Și ce? Altădată când am dat, nu te-ai mai supărat… Fiindcă ți-am dat în burtă? De-aia?

-Nu Mihăiță! Fiindcă m-ai lovit de față cu un coleg de al meu și atunci se cheamă că m-ai lovit în prestigiu.

Abia acum înțelese Mihăiță gravitatea faptei sale. Nu știa ce este acela prestigiu, dar îl auzise pe tata de foarte multe ori pomenindu-l și înțelegea că este ceva foarte important. Totul deci, însă până la prestigiu.

6 thoughts on “Prestigiul familiei Tătaru”

  1. În primul rând, aţi descris atât de bine atomosfera de pe uliţele toropite-n zi de vară, încât parcă am simţit praful lipindu-se de mine. Doamne, liniştea aia spartă doar de câte un lătrat sau de câte un cârd de raţe nu cred că-mi va dispărea vreodată din minte. Uneori, simţeam că mă oboseşte. E absurd ce spun, ştiu. Dar şi liniştea aia perfectă poate fi obositoare când e prea multă.

    Se pare că prestigiul ăsta e transmis din generaţie-n generaţie şi se pune mare preţ pe el. De la bunic la tată şi la fiul cel mare. Fiecare înţelegându-l altfel, cântărindu-l altfel. Mă întreb ce ar zice Mihăiţă, peste ani, despre prestigiul lui. Oare în ce-ar consta el?
    Oricum, acum, prestigiul lui Mihăiţă e puţin ştirbit de “nenorocul” de a fi fratele mai mic. 😀 😀

    Like

  2. Da… Chiar am vrut să redau „bățoșenia” aceasta cu care oamenii din mediul rural se simt a fi vrednici de cinste. Se zicea de cutare că este de „neam bun”, iar de un altul, că n-ar fi. Și de lucrurile astea se ținea seama într-atât, că pentru căsătorie, mai căutare avea cineva sărăcuț, dar din neam de gospodari, decât unul cu agoniseală, dar însă de neam prost. Și atunci se crea un paradox, că a fi gospodar nu însemna că era musai să și deții avere, cu toate că în fond, asta ar fi însemnat. Ei știau mai bine criteriile după care se făceau aceste clasificări. Și am plecat mult prea devreme din acel mediu, pentru a înțelege mai multe. Dar se pare că acest respect al obștii se câștiga anevoie, în decurs de generații, prin sedimentarea tuturor părerilor bune.

    Liked by 2 people

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s