Curcubeul

download curcubeu

Când eram mai tineri, aveam niște prieteni. Prietenii îi mai am și acum. 🙂 Tinerețea…știu și eu?

Am ales într-o vară, să mergem cu toții într-o stațiune balneoclimaterică. Și noi și ei aveam băieții mici, patru, cinci anișori. Pentru că venisem laolaltă, evident că am cerut să ni se dea camere apropiate. Și cu toate că am însoțit rugămintea cu „atențiile” care se obișnuiau pe vremea aceea, nu s-a putut mai mult decât o relativă vecinătate, pentru că aveam între noi o cameră închiriată deja de alții.

-Lasă că e mai bine așa, a glumit Dan. Cel puțin să nu vă aud pe voi sforăind, sau mai știu eu ce faceți noaptea…

Am zâmbit. Glume obișnuite între niște oameni tineri, dar însoțiți de copii mici.

Ne-a plăcut Slănic Prahova. Lac, salină… O stațiune minunată, mai corect spus, un loc binecuvântat. La vremea aceea nu erau prea multe investiții în zonă, mi-aș dori ca între timp lucrurile să stea mai bine și să se fi adus niște îmbunătățiri pe care le-ar merita cu prisosință.

Dar noi nu venisem cu fasoane și ne-am declarat destul de mulțumiți. Copiii se jucau între ei, respirau acel aer ozonat, noi făceam partide de șah, seara, pe măsuța de pe hol…

Acel hol… 🙂

Chiar în ziua sosirii noastre, ne-am plimbat pe marginea lacului, am pasat o minge mică între noi, am râs, am alergat…Dădusem și noi în mintea copiilor. După prânz însă, am zis:

-Hai să ne culcăm copiii! În mod cert ne prindea bine puțină odihnă, că doar bătusem niște kilometri cu mașinile, însă niciunul dintre noi nu și-ar fi recunoscut pe față oboseala. Așa că am pus copiii la înaintare.

Bun… Dar una e zisul, alta făcutul. Noi am fi adormit, dar băiatul nici vorbă. Mie îmi vine o idee și zic:

-Vrei să-ți spun o poveste? Pe ,,Jack și vrejul de fasole”.

Mizam pe ea, pentru că urma să insist asupra acelui urcuș nemaipomenit: „S-a suit, s-a suit, s-a suit…”. Că de, până la cer e cale, nu? Și știm cu toții că Jack urcă de mai multe ori, după una, după alta, ca orice om gospodar, care dă de comori. Dar când eram eu în toiul povestirii și descriam întâmplările cu o acuratețe de care s-ar fi mirat până și Joseph Jacobs, dinspre camera ocupată de vecinii noștri de la mijloc, au început să se audă niște zgomote dubioase. Și zgomotele se amplificau pe măsură ce și cursul poveștii mele era mai antrenant. Ca atare am ridicat și eu puțin glasul, dar nu aveam șanse să acopăr orgia ce părea să fie dincolo de acel perete subțire, de care se sprijinea căpătâiul patului nostru. Și pentru că mă așteptam dintr-o clipă în alta să fiu întrebat de copil dacă nenea o bate pe tanti, sau ce îi face oare, am zis deodată:

-Hai pe hol, să vedem curcubeul! Acum trebuie să apară…

Nimeni nu m-a întrebat ce curcubeu și de unde până unde…tocmai pe hol. Am ieșit afară de parcă aș fi spus că e cutremur. Andrei al meu era foarte entuziasmat. Uitase și de Jack și de zgomote… Privea atent, în plafonul holului, când spre un cap, când spre celălalt.

Pe hol, lângă măsuță, prietenii noștri, Dan și Maria, cu băiețelul lor pe genunchi. Ne priveau rânjind, știind motivul năpustirii noastre afară din cameră.

Atunci eu, ca să salvez aparențele, am zis repede:

-Curcubeul! O fi trecut curcubeul? L-ați văzut?

-…Ăăăă! Curcubeu spui? Nu l-am văzut, dar am auzit și noi ceva… Iar rânjet. Eu zic să ieșim afară, că și aici se aude.

-Păi, eu vreau să văd! A strigat Andrei revoltat.

-Hai afară, atunci… Îi răspund eu, apucându-l de mânuță.

Și am stat noi așa, zgâindu-ne cu ochii la cer, minute în șir. Din când în când, ne întrebam unii pe alții, fără de a fi convinși.

-Poate o fi trecut…

-Crezi? Eu zic să mai stăm!

-Dar n-am văzut nimic! Au spus băieții într-un glas.

-Vedeți voi, am făcut eu pe deșteptul, uneori trece fără să-l vezi. Asta este…

-Dar când veți mai crește, o să-l vedeți și voi, mă completează istețul de Dan, în amuzamentul Mariei.

Ziua următoare, vecinii noștri amorezi au eliberat camera. În locul lor, s-au cazat alții. O familie cu doi copii mici, dintre care unul sugar.

Noaptea…plâns pe două voci. Sugarul dădea tonul, iar celălalt îl urma îndeaproape.

Ne-am întâlnit cu ei peste o vreme, la restaurant. Tânăra mămică ne spune rușinată, cu ochii lăsați în jos:

-Știu că pereții sunt așa de subțiri… Ne cerem scuze dacă v-a deranjat gălăgia noastră.

-Vai! Cum puteți să ziceți asta? Chiar ne bucurăm să vă avem de vecini pe dumneavoastră și nu pe alții…

Ea s-a uitat atunci mirată spre mine, neîncrezătoare. Fața mea însă era sinceră, în acord cu ce declarasem.

Pentru că de fapt, nici nu mințeam. Erau de-ai noștri, părinți ca și noi.

5 thoughts on “Curcubeul”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s