Între bărbați

images

Pădurarul Petre Manea se uita din când în când în oglinda retrovizoare, să-l urmărească pe furiș pe acest tânăr, pe care îl avea în mașină.

-Nea Petrică, îi zisese Radu Timofte, pe matale te știu de rândul trecut. Ai participat și știi cu ce se mănâncă lucrarea noastră. Am încredere așadar să-ți dau pe mână un coleg mai tânăr. E venit de la București. Se pare că e nepot, sau așa ceva de-al d-lui Oprea, de la minister. Chiar dânsul a intervenit pentru angajarea băiatului la noi, la Institut.

Manea îl cunoștea pe acest șef Timofte, de acum zece ani când sosiseră tot așa, în campania de amenajare a pădurilor. Numai că atunci inginerul Radu făcea parte dintr-o echipă, iar acum venise în calitate de conducător al colectivului. Desigur, în afară de Radu nu mai erau și alții din vechea echipă de care își amintea Manea. Dar ca și atunci, șeful lor de Ocol, același Bumbu, îi băgase în ședință și le ceruse să le dea tot concursul inginerilor de la Brașov, pentru ducerea la bun sfârșit a acestei operațiuni: „Eu știu că fiecare dintre voi aveți chiar acum altceva pe cap, poate parchete de exploatare, poate bocșe de mangal, nu vă cer să le opriți, dar faceți în așa fel încât să considerați totuși lucrările de amenajare, ca fiind prioritare.” Adică, nu erau scutiți de la primele, dar li se puneau în cap și astelalte. Bună treabă. Muncă mai multă, eforturi financiare, fără bineînțeles ca cineva să se îngrijească cum și în ce fel. „Lasă că se descurcă pădurarul”, asta era vorba lor de încurajare… Mama lor de șefi! Dar dacă era prins cu vreo șpârlă, nu se uitau la el. Cum pățise Guță, pe care doar că nu l-au dat afară. Îl opriseră în ștate ca muncitor silvic, câine de pripas, la un loc cu ăia din Maramureș ce lucrau la el în rampă. Că avea și el în lucru un astfel de parchet de exploatare. Om de omenie, Petre îi zicea lui Guță „colegule” , ca adică ăia să se prindă că nu e de teapa lor.

Se bucurase de revederea inginerului Radu. Măcar pentru că îl cunoștea bine, doar bătuseră împreună pădurea și nu avea așteptări rele de la dânsul.

-Bine domnu inginer, o să am grijă. Da adică, mai exact, cam în ce fel vă referiți să procedez? Că nici dvs. nu erați tocmai în vârstă când ați venit rândul trecut. Și nu îmi amintesc să-mi fi spus cineva să fiu atent să nu vă rătăciți.

-Bre! Eram mai tânăr ca acum, ce e drept, dar nu eram la prima mea lucrare. Băiatul ăsta însă, abia a venit la noi, acum în iarnă. La teorie e bun, că am elaborat proiectele împreună cu el și îi merge mintea. Însă este la prima ieșire în teren și cu asta îmi fac griji. O să-l vezi și dumneata… Pare cam aerian și nu am încredere totală. O să vin și eu cât de des pot, dar ce te rog eu mult, este să nu-l lași singur. Când nu poți chiar dumneata să-l însoțești, măcar dă-i cu el niște oameni, care să-i fie alături. E o rugăminte, dacă mă înțelegi…

-Gata, domnu inginer, am înțeles. Stați liniștit. Ca de copilul meu o să am grijă.

Numai că una-i zisul, alta făcutul. Băiatul ăsta, Marius Petcu, era un capsoman în toată legea. Fără să știe de aranjamentele șefului său, încercase să se dea experimentat și cutezător, luându-l tare pe Manea, de la început:

-Domnu pădurar, am nevoie de doi oameni în permanență, care să vină cu mine la treabă. Cred că v-a anunțat șeful dvs. că trebuie să-mi stați și dvs. la dispoziție pe durata lucrărilor. Nouă așa ni s-au dat asigurări și ne-a mai zis să-i raportăm direct dacă nu suntem sprijiniți cum trebuie de oamenii dânsului.

Lui Manea nu i-au picat bine aceste vorbe, dar nici n-a comentat. A răspuns că îi va da oameni și chiar și el va fi permanent în zonă.

-Nu în zonă, domnu pădurar, cu mine am spus.

-Bine domnu inginer, cu dvs.

Marius voia să pozeze într-un om hotărât, de acțiune, dar glasul lui îl trăda că este imatur și înciudat din cauza asta, își forța și mai mult aroganța, care îl făcea să pară ridicol de-a binelea.

-Ia spuneți-mi domnu pădurar, puteți să-mi faceți rost de un adăpost cât mai apropiat zonei acesteia? Și-i arătase cu degetul pe harta amenajistică a unității parcelare, un cerc cuprinzând o arie de câțiva kilometri pătrați. Mă interesează astea în primul rând și nu aș vrea să-mi pierd timpul  făcând naveta pe drum de la pensiunea unde suntem cazați, până acolo, zi de zi.

La drept vorbind, nu era un lucru chiar așa de rău. Naveta aceasta ar fi trebuit să o asigure chiar el, pădurarul. Și nu cu mașina Ocolului, ci cu mașina lui personală, Aro 10, pentru care nici motorina măcar nu-i compensau, darămite uzura mersului pe acel drum forestier foarte prost.

Așa că l-a dat dracului în gând pe Radu Timofte cu a lui rugăminte, s-a uitat în ochii de pește ai lui Marius și i-a zis:

-Apăi de, domnu inginer… Ar fi, nu zic că n-ar fi, dar știu și eu?

-Ce să știți? Adică este sau nu este? Ce nu știți?

Această insolență din partea puștiului ăsta cu tulei sub nas, l-a enervat și mai rău pe Manea și i-a dat un răspuns care știa sigur că o să-l provoace.

-Adică există, domnu inginer. Sigur că există și am chiar două posibilități, dar nu știu dacă puteți dvs. să le considerați acceptabile?

-Să auzim!

-Una ar fi la vagonul unde dorm muncitorii care exploatează parchetul. Știu sigur că au un pat liber, că unul tocmai a plecat acasă la el în Lopătari că-i năștea nevasta…

-Așa, bun! Foarte bine. Și cealaltă?

-Tot în zona aia, cam la trei kilometri, este și un canton părăsit. Nu este dezafectat complet dar este scos din funcțiune… Vedeți? Nu mai figurează nici pe hartă.

-De ce l-ați scos din uz? Ce-i cu el?

-Poveste veche. Domnul Radu o știe…

-Bine, dar pot afla și eu?

-Pădurarul ce a fost înaintea mea în acest district… Era tânăr săracul. Aflase că îl înșeală nevasta. Când a luat-o la întrebări ea nu l-a luat pe NU în brațe, cum fac ale noastre, care te mai lasă baremi cu închipuirea că ți-i credincioasă. I-a râs în nas și i-a spus și cu cine și de ce, că e mai bun, adicătelea. Ăla era un zdrahon cât ursul, ce să facă Auraș al nostru. Că Aurică îl chema pe băiat, nu știu dacă v-am zis…

-Nu. Dar tot nu înțeleg, ce treabă are Aurică cu părăsirea cantonului.

-Păi v-am spus. El își cam făcea veacul pe acolo. Mai ales după treaba cu nevastă-sa, nici nu mai da pe acasă. De urât, de ciudă și de necaz. Până într-o zi când s-a hotărât să-i țină calea ăluia, lui Ion Mocanu. Restul poveștii o știu chiar de la Mocanu, că a dat declarație și la poliție și mai pe urmă ne spunea tuturor, ca o scuză, cum fusese. Dar nimeni nu l-a iertat și a plecat de aici, s-a dus în lume, n-am mai auzit de el.

Marius Petcu devenise de la un moment dat, foarte atent și de fiecare dată când pădurarul se mai oprea să răsufle, ori să-și adune gândurile, îl îndemna nerăbdător să continuie.

-I-a ieșit în cale cu o toporișcă, din asta, cum avem toți după noi când mergem prin pădure, urmase Petre povestirea. Și-l amenința că dacă se mai leagă de nevasta lui, îi crapă capul cu toporul. Numai că Mocanu în loc să se sperie, i-a dat cu o nuielușă de alun peste ochi și când acela a pus mâna la față de usturime i-a mai dat și doi pumni în cap, de l-a năucit. După aia l-a bătut peste cur cu propria toporișcă pe care i-o luase din mâini și i-a dat cu ea pe spate până l-a învinețit. Chiar el a mărturisit toate astea, apoi zicea că și-a văzut de drum.

-Și?

-Mai departe nu mai știe nimeni. Doar ne-am putut închipui. Aurică s-a dus acolo, la el la canton și s-a spânzurat. De rușine probabil, că a mai mâncat și bătaie tot de la ăla care îi luase nevasta. Asta credem noi. La anchetă a reieșit oricum, că și-a făcut singur felul.

-Umilința, da… Ar fi un motiv. Și totuși, care e treaba cu cantonul?

-Păi după ce l-au dat jos din funie nu s-a mai putut sta acolo. Nimeni nu mai are curaj.

-De ce?

-Păi pentru că săracul Aurică s-a făcut fantomă, de-aia. Toți care s-au mai încumetat să facă pe vitejii, au fugit în toiul nopții în izmene, fără să mai țină seama de jivinele pădurii. Știți că avem și lupi noi aici, avem și urși… Domnu inginer, vă spun pe-a dreaptă, așa ca între bărbați. Nici măcar eu nu mă încumet să stau acolo. Și mă vedeți cât sunt. Și-am și trăit multe la viața mea.

-Daa… Mormăise pișpirică ăsta de inginer scărpinându-și bărbia pe gânduri. Acolo să mă duceți domnu pădurar.

De-aia acum Manea îl studia pe furiș. Avusese dreptate domnul inginer Radu. Era ciudat băiatul ăsta. Nu venise lângă el în față, cu harta pe genunchi, să-l întrebe una, alta, așa cum ar fi făcut orice alt inginer silvic. Ăsta se așezase pe bancheta din spate a mașinii, de parcă se credea în vreun taxi, la el în București. Și nici nu se uita după semnele de recunoaștere și după borne, cum ar fi procedat oricare altul, ci cu ochii lui de un albastru posomorât, ce bătea în gri, privea în gol de parcă visa. Unde îi era mintea? De ce ținuse să meargă tocmai acolo, la cantonul lui Aurică spânzuratul? Dar lui unde îi fusese mintea când îl provocase pe băiatul ăsta crud, pomenindu-i de canton? Mai și zisese că o să-i poarte de grijă ca la propriul său copil. Doar știa bine că Vincențiu albise din noaptea aia, când se dusese sub rămășag să doarmă acolo…

-Va urma-

3 thoughts on “Între bărbați”

  1. Omule… este evident ca ai o anume varsta , este evident ca ai trait suficient si ” pe vremea alorlalti ” … povestirile dumitale { fara a gresi prea mult , le pot spune AMINTIRI deoarece , chiar nu cred ca-s scoase din burta } , m-au cucerit definitiv !!! Astept urmarea cu aceeasi nerabdare pe care am avut-o in urma cu mai multe zeci de ani { adica , ” pe vremea alorlalti ” } , cand asteptam… eliberarea unui pasaport 😉 . Respect !

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s