Lupa -36

images

-Cum se face că v-ați întors acasă? L-am întrebat pe Bogdan la un moment dat.

În loc de răspuns, el mi-a făcut din ochi, însemnând că această discuție nu-i convenea să o purtăm acolo, în preajma părintelui Onu. Și ca să pară că nu mă auzise, căci la un moment dat toată lumea vorbea cu toată lumea, el se făcu că îi traduce tatei ceea ce îi spusese Edith, preotesei Emilia:

-Zice că i s-a părut frumoasă țara noastră…

-Dar ce ați văzut din ea? Mă amestecai iarăși eu, simțind că mai devreme a vorbit gura fără mine… Un pic din Capitală și aia văzută pe din dos, că am ocolit centrul, o autostradă și niște localități rurale…

-Păi și de ce nu vrei să le arăți mai mult? Când vă întoarceți? Întrebă Bogdan.

M-am uitat spre McConor. El discuta cu Danny, aplecat înainte ca și cum ceea ce-și spuneau era foarte important. Între ei și mine se aflau însă tata cu părintele Onu care vorbeau mai tare decât toți, așa că nu auzeam ce îi zice Toma fiului meu.

De data asta nu am planuri, mă gândeam. Mă lăsasem condus de McConor, ca și cum faptul că îmi era șef îi dădea calitatea să îmi aranjeze și rosturile vieții. Dar apoi mi-am dat seama că în nicio altă privință nu avusesem eu vreun plan pe care să-l urmez și după care să mi se așeze viața. Oricât nu mi-ar fi plăcut să recunosc, m-am lăsat dus la vale, împins de un curent neștiut de mine.

Nu m-am mai jenat astfel să ridic mâna și să-l întreb pur și simplu pe șeful meu, care ne este programul.

-În ce zi va trebui să ne întoarcem? L-am întrebat.

-Pe 23 sunt biletele noastre, îmi răspunse.

-Ale noastre?

-Da, ție nu ți-am luat decât de dus… Te-am dat afară! De mult voiam să o fac, glumi el și încercă să râdă, dar ochii i-au rămas serioși, trădându-l că îi pare rău să mă piardă de la firmă.

În ce mă privește, nu puteam să spun că simt vreun regret, dar îl priveam totuși năuc. Luase arbitrar această decizie, fără a se consulta cu mine, deși dacă am fi vorbit, tot asta i-aș fi solicitat și eu.

-Stai liniștit. Danny ți se va alătura în curând. Îi explicam că am nevoie de el pentru a pregăti întoarcerea definitivă în România… Cu fata mea, bineînțeles.

-Minunat! Am spus eu. E tot ce îmi doream. Numai că trebuie să vedem ce vom face noi aici, mai departe.

-Asta e o problemă? Te vei gândi tu în vremea următoare… Chiar și eu m-aș retrage aici la un moment dat. Nu acum, bineînțeles. Acum și pentru zilele acestea va trebui să decontez rămânerea în urmă. Dar mi-am asumat acest risc.

-Păi ca să nu vă gândiți că a fost o pierdere, zise Bogdan, de ce nu faceți în așa fel încât să scoateți profit de pe urma lor?

-Nu, nu socotesc chiar o pierdere timpul petrecut aici. Dimpotrivă, au fost niște momente extraordinare. Dar ce vreți să spuneți cu profitul?

Am ținut capul întors într-o parte, pentru ca Toma McConor să nu-mi vadă zâmbetul de pe obraz. Felul în care cuvântul profit îl făcuse să-și sporească suplimentar atenția, mă amuzase.

-De câte concedii ați avut parte, de când ați pus bazele firmei? L-a întrebat Bogdan.

-Concediu? Nu cred că am avut vreunul. Am lipsit și eu când au fost niște evenimente deosebite… Altfel nu mi-am permis.

-Vedeți? Mă gândeam eu. Îi răspunse Bogdan. Tocmai de aceea vă fac o propunere. Haideți cu toții într-o excursie. Am un prieten la Poiana Brașov, care m-a invitat să merg cu familia la pensiunea lui. Ne stabilim cartierul general acolo și în fiecare zi vom porni pe altă direcție. Va fi cam iute, poate și obositor, dar abia atunci vă veți putea face o idee cu adevărat, de cât de frumoasă este România. Credeți-mă că am călătorit destul, dar mereu mă gândeam pe oriunde eram, că tot mai frumos este acasă.

-De ce nu? A răspuns fostul meu șef, tuturor privirilor care se fixaseră întrebătoare asupra lui.

Fetele băteau fericite din palme și chiar Edith cu Emilia s-au strâns în brațe.

Numai tata și părintele Onu au rămas acasă. I-am invitat și pe ei, dar mai mult formal pentru că aceste călătorii ne închipuiam că aveau să fie istovitoare și ne-am simțit cred, cu toții ușurați, atunci când au refuzat.

Am schimbat mașina pe care o închiriasem din aeroport, pe un microbuz care să ne cuprindă pe toți. Bogdan avea o energie inepuizabilă, dar l-am mai înlocuit și eu din când în când, la volan. În a doua zi, s-a băgat și Danny. Stătuse tot timpul atent până atunci, să-și scoată din minte deprinderile vechi pentru a se adapta traficului european. Mult mai îndemânatic decât mine, după câțiva zeci de kilometri, era una cu mașina. Chiar și Bogdan a recunoscut că are mai încredere decât în el însuși, să-l vadă pe Danny șofând.

Scăpat de concentrarea condusului, el s-a pornit într-o cavalcadă de povestiri din viața sa, captându-ne într-atâta atenția, că la un moment dat s-a oprit, exclamând:

-Dar uitați-vă fraților afară, să admirați peisajele, că doar nu veți vrea să rămâneți de pe urma acestei excursii minunate, numai cu imaginea chipului meu.

Într-adevăr, ne-am surprins și noi că eram cu toții, mai puțin Danny, întorși cu fețele spre el de o bună bucată de vreme.

În urma povestirilor sale am aflat astfel, fără ca să-i mai repet eu întrebarea, cum a luat hotărârea întoarcerii acasă. Așa cum era și de așteptat, motivul fusese părintele Onu. Cu ceva timp în urmă, rosturile lor păreau bine trasate acolo, în America. Băieții înființaseră împreună un serviciu de filmări la ocazie. O făceau din pasiune, se școliseră în sensul ăsta, iar rezultatele erau promițătoare. Emilia era profesoară de matematică. Bogdan lucra și el la o firmă de curierat, în timpul săptămânii.

Numai duminica era preot în parohia pe care o constituise, rezervând niște ore în programul unei biserici locale. Românii care lucrau prin zonele învecinate se adunau cu toții, bucuroși să audă slujbele în grai românesc. Din donații, care erau substanțiale, el strângea bani pentru a pune temelie unei biserici care să fie numai a lor. Într-un entuziasm general, fiecare enoriaș și-a pus la bătaie priceperea, timpul, relațiile, astfel încât cumpăraseră deja terenul, îl îngrădiseră și chiar începuseră lucrările de construcție.

Apoi a urmat un telefon… Bogdan îl felicita pe părintele Onu pentru împlinirea a 90 de ani…

„-Tata, când vei împlini o sută de ani, vom face praznic mare, împărătesc.” I-a zis el.

„-Și de unde știi tu că am să te aștept eu până atunci?” A venit răspunsul părintelui.

Au mai continuat să-și spună una-alta, dar din ziua aia, frământările nu aveau să-i mai dea pace lui Bogdan.

Părintele fusese un om tare. Cu o sănătate nezdruncinată decât de niște guturaiuri nesimnificative, părea a fi veșnic și speranțele lui Bogdan că și de acum încolo lucrurile vor rămâne neschimbate, păreau întemeiate. Totuși, el știa bine că omului nu îi sunt cunoscute cărările. Și că n-aduce anul, ce aduce ceasul.

Vorba aia putea să o interpreteze dacă nu ca o imputare, atunci poate ca o premoniție și tot grav ar fi fost. Mai era și dorul de acasă, care în discuțiile lui cu Emilia devenise un fel de laitmotiv. Iar băieții simțea cum se desprind tot mai mult de rădăcină, vorbindu-și între ei numai în engleză, cu toate că impuseseră ca regulă folosirea limbii materne măcar la ei acasă.

Toate acestea l-au determinat ca într-o zi, la sfârșitul slujbei, după ce a rostit cuvântul pericopei, să încheie spunând:

-Dragii mei! Împreună, am realizat aici cu toții, o mare familie. Pentru mine aproape că nu mai e nicio diferență când mă duc între ai mei, ori când mă aflu în mijlocul dvs. Mi-a fost drag să visez la biserica noastră care se va înălța în curând. Un vis pe care l-am trăit împreună și care sigur se va realiza. Numai că fără de mine, din păcate.

Și pentru că oamenii, care de obicei ascultă în tăcere, înțelegând acum că vrea să se retragă îl puneau să le explice mai clar ce vrea să spună, a ridicat mâinile în sus să-l lase să vorbească și a continuat:

-Știți că până acum tot ce am făcut, a fost numai din contribuțiile dvs. și ne-am descurcat, zic eu, binișor. Avem bani puși deoparte și am să rog pe cei înscriși în consiliul parohial să rămână mai târziu pentru a le da în primire gestiunea și toate socotelile, cu care oricum au fost la curent. Însă de data asta mi-am îngăduit să vorbesc și cu Î.P.S. Mitropolitul Christopher. I-am spus de intențiile noastre. I-am descris ambițiile noastre de a realiza aici o biserică frumoasă ca cea din Cleveland pe puțin și m-a ascultat cu înțelegere. Eu i-am cerut un înlocuitor, dar el a promis mai mult de atât, a spus că va contribui și cu ajutoare bănești..

-Bine, bine…asta înțelegem! L-a întrerupt d-na Monica, o credincioasă foarte zeloasă, care s-a implicat în acest proiect încă de la început. Dar de ce plecați? Asta vrem să ne lămuriți…

-Pentru că simt nevoia să fiu mai aproape de părintele meu în vremea asta. Bunic, tată, profesor… a fost totul pentru mine și niciodată nu a așteptat nimic în schimb. Nici acum dealtfel, dar am simțit că își dorește… Îl știți doar, că vi l-am prezentat.

-Sigur că îl știm. Aduceți-l aici și gata, se rezolvă.

-Nu mai este chiar așa puternic… E încă sănătos, dar nu într-atâta cât să aibă curaj a se depărta prea mult de pământul în care vrea cu tot dinadinsul să se odihnească.

-Asta nu e bine să ne-o spuneți. Și noi suntem plecați din acel pământ. Și noi am lăsat pe câte cineva acasă…i-au reproșat oamenii lui Bogdan.

Atunci a fost momentul când ne-a zis el să ne întoarcem capetele și să admirăm peisajul prin geamul mașinii. Dar noi am apucat totuși să-i vedem lacrimile din colțul ochilor.

-Și aici? Ce ai făcut? Cu ce te ocupi? I-am pus eu întrebarea care mă frământa și pentru propriul meu rost.

-Nu te-ai prins Sorine, nu-i așa?

-Ce să mă prind? Când?

-Este bine atunci. Pentru că dacă-i așa, pot să stau liniștit. Am vrut cu tot dinadinsul ca tatăl tău să aibă satisfacția că masa aceea a fost realizarea lui și totul a decurs bine pentru că s-a îngrijit el de asta. E mare lucru pentru un om ca dânsul, să se mai simtă încă util și împrejurarea asta tocmai i-a dat această ocazie.

-Adică oamenii de la firma de catering…

-Da. Erau oamenii mei. Îmi răspunse el vesel. Nu tocmai ai mei, că sincer nici nu mai știu. Unii sunt salariați, dar sunt și foarte mulți voluntari printre ei…

-Voluntari?

-Când am sosit, începu el să povestească, eram la fel ca și tine acum, nu știam de ce să mă ocup. Nu puteam avea pretenția că va și sări cineva să-mi dea mie numaidecât o parohie… Deși poate că dacă m-aș fi rugat și asta de Î.P.S., poate ar fi pus o vorbă bună către episcopul de aici și cine știe. Dar am vrut să mă descurc aici la fel ca și acolo, americănește. Să nu apelez la nimeni cu cereri de ajutor și să fac totul prin mine însumi. Am înființat la Drăgășani o Asociație, un ONG, unde am pregătit un adăpost cu ateliere pentru copiii orfani. Aceștia sunt ținuți de stat în orfelinate numai până cresc, dar apoi ai cui rămân? Și ce vor face ei mai departe? Neavând nicio perspectivă, devin săracii plămadă pentru viitorii boschetari ai patriei. Astfel că Emilia îi evaluează, iar pe aceia care prezintă potențial, îi sprijinim să învețe carte mai departe. Pentru ceilalți am înființat ateliere unde să deprindă niște meserii de bază. Toate la un loc au fost baza ridicării unui mic schit, unde viețuiesc permanent șapte frați, dar sunt și mulți mireni care își dedică toată energia activităților de acolo. Avem și un adăpost unde oamenii săraci pot primi o masă asigurată și…

-De unde ați avut atâția bani? M-am mirat cu voce tare.

-Ei! Bani… La început a fost Emilia principalul meu sponsor. Draga de ea! Și îi ciufuli un pic bretonul, după care îi depuse pe vârful nasului un sărut tandru și recunoscător. Înainte de a primi, noi am dat. Am pus afișe cu acest proiect peste tot…„Contribuiți cu banul văduvei sărace, pentru a investi în viitor”, sau…

-Făceați referire la faptul că fiecare va muri cândva? Îl întrerupse Danny mirat.

-Evident că asta ne așteaptă pe fiecare…Dar era un joc de cuvinte preluat de la anunțurile politice. Acelea iau în discuție un viitor obișnuit când promit bunăstarea, dar eu vizam și un viitor de după moarte. În alte afișe, eram însă mai explicit zicând: „Dacă ați avea bani, poate v-ați cumpăra teren pe Lună. Chiar sunt unii care nu mai știu pe ce să-i arunce. Fiindcă nu aveți, cumpărați-vă un colț de Rai, cu cei doi bănuți ai văduvei.” Lucrurile s-au pus greu în mișcare. Banii primiți la început nu acopereau nici măcar contravaloarea afișelor. Dar noi ne-am pus deja pe treabă. Am cheltuit fără rezerve din economiile noastre și la un moment dat oamenii și-au zis: -Uite domne, că se vede! Bănuțul meu întinde masă la săraci, bănuțul meu dă o șansă la copiii nimănui…Au început să vină și primii voluntari. S-au petrecut multe, ce să vă povestesc… Pe unii donatori de nădejde i-am prins cam în genul cum am procedat și cu domnul Nae. Apelau la serviciile noastre de catering, stabileam suma, tot ce trebuie și le ziceam că serviciile se vor plăti la urmă. Oamenii oricum erau mulțumiți. Dar când veneau după aceea să plătească și auzeau: „Am fost bucuroși să vă fim de ajutor, nu vă costă de fapt nimic”… Cum credeți că se simțeau?

-Păi e posibil așa ceva? Am exclamat eu. Când dai, dai și tot dai… La un moment dat se termină ce ai de dat.

-Nu. La un moment acest gest se învață. Se deprind și alții cu el. Se duce vorba. Chiar dacă plecau pe moment, că erau rătutiți din cauza gestului, apoi se interesau de noi, aflau mai multe și se arătau bucuroși să contribuie și ei. Ne vin donații acum de peste tot. Oamenii au înțeles că banul „curge” și singurul lucru cu adevărat bun, când vor să-l cheltuiască util, este „să îl pună sus”. Dar nu la o păstrare neroadă, ca să se devalorizeze și să rămână cu bani calpi, ci să-i valorifice prin fapta bună. De-aia i-am zis Asociației asfel: Fapta bună. Și gândul are importanța lui. El premerge fapta. Dar unii se rezumă doar la atât și asta nu înseamnă nimic. Un vis ca toate celelalte, ai cărui vălătuci se risipesc în zorii dimineții. Fapta însă necesită acțiune, efort, susținere. Fapta se vede.

Pentru că aveam printre noi familia de scoțieni, se discuta numai în engleză, astfel că McConor ascultase tot timpul cu gura deschisă. Această poveste contravenea cu toată existența lui de până atunci. Fără a fi un capitalist rapace, lumea dură în care a crescut și s-a format, era foarte departe de acest stil de viață altruist. Părinții săi au fost singurii în toată viața trăită de el până atunci, care i-au dăruit fără să aștepte nimic în schimb. Tăcea… adâncit în gânduri.

-Va urma-

2 thoughts on “Lupa -36”

  1. Cei doi bănuți ai văduvei, aruncați in templu, era jertfa ei. Ce pilda minunata.
    Începutul e greu, apoi, decurge de la sine, cu credință si speranță.
    Un an cu satisfacții mărețe,sa ai!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s