Făt-Frumos și urâtul seriozității

download cal

Am citit un articol haios al Aurei B. Lupu, „Efectul Gloria”… Și mi-am amintit de o pățanie personală. Eram gata să o invadez, după firea mea avântată și să-i fac nervii praștie cu propria mea întâmplare. Acesta este mereu primul meu impuls, Potecuța știe, că nu scapă aproape niciodată. Pentru că eu particip activ când citesc pe blog, ca și cum m-aș afla în fața unor epistole. Și când mă prinde o idee, mă simt parcă agățat cumva de acea persoană, care îmi pare că mi s-a adresat direct. Așadar îmi vine firesc să-i și răspund, cum altfel? La modul:  „Ce, nu mă știi?…Tocmai ți-am citit scrisoarea! Am fuzionat, deci cred că suntem prieteni…”

Mihai Hai-Hui mi-a spus cândva, în vremea pionieratului meu pe blog, că ar fi bine să nu-mi irosesc povestirile mele prin comentarii, unde pot rămâne necitite chiar de către persoana destinatară. Deși asta cu irositul n-ar fi o problemă, că slavă Domnului… N-am eu timp suficient să le scriu, câte sunt. Dar imaginea unui plic fără timbru, care se pierde pe drum, mi se pare cam tristă.

Așa că vin îndărăt pe pagina mea personală. E primitoare. Cum o văd, albă ca zăpada, cum mă reped să presar literele peste ea. O ploaie de litere negre, peste un câmp de omăt…

Eu sunt un om normal. Care nebun crede altfel? Dar după socoteala mea, nu sunt cu nimic deosebit de alții. Numai că vremea copilăriei, cu basmele ei înconjurătoare m-a amprentat poate mai mult decât pe restul lumii, pentru că eu AM DESCOPERIT că sunt Făt-Frumos.

Chiar și oglinda mă încuraja să am părerea asta, dar adevărul l-am aflat sub frunte. Daaa! Acolo era locul magic, de unde într-o furnicăială generală, îmi veneau ideile. Și gândurile, e-hee… Gândurile!

Parcă le pot și zări când mă uit atent la crețurile alea mici, care se formează când ridic sprâncenele…Se mișcă acolo pe sub piele, ca niște viermișori… Este o problemă însă cu restul trupului. Este cam firav și pricăjit, nu sunt nici măcar cel mai înalt din clasa mea de la grădiniță. Mă întrece până și Simona, care e fată. Simona e și puternică. Așa cred. Când i-a dat o palmă lui Cristi peste ceafă, a căzut în brânci și a plâns. El a plâns, pentru că nu e Făt-Frumos ca mine. Eu n-aș fi plâns. Dar eu oricum nu m-aș lupta cu o fată, pentru că eu trebuie să le apăr pe ele. Chiar și pe Simona, de ce nu? O fi ea puternică în fața lui Cristi, dar când vine zmeul… Ei? Atunci numai eu îi pot veni de hac, pentru că sunt năzdrăvan…

Cam așa îmi era mintea pe atunci… Și în mare parte nu s-a modificat nici acum. Doar zmeii se schimbă tot timpul, derutându-mă.

Înainte de a citi despre sugestiile pozitive, lucram deja cu ele. Eu, bolnav? Dar n-am citit nicăieri că s-a îmbolnăvit vreodată Făt-Frumos… Și mă luptam cu tot ce îmi ieșea în cale. Cu temperatura, cu slăbiciunile de tot felul, cu răul de rată. Pe asta voi nu o știți. Rata era un fel de autobuz vechi, părăginit, cu scaunele jerpelite și rupte, care făcea curse pe drumurile pline de colb ale localităților rurale. Mergea la ore imposibile, dimineața foarte devreme, ca să-ți întrerupă ție somnul, sau în crucea amiezii, când soarele, prietenul tău de dimineață, pe care îl urmărisei dansând vesel și roșu prin dreptul geamului, scăpându-te de starea iminentă a stomacului întors pe dos… Acest soare prietenos dimineața, la prânz dogorea caroseria ruginită și crea în interior o caldă pâclă din praf și mirosuri amestecate de sudoare, usturoi și motorină…

Dar nu am voie să vomit. Nu! Asta nu mi se poate întâmpla MIE! Și mă decorporalizam. Părăseam starea aceea nesuferită și alergam mai iute ca vântul pe calul meu fermecat, peste câmpii verzi unde mirosea a proaspăt și a iarbă..

– Hai copile! Trezește-te, că am ajuns… Mă zgâlție tata de un umăr, aducându-mă la realitate. De unde? Din somn, din leșin? Iar acum, încotro? Mereu în alt plan, în altă locație decât aceea spre care mă îndreptam eu…

Se repara tabla de pe acoperiș. Oamenii cocoțați pe casă trebăluiau pe acolo. Mai coborau din când în când să-și ia câte o unealtă. Văd scara și… Pe cine nu tentează o scară pe care poți sui? O treaptă, încă una… Cu ochii în sus, tot înainte. Acolo însă, la marginea streșinii cineva m-a văzut și a făcut acel: – Hiii! Copilul! Eu eram copilul. M-a trântit de pe șaua vitejiei și m-a speriat. Redevenisem micuțul care nu poate. Nu mai poate nimic. Nimic! Nici în sus și nici în jos, încât a trebuit să fiu luat în brațe și depus pe pământul răbdător, care nu se supărase că l-am părăsit. Dar supărarea mea nu contează? Descoperisem umilința că am rău de înălțime. Când ești normal, adică zdravăn, te rezumi să bifezi încă o pătrățică, din aceea cu ce nu ești în stare. Dar dacă ești năzdrăvan înseamnă că ai o răspundere față de tine. Nu poți admite să ai limite. Până unde le poți împinge? Până acolo unde să faci confuzie între năzdrăvan și ne-zdravăn…

Băieți de liceu, tineri și atotputernici cu toții. Ne plimbam la Vidraru, unde este marea hidrocentrală. Cineva s-a uitat în jos și a exclamat: – Ce mare eeee! Altcineva a zis: – Cine are curaj să se urce pe zidul ăsta? Zidul era parapetul de beton, din josul căruia se continua hăul de aproape 200 de metri. Ochii tuturor s-au întors spre mine. Eu nu refuzam nicio provocare… Nu le câștigasem eu pariul trăgând clopotul în adâncul nopții, la marginea cimitirului, când am fost la Valea Danului în practică? Dar ei nu știau de pățania mea cu scara… Nu știau și nu aveau voie să afle. Așa că am răspuns: – Eu! Și în momentul următor am început să mă cațăr. Nu am fost lăsat, desigur. Cineva, un om matur și responsabil m-a tras îndărăt, certându-ne. Dar eu de fapt, chiar în momentul acela, am fost iar la înălțime, învingând becisnicul acrofobian. Și de-acum știam că nu am nicio frică iarăși.

Primul zbor cu avionul… Am emoții, dar mă comport ca și cum aș face naveta zilnic cu el. În fond, odată ce te-ai văzut așezat pe locul tău, chiar îl vezi ca pe un fel de autobuz cu aripi. Observi crisparea de pe fața vecinilor când acest autobuz se ridică de la sol și te simți în siguranță. Tu știi despre tine că nu ți-e frică. Deja te-ai și obișnuit. Știai tu că e floare la ureche. Au trecut minutele și acum poți spune că ești rutinat. Undeva deasupra, veți traversa o furtună. Se aude anunțul în engleză și apoi în română. Simți că glasul se străduiește să pară calm și tocmai această strădanie îți dă de gândit. Ba parcă a mai și ciuntit un pic din varianta românească? De ce se grăbea să termine? De ce nu a mai trecut stewardesa până la capătul culoarului să verifice dacă este toată lumea cu centurile prinse peste brâu? Și-o fi zis că trebuie să-și vadă și de siguranța ei, iar cine nu a priceput după atâtea solicitări, să-i fie de bine? – Știți de ce sunt centurile astea? Șoptește cineva de alături… Chiar așa. Mă întrebasem și eu. Să fi fost măcar ca la mașină, cu diagonală, dacă nu ceva mai acătării, ca la caruselele moderne. – Dacă ne prăbușim, oricum nu sunt de nicio scofală, explică tot el, doct. Dar ca să nu ne lipim de tavan. Aha! Bună explicația. Mai ales că între timp, avionul se zdruncină din toate încheieturile, părând că se dezmembrează… Dar calul meu înaripat mă scoate în afară și acum privesc avionul de dincolo de hublou. Dacă Doamne-ferește se întâmplă vreun necaz, voi avea grijă să salvez cât mai mulți din oamenii aceștia, care au avut norocul să mă însoțească…îmi spun eu, încrezător. După aterizare, când oamenii aplaudă prestația pilotului, recunoscători că își vor continua viața și după acest zbor, vecinul îmi spune: -Se vede că ați călătorit mult…Erați așa de calm, de parcă v-ar fi luat somnul, când eu era să mă scap pe mine, de frică. Am crezut că gata, până aici mi-a fost. De câte ori am zburat, niciodată n-am mai pățit așa. Dar la dvs. n-a fost prima dată, mi-am dat seama. -Daa! Îi confirm eu, luînd mina aristocratică a prințului Charles.

Sunt tot viteaz și tot copilăros. Silly, ar putea fi numele meu. Sună frumos. Ca un fel de alint al lui Vasile. Numai ăi de știu engleză, să se prindă. Pentru că nu îmi place să mă văd prost. Și nici urât. Deși mă simt în ambele feluri. Nu-mi mai iau seama de mult în oglindă. Mă încrunt dimineața la un nene și îi bărbieresc fața, încercând să-i aduc obrazului acea prospețime de odinioară. Pe frunte nu se mai formează crețuri fine, deși gândurile colcăie și acum, ca odinioară. Numai că trebuie să traverseze tranșeele de riduri care o întretaie. Ochii îmi sunt cunoscuți. Caut la ei cu prietenie dar îmi răspund grav, obosiți și încercănați. „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!”, a zis Vodă Lăpușneanu. Îl parafrazez și eu cu vorba mea: Dacă nu mă mai placeți, nu mă mai uit la voi. Mă desprind de imaginea aceea bidimensională și redevin frumos și întreg prin ochii minții. Mă îmbrac și ies afară. Nu e lumină deplină și pare încă pustiu. În drum spre stația de autobuz, mă ispitește un șotron desenat pe asfalt, de către niște copii. Ca și al nostru, în România. Ca și cel pe care eu însumi mi-l trasam, să mă joc. Îmi întorc capul în toate direcțiile, ca un hoț ce nu vrea să fie prins și aruncând o pietricică pe unul din pătrate, încep să țopăi într-un picior. Țop-țop-țop! Când mă aplec să culeg piatra, observ un om care ieșea din casă, îmbrăcat cu o vestă reflectorizantă peste haine. Mă fac iute că îmi strâng șiretul de la bocanc. Așadar sunt conștient că nu sunt normal. Cum sunt? Imatur. Ăsta este cuvântul cel urât, care îmbracă toate neconcordanțele, întocmai ca vesta unisex a acelui om. Se spune că nu e o boală incurabilă.

It`s easy, kid! Trebuie numai să ucizi copilul din tine. Ce să fac?! Să-l omor chiar eu pe Făt-Frumos? Și cine se mai luptă pentru mine cu urâtul dimprejur?

Pentru mine, nădăjduiesc că și pentru voi, dacă-l acceptați….

Sărbători fericite, tuturor!

 

 

7 thoughts on “Făt-Frumos și urâtul seriozității”

  1. Potecuţa ştie şi e tare bucuroasă că ştie. Şi e şi onorată că ştie asta. Deşi Mihai are dreptate în sensul că e păcat să se piardă poveştile între comentarii, eu vă asigur că niciun cuvânt nu rămâne necitit de mine. E egoist, ştiu. Dar citesc pentru că mă îmbogăţesc citind. Şi mulţumesc pentru asta!

    Citind aici, mi-am amintit de o melodie pe care din păcate nu am reuşit să o găsesc pentru că în capul meu sunt numai frânturi. Sper să mă ajutaţi. Era pe o casetă Pasărea Colibri şi… alţii. Dar nu Pasărea Colibri o cânta. Cu un copil care, iarna, iese la joacă şi se visează mare viteaz şi când să fie mare erou… “iar aud cum mă strigă mama acasă…” sau “la masă…”. Uf, tare ciudă mi-e că nu-mi amintesc mai mult din ea, ştiu doar povestea, niciun vers care să mă ajute să o găsesc.

    Simplu fapt că aţi aruncat pietricica aia-n şotron înseamnă că Făt Frumos îl ţine de mână pe acel copil. Nu a plecat nicăieri, e tot acolo. 😉

    Liked by 3 people

  2. Nu ucideți copilul! Lăsati-l pe Făt Frumos să se lupte cu centurile de siguranță, cu scările, cu tot ce are legătură cu frumusețea”la înălțime”! Altfel, cum ne-am mai descreți noi frunțile?

    Liked by 1 person

  3. Condei, oare cum de n-am găsit io blogul tău până azi??? Pe Facebook știu că se ascund postările dar aici? Ciudat…
    Iți mulțumesc. Că mi-ai pomenit articolul și că l-ai completat atât de frumos cu-n Făt-Frumos…

    Liked by 1 person

  4. Făt-Frumos, ai grijă de copil, să rămână bun și curat și să ne spună povești minunate…chiar dacă a crescut mare și nici măcar el nu se recunoaște în oglindă! Noi îl vom recunoaște după vorbe…

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s