Sub brad. O poveste de Crăciun

images brad

-Domnule, vreți să vă uitați puțin și de bagajele mele? Îmi spuse un flăcăiandru indicându-mi un troler și până să apuc eu a-i răspunde, a și zbughit-o din loc.

Mi-a dat mari emoții, pentru că a lipsit mai bine de o jumătate de oră, iar eu eram acolo din pură întâmplare. M-am așezat numai fiindcă mi se păruse un loc mai bun, mai adăpostit, având de copil o fobie pentru curenți. Aeroportul nu este nicidecum lipsit de ei. Țineam în mâini o carte, să citesc, dar neliniștea mă îndemna să-mi privesc mai mult ceasul de la mână și ecranul pe care se derulau zborurile. La poarta asta, destinația era Berlin. Oamenii ceilalți deja se grupaseră în coada pentru îmbarcare, când a sosit în sfârșit lângă mine și băiatul care mă solicitase.

-Vă mulțumesc frumos, îmi zice. Mereu pățesc asta. E din cauza emoțiilor.

-Și procedezi totdeauna în felul ăsta? Te bazezi așa de tare pe feeling-ul tău, de ai încredere să-ți lași bagajul în grija unui necunoscut? Am spus eu dojenitor, păstrând încă în mine încordarea de mai înainte.

-Mă cheamă Alex. Îmi răspunse el senin, întinzându-mi mâna amical.

Era încă udă… Copil, mi-am spus eu în gând, trecând cu vederea și peste faptul că nu cel tânăr trebuie să întindă primul brațul.

I-am strâns-o și m-am prezentat și eu. Mă dezarmase. În fond, cu toate acele tulei de barbă de pe față, pe care și le lăsase crezând că îl maturizează, nu reușea să-și ascundă vârsta, care era clar sub 20 de ani.

Pentru că până la zborul meu spre Glasgow, încă mai rămăsese vreme, am mai rămas puțin împreună, să discutăm. Mă intriga vârsta lui fragedă și voiam să știu dacă merge într-adevăr la muncă acolo, în Germania. Așa cum bănuisem, de-abia împlinise 19 ani, cu două zile în urmă și venise în primul său concediu, ca să și-o sărbătorească acasă, în familie. Era de prin părțile Iașului, dar nu mi-a spus comuna, considerând probabil că nu ar avea nicio relevanță pentru mine, numele localității.

-Nu era vorba despre aniversarea mea, mi-a mai zis, dar cu o zi mai înainte a fost ziua surioarei mele. Între noi este o diferență de cinci ani, iar fiindcă mă întrece cu o zi, îmi spune că ea este mai mare. Pentru ea mai ales, am vrut să fiu acasă.

Când îmi povestea, fața băiatului parcă se lumina, însuflețindu-se cu amintirea celei de care tocmai se despărțise, acum câteva ore.

-Și câți ani are surioara dumitale? L-am întrebat.

-Numai 14. E mică, de-abia a intrat la liceu.

Adică el se vedea mare… Aveam să înțeleg și de ce, când mi-a povestit mai apoi că tatăl lui suferise un accident și nu mai putea munci. Umerii lui firavi preluaseră greutatea familiei, pentru că nici mama nu mai avea de lucru și era în șomaj.

Cu toate astea, Alex îmi zise că tatăl său este supărat pe el.

-Cum vine asta? Nu înțeleg deloc… Mi-am exprimat eu cu voce tare nedumerirea.

-Noi suntem catolici, mi-a explicat. Marea ambiție a tatei era să mă vadă preot și m-a dat la seminar… dar eu nu l-am mai terminat. Deja vânduse un teren ca să mă țină la școală… Ziceți și dvs., am greșit? Și Ana? Pentru școala ei ce avea să mai vândă? Casa?

Nu am răspuns iute. Voiam să cumpănesc bine. Eu știu că sfatul cel mai bun de dat unui tânăr, este să fie ascultător față de părinți. Totuși… Băiatul ăsta cu ochii mari și curați ca de fată, îmi părea să aibă dreptate.

-Dar altfel… Ai regretat că a trebuit să întrerupi școala aceea?

-Ei, tocmai asta-i! Că nu am regretat de niciun fel. Nu mi-a plăcut. Și nu a fost dorința mea să merg acolo. Dacă v-aș spune că acolo, eu l-am pierdut pe Dumnezeu?

-Aș zice că spui prostii, firește. Am glumit eu. Ce crezi? Că Dumnezeu este așa, ca un pix, ca să-l poți tu pierde? Dar dacă nu te-ai simțit atras de calea asta și nu ți-ai descoperit în tine menirea, atunci îți pot răspunde totuși, că nu ai greșit.

-Păi vedeți? Vedeți că îmi dați dreptate? S-a aprins el.

Ne apropiam de oamenii care verificau biletele de zbor.

El s-a oprit dintr-o dată și mi-a zis:

-Vorbiți-le părinților mei!

-Ce să fac?

-Adică, scrieți-le!

-Măi băiete, ești sărit? Cine sunt eu să le scriu părinților tăi? În ce calitate?

-Știți ce mi-ați zis mai devreme? Că mă bazez pe feeling… Exact asta fac. Nu vă știu, dar am încredere în dvs. așa, de la prima vedere.

-Păi și cum vezi tu că se poate realiza treaba asta?

-Mama e mai tânără mult decât tata. S-a emancipat și are facebook. Îi scrieți acolo, că vă dau eu prietenie.

-Stai ușor, că nu merge. Nu ți-ai pus întrebarea dacă eu oi fi suficient de emancipat? Uite, nu am cont de facebook. Și nici nu vreau să-mi fac. Mă declar demodat, cu diplomă.

Abia atunci s-a posomorât. Avea o față atât de tristă, că nu m-am putut împiedica să nu-i dau o carte de vizită pe care mi-o făcuseră cei de la firma unde lucrez. Pe ea era trecută adresa mea de e-mail.

-Dânsa are și e-mail? L-am întrebat?

-Bineînțeles! Mi-a răspuns din nou entuziasmat. Altfel nu se poate să-ți faci cont.

Când trecuse de control, s-a mai întors încă o dată să-mi facă semn cu mâna.

-Eu vă scriu, să știți. Ca să vă dau adresa mamei. Să nu mă uitați!

I-am zâmbit blajin.

Asta se întâmplase acum doi ani. După nici două săptămâni, mi-a scris o scrisoare în care ținea să-mi amintească de întâlnirea noastră și de importanța pe care i-o atribuia el. „…Vă rog să mă ajutați. Mama e mai înțelegătoare, dar tata abia dacă mi-a răspuns la vorbă și nu suport asta. Mă doare și nu știu ce să fac…

Într-una din zilele ploioase, când stam la birou și totuși nu prea aveam ce face, a trecut un coleg să mă cheme la un raport. Era rus și engleza lui nu se depărtase prea mult de accentul acela binecunoscut. Nu știu cum, inflexiunile alea, mi-au amintit de Alex. Când am revenit, m-am apucat și le-am scris părinților săi. Le-am scris din inimă și chiar dacă scriam pe adresa unei femei, m-am adresat îndeosebi tatălui cel neînduplecat. Ca de la tată la tată, ca de la credincios la credincios.

Urmarea a fost cu mult peste așteptările mele. Mi-au răspuns și ei de îndată, arătându-se foarte încântați că fiul lor a fost apreciat de un „preot” bun și că trag nădejde ca după ce se vor sfârși necazurile lor financiare, eu să îl îndrum și pe mai departe pe băiat, pentru că sunt călăuzit la rându-mi, de Sfântul Spirit…

Haiti! În ce intrasem? Cum puteam să îi las în confuzia asta?

Le-am scris din nou și le-am explicat că fără să retrag nimic din celelalte, trebuie să precizez „în lumina adevărului”, că nu numai că nu sunt preot, dar nu sunt nici măcar catolic…

După aceea s-a așternut tăcerea. Nu au mai revenit de atunci. Totuși pentru Alex am rămas același de încredere confident și a păstrat legătura cu mine. M-am străduit și eu să-i răspund de fiecare dată, încercând să nu-i înșel această încredere.

Acum, pe la începutul lunii decembrie era foarte deprimat. Mi-a scris că îl încearcă o tristețe „fără margini” pentru că nu o să fie de sărbători acasă cu ai săi și îmi cerea un sfat, pentru că el se teme să nu „o ia razna”. „Dacă vă vine și dvs. o astfel de stare, cum procedați?”

I-am răspuns numaidecât, lăbărțat pe două pagini, cu sfaturi despre răbdare și puterea rugăciunii. Tocmai când era să apăs pe „Send”, mi-am dat seama însă că răspunsul meu mustea de ipocrizie. Îi trimiteam niște vorbe goale și atât. Nu erau proaste, dar nici de folos nu erau. Pentru că nici măcar mie nu-mi reușea de fiecare dată să apelez la rugăciune, când mi se înecau corăbiile. Și atunci cum să poată face asta un băiețandru care încă nu-și găsise calea? Am adăugat un Post Scriptum în care i-am făcut mărturisirea că atunci când nu pot face nimic altceva, mă apuc și scriu. Scriu orice îmi vine în minte, mă extrag din mine și prin această postură, a povestitorului, îmi recapăt forțele și moralul. Nu te mai lăsa doborât, l-am îndrumat, apucă-te și scrie. Scoate afară din tine gândurile și stările care colcăie și te înăbușă cu deznădejde.

Alaltăieri am primit acest răspuns de la el:

…Să știți că treaba cu rugăciunile nu prea merge la mine, însă asta cu scrisul, a funcționat. Deja parcă nu mă mai simt așa de rău, după ce am scris și după ce am înțeles că nu mi se întâmplă asta numai mie. Nu m-ați învățat însă cum să fac, adică să scriu eu către mine, ca și cum aș vorbi singur? Să scriu ca un scriitor din aceia adevărați, către lume? M-am gândit și am ales să vă scriu tot dvs. Dacă nu aveți timp, nu citiți, dar mie îmi trebuia să mă gândesc la un destinatar. Și vor mai urma, că îmi și place. Ce să vă fac? Dvs. m-ați pus. Am glumit! Dar parcă îmi iese sângele ăla infectat și mă primenesc, așa mă simt când scriu. Am început așadar să vă scriu o scrisoare ca un fel de compunere, cu ceea ce mă frământa pe mine mai rău și îmi pricinuia starea asta. În primul rând trebuie să vă spun că îmi vine foarte greu să vorbesc cu ai mei, deși îmi e dor de ei, de mor. Dar după aia mă ia cu o moleșeală pe care nu o înțeleg, așa că îmi culeg informațiile mai degrabă după postările mamei și ale soră-mii. De pe facebook. Anul ăsta știți că am fost la demonstrație atunci, pe 10 august, când s-a grupat diaspora în țară. Și după aia, de ziua Anei nu am mai fost. Nu mai puteam. Și ea tare și-ar fi dorit asta. Îmi tot spune că îi este dor de mine. Parcă mie nu îmi e? Gata, mă opresc pentru că îmi face rău dacă stărui pe subiectul ăsta. Vă pun aici cu copy-paste, compunerea pe care am pregătit-o.

Așa m-am gândit: Că sunteți profesor și mi-ați dat ca temă să vă povestesc care a fost cel mai frumos Crăciun din viața mea. Știți care a fost? Ăla de anul trecut. Acum doi ani a fost tot nașpa, dar din octombrie până în decembrie nu trecuse așa mult și a mai mers. Pentru anul trecut însă, simțeam că o să fie tare greu. Trimisesem bani și o rugasem anume pe mama ca să o iscodească pe soru-mea și să afle ce și-ar dori ea de Crăciun. Și să îi cumpere, că asta ar fi fost bucuria mea cea mai mare. Iar mama mi-a răspuns că Ana își dorește să mă vadă acasă, sub brad, pe mine. Anul trecut nu mersesem chiar deloc pe acasă, că îmi pusesem în minte să mai adun și eu ceva, că se cheltuie mult într-o astfel de deplasare. Când îmi închipuiam însă ce frumos ar fi fost dacă… În fine, la socotelile astea, îmi dădea mult cu minus, dar am zis că baremi să încerc. Am pus un anunț pe internet în care rugam pe oricine avea drum spre țară , cu tirul sau cu alt mijloc de transport, să mă aibă în vedere și pe mine, că vreau să ajung acasă de Crăciun. Ce credeți? Doi inși mi-au răspuns. Le-am mulțumit la amândoi și am ales să merg cu acela din Pașcani, pentru că era mai aproape. Numai că el se pornea în urma celuilalt. Ce să vă spun, am sosit tocmai în seara aia, adică noaptea. Ana se dusese deja la culcare. Tata, care știa și el de la mama că o să vin, intrase în panică și mi-a povestit că s-a temut să nu mi se fi întâmplat ceva pe drum. Dar de, drumul e lung, omul a mai făcut și o pauză de odihnă într-o parcare. Că nu e colea. Sunt 1500 de kilometri. Cu mama mai vorbeam, că îi scriam pe messenger. Însă ea nu putea să-i comunice tatei, fără ca soru-mea să nu se prindă. Ba i-a mai și zis la un moment dat că cine îi tot scrie în Ajunul Crăciunului…Fostele mele colege, i-a răspuns mama, îmi dau mesaje să mă felicite. Să te felicite de ce? Că ești fără slujbă?  Îi zicea el morocănos. Căci era îngrijorat pentru mine și i se părea că ei nu-i pasă. Era aproape unu noaptea, când am sosit în dreptul blocului. Am dat mesaj că am ajuns în sfârșit și să iasă după mine la scară, să-mi deschidă. Interfonul face o gălăgie cam mare. La mine acasă sufrageria este imediat în stânga, cum intri pe ușă. M-am furișat acolo și m-am ghemuit așa cum eram de îmbrăcat, ca să stau sub brad, cum zisese soru-mea.

Pe ea au trezit-o spunându-i că tocmai au primit colet de la mine și să vină și ea când l-or desface. Acuma, noaptea? Se mira ea încă adormită. Nu-mi trebuie niciun colet, doar i-am spus, zicea ea bombănind când a deschis ușa…

Credeți-mă! Curgeau nădușelile după mine, dar și lacrimi pe obraz. Bucuria aia din ochii ei când m-a văzut… Nu vă pot descrie. Și eu nu m-am simțit cred, nicidată așa de bine. Dacă n-aș fi avut crengile bradului deasupra, mă ridicam la tavan, așa mi se umflase pieptul de fericire.

Asta a fost atunci. Anul acesta însă, știți că v-am spus, după ce m-am întors din țară, eram  cu nasul încă umflat și cu amândoi ochii vineți că mă loviseră ăia în cap cu bastoanele. Iar la muncă nu m-au înțeles. Pentru că întârziasem, pentru că arătam așa, ca un derbedeu, m-au dat afară. O săptămână am stat fără lucru și aici se cunoaște. De-abia încep să mă pun din nou pe picioare. Așa că…după cel mai fericit Crăciun, iată, îl petrec acum pe cel mai trist. Alex.

Dragii mei, am publicat scrisoarea băiatului fără ca să-l trădez, pentru că i-am spus ce intenționez să fac și i-am cerut consimțământul. I-am explicat că pentru mine, el nu este numai un tânăr pe nume Alex, ci este un simbol. Reprezentantul încă unei generații de sacrificiu, așa cum a fost și cea din care am făcut la rându-mi parte.

Totalitarism cu toate restricțiile, anarhie cu toate libertățile, pe toate le-am trăit. În nesiguranță și incertitudine… Am îmbătrânit așteptând vremuri mai bune. Acum iată, le e rândul altora… Aceia pentru care noi am fost dispuși să ne sacrificăm, cu gândul că poate lor le-o fi mai bine, o iau de la capăt, să facă și ei brazdă adâncă pe ogorul greutăților. Până când oare?

Dar urările noastre au fost și vor rămâne totdeauna bogate și sprijinite în speranțe mărețe: Crăciun fericit vă doresc tuturor!

7 thoughts on “Sub brad. O poveste de Crăciun”

  1. Pe rând, am fost în pantofii dv, apoi în cei ai lui Alex, am simțit și cu Ana, am încercat să fiu și mama șomeră..
    Am încredere în tinerii noștri! Este uimitor câtă determinare și responsabilitate îi caracterizează! Vă mulțumesc că ați împărtășit cu noi acest moment. Încă sunt emoționată!
    Acum mă adresez lui Alex:
    Românule drag, vreau să cred că ești bine acum! Faptul că îți iubești familia, sora, este un dar, un har deosebit! Astăzi, multi tineri aleg gresit. Tu te numeri printre cei puternici! Scrie, învață, iubește! Dar mai ales, zâmbește!
    Am încredințarea că vei reuși!

    Liked by 1 person

  2. Of Doamne… așa copii să tot creștem! Că uite-așa ne mai crește și nouă inima de bucurie!
    Sacrificii multe da’ măcar știm că nu-s în zadar.
    Mulțumesc Condei pentru povestea asta dătătoare de lacrimi dar și de speranță.
    Mulțumesc măi Alex că exiști!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s