Lupa -34

images

-Vino să te îmbrățișez, Bogdane! Îi zise părintele Onu, nepotului său. Iar după ce îl strânse în brațele sale slăbite, îl ajutarăm amândoi să se așeze la loc, pe fotoliu.

Eu încă tăceam, stingherit de prezența mea acolo, în ceea ce părea a fi o reuniune de familie. Felul cum mi se adresase Bogdan, cu apelativul de fin, îmi scăpa în acel moment datorită surprizei și emoțiilor amestecate. Nu îl mai văzusem de foarte multă vreme. Tatăl lui, băiatul părintelui Onu, Matei,  fusese de asemenea preot, ca toți din neamul lor cu încă două generații în urmă. Un accident de mașină cumplit, când se întorceau de la munte, a făcut ca Bogdan, încă sugar, să rămână dintr-o dată fără de părinți. Rolul a fost preluat de cine altcineva, de părintele Onu. De aceea Bogdan nu putea să-l numească altfel decât tată. Și bineînțeles că urmase aceeași cale. Acei 9 sau 10 ani care făceau difența dintre noi, păreau cu mult mai mari. Când eu eram prin clasele gimnaziale, Bogdan sosea din vacanțe universitare și la fel ca și acum, se arăta extrem de prietenos cu mine. Astăzi, cu fața plină de barbă înspicată cu alb, mă intimida și mai mult. Au intrat pe rând prin cameră, pentru a-l saluta pe Buni, soția Emilia și cei doi băieți, Andrei și Teodor. Andrei este cam de 18 ani, dar tot atât de înalt ca și fratele său mai mare. Vorbesc tare, sunt dezinvolți și au cu toții o jovialitate căpătată poate din anturajul american, unde au locuit toți anii ăștia. Au intrat și au ieșit, veseli și furtunoși ca ploile de vară. Alături de părintele Onu, am rămas numai eu și nepotul său. Aș fi vrut să-l întreb dacă s-a întors definitiv în țară, dar mai puternic era gândul că a trecut prea multă vreme de când am plecat de acasă și s-ar fi cuvenit să mă retrag.

Gândurile mi-au fost întrerupte de părintele Onu, care glăsui mustrător:

-Bogdane, s-ar putea să fie o problemă cu finul tău… Am greșit și noi că ne-am avântat în planuri, dar a greșit îndeosebi Nae, că nu i-a vorbit lui Sorin nimic despre ele.

Acesta a fost momentul în care mi-am deslușit instantaneu ceea ce se pregătea părintele să-mi zică înainte de sosirea lui Bogdan și de ce acesta mi-a spus finule. Sub privirile celor doi preoți m-am înroșit ca un rac și nu mi-am mai putut ascunde nesocotința. În fond, așa cum se arătau lucrurile de acum, era mult mai grav să fi fost altfel.

-Stați așa, stați un pic, părinții mei. Stați că mai bine vă spun tot adevărul, decât să vă las necăjiți…

Într-adevăr, pe fața lui Bogdan se putea citi o imensă decepție. Avea și de ce, sărmanul. Dincolo de alte planuri și pregătiri, în mașina lui se aflau și lumânările de cununie și niște buchete frumoase de flori pentru Imma dar și pentru Emilia, care își cumpărase special o rochie pentru ocazia asta.

-…Mi-a fost rușine să recunosc, am continuat eu, dar nu știu cum s-a întâmplat că am uitat complet de treaba asta. Am venit aici, cum nu se poate mai nepregătit.

-Păi și Șerban? Mai zise părintele Onu.

-La Șerban m-am gândit abia pe drum, când veneam încoace. Nu vorbisem nimic… Acum la întoarcere urma să-l întreb. În caz că l-aș mai fi și găsit acasă, bineînțeles…

-Bată-te-ar fericirea, să te bată! Izbucni voios Bogdan care îmi frecă urechile între palme cu un gest pe care îl făcea când eram copil. Ce emoții mi-ai mai tras. Gata acum! Nu mai e vreme de povești. Avem multe de făcut.

Și spunând asta, ieși ca o vijelie strigându-și soția:

-Preoteaso! Unde te-ai pitit cocoană? Adu reverenda pe care i-am luat-o tatei.

-Sutană, dragul meu, că ești în România! Spuse încet, ca pentru sine, părintele Onu, cu fața întreagă numai un zâmbet. Profitând de neatenția lui, m-am aplecat și i-am sărutat dreapta. Cu mâna cealaltă m-a mângâiat ușor pe creștet, într-o binecuvântare. Pacea pe care mi-o transmitea această apăsare ușoară mi-a adus o tihnă binevenită zbuciumului sufletesc care mă frământa de atâta vreme.

Ne întoarceam acum acasă șase persoane, în două mașini. Pentru că Bogdan venea cu o mașină de nași, el soția și cei doi băieți ai săi. Iar la mine se urcase părintele Onu, care ținuse și el să ia parte la acest eveniment.

Credeam că noi o să umplem curtea, dar mă înșelasem. Era deja plină, cu toți oamenii care se adunaseră. Veniseră cu drag, veniseră din curiozitate, se strânseseră foarte mulți și pe puțini dintre ei îi mai recunoșteam.

Norocul meu a fost prezența părintelui Onu, de care m-am îngrijit expres să-l debarc din automobil. Se bucurau să-l vadă iar în picioare printre ei, căci era iubit de toată lumea și de la un timp se pare că nu mai ieșise pe afară.

Tata era și el ca un spârnel printre ei, având pentru fiecare câte o vorbă, câte un zâmbet. Ajuns în dreptul meu, când mă ocupam să-l așez pe părintele pe un șezlong, adus iute de pe prispa casei mici, îmi spuse radios:

-Oamenii se așteptau să vină când aveam să plec la Elena… Sunt bucuroși că le-am dat o ocazie mai frumoasă. Ochii săi râdeau mai mult decât putea exprima zâmbetul din colțul gurii.

Amintind de mama, nu și-a dat seama că punea gaz pe foc, mie toată această lume bulucită în ograda noastră, evocându-mi momentul zguduitor al acelei zile când o văzusem pentru ultima oară.

Am vrut să mă desprind de aceste gânduri care îmi paralizau puterea de acțiune și m-am uitat după McConor. Avusese inspirația să se îmbrace în veșminte tradiționale, în alb complet, cu un turban din aceeași culoare pe care și-l ținea mândru pe cap, ca un veritabil monarh oriental. Eu știam că și-l cumpărase special și era poate prima oară când și-l punea pe cap, neavând nimic în comun cu tradițiile lui de baștină. Dar prevederea sa fusese genială și astfel oamenilor mai simpli nu li s-a oferit ocazia de a-și da coate că ăla de se pierduse, al lu`Sorin al lu`Nae s-a băgat între țigani.

Edith McConor și fiica ei, se îmbrăcaseră și ele în câte un splendid sari înflorat, al mamei albastru, în ton cu ochii săi, iar al Immei de un roșu aprins, ce îi punea și mai mult în lumină tenul catifelat.

-Ce mai așteptăm? Nu mergem la biserică? Întrebă deodată Bogdan cu voce tare.

În loc să răspundă, tata se uita către poartă. De acolo veni și răspunsul pe care îl aștepta el:

-E gata, domnu Nae. E acolo și ne așteaptă. Anunță Mitică rezemându-și bicicleta de gard.

E drept că aveam printre noi niște preoți, dar bineînțeles că ne trebuia și acela care oficia în mod obișnuit slujbele de la biserică, preotul satului.

Drumul era scurt, biserica fiind foarte aproape de casa noastră. Toți oamenii au ieșit în alai către ea. Noi, cei ai casei, și nașii  am rămas în urmă, să mergem totuși cu mașinile. Încă eram prea mulți să încăpem la un singur transport pentru că îl oprisem și pe tata de a merge pe jos cu ceilalți.

La cum părea de vioi, sunt sigur că ar fi fost în stare să parcurgă drumul sărind într-un picior, dar am vrut totuși să-l scutesc de la un efort de prisos.

Când am terminat cu aceste perindări de colo-colo, am pășit în sfârșit peste pragul bisericii, înăuntru. Mă simțeam victorios ca Mihai Viteazul când a intrat în Cetatea Alba Iulia. Tocmai atunci m-a trăsnit un gând care era să-mi secere picioarele: „Te simți împlinit? Ia uită-te împrejur… Este chiar toată lumea prezentă?”

Danny se ivi salvator lângă mine, pentru a mă sprijini puțin de umărul său.

-Mi-a plăcut ce ai făcut atunci, cu filmarea. Îmi spuse el. Mă gândeam să înregistrăm și acum, cu telefoanele măcar.

-Ar fi minunat! I-am răspuns. Dar pe cine să rugăm?

Cei doi băieți ai lui Bogdan își făcură apariția exact în acel moment, fiecare purtând pe umăr câte o cameră de filmat profesională. Așadar, întrerupseseră tradiția preoției în familie și se dedicaseră artei cinematografice. Iată cum se poate ajunge ca o supărare resimțită cândva de Bogdan, să fie acum pentru mine un motiv de mare satisfacție. „Mare ești Doamne!”

Totul a mers perfect. Bogdan le șușotea în permanență scoțienilor deghizați în indieni ceea ce se întâmplă, semnificația fiecărui gest ce se înfăptuia acolo.

McConor nu era atent numai din complezență. Se arăta cucerit pe de-a-ntregul. Era impresionat mai cu seamă de părintele Onu, care s-a ținut tare pe picioare și a recitat pe de rost pasaje întregi din Sfânta Scriptură.

A fost rândul lui ca la sfârșit să-i șoptească ceva la urechea lui Bogdan. Acesta s-a dus la rându-i spre urechea părintelui Onu.

Care a făcut atunci energic semn cu mâna către oameni, să nu plece.

-Fraților! Nu vă grăbiți să plecați. Dați fuga și chemați-i la loc pe toți. Așa ceva se întâmplă rar, iar pentru mine îndeosebi, este o mare bucurie. De s-a îndurat Dumnezeu  să mă țină atâta pe pământ, poate tocmai de asta a făcut-o, că numai lucrul ăsta îmi mai rămăsese de împlinit înainte de moarte, așa cum a ținut și Sfântul Vasile să îl boteze pe evreul Iosif înainte de a păși în Sânurile Sale.

Glasul său era vibrant și răsuna bine în biserică, dar părintele știa că nu trebuie să se forțeze prea mult. S-a oprit puțin ca să-și recapete suflul, până ce oamenii și-au reluat în liniște locurile și apoi a continuat:

-Cred că multora din cei care sunteți aici le-am făcut botezul. Taină mare, dar într-o așezare ca a noastră, în care toți oamenii sunt ortodocși din tată în fiu, este cum s-ar zice, în firea lucrurilor. Iată că acum s-au arătat doritori și acești oameni care au stat în mijlocul nostru, să devină asemeni nouă, frați întru Hristos și să se boteze în credința noastră.  Mantuitorul a numit botezul “naștere de sus”, în urma căruia omul se curățește de păcate și se sfințește. Sfânta Scriptură ne spune că între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. „Acesta a venit noaptea la Iisus și I-a zis: Rabi, știm că de la Dumnezeu ai venit învățător, caci nimeni nu poate face aceste minuni pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Drept răspuns, Iisus i-a zis: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de sus, nu va putea să vadă împărăția lui Dumnezeu. Nicodim I-a zis: Cum poate un om bătrân să se nască din nou? Poate el oare să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască ? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție, de nu se va naște cineva din apă și din Duh nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este, si ceea ce este născut din Duh, duh este” . Deci, nașterea din nou înseamnă a avea botezul din apă și din Duhul Sfânt, pe care l-au primit și îl dau apostolii Domnului, cărora le-a zis Domnul după învierea Sa: “Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” I-a îndemnat să boteze in numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. „Să păziți toate câte am poruncit vouă; și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, pană la sfârșitul veacului. Amin”!

Și când glăsuia, părintele își făcea semnul crucii larg și încet peste pieptul său uscățiv, iar toți ceilalți îl urmau cu zeci de cruci mărunte, pătrunși și ei de solemnitatea momentului.

-Va urma-

 

 

 

3 thoughts on “Lupa -34”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s