Pensionarul

Pe nea Sandu l-am cunoscut acum patru ani, la reuniunea organizată de Teo Stuparu. Acesta s-a ocupat de tot ce însemna pregătire. Telefoane, dată, loc, chete, adică tot…

Pe mine mă prinsese cum nu se poate mai rău. Dar trebuia să recunosc că nici în altă zi, nu mi-ar fi fost mai bine. Eram într-un picaj vertiginos și din punct de vedere material și în altfel…

Acumulasem chiar niște datorii pe care abia le mai acopeream. Și totuși munceam de îmi ieșea fum pe urechi. Mai păstram încă postul de la Institut, nu prea bine plătit și contractasem în plus și lucrări în particular, care presupuneau efort și cauzau deasemeni un mare stress. Pentru că eram doar o verigă dintr-un lanț. Nu ținea totul de mine, ca și execuție, dar eram singurul în contact cu benefeciarii, singurul care simțea rușinea în cazul chixului. Ceilalți priveau numai din perspectiva banilor, la mine se bătea și obrazul.

Fusese o lungă perioadă în care mă arătasem puțin pe acasă, întotdeauna grăbit și nervos. Am zis că este o ocazie de a mai drege puțin atmosfera tensionată din familie.

-Băi Coandă, este o minunăție, îmi zisese Stuparu la telefon. Am fost anul trecut cu niște francezi de la uzină… O pensiune de milioane. Nu ai acces dacă nu te cunoaște nea Sandu. E cea mai tare din Fundata. Ce zic eu? Din România, băi! Ia-o pe doamna și o să-mi zici mersi. Sâmbătă suntem numai noi, Gașca Beretelor Verzi. Dormim acolo și plecăm duminică, pe seară. Luni ești la treabă, în formă de cozonac.

El vorbea cu alte cuvinte, despre weekend. Nu i-am mai spus că sunt oameni care nu mai știu de zile libere și printre nenorociții ăștia mă aflam și eu. Ba chiar mușcam adânc și din fiecare noapte.

-Bine Teo! Mă bag… Venim și noi.

-Să trăiești Coandă. Îți spun că n-o să regreți. Nea Sandu e the best!

Îl știam pe Teo. Avea spirit antreprenorial. În facultate lua beri de la En-Gros și ni le vindea prin camerele internatului.

-Bere la botu-calului pentru tocilari! Rece! Rece! Ia berea boissons! Lecitină de hamei, neamule! Stinge bă că ți-au luat foc creierii! zăngănea el din sticle pe coridor.

Habar n-aveai că ți-erea sete. Dar te trezeai că nu mai ai răbdare până nu o dai pe gât. La preț de botu-calului, dech! Nu mai gândeai că te poți duce și tu până la magazinul de pe colț și-ți poți lua bine-mersi cu banii ăia, un bidon de doi litri.

Eram convins că făcuse și acum un aranjament cu acest nea Sandu. Cine împarte, parte-și face, parcă-l și vedeam pe Teo cum mi-ar răspunde, dacă l-aș întreba. Dar n-am făcut-o. Doar am cofirmat că vin.

Când îți merge rău, păi îți merge. Se țin problemele de tine ca tinichelele după mașina însurățeilor. Nu știu care era simbolul acestui obicei de a lega cutii de conserve și alte zăngănitoare de mașina tinerilor miri. Sper că a dispărut, pentru că nu prea l-am mai văzut. Mie mi s-a părut oricum penibil.

Penibil era și momentul de acum, când, cu bagajele pregătite, cu soția în mașină, rochia întinsă pe canapeaua din spate, costumul meu pe umeraș, agățat de cârlig… Iar eu dau la cheie și nu pornește. Încă o dată și încă o dată…tot mai slab.

-Las-o vecine! Nu mai da, că ai înecat-o. Îmi spune afabil nea Costică, de la balcon.

Ce bine că este acasă. Nea Costică nu mai are Oltcit, dar a avut cândva și cred că mai știe câte ceva mecanică, fiindcă l-am mai văzut pe lângă a lui, un Logan acum.

-Cât am avut eu Oltcit nu mi-am băgat niciodată nasul, îmi zice, în timp ce îmi desface carburatorul. Nu-i nimic, nea Costică…îmi spun eu în gând. Bine că înveți acum, pe mașina mea.

Și suflă el prin tijele acelea subțiri cu o mină de la pix, și-mi tot dă comenzi scurte: Dă-i! Stai! Dă-i acu iar! Stai așa!

Îmi transpiră palmele de nervi și pufniturile pe care le scoate soția mea devin tot mai tari. Îmi era rușine. Aude omul că nu avem răbdare și ne facem de rușine. El este săritor și amabil, uite ce și-a murdărit mâinile…

După vreo oră, motorul răcnește, păcăne și pornește. Nea Costică îl mai reglează puțin și moare iar.

-Ce-i făcuși bre? Nu mai suport nici eu și îl întreb amărât.

-Păi dacă nu mai scad puțin turația, te papă vecine. Vei alimenta la fiecare pompă, pe lângă care treci. Vrei asta?

-Ferească Dumnezeu! Matale știi mai bine.

E gata. Mulțumiri de-o parte, mulțumiri de alta, că îi strecor o bancnotă în buzunar fără să mă vadă soția și…  Cu Dumnezeu înainte.

Anticipasem nerăbdarea unui client zorit și dădusem telefonul pe silent. Nu știu care este treaba cu acest silent. Zbârnâie ca naiba în buzunar.

-Răspunde! Îmi zice Sonia. De ce nu răspunzi? Fiindcă sunt și eu de față?

-Cui mă? Cine crezi tu că este?

-Tu să spui!

-Clienții, bănuiesc. Nu știu. Și nu mă uit că și-așa suntem în întârziere.

-Clienții! Dar ce ești tu acum? Ospătar? Frizer?

Tac și dau drumul la radio. În surdină.

-Parcă eu nu știu că…începe ea morala. Și radioul cântă și….Un claxon îmi zbârnâie în urechi și-mi explodează deodată capul. Doamne, ce fac? Ațipisem.

Ea nu văzuse că am luat-o razna, dar mă vede acum desfigurat, când am redresat mașina pe banda carosabilă. Dacă o luam pe contrasens?

-Ce-ai făcut, ai adormit nu-i așa? Mă dojenește Sonia. De ce nu m-ai lăsat acasă? Dacă ai de gând să te sinucizi, fă-o singur.

-Nu Sonia, nu am astfel de gânduri. Sunt doar obosit.

-Păi asta zic și eu. De ce ești obosit? Te pun eu la ceva? Ți-am cerut eu ceva? Te consumă femeile, nu știu eu?

Are dreptate. Clientul este chiar o femeie. De-aia e și așa de sâcâitoare. Tac și merg înainte. Ajung în sfârșit la Fundata. Observ pensiunea descrisă de Teo. Înaltă, dar cu gust într-adevăr. Și nu este la stradă, cum m-am temut când am zărit-o din vale. După ce am făcut curba aceea mare, a pantei, ajunși în dreptul ei, observ că are și o curte generoasă. Încape și mașina mea printre celelalte, fiindcă am sosit ultimii, bineînțeles. Este cea mai modestă. Se potrivește cu mine. Toți ăilalți sunt șefi de ceva, pe undeva.

Când pășim în sala mare, unde este masa lungă și întinsă, plină cu sticle și pahare, suntem întâmpinați cu urale.

-Eeee! A venit băăăi! A venit și Coandă! Sărut mâna doamnă! Strigă ei exuberanți. Doamnă, așa era și înainte să știți. Visa cu ochii deschiși. Dar e Coandă al nostru, inventatorul… mă luau ei pe rând în primire, bătându-mă pe spate cordial.

Sonia face cu bine față intrării. Se cunoaște de data trecută, de acum zece ani, cu celelalte soții, dar se mai pronunță încă o dată prezentările. E vreme lungă de la o reuniune la alta și două dintre femei sunt totuși proaspete. Zamfir și cu Nuțu sunt colegii care au schimbat locomotiva în depou…

De pe drum mi-am propus să recuperez repede și să nu stau de lemn-tănase în colț. Eu la petrecere sunt ori, ori. Ori mi se scufundă corăbiile și stau retras și melancolic, atrăgând reproșurile tuturor, ori intru în antren și sunt în miezul ei. Pot să dau din mine și să fiu de viață. Alcoolul mă ajută.

Nu trece mult și apare și nea Sandu. Nea Sandu nu pare să fie mult mai în vârstă decât noi. Poate nici nu este. Doar că este mai burduhănos, și cu bărbia gușii răsfrântă peste piept, de nu i se vede gâtul din față. Ochii au pungi dedesubt, semn al unui ficat supus la cazne. Și în curând aveam să vedem și de ce. Se mănâncă foarte bine la nea Sandu. Carne din belșug, aspect, arome…grozăvie de ospăț. Hmm! Se pare că Teo chiar nu și-a tras din bani. Păi nici n-am plătit așa de mult dacă te uiți la ce s-a pus pe masă.

-Domnii mei, ne spune nea Sandu. Mâncați cât vă ține burta, că mai este. Să fim noi sănătoși. Unii mă știți, alții nu. Dar după ce ne cunoaștem o să mă țineți minte!

Noi strigăm să ni se alăture, ca să ne intre mai bine mâncarea, iar el zice:

-Acuși! Acuși vin. Numai să văd dacă e gata sandaua…

-Sanda, băi! Soția lui, adică. Ne lămurește Teo, care îi cunoaște dinainte.

Și în hohotele noastre de râs, nea Sandu reintră, aducând-și și femeia de mână.

Doamna Sanda este mai mare cu un cap decât el. Trupeșă, fără să fie grasă, ai zice mai degrabă că este atletă. Aruncătoare de disc, sau așa ceva. Cu obrajii roșii pentru că este rușinoasă sau pentru că tocmai vine din căldura bucătăriei, ea are ceva din sfiala unei fetițe, care contrastează puternic cu înfățișarea de luptătoare scandinavă.

Toată lumea o complimentează pentru bucate și laudele le culege nea Sandu.

-Facem și noi ce putem!

Eu nu am șanse să-mi intru în mână pentru că telefonul continuă să-mi vibreze în buzunar. Îl și aud cu toată hărmălaia dimprejur. Și mi se pare că-l aude și Sonia, care îmi vede paloarea feței, dar interpretează în felul ei aceasta.

Dacă răspund aici, dă prost. Eu le spun oamenilor că lucrez și ei să audă pe fundal „Câte-un pic, pic, pic, Pââână n-o mai… rămânea nimic!”… Dă prost. Dacă mă furișez să răspund din altă cameră, va zice Sonia că mă întrețin cu celelalte femei, cu care o înșel. Păi cui îi spun eu că stau noaptea la birou? Cine a mai pomenit? Și dacă muncesc așa, unde sunt banii?

Se mai zice că nu au femeile logică? Mare greșeală. Când o ascult, mai că îi dau și eu dreptate. Unu și cu unu fac doi. La mine de ce e așa de complicat?

Mai stau un pic, îmi zic. Și apoi o să sun eu. Bine că am semnal la telefon.

Încerc din nou să mă bucur de faptul că sunt acolo. Două zile nu crapă nimeni, ce naiba! Să mănânc și eu și să beau. Sonia e mai drăguță decât celelalte neveste. Eu însumi sunt mai prezentabil. Încap și acum în costumul de ginere. Dacă mi-aș pune o mască de-a lui Zorro, să-mi acopăr ochii obosiți și cu talpa gâștii, nici n-ai zice că mă apropii de jumătatea sutei.

-Domne, face nea Sandu ridicând paharul. Să trăim, să fim sănătoși! Când ne-o fi mai rău, să ne fie ca acum. Și își dă paharul pe gât dintr-o înghițitură. E jovial și spune bancuri unul după altul. Abia când se apucă unul să cânte Gaudeamus igitur, urmat de toți ceilalți cu glasurile dogite, într-o behăială dezlânată și din care unii mai sar cuvinte iar alții doar apasă pe cele care și le amintesc, nea Sandu părăsește încăperea. Profit și eu să ies după el și să-l întreb de toaletă. După ce suntem afară, îi zic:

-Camerele unde sunt nea Sandu? Aș vrea să dau un telefon… Mă sâcâie de azi și până nu vorbesc, nu sunt în apele mele.

-Păi te și vezi, domne, să știi. Eu aici am învățat să cunosc oamenii dintr-o privire. Și am văzut că și dumneata mă studiai pe mine.

-Eeei! Îmi cer scuze dacă v-am ofensat. E un hobby de-al meu. Desenez. Când văd o față mai expresivă, mă apuc și mă holbez, nedându-mi seama, bineînțeles. Cu degetul în buzunar trag linii așa…ca și cum aș desena.

-Aha! Ești artist. Zice el.

-Nuu. Aș fi vrut eu, dar altele au fost căile vieții.

-Ei! Încotro vrei să mergi acum? Toaleta este aici, ușa de colo. Dormitoarele sunt sus, merg eu cu dumneata.

-Toaleta nu e așa de urgentă. Hai să rezolv cu telefonul mai întâi.

Mă duce la etaj, unde îmi deschide o ușă.

-E camera cea mai bună, zice el. Aici am schimbat mobilierul acum două luni. Salteaua de pe pat e din aia care păstrează amprenta… Minunăție. Lasă că și doamna dumitale e cea mai drăguță dintre toate.

Îi mulțumesc și după ce închid ușa încep o discuție interminabilă cu doamna aceea pisăloagă, care se grăbește, dar are timp de vorbă fără sfârșit.

-Doamnă, dumneavoastră știți câte ore dorm eu pe noapte? Câte ore petrec în fața calculatorului?

-Nu știu domnule și nu-mi pasă! Dacă nu poți, de ce te mai bagi? Eu găsesc pe altul și nu e nicio supărare.

Altă logică imbatabilă. Dar proiectul este gata trei sferturi. Eu le-am dat deja acontul la colaboratori. Ca să-i dau banii îndărăt, înseamnă să mă împrumut iar. Și aleg atunci să-mi calc pe mândrie și pe nervi și să ne păstrăm în termenii contractului. Mai este o săptămână până la termen. De ce să nu-l temin eu? Partea de teren este isprăvită. Să aibă răbdare, că se face. Nu răspund la telefoane pentru că lucrez.

-Dar nu e politicos totuși, mă apostrofează ea. Luați-vă o secretară.

-Da, da. O idee bună. Am să reflectez la asta, îi zic când închid telefonul.

Și de îndată ce-l văd închis, mă răzbun pe salteaua minunată, care păstrează amprenta:

-Mă-ta! Mă-ta! Mă-ta! Fac eu, lovind cu pumnii ritmic.

Apoi mă reculeg, îmi dreg ținuta și ies în hol. La baza scării, mă aștepta nea Sandu.

-Domne, ce faci? Nu mai stai un pic de vorbă cu mine?

-Ba cu drag… Nu prea îmi vine acum să merg acolo.

-Păi de-aia zic. Ești cam răvășit. Te vezi că ai o zi proastă.

-O zi? Așa sunt toate nea Sandule, de la o vreme. Nimic nu-mi iese bine și din rău în mai rău, o duc.

-De domne, trebuie să fii mai deștept!

Eu ridic ochii spre el surprins de afirmația asta, iar el se grăbește să se explice.

-Zic deștept, domne, să nu mă înțelegi greșit. Nu că ai fi prost. Știu că dumneata ai mai multă carte, dar eu vorbesc de acea deșteptăciune care ți se cerea în armată? Ai făcut armata?

-Da.

-Ei! Ți-aduci aminte cum se zicea? Fii deștept cinci minute. Din când în când. Când trebuie. Altfel e degeaba. Te numești prost, dacă n-ai zvâcul când trebuie.

Îmi aduceam aminte. M-am așezat pe scăunelul pe care m-a poftit, am luat păhărelul de palincă, l-am închinat și am continuat să-l ascult.

-Eu n-am învățat carte. Cum se zice, am băut cerneala. Eram șofer de camion. Prost nu eram, că am o ținere de minte… Dar am fost așa, mai golănaș. Și cum zic, eram șofer de camion. Când a fost inflația aia mare eu făceam un transport de frigidere. Lucram cu un neamț. El era cu aranjamentele. Eu eram prostu care le căra. Eram pe drum și n-am ajuns la destinație. Peste noapte, banii s-au fâsâit. Erau hârtii calpe. Și-atunci eu, când am auzit la radio, m-am gândit: „Sandule, acum e momentul tău, fii deștept cinci minute!” Și nu m-am mai dus deloc. Am stat, domne. Că banii vin mai bine la tine când stai pe loc. Să știe și ei domne, unde să te găsească. Dacă alergi bezmetic, nu-ți e de folos. Și mi se uita în ochi de parcă ar fi știut brambureala din viața mea.

-Asta e, a continuat. Neamțului i-am spus de inflație. Auzise și el. A dat transportul pe pierderi. Am vândut frigiderele unul câte unul. Om m-am făcut. Am cumpărat pădure, am tăiat lemnul, am vândut terenul. Și până la urmă mi-a venit ideea pensiunii. Mai făcuseră alții, dar dacă n-ai bici, nu poți să faci plici. Nu m-am scumpit. Ce e mai bun mi-am dorit, ce e mai bun am cumpărat. O să vezi cu ochii dumitale. Domne! Dar clienții vin acum la mine doar cu programare. Și vin străini cu lovele în valută. O ducem bine, ce mai!

Eram pe gânduri…

Povestea asta se nimerește tocmai acum, tocmai mie. De ce nu l-a luat pe Zamfir, pe Teo, pe oricare altul? Pentru că eu aveam nevoie să stau și să-mi trag răsuflarea.

Tace și nea Sandu privindu-mă. Zâmbea ușor. Parcă ghicea gândurile care mi-au venit în cap.

M-am fâstâcit atunci sub această privire. I-am zis și eu de un om pe care l-am cunoscut cândva și care avea o vorbă: „Eu n-am putut să fac bani, că am avut treabă și-am muncit..”

-Eee. Un filozof, omul dumitale. Ia vino! Îmi spune dintr-o dată.

Mă ia și mă duce în camera lor, a gazdelor. Se afla tot la parter, mai departe de sala mare. Când intru, mă lasă un pic să mi se obișnuiască ochii cu decorul și apoi îmi zice:

-Ce vezi?

-Ce să văd… Nu am un spirit de observație foarte bun. Ce trebuie să văd?

-De ce minți? Știu că ai văzut. Ești artist doar. Hai, spune…

-Te referi la pata aceea de pe covor?

-He-he-he, râde el făcându-mi semn să ne întoarcem la bucătărie. Pata aia are povestea ei.

…Pensiunea a fost visul meu de copil. Când mă întrebau ce o să mă fac când voi fi mare, eu le răspundeam: „pensionar”. Și toți râdeau de mine, dar eu o țineam una și bună. După ce am băgat însă atâta bănet în pensiune, că am băgat cam toți banii, a fost un moment și la noi, ca la toate casele, de neînțelegere. Sanda îmi reproșa că prea m-am aruncat, că prea n-am avut cap să pun și de-o parte… Că nu venea nimeni. Și noi eram ca doi huhurezi în ditamai căsoaia. Sigur, o puteam pune la vânzare, dar nu scoteam eu cât am băgat în ea. Cel puțin, nu atuncea. Și știi cum este. Când femeia e cicălitoare, bărbatul se face bețiv. Dar nu beam în localuri, că eu voiam să mă îmbăt și ar fi fost scump. Luam acasă și beam până nu mai știam de mine. Femeia deja mă amenința că pleacă și mă lasă.

Dar într-o dimineață, m-am deșteptat domne. Eram întins pe jos iar alături de mine erau două pete. Una de vomă și alta de vin. Domne, atunci m-am văzut cu limpezime. Ca să poți să te deștepți, trebuie mai întâi să te vezi cât ești de prost. Puteam să strâng covorul și să-l arunc, la naiba. Dar m-am chinuit să-l spăl. Să-l curăț. Ea nu era acasă. Am frecat cu detergent de mi-am jupuit degetele… Voma s-a luat, dar vinul nu. Ce crezi că am făcut?

-?!

-Am scris un bilet și l-am înfipt cu bold acolo. Și m-am dus la mă-sa de am adus-o îndărăt. I-am zis: „Vino cu mine și va fi bine”. A venit.

Când a intrat în cameră și a văzut pata, întâi s-a supărat. Da apoi a citit biletul și m-a luat în brațe și a zis: „Așa să fie!”

-Ce scria? Am întrebat.

-Că pata n-am putut să o scot ca să-mi amintească mie cât am fost de prost. Dar va fi semnul nostru de aici înainte că nici iubirea noastră nu se va șterge niciodată. Cam așa ceva… Păstrează și acum acel bilet. Și că soarele are pete dar tot încălzește…

-Ești poet dumneata, nea Sandule.

-Sunt om. Și fiecare om e câteodată poet. Dacă vrea.

După ce l-am ascultat, m-am dus în sala unde colegii mei deja își puseseră limba pe moațe. Femeile se adunaseră într-o parte și discutau între ele.

-Doamnelor, le zic eu. Vă suparați dacă îmi răpesc soția din mijlocul dumneavoastră? Sunt convins că aveți niște subiecte mai interesante decât ale băieților și m-aș alătura și eu, dar vă mărturisesc că noi nu prea ne-am mai văzut în ultima vreme și chiar acum, îmi e tare dor de ea.

Am luat-o de mână și odată ieșiți din cameră, am ridicat-o în brațe și așa am urcat scările, până la dormitor. Sonia chicotea surprinsă plăcut. Acolo am depus-o ușor, pe salteaua care păstrează amprenta. Amprenta de amor sănătos peste niște pumni îndesați mai devreme cu ciuda omului care se închipuia fără noroc. Dar norocul e acolo, cum ar fi zis nea Sandu, doar să fii deștept cinci minute și să-l conștientizezi.

8 thoughts on “Pensionarul”

    1. @Daniela Cu tot respectul dar , in Regie , nu in urma cu 20 si ceva de ani ci si-n urma cu … 40 si ceva de ani , d’astia precum Teo , nu furnizau bere ci…altele 😉 !

      Like

  1. ” Am luat-o de mână și odată ieșiți din cameră, am ridicat-o în brațe și așa am urcat scările, până la dormitor. Sonia chicotea surprinsă plăcut. Acolo am depus-o ușor, pe salteaua care păstrează amprenta. Amprenta de amor sănătos peste niște pumni îndesați mai devreme cu ciuda omului care se închipuia fără noroc. ” 😡 Pai ce , asta-i noroc ??? Noroc ar fi fost daca , in locul nevesti-sii o ducea la pat pe … Doamna Sanda: ” Trupeșă, fără să fie grasă, ai zice mai degrabă că este atletă. Aruncătoare de disc, sau așa ceva. Cu obrajii roșii pentru că este rușinoasă sau pentru că tocmai vine din căldura bucătăriei, ea are ceva din sfiala unei fetițe, care contrastează puternic cu înfățișarea de luptătoare scandinavă.” Asta , DA NOROC 😉 ! Poate iti faci o pomana si dezvalui , pe unde ai auzit dumneata ca o nevasta sta la chicotit cand , barbat-su o ia din vazul tuturor oaspetilor , IN PLINA PETRECERE ,} si-o duce pe brate in camera pentru… Si pentru ce ar accepta asta ? In necazul alorlalte femei carora sa le poate spune destainui dupa cinci minute c-a fost … OK ? Fi serios ! Ce era acolo la ” nea Sandu “: casa de rendesvous ? In plus , daca Sandu { nume scurt sau de alint de la Alecsandru } , este numele de botez al aluia { nu cred caci … altminteri , nu i-ar fi zis : NEA SANDU } , nici macar in gluma nu-i poti spune nevesti-sii… doamna Sandu chiar chiar daca numele ei ar fi… Sanda . Nu m-apuc sa dezvolt prea mult teoriile mele pentru a nu-ti produce vreun atac insa , cu doar aceste amendamente , povestirea dumitale chiar mi-a placut . Respect !

    Like

    1. Domnule Marian orice aș zice eu acum, dumneata să nu renunți la spiritul critic cu care citești. Și te aștept să revii cu amendamente poate și altădată. Critica este utilă în creație, așa cum și opoziția este în politică. Iar faptul că ți-ai ocupat din timpul dumitale prețios nu poate decât să mă onoreze. Totuși, de data aceasta mărturisesc că n-am reușit să te înțeleg. Ce ți-a plăcut? Și de ce? Pentru că mesajul pe care am vrut să-l transmit ți-a cam scăpat, îmi pare rău să spun. O cucerire trecătoare nu însemna un noroc, nicidecum. Am vrut să arăt că uneori pur și simplu nu trebuie să alergi ca să-ți fie mai bine și nu trebuie să cauți în altă parte când binele și frumosul pot să-ți fie chiar alături. Norocul consta în această descoperire. Felul cum privim poate să facă toată diferența. N-am lăsat a se înțelege nicăieri că acolo era o casă de rendez-vous. Sanda, alintată Sandaua de către omul ei, avea același prenume cu soțul, printr-o simplă coincidență. Era o femeie la casa ei. Chiar dacă i-am dat o descriere fizică, n-am devoalat nimic reprobabil în comportamentul ei, ca să ispitească pe cineva la alte plăceri, decât cele culinare.

      Like

  2. DE CE mi-a placut si mai ales , CE ? Probabil , deoarece este vorba despre o lectura… usoara , si care – ca orice lectura usoara – nu-ti pune probleme de analiza , nu te face sa-ti bati capul sa descoperi oarece dedesubturi . Poate asta mi-a placut : o povestire pe care-o citesti cu reala placere fie in tren , fie intr-o camera sordida de spital { dupa care , ” uiti ” cartea in noptiera de langa pat } si , de ce nu , chiar si-atunci cand , in lipsa de atceva mai bun de facut { ESTE IARNA OMULE , ESTE IARNA !!! } , lipsindu-ti cheful de-al citi pe Villon sau Beaudelaire bunaoara , citesti ” Pensionarul ” atipind multumit si avand si… oarece visuri frumoase 😉 . Te citez : ” Critica este utilă în creație, așa cum și opoziția este în politică. Iar faptul că ți-ai ocupat din timpul dumitale prețios nu poate decât să mă onoreze. ” Ai mare dreptate si chiar sunt de acord cu asta mai ales ca si Emil Cioran spunea asta , mai nu stiu cand . Unde n-ai dreptate… acolo unde spui foarte politicos ceva despre ” ti-ai ocupat din timpul dumitale pretios ” . Este foarte adevarat , la varsta mea TIMPUL este ceva FOARTE PRETIOS insa , NIMIC NU MA POATE IMPIEDICA SA ADMIR CEVA PLACUT . Asta , poate tocmai pentru ca acest TIMP , este pentru mine atat de pretios . Mi-a placut si ” Nea Misu Maresalu ” insa… chiar n-am indraznit sa fac oarece critici deoarece…chiar asteptam urmarea , iar eu de obicei , ” arunc cu pietre ” doar dupa ce opera este finita : asta am invatat , asta fac . Sa nu te superi dar , daca nu scornicesti si ceva de ” actiune ” , de spionaj sau alta chestie asemanatoare { cam cum ai cavut in ” AUTOBUZUL ” la racotapetru6 pe blog } faci o mare gresala . Respect si , la ” Pensionarul ” CHIAR ASTEPT URMAREA !!!!!!!!!!!!!!!!

    Like

  3. Inainte sa uit , c-asa sunt eu… uituc : “O cucerire trecătoare nu însemna un noroc, nicidecum.” Ba… chiar asta inseamna noroc si crede-ma , CHIAR STIU CE SPUN ! 😎 Acelasi respect deosebit .

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s