Lupa -29

images

Hmm! Tata emoționat? Tata sentimental? Îl priveam mirat deoarece pentru mine acea nouă înfățișare nu îl reprezenta.

Fusese un om energic, tenace și cutezător. Nu avea o statură impunătoare, dar firea lui aspră și iute, îl făcea să pară. Când eram copil, așa mi-l închipuiam pe Ștefan cel Mare, un fel de tata cu plete și mustăți. Justițiar prin excelență, își asumase în viață cele mai mari riscuri pentru a schimba răul în bine. Părinții săi fuseseră țărani, dar din aceia care țineau la renumele lor de oameni harnici și cinstiți. Prin instaurarea comunismului, în viața oamenilor se petrecuse un fel de răsturnare a valorilor. Cei care se zbătuseră mai mult ca prin muncă și numeroase privațiuni, să-și facă un rost, chivernisindu-și cât de cât gospodăriile lor, treceau acum drept chiaburi. Bunicul însă provenea dintr-o familie cu șapte frați, așa încât, cu partea care îi revenise nu putea fi considerat înstărit. Astfel că tata a putut ocupa postul de contabil la Sfatul Popular. O vreme tulbure în care oamenii, deja săraci, erau siliți să dea cote și impozite peste posibilitățile lor materiale. Mereu de partea oamenilor neajutorați, el îi anunța prin alții, în care se încredea și-i prevenea când aveau să treacă colectorii pe la ei. Oamenii își piteau atunci în pripă bruma de pe sărăcie, pe unde puteau, găinile prin vecini, vaca la cumnată, macatele în pod… Și perceptorii se întorceau umiliți, cu căruța goală la primărie. La un moment dat s-au prins de unde li se trage și l-au acuzat de sabotaj. Au venit într-o noapte și l-au arestat. Nu a stat mult, pentru că nu au putut strange probe. Dar l-au chinuit și l-au bătut zile întregi. Niciun om însă nu l-a trădat, așa încât a revenit acasă. Dar din noaptea aceea, mama s-a îmbolnăvit. Șocul și spaima suferită, i-au produs o hemipareză pe partea dreaptă. Ea nu s-a mai dus la școală de atunci, desi fusese o învățătoare foarte bună. Se rușina de această deformație și nu voia să fie văzută astfel de copii.

*

Într-o zi eu repetam de zor o poezie pe care o aveam de pregătit pentru serbare. Era încâlcită, plină de osanale iubitului conducător. Pentru că învățam bine, eu le primeam pe cele mai grele. Dar eram mândru de acest rol și în general eram mândru de mine, în hainele mele de pionier. Cu șnurul galben pe piept și cu multe insigne, mă vedeam în oglindă ca pe un general. Învățasem cu mama multe poezii de Coșbuc, pe care le recitam împreună prin casă. Dar aceste cuvinte goale de conținut îmi era foarte greu să le memorez, darămite să le și recit. Versurile erau searbăde și totodată pompoase iar cuvinte ca patrie, iubit conducător, partid, triumfător, spice, roade, cârmaci, împliniri… se tot repetau. Erau niște simple vorbe goale și atât. Tata a trecut prin cameră și auzindu-mă, s-a oprit să mă asculte. Eu i-am dat foaia după care repetam, ca să-i fie mai ușor să mă umărească. S-a uitat pe ea iar pe la a doua strofă, m-a întrerupt:

-Știi că eu l-am cunoscut personal pe Ceaușescu? Mi-a și adresat niște vorbe…

-Da? Am zis eu, bucuros de această onoare pe care o avusese.

Tovarășul Ceaușescu era pe toți pereții școlii noastre și era cel mai iubit fiu al țării, normal că era o onoare.

-Daa….Spuse el cu un oftat, așezându-se pe pat în fața mea.

….Era vremea în care oamenii trebuia să-și dea acareturile la C.A.P.  Pământurile de-acum erau deja înscrise în cooperativă. Dar cu caii însă… La noi a fost atunci o mică revoltă. Îi adunaseră pe toți și îi legaseră de gard, în grădina Sfatului Popular. Cam toți aveau cai în vremea aia și calul pentru noi era mai mult decât un mijloc oarecare, era prietenul nostru. Își puneau problema mai ales de îngrijirea bietului animal. Cine avea să le dea de mâncare, să-i țăsale, să-i adape… Era un sfârșit de noiembrie, nu ninsese încă, dar era frig. Aveau să se îmbolnăvească. Auziseră că vor fi sacrificați și asta îi scotea din minți. Se împotriveau și spuneau că asta nu o să se întâmple decât peste cadavrele lor. „Facem răscoală, oameni buni! Nu se mai poate.” Așa se încurajau ei unul pe altul. Președintele C.A.P.-ului a pus mâna pe telefon și a sunat la Raion. De acolo s-a anunțat conducerea centrală. Iar a doua zi a sosit în fața Sfatului, chiar iubitul nostru conducător…

-Da? Chiar el?

-Chiar el. Dar atunci nu era președintele țării. Era doar un activist mai important. A coborât dintr-un Moskvich negru și mai erau unii care s-au pus pe lângă el. Cu trei mașini veniseră. Se vedea că dintre toți, el e cel mai mare, desi nu era înalt, era așa cam ca mine.

-Și? L-am întrebat eu nerăbdător să aflu mai iute ce vorbiseră.

….-Și când s-a dat jos din mașină, a strigat tare către mulțime:

-Ce se întâmplă aici, tovarăși?

-Noi nu ne dăm caii ca să faceți salam din ei! A strigat al lui Bolge și oamenii au prins toți glas…Nu dăm…Nu vrem…

Atunci Ceaușescu a ridicat brațele în sus, ca să-l lase să vorbească și a rostit mânios către noi, cei care făceam parte din corpul funcționăresc al primăriei.

-E o rușine ce s-a întâmplat aici, tovarăși! Cine v-a dat dreptul să faceți asta? Partidul Comunist nu face nimic cu de-a sila. Să dați imediat înapoi la oameni tot ce li s-a luat!

Toată gloata era bucuroasă și câțiva au strigat: „Ura!”

-Colectivul înseamnă fiecare dintre voi. Cu toții, laolaltă sunteți unul, nu-i așa tovarășe? S-a adresat Ceaușescu unuia, Tătârcă…

-Tatăl lui Marian?

-Da, poate…Iar ăsta a rânjit prostește, că nu înțelegea nimic și a zis:

-Așa e, tovarășe.

-Dar dacă vă răzgândiți, a continuat iubitul nostru conducător, dacă o să înțelegi că ăsta e drumul nostru spre progres, oamenii de aici vă vor sta permanent la dispoziție. Zi și noapte! Nu-i așa tovarăși? A mai zis el către noi. Să vă faceți datoria și să vorbiți cu oamenii, să le explicați. Asta vă cere partidul!

-Dar tovarășul Dima nu este membru, tovarășe. Și vorbește cu oamenii împotriva noastră și se râde de sarcinile noastre.

Primarul era cel care mă pâra. El era un analfabet care nu știa decât să înjure, să fumeze și să scuipe pe jos de ți-era și scârbă de biroul ăla unde sta el toată ziua până seara, când se ducea la bufet. A murit ca un prost, beat în șanț, vai de capul lui. Nu mă înghițea deloc pe mine. El și cu președintele de la C.A.P.  Dar pe ăsta măcar îl mai duce capul. În fine…

Ceaușescu s-a uitat atunci la mine și a zis:

-Așa e tovarășe? Sabotezi programele partidului?

-Nu tovarășe, m-am grăbit eu să neg.

De-abia scăpasem de anchete, pentru aceeași acuzație.

-Ești legionar?

-Nu.

-Poate oi fi țărănist, atunci?

-Nu, nu sunt.

-Uite ce este tovarășe, mi-a mai zis. La noi în partid totul e simplu, e doar alb și negru. Ești cu noi, sau ești împotriva noastră. S-a înțeles?

Și n-a mai așteptat să audă dacă am înțeles sau nu. S-a întors spre oamenii săi, a vorbit ceva cu glas încet, iar apoi a zis tare către oameni:

-Deci ne-am înțeles tovarăși! Vă luați înapoi tot ce vi s-a luat și după ce vă gândiți bine, numai atunci, poate vă întoarceți și vi le înscrieți în gospodăria cooperativei, unde vor fi tot ale voastre, ale tuturor. Așa-i? Și se uita după Tătârcă, dar acesta se dăduse mai la o parte și nu-l mai vedea. M-a privit pe mine încă o dată, încruntat și apoi s-a urcat în mașină.

În noaptea aceea a fost forfotă mare. L-au ridicat pe al lui Bolge. S-au dus și l-au arestat noaptea, că așa umblau ei, ca hoții, numai noaptea…

Și când a zis asta, tata se uita către mama, care croșeta chinuită cu mâna ei beteagă o față de masă. Din croșetă își câștiga ea acum un bănuț, de când nu se mai ducea la școală.

Eu tăceam… Înțelesesem cum a fost cu întâlnirea aceea. După schimbul de priviri cu mama, tata a reluat:

…-Au venit și la noi în seara aia. M-au amenințat că dacă mă mai ridică o dată, nu-mi garantează că am să mă mai întorc întreg îndărăt. Să am grijă ce fac și ce vorbesc. Și să stau acasă ziua următoare, să nu mai merg la muncă. Absență obligatorie.

S-a dus vorba ca fulgerul. Au fost oameni care au bătut din poartă în poartă și au alarmat că îi arestează pe toți care s-au retras de la colectiv. Au zis de al lui Bolge, au zis chiar și despre mine, că m-au arestat din nou. Dimineața erau cu toții ciuruc dinaintea primăriei, cu caii pe care și-i legau acum singuri de gard, zicând: „Mai bine el, decât eu…dați-mi să semnez”. „Bă! Stai așa, făcea al Linii pe deșteptul, semnezi de bună voie? Să nu zici după aia că te-a silit careva.” „Nu bă, dă-te dr… Dă încoace, că știi tu că de bună voie semnez…”

La nici o săptămână de la povestea asta, am primit control de la Raion. Era un revizor bătrân. Nu știu cât de bătrân, dar mie care eram tânăr, așa mi se părea. Cu părul alb și adus de spate. Toată ziua a umblat prin toate dosarele, a puricat tot, tot.

-N-am terminat tovarășe, îmi zice. Trebuie să continuăm și mâine.

-Continuăm tovarășe revizor, am spus eu liniștit. Știam că sunt în ordine.

-Dar în noaptea asta, îmi zice, pot dormi la dumneata?

-Desigur tovarășe. Nu încape vorbă. Eu n-am îndrăznit să vă invit pentru că sunt sărac, la mine este modest și nu mi-am permis.

-Tovarășe, eu vreau să merg la dumneata, înțelegi?

Am înțeles și mai bine după ce am ajuns acasă. Omul ăsta mi-a destăinuit că a fost trimis special ca să mă înfunde. Avea sarcină trasată de la partid.

-Tovarășe Dima, nu știu ce să mă fac cu dumneata. Nu ți-am găsit nimic, dar mă gândesc că ar fi mai bine pentru mine și chiar și pentru dumneata să-ți pun acolo ceva, nu știu, poate mă ajuți și dumneata…

-Stați așa tovarășe revizor, am zis eu, cum să vă ajut? Să îmi găsiți greșeli care nu există? Să mi se impute penalități pe degeaba?

El a oftat și a zis:

-Nu m-ai înțeles. Ăștia dacă îmi scapi mie, te arestează și tot scapă de dumneata, că le stai în coaste… Dar ar mai fi totuși ceva tovarășe, i s-a luminat deodată fața, asta ar putea fi o soluție, mă gândesc.

-Care soluție, tovarășe revizor?

-Înscrie-te în partid! Fă-te și dumneata comunist. Și eu sunt și nu mă doare nicăieri. Te faci comunist cu numele, dar scapi de colții lor…

-Nu pot tovarășe revizor, am răspuns eu, că nu mă lasă tata.

-Asta-i bună! A răbufnit el. Ia adu-l la mine tovarășe, să stau eu de vorbă cu el.

-Nu puteți tovarășe revizor, cum nu mai pot nici eu de acum încolo… Că s-a prăpădit. Iar ultimele sale vorbe au fost astea, că dacă eu mă fac comunist el se va întoarce acolo, în mormânt de supărare. Ultimele sale vorbe, înțelegeți? Ce ați face în locul meu?

Toată noaptea s-a perpelit revizorul meu. Îl auzeam, că îl culcasem chiar aici, pe patul ăsta, iar eu cu mama ta eram dincolo, unde era mai frig.

A doua zi, a mai răsfoit niște dosare, cam o oră și apoi a plecat. A spus că n-are ce să scrie de rău, că n-a găsit nicăieri o situație mai bună și mai ordonată și fie ce-o fi… el o să scrie că m-a găsit bine…

-Te-au mai arestat?

-Nu. M-au lăsat în pace. Dar se fereau de mine când discutau  între ei despre planuri și aplicarea lor.

*

A sosit și ziua serbării. Tremuram în dimineața aia nu atât din cauza relonului răcoros, din care era confecționată cămașa albă, cât din cauza emoțiilor.

Mi-a sosit rândul să recit poezia „El este România”… Era cam așa: „El este România și România el. E conștiința țării într-o zidire dreaptă…Când spunem Ceaușescu se face pace-n lume. Când spunem Ceaușescu, e primăvară-n grâu…”

Tata era în față că oamenii îl respectau și îi ofereau un loc mai de cinste. Un loc…pentru că mama nu se mai arăta de mult în public.

Cu ochii în ochii lui m-am trezit spunând „Rugămintea din urmă”, o pezie pe care o învățasem de plăcere, cu mama acasă:

„Eşti schilav tot! Un cerşetor
Te-ntorci acum acasă,
Şi ce fecior frumos erai!
Dar oricum eşti, ce-ţi pasă!
Tu vei vedea iar satul tău
Şi casa voastră-n vale,
Şi biata mamă-ţi va ieşi
Plângând în cale”…

Când am pronunțat biata mamă, mi-a venit în gând mama mea, care mă ajutase acasă să mă gătesc, rugându-mă să nu fiu supărat că nu poate veni și ea… Și mi-a venit așa o apă în ochi și glasul mi s-a spart a plâns, dar am zis toată poezia până la capăt, recitând cum nu o mai făcusem niciodată. Oamenii au aplaudat frenetic. Câțiva s-au ridicat și în picioare. Auzeam glasuri care strigau: „Bravo, mă!”, „Să trăiești copile!” Și se uitau admirativ către tata, că are o așa progenitură de băiat. Pe fața lui însă, n-am citit nimic. Nici încurajare, nici dojană, nici mândrie, nici rușine. Și m-am retras iute la marginea scenei, în culise, unde aș fi vrut să-mi dau drumul lacrimilor. Dar acolo mă aștepta tovarășa învățătoare, cu o falcă în cer și una în pământ, care m-a și luat la rost:

-Ce-a fost asta, Dima? Asta ți-am dat eu să pregătești? Cine te-a învățat, ia spune-mi, ca să râzi de noi, tac-tu? Sau Elena?

Elena era mama. Fuseseră colege. La început tovarășa îmi zicea pe numele mic, Sorin. Dar soțul ei , președintele cooperativei, îl ura pe tata că îl făcuse de râs într-o ședință. Era acuzată o femeie care fusese prinsă furând o poală de boabe de porumb…„Ce să facă și ea, a zis atunci tata, dacă stă la margine de sat și vede cum alții trec cu mașinile, a crezut că o poală acolo, nu înseamnă nimic.” Oamenii și-au dat coate știind cine fura cu mașina și au strigat să o lase în pace. Toți înțelegeau în vremea aceea să care acasă câte ceva, în sân și buzunare dacă era bărbat, cu poala dacă era femeie și nu socoteau acest lucru ca hoție. Era un firesc al lucrurilor. Dar de atunci, tovarășa se uita cu dușmănie la mine și îmi spunea să plec din clasa mea dacă mă cred așa de deștept, să mă duc mai devreme la Gimnaziu. Eu nu făceam altceva decât să ridic mâna, alături de alți copii. E drept că mă pregăteam cu mama acasă, dinainte, la toate lecțiile.

-Nimeni nu m-a învățat tovarășa învățătoare, am mințit-o. Dar uitasem poezia și mi-a fost rușine să nu zic nimic.

-Dar pe asta cum de n-ai uitat-o? Făcu ea aspru către mine, ridicându-mă în sus de o ureche.

N-am răspuns nimic. Eu abia acum îmi explicam de ce rămăsese tata împietrit în expresia feței. Era conștient bietul, de faptul că multe priviri erau ațintite spre el și urmăreau să-i pună în cârcă până și poezia recitată de mine. M-am bucurat de urecheală pentru că am putut să dau în sfârșit drumul în jos lacrimilor strânse, care îmi tot împăienjeneau privirea.

-Va urma-

2 thoughts on “Lupa -29”

  1. Ar trebui sa se inventeze emoticonul care seamana cu o casuta, si care sa insemne ca eu ma simt ca acasa cand va citesc. Adica, ma odihnesc, citindu-va pe dumneavoastra si pe parintele Ioan-Florin, unde v-am si gasit. Sigur ca vreau sa continuati povestirea, dar parca simt ca viata o ia inaintea ei, si e dreptul vietii sa faca asta. Dar ati fost pana acum un frate bun de drum cu mine.

    Liked by 2 people

    1. Mulțumesc frumos. Sunt mișcat. Propun să nu ne oprim. Drumul continuă, iar zidurile sunt prevăzute cu porți. Dincolo de ele… descoperim. Ne dăm seama că am reușit
      să trecem prin, dar am fi putut foarte bine zbura peste.

      Liked by 2 people

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s