Lupa -25

images

Dupã ce spuse asta, Ilie se hotãrî în sfârșit ca sã se ridice de pe jos. Povestise totul pânã atunci așezat în genunchi și cu ochii închiși de parcã s-ar fi aflat sub un patrafir imaginar, la spovedanie. Și-a luat apoi taburetul și l-a pus lângã al bãiatului, dar de data asta nu am mai protestat. Așteptam nerãbdãtor sã-și reia povestirea. În cele din urmã, continuã:

-….Dar mai înainte trebuia sã mã pregãtesc cum trebuie. Am bãut cu el ca și cum eram cu adevãrat în cârdãșie. Îi ziceam din gurã: -Sã trãiești și Sãnãtate iar în gândurile mele îi ticluiam moartea. Dacã pânã aici mi-ai ajuns frãțioare, n-am sã te mai las sã faci umbrã pãmântului…Apoi i-am spus:

-Gata! La culcare cã de mâine avem multe de fãcut.

Aș fi vrut sã îl întreb dacã a participat și la prima rãpire dar îmi era fricã de mine cã n-am sã mã mai pot stãpâni și trebuia sã fiu calculat pentru a-mi urma planul. Ne-am culcat unul lângã altul pe canapeaua desfãcutã, cum dormeam și când eram copii, dar de data asta îmi era scârbã de el ca sã mã atingã. Așa de mult îl uram. Și cum nu puteam adormi, m-am dus tiptil sã vãd ce mai face bãiatul. Dormea sãracul, dar parcã nici nu rãsufla, așa era de prãpãdit. De dimineațã i-am cerut cheia sã mã duc la cumpãrãturi.

-De ce îți trebuie cheia? Nu-ți deschid eu?

-Nu. Pentru cã nu vreau sã mai bat la ușã. Eu sunt tot Jan, n-ai priceput?

-Aaaa! da, da. Ai dreptate Iliuțã. Tu mereu ai fost mai deștept decât mine, mã gâdilã el.

M-am dus și am cumpãrat pempãrși, lapte praf de copii sugari, ca sã dau o consistențã nutritivã zemei cu care îl alimenta Jan, niște hãinuțe de schimb și vopsea de pãr de culoare neagrã.

-Ce sunt astea? m-a întrebat Jan când am revenit. L-am instruit sã foloseascã pempãrșii și sã renunțe la celofanurile alea mizerabile. Îl alimentezi de acum cu lapte din ãsta cã altfel ne moare copilul și ãia au zis cã de se întâmplã asta ne omoarã și ei pe noi. Jan mã asculta tãcut. Îi știa în stare sã aducã amenințãrile la îndeplinire.

-Unde pleci iar?

-Mã duc sã rezolv cu actul de naștere. Îi vopsim pãrul și îl facem unul de al nostru. Așa poate sã plece mai repede, ca sã nu ne mai chinuim.

-Da bãi! Exclamã el. Chiar cã ești deștept frãțioare.

Eu însã nu l-am bãgat în seamã. Am plecat și l-am încuiat cu cheia pe dinãuntru. M-am dus apoi la un taximetrist și i-am zis așa:

-Vericule, transporți și țigani? Cã știam cã unii nu ne prea agreeazã.

-Da. Rãspunde el. Depinde de ce-mi cere omul ãla… Câți adicã?

-Numai unul, vericule! Pe mine. Și dacã ne înțelegem, ți-a pus Dumnezeu mâna în cap. Am bani, am zis, fluturându-i trei sutare pe dinainte…Te țin o juma de zi, dar la urmã ãștia sunt ai dumitale.

-Gata! Sãri el bucuros. Ne-am înțeles.

*

Și m-am dus la vãrul Licã din Surpata. Tații noștri erau frați, iar vãrul ãsta plecase de la noi din sat, dupã femeia cu care se însurase. Era aproape prânzul când am ajuns la poarta lui. Nici nu știam dacã mai nimeresc sã ajung, cã nu mai fusesem la ei, de la nunta lor. Dar am memorie bunã. M-am descurcat.

-Care ești mã acolo? fãcu el deși mã vãzuse prin poarta întredeschisã.

Un câine mare, negru și nelegat dãdea sã iasã la mine prin acea deschidere pe care eu mã luptam din rãsputeri ca sã nu se facã și mai mare. Mai bine așa, cã mai alãturi gardul era rupt de tot și putea sã iasã lejer.

-Du-te de-aici, fire-ai tu al dr..lui  de javrã! se rãsti vãrul Licã la câine și-i dãdu și un șut ca sã se facã mai bine înțeles.

Câinele plecã scheunând și mai lãtrã puțin din depãrtare, așa ca din orgoliu, dar apoi socotind cã nu meritã osteneala fiindcã tot nu este apreciat, ne lãsã în pace.

-Sunt Ilie, vere Licã și am venit la tine sã-ți propun o afacere.

-Taci dr….Jane, nu mã lua pe mine cu de-astea. Eu te cunosc, nu ca alții. Dacã îmi propui afaceri, nu ești Ilie cum nu sunt eu popã.

-Zi-mi cum vrei dar dacã nu mã asculți, ești cel mai mare prost. Îi rãspunsei eu.

-Adicãtelea, despre ce e vorba? cã mã fãcuși curios.

-Bãi vere! protestai eu prefãcându-mã supãrat. Unde ai mai vãzut tu sã vorbești afaceri printre ulucile gardului? Așa mã primești tu?

-Bã da al dr… mai ești. Hai acu în casã. Hai și stai și la masã cã ai nimerit tocmai bine.

Sãracul de el de-aia nu mã chema, cã îi era rușine. Femeia lui avea de dinainte o fatã mai mare, fãcutã cu altul, iar cu Licã mai nãscuse încã doi. Unul de vreo 4-5 ani, și altul mai mic, de țâțã. Erau cu toții așezați pe lângã o mãsuțã micã și rotundã pe care era rãsturnatã o mãmãligã din care și începuserã deja sã mãnânce. Acum se uitau stingheriți pentru cã se jenau cã nu prea au la ce sã mã invite. Ãla de era sugar dormea înfãșat în niște scutece care lãsau în camerã un miros puternic de urinã, peste cel al mãmãligii aburinde. Fata ce era mai mãrișoarã se înghesuise pe dupã mã-sa și de acolo îmi trimitea niște priviri cercetãtoare. Era mai negricioasã decât ãla mijlociu care nici la venirea mea nu lãsase lingura din mânã și pãrea cã se mirã de ce nu mai mãnâncã dacã tot e masa pusã. Semãna în partea noastrã cu ochii așa… mai mari. Mucii îi atârnau de la nas înspre gurã și foarte rar își aducea aminte sã treacã cu mâneca cãmãșii pentru ca sã și-i șteargã.

-Bã, uite care e treaba. Le zisei eu atunci.

Sunt cu taxiul la poartã și n-am timp de masã, cã ãla mã taxeazã. Dar ce am eu de vorbã e între noi și nu voiam ca sã mai audã și el. Am o treabã sigurã, știu pe unul de cumpãrã certificate de naștere. Ce face el cu ele e treaba lui, cred cã le folosește la voturi, p…da mã-sii. Dar îmi dã douã sute pe bucatã. Opresc și eu un sfert, cã de…fac trampa și restul banilor sânt ai voștri. Acum gândește-te. Ce te costã? Tu dupã aia le declari pierdute la primãrie și îți elibereazã altele. S-au pierdut domne, nu le mai gãsim.

-Buletine? mã întrebã nevastã-sa care se și ridicase de la locul ei.

-Nu Saveto. Nu buletine. A zis certificate de naștere.

-Mai bine atunci, fãcu ea bucuroasã și plecã în altã camerã de unde reveni în câteva minute cu cele douã certificate, al ei și al lui Licã. Apoi mã întrebã cu mâna întinsã.

-Da banii când ni-i dai?

-Cum când? Acu pe loc.

Și îi pusei în palmã trei sute de lei. Le sticleau ochii și îi lãsai pe ei sã vinã cu propunerea următoare:

-Dar certificatele la ãștia micii n-or fi oare bune?

-Nu știu ce sã zic… mã prefãcui eu gânditor. Nu mi-a spus mai mult. Îmi e sã nu mã pãcãlesc dacã le cumpãr de la voi și ãla zice cã nu-s bune.

Licã se uitã la nevastã-sa, ea la el și apoi ziserã:

-Hai bã Jane, ia-le și pe alea. Ți le dãm la jumãtate, na!.

Eu mã fãcui cã mã codesc dar pânã la urmã cedai și mai scosei trei hârtii de câte o sutã pentru certificatele ãlora micii.

-Ce-o fi o fi! Fãcui eu ca și cum simțeam cã mã pãcãlesc.

În realitate mie nu-mi trebuise decât cel al bãiatului de patru ani, ãla muciosul, Niculaie. Restul erau de aburealã.

Când mi-am luat la revedere de la ei, mã și puparã fiecare pe obraji cãci erau foarte bucuroși de târgul nostru.

-Și mai veniți bã Jane și pe la noi cã nu stãm așa de departe, strigã Licã la mine când mã urcam în mașinã. Și ia-l și pe Iliuțã, da?

-Va urma-

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s