Lupa -23

images

-….Am fost gemeni eu și cu Jan, fratele meu. Eram ca douã picãturi de apã, cã nici pãrinții nu știau sã ne deosebeascã. Numai cã eu eram mai cuminte și-mi plãcea cartea, iar Jan… drac împelițat. Toate poznele le fãcea. Nici nu-ți da prin minte în câte drãcii nu se bãga. Dar când scotea tata cureaua, el începea sã țipe: -Nu da tãtuțã, în mine cã eu sunt Ilie, ãla cumintele…. Iar atunci tata se uita când la mine, când la el și nedeosebindu-ne, ne bãtea pe amândoi, ca sã știe sigur cã nu-i scapã vinovatul. Eu la urmã mã luam de frate-meu și-i ziceam:

– De ce mã Jane mințiși! Ca sã mãnânc și eu bãtaie pe degeaba?… Da el dãdea din umeri și-mi rãspundea:

-Hai mã, lasã, cã nu mori tu dintr-atât, că dacã dã la amândoi obosește și nu mã mai bate așa de tare…

Ãsta era Jan și așa am crescut noi amândoi la bãtãtura pãrinților. Am spus cã mi-a plãcut cartea dar numai cât am urmat clasele obligatorii, cã pe urmã nu m-au mai lãsat pãrinții. Ne-au trimis la muncã. Jan se ținea tot de prostii. Fura lemne pe care mai apoi le vindea…. Ba s-a dus cu încã unii chiar și la român în curte și i-au furat omului porcul.  L-au îmbătat și apoi l-au cărat cu roaba, așa l-au luat, că mi-a spus…Tata nu mai putea sã-l batã, cã acum Jan se fãcuse în putere. Nici eu nu îndrãzneam sã-mi pun mintea cu el, dar i-am spus sã mã ocoleascã, cã eu nu-l mai recunosc de frate. L-au durut vorbele mele mai rãu decât cureaua tatii. A plecat și nu l-am mai vãzut o vreme. Eu munceam la un om, un român cu pãmânt mai mult. Munceam în credințã și acela mã cinstea cum se cuvine. Nu numai cã mã plãtea cumsecade, dar mã așeza la masã cu familia lui, fãrã ca sã facã diferențã. Puneam cartofi pe toatã tarlaua și dupã aia, mergeam de îi vindeam împreunã la piațã. Toate treburile le fãcea cu mine, dar și la noi acasã începuse ca sã se cunoascã. Am fãcut gard nou, am construit eu cu mâna mea o casã alãturi de aia micã a pãrinților, aveam gânduri de însurãtoare, ca omul de… Într-o zi i-am spus lui nea Marin, cã așa îl chema pe omul acela gospodar:

-Nea Marine, mã duc la un magazin sã vãd ce-i cumpãr mamii cã e poimâine ziua ei…  

-Du-te Ilie, tatã. pe mine tot aici mã gãsești.

Avea o camionetã cu carlingã pe care o umpleam cu cartofi și noi dormeam în cabinã, așa în cur, ca sã nu prãpãdim banii pe hoteluri. În fine…am plecat, i-am cumpãrat mamei un batic și o cãmașã înfloratã, cum știam cã-i place și mã întorceam la camionetã. Oprește o mașinã în dreptul meu și unul îmi zice de pe crãpãtura geamului fumuriu:

-Jane, la tine veneam. Schimbare de planuri. Trebuie sã mai ții o vreme copilul la tine cã nu putem pleca acum. Sunt filtre pe toate drumurile, am verificat, nu se poate. Mai ia și banii ãștia și ai grijã ce faci. În timp ce vorbea, îmi întinde un mototol de bancnote în mânã.

-Hai odatã, ia-i! Nu mã ține cu mâna întinsã…

Vã dați seama cã mie mi se învârteau rotițele…Ce-a mai fãcut Jan, ce-i cu banii ãștia? erau bani mulți. Bietul nea Marin nu strângea atâția, cu anii…Mi-a dat prin gând, ți-am spus cã nu sunt prost, mi-a dat prin gând și am zis:

– Cât trebuie sã-l mai țin?

 -Cât trebuie, atâta îl ții. Douã zile, sau trei, sau o sãptãmânã! S-a înțeles? s-a rãstit el… Ce p…da mã-tii faci pe aici? De ce nu ești acasã sã-l pãzești?

-Am plecat numai un pic. L-am lãsat adormit. Nu vreți sã mã duceți mai iute cu mașina? am rãspuns eu.  Am riscat, cã puteam sã nu o nimeresc. Putea sã stea chiar acolo, în blocurile din apropiere…

-Ie-te al dr…, ne-am boierit, fãcu șoferul. Urcã cioarã! hai mai repede cã dau cu roata peste tine.

Am intrat în mașinã și am fãcut ochii roatã împrejur. Erau trei, cu șoferul.. Doi în fațã și ãla care îmi dãduse banii, singur pe bancheta din spate. Cum ajunsei alãturi de el, îmi dãdu un ghiont cu cotul în burtã și-mi zise:

-Sã nu te prind cã mai pleci de lângã copil, cã te belesc. O greșealã și se duce dr… totul.

Atunci ãla de era în dreapta șoferului, unul mare, ce avea trei rânduri de cute la ceafa aia groasã se întoarse spre mine și îmi zise cu glas șuierat:

-Dacã se trezește , mã și începe sã urle?

-Nu șefu, rãspunsei eu cu prezențã de spirit. Lângã mine stã un moș cam surd. Trebuie sã țip tare la el când îi dau bunã ziua. Iar în partea ailaltã nu știu cine stã, cã n-am vãzut pe nimeni niciodatã.

Vedeam cã nu i-am convins și sunt cu toții iritați și am continuat zicând:

-I-am zobit un somnifer în apã și l-am adormit.

Îmi venise în minte sã zic cã i l-am pus în biberon. M-a ferit Dumnezeu, cã atunci s-ar fi prins cã joc la cacealma. Copilul nu era sugar, dar eu atunci habar nu aveam de nimic. Am intrat în horã și jucam. Ãla de lângã mine, care îmi dãduse banii și ghiontul, spuse deodatã șoferului:

-Ia-o pe aici Zsolt, cã e mai de-a dreptul. Tu de ce taci bã? îmi zise mie și îmi mai de-te o scatoalcã pe dupã ceafã.

Am tãcut. Când au oprit în dreptul blocului am coborât, dar ãla din fațã m-a chemat la el și mi-a spus:

-Ai mare grijã ce faci. Sã nu crezi cã ne jucãm. Dacã ne dai de gol, sau dacã pãțește ceva copilul înainte de a ajunge cu el la destinație, eu zic mai bine sã te spânzuri singur. Cã noi te omorâm în chinuri.

Și-mi dãdu un fel de bobârnac cu douã degete îndoite, în bãrbie. Mi-a dat ca în joacã scoțând doar un pic mâna pe geam, însã mie mi s-au înmuiat genunchii. Am rãmas așa minute bune pânã mi-am revenit. Apoi m-am pus pe judecatã. Ce ai Iliuțã acum de fãcut? Știam de povestea de la Roman. Auzisem de pe la oamenii din piațã când îi vindeam cartofii lui nea Marin. Ãștia erau țigani unguri, i-am auzit vorbind în mașinã între ei și pe ungurește. Jan al meu intrase în cea mai mare mãgãrie a vieții lui. Iar acum? Sã strig din fața blocului ca sã vinã poliția? Ar fi venit, ar fi recuperat copilul, dar cu mine ce-ar fi fost? Jan s-ar fi ascuns iar dupã mine, cum fãcuse toatã viața, cã el e ãla cuminte. Cel mai fricã însã îmi era de bozgorii ãia trei, din mașinã. Nu m-ar fi lãsat, pânã nu se rãzbunau. Am luat bine seama la locul unde este apoi m-am dus la nea Marin și i-am zis așa:

-Nea Marine, te rog cu cerul și cu pãmântul, nu te supãra pe mine. Nu mai ai așa de mulți cartofi. Eu gãsii o fatã în oraș… Ne-am pus pe bune și mã duc la ea acum. Când te întorci acasã, dã-i matale astea lui maicã-mea cã pe mine mã incomodeazã și știi matale ce sã-i zici mamii cã ai fost și matale tânãr.

-Fugi mãi bãiete de aici, ce fatã e aia sã-ți suceascã mințile în așa hal? Unde o gãsiși așa dintr-o datã? Vino-ți în fire cã aia vrea doar sã-ți pape banii tãi munciți cu trudã.

Sãracul, el avea dreptate sã se îngrijoreze. Dar dacã îi spuneam tãrãșenia adevãratã ar fi fost mai bine? El Hãis, eu Cea…. Nu s-a înțeles cu mine.

-Treaba ta Ilie, eu mi-am fãcut datoria. Te-am învãțat de bine, ca pe copilul meu și nu am pãcat cu tine, mai zise el și mã lãsã în plata Domnului.

M-am întors pe datã la blocul acela unde mã lãsaserã ungurii și i-am dat roatã de vreo douã ori cã m-am temut sã nu se fi ținut nea Marin dupã mine. Știam cã mã îndrãgise și îmi dorea numai binele, dar asta era situația. Jan își gãsise cuib într-un apartament confort trei sau chiar patru, într-un bloc destul de aproape de piațã. Ungurii mã ajutaserã sã-i aflu blocul și scara dar acum nu știam ușa. Era un bloc pãrãginit, cu vopseaua de pe el jupuitã, cu balcoane improvizate, suspendate urât. La un geam vedeai glastre cu flori, la altul chiloți și sutiene întinse la uscat…Țigãnie! Mi-am zis în gândul meu. Jan trebuie sã fie recunoscut prin zona asta.

M-am așezat pe scheletul de fier al unei foste bãnci și am așteptat. A trecut întâi o femeie pe lângã mine dar își ferea privirea. Am vãzut și am lãsat-o în pace.

Dupã aia apãrurã trei bãieți care bãtuserã mingea pe maidan și acum se întorceau acasã.

-Jane! Jane! -Sã trãiești Jane! mã salutau ei bucuroși. Probabil cã Jan se punea la mintea lor și le era simpatic.

-Mã bãieți, le-am zis eu, am pãțit o poznã mare. Ați vrea sã mã ajutați?

-Ce? ce? fãcurã ei prinși cu nada.

-Cred cã mi-am rupt piciorul. Nici nu mai pot sã-l pun jos de durere. Dacã nu treceați voi nici nu știu cum ajungeam în casã, cã eu nu mã simt în stare.

-Du-te la spital atunci, zise unul.

-Ce spital mã? fãcui eu pe supãratul. Mã vezi pe mine în pijamale la spital? Eu sunt ca lupul, îmi ling singur rãnile.

Atunci ei se puserã unul de-o parte, altul din cealaltã iar eu îmi petrecui brațele pe dupã gâtul lor și așa ne apucarãm sã urcãm treptele. Al treilea a ținut de ușa scãrii sã încãpem cu toții. Eu mã fãceam cã țin piciorul în sus, dar îl mai așezam când nu erau ei atenți ca sã nu-i ologesc. Erau mici și slãbãnogi, 12-13 ani. Pe la fiecare nivel le ziceam sã ne odihnim. Eu eram atent la cel de-al treilea, sã vãd unde se oprește. Ăla ne dãdea ocol și ba mã împingea de la spate, ba o lua înainte, voia și el sã se facã util. Aceasta era o treabã foarte importantã pentru ei și le plãcea cã îi solicitasem. Dar ne-am chinuit așa tocmai pânã la etajul al patrulea, care era și ultimul. M-au lãsat chiar în dreptul ușii. Erau obosiți bieții și transpirați.

-Va urma-

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s