Lupa -22

images

Nu am lãsat sã treacã prea mult timp de la acea întâmplare. Mã temeam ca sã nu plece. Sã nu le fi pãrut suspect și sã-și dea seama cã a fost totuși ceva ce m-a fãcut sã ajung în acea stare. M-am dus așa cum mã îndrumase McConor, însoțit de un echipaj de poliție. Tot el aranjase, bineînțeles.

Când am debarcat la ușa casei lor, tânărul nu era acasã, probabil avea cursã. Ilie a deschis ușa și ochii sãi ca gogonelele treceau pe rând de la mine la polițiști. Din privirea lui se putea citi imputarea. Pãrea sã spunã : Din ãsta îmi ești domne? Vii cu poliția la mine acasã? Dar tãcea și nu zicea nimic. Ne-a poftit în casã și ne-am așezat cu toții. Am umplut, cã eram mulți, canapeaua și cele douã fotolii, așa cã el s-a dus la bucãtãrie de și-a adus un taburet.

Așezat pe acel scaun fãrã speteazã, se simțea încã și mai nesigur pe el. E clar, poliția prin simpla lor prezențã, îl fâstâcea.

-Și care este motivul ce mã onoreazã cu prezența atâtor musafiri?

-Le plac poveștile. Am rãspuns eu. Le-am promis cã le voi spune una foarte frumoasã și le-am vorbit și despre tine, cã te pricepi. Pentru cã te pricepi, nu-i așa? L-am înfruntat eu uitându-mã fix în albul ochilor sãi.

-Nu prea știu ce vreți sã spuneți. S-a bâlbâit el nesigur. Cred cã faceți o greșealã, eu așa cred.

-Vom vedea. Am fãcut eu și greșeli la viața mea, dar sunt convins cã nu este cazul acum.

Nu mi-am terminat bine vorba și pe ușã se ivi bãiatul. A spus bunã ziua și a rãmas acolo, în cadrul ei,  neștiind ce sã facã.

Ilie, protector, i-a zis:

-Du-te sus tatã, la tine în camerã. Dupã ce pleacã dânșii pregãtește tata masa și te cheamã.

Pe mine mã scotea din minți acel „tata” pe care îl tot repeta fiului meu și zaharisirea falsã pe care i-o simțeam în vorbã. Parcã ar fi fost un copil ce venea de la școalã și avea nevoie de el ca sã-i spunã ce sã facã.

-Ba nu! Am zis cu fermitate. Sã stea și el sã-mi asculte povestirea. În fond îl privește direct și e dreptul sãu ca sã știe.

-Ce vreți sã spuneți, mi se adresã bãiatul cu timiditate. Ce povestire? De ce-ați venit cu poliția?

-Dacã ai rãbdare puțin, vei auzi și înțelege tot. Ai sosit la țanc. Adu-ți te rog și tu un scaun, pentru cã o sã dureze puțin. Iar ceea ce voi relata, te va șoca, sunt convins. Nu ești curios domnule Ilie Vãduva sã auzi povestea mea?

-Ba da, cum sã nu. Nu știu de ce faci tot teatrul ãsta. Puteai sã ne povestești de alaltãieri, dacã voiai.

-Ei bine, poate cã n-am putut. Aveam de digerat povestea dumitale, care nu încãpea nicidecum, alãturi de a mea. Unde zici cã l-ai gãsit pe copil?

-La un aeroport în Londra. Așa am spus.

-Știu cã așa ai spus. Dar dacã ar fi așa, poți și proba asta?

-Ia stai domne, ce mã iei așa? Își ieși Vãduva din fire. De ce mã rog trebuie sã-ți dau dumitale socotealã unde l-am gãsit?

-Cui crezi cã trebuie sã-i dai socotealã, Ilie Vãduva? Normal cã mie. Mie, pentru cã eu sunt tatãl lui. Iar numele sãu este Daniel Dima și nu Nick Vãduva.

Bãiatul mã privea stupefiat, în picioare și cu scaunul de la bucãtãrie în brațe. Îl prevenisem cã trebuie sã fie așezat, dar n-am putut sã mai aștept. În planurile mele ar fi trebuit sã-l perpelesc mai rãu pe țigan. Sã-l las ca sã se înfãșoare cât mai mult în minciunã, iar atunci când voi da eu adevãrul pe fațã, sã fie multe perne care sã-i zboare de sub fund. N-am mai avut rãbdare însã și mi-a ieșit mult prea repede porumbelul pe gurã.

Totuși impactul a fost destul de dramatic. Ilie Vãduva înghițea mãrunt și nu putea sã zicã decât:

-Ce? ce? ce?

-Așa cum spun. Acesta este bãiatul meu și n-a fost niciodatã abandonat. Mi-a fost rãpit pur și simplu de acasã, din România. Eu pot proba simplu cã este copilul meu prin analize de sânge. Dacã vrei, mergem și la poliția de acolo, din Focșani. Cazul acesta nu a fost închis de atunci și pânã în prezent. Pentru cã durerea noastrã a fost așa de cumplitã, încât mama lui este și acum internatã la nebuni, iar eu mi-am luat lumea în cap.

Mi-am mutat privirea de la Ilie Vãduva, care se holba la mine de ziceai cã-i ies ochii din cap, cãtre bãiat. Tremura ușor, dar constituția lui sãnãtoasã îl fãcea sã suporte cu bine șocul.

-Dar ce ne mai trebuie nouã alte probe, am urmat eu. Stați numai așa… Când te-am zãrit dezbrãcat Dãnuț, am știut sigur cine ești, deși am bãnuit tot timpul, încã de când te-am vãzut.

Și mi-am desfãcut nasturii cãmãșii rapid, pentru a-mi scoate în afarã umãrul pecetluit cu steluțã.

-Erai mãricel deja. Nu-ți aduci aminte când ne pupa mami umerii la amândoi, zicând cã suntem luceferii ei cei dragi?

L-am vãzut cã îi dau lacrimile și nu știam dacã într-adevãr își amintește, sau numai l-a emoționat povestirea.

Polițiștii se uitau între ei și nu știau ce sã facã. Li se spusese cã au o sarcinã simplã, de a participa numai la o discuție între niște oameni din emigrație. Sã fie acolo pentru orice eventualitate și sã asigure protecția, dacã ar fi fost cazul, unui prieten de al superiorului lor. Acum aflau de rãpire și asta deja le depãșea atribuțiunile.

În timpul acesta, teatral cum îi era felul, Ilie Vãduva s-a lãsat în genunchi dinaintea mea, cu o bufniturã seacã și a spus făcându-și o cruce lată peste piept:

-Mare ești Doamne, cã ai putut sã regãsești la un loc pe un tatã lângã fiul sãu, dupã atâta amar de ani.

Mã iritase și mai rãu cu gestul acesta și tocmai mã pregãteam sã-i zic ca sã se ridice dr… de jos, cã nu-l mai scapã niciun teatru, când întinse brațul cãtre mine, la fel de scenic, și continuã din aceeași poziție:

-Stai te rog, lasã-mã un pic. Lasã-mã sã zic și eu ceva și apoi omoarã-mã dacã vrei!

Dãnuț era mai sensibil la aceste gesturi. Vãzui cã de data asta șirul lacrimilor i se înnodau sub barbã.

Mãi sã fie! E drept cã l-a crescut pânã acum, dar tocmai ce-a aflat cã mama lui bunã este la nebuni din cauza omului ãsta…Cum este posibil?

Nu e nimic din cauza mea, așa sã știi, mai zise el, citindu-mi gândurile de pe fațã. Mai degrabã îmi datoreazã viața și dacã mã lași sã spun, ai sã mã strângi în brațe cu drag, nu ca sã mã omori…

-Spune, cã te las. Numai ridicã-te de acolo te rog, cã nu suport gesturile astea.

-Ba sã mã lași! strigã el tare, impresionându-l iarãși pe bãiat, sã mã lași, cã e dreptul meu sã stau cum vreau, la mine în casã. Și își rupse cãmașa în dreptul pieptului, dezvelindu-l pentru a se bate cu pumnii peste el. Cei doi nasturi au sãrit pe jos, rostogolindu-se care pe unde.

-Cã n-am avut inimã de câine niciodatã și aveți sã vedeți cine a fost Iliuțã!

Tãcu puțin, chipurile pentru a trage aer în piept și apoi își începu povestirea:…

-Va urma-

2 thoughts on “Lupa -22”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s