Impresii

images (1)

Majoritatea trec iute peste reclamele de la TV. Când vizionează un film, merg la baie, la frigider, sau pur și simplu butonează telecomanda.

Eu sunt dintre puținii care le urmăresc cu interes. Ar trebui cred, să primesc discount de la producătorii care aleg acest mijloc spre a-și promova produsele. Nu că aș avea ce face cu ele… 70% sunt pentru diverse boli, 20% pentru asigurări și abia 10% pentru vreun produs electrocasnic. Dar eu le analizez pe toate, din perspectiva celui care trebuie să le creeze. Și le dau și aprecieri, în mintea mea bineînțeles, pozitive sau negative.

Uite: O știți pe aia cu Sennalaxul?

O tânără vine cu un platou și îi solicită soțului ajutorul:

-George!

Iar papagalul din casă trădează laitmotivul… La auzul acestui „George”, el continuă ceea ce se înțelege că aude tot timpul: …„iar sunt constipată…Sennalax, sennalax!” Ca și cum biata fată, deși se tratează de ceva timp, tot constipată a rămas…

Dar nu despre asta vreau să povestesc. Că într-adevăr, am o poveste de care mi-am amintit, doar văzând această reclamă…

Eram împrejurul unei mese festive. Gazdele, tinere și drăguțe. Soțul era cel sărbătorit. Dinaintea aperitivelor, stam cu toții în sufragerie. Mai puțin femeia, care trebăluia în bucătărie pe lângă cuptor. L-a strigat deodată pe bărbat: George! Acesta s-a scuzat și s-a dus imediat s-o ajute.

Prin ușile deschise pentru o vreme, s-a înfiripat acel miros îmbietor, pe care numai friptura știe să-l lase.

De aceea probabil ni s-a părut nouă atât de lungă așteptarea. Mai ales că peste tăcerea care se lăsase între noi s-au auzit deodată niște zgomote suspecte, urmate îndeaproape de glasul ei, pe struna a doua: „A-ah!…Ah…Uuu! Ah…Iiii!” Apoi un: „Șșș!” de-al lui, pauză și iar: „A-a-a!…”

Priviri furișe pe deasupra mesei, zâmbete cunoscătoare, bujori în obrajii Simonei, fetița cumnatei sale, care știa și ea ceva, deși era numai în clasa a șaptea.

După un timp, se întoarce el, George. Se așează cuminte pe scaun și se repede la un castravecior murat pe care îl dă gata din două mușcături. Noi ne țineam cu toții firea. Încă. Se auzea apa de la baie.

Atunci când a apărut și ea, roșie în obraji anunțându-ne cu glas nevinovat: „M-am ars!” a fost nebunie. Întâi golanul de frate-su, a făcut un: „Pffff!” Ca atunci când dai drumul aerului din piept după ce ți-ai ținut respirația. Și a fost supapa care ne-a eliberat pe toți, râzând, chicotind, hohotind, fiecare după felul său de exteriorizare.

Ei nu știau despre ce este vorba. încercau și ei să râdă după noi, dar nepricepând motivul tot întrebau: „De ce râdeți? De ce?”

Atunci, cumnata sa îi lămuri: „Hai, nu mai faceți pe mielușeii nevinovați…Am auzit toți! Uite! Și Simona s-a înroșit.”

Iar Andrei, fratele, zice: „Ce ai dragă cu ei? Ți-e ciudă? I-a servit prăjitura înaintea fripturii…Ce-i cu asta?”

Din nou un râs general. De-acum pricepuseră și ei, iar zâmbetul Cristinei, roșie toată, era stingherit, exact ca al fetei din reclamă.

„Dar ce-ați crezut? Unde v-a fost mintea? M-am ars, dacă vă spun!” Și își scoate atunci de sub masa învelită cu o pânză albă de Damasc, mâna dreaptă cu două degete înfășurate în șervețel. „Vreți să vă arăt?”

Nu mai era nevoie. Ne-am dat cu toții seama că o luasem razna cu imaginația. Și când a venit biata în cameră, alăturându-ni-se, noi nu i-am văzut ditamai șervețelul de la mână…Sesizasem doar răvășirea de pe față, strălucirea ochilor…Toate puse nu pe seama durerii, ci a plăcerii.

Atunci eu, ca să ieșim un pic din acel penibil, am povestit despre Nea Mitrache. Mi-a fost drag omul ăsta de treabă, din zona Vrancei.. Era atât de sărman, că umbla la început cu niște cizme sparte. Cât am lucrat eu prin zonă, Nea Mitrache m-a însoțit pretutindeni, extrem de recunoscător pentru încălțările noi și pachetele de țigări zilnice cu care îl cadoriseam. Bucuria lui? Pescuitul. Am fost împreună și la baltă. Iar bietul Nea Mitrache a intrat îmbrăcat în apă să-și salveze cârligul pe care îl agățasem eu într-o creangă căzută în apă cine știe când. „Lasă-l Nea Mitrache, dă-l încolo…Ți-aduc eu mâine de la Focșani, undiță cu ace câte vrei” am strigat eu înciudat pe neîndemânarea mea…” „Lasă dom injiner, că n-are nimic…îl ricuperează Mitrache” zâmbea el cu dinții știrbi către mine. Când ne întorceam de la baltă, Mitrache avea în găletușă doar vreo trei fâțe. Eu îmi puneam în minte ca a doua zi să-i cumpăr și câteva kilograme de pește, când îl aud pe Nea Mitrache zicând: „Dom injiner, mie îmi umblă vorba că sunt ăl mai mare pescar, da știi de ce?” „De ce Nea Mitrache?” „Domne! Eu și un pește dacă-l prinz, nu-l mănânc…Îl pun pe plită să se arză. Să se ducă mirosul în tot satul. Să-și zică toți: Al dr.. Mitrache, iar a prins pește. Că impresia contează domne, cel mai mult…” Și Nea Mitrache călca țanțoș înaintea mea, mutând din când în când găletușa dintr-o mână în alta. Apă și numai trei peștișori. Dar era grea și mâna cu sarcină i se lăsa în jos din umărul cel slab. Oamenii pe lângă care treceam, întorceau într-adevăr capetele după noi, când ne dădeam binețe. Iar Nea Mitrache zâmbea ghiduș. Avea totuși ce arde pe plită, altarul său de făcut impresie.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s