Lupa -21

images

-Nu. Chiar nu mi-e bine deloc. Nick, te superi dacã mã duci îndãrãt acum? Am o migrenã îngrozitoare și când mã apucã, nu mã lasã ușor. Ne întâlnim altãdatã, nu vã supãrați, nu-i așa?

-Ei asta-i bunã! Cum sã fie cu supãrare? Pãi te vezi cã ești bolnav. Galben ca ceara… Sã te ducã mai bine la spital?

-Nu, nu… Nu e nevoie. Mã cunosc mai bine. Mã culc, îmi pun perna pe cap și o sã-mi revin.

La întoarcere, a fost rândul meu sã-i rãspund monosilabic tânãrului. El era emoționat și voia sã-și împãrtãșeascã nedumeririle cu mine:

-N-am mai auzit niciodatã povestea asta. Când îl întrebam de mama, îmi spunea cã a rãmas acasã, în România și cândva o sã mergem ca s-o vedem, dar nu curând, cã e fugit din țarã și l-ar aresta dacã l-ar prinde. De aceea mã punea tot timpul sã nu intru în vorbã cu strãini. Cã poate îl mai urmãresc încă…

Ajunși la complex, abia am îndrãznit sã-mi ridic privirea spre el. Mã privea grijuliu cu ochii sãi verzi și nevinovați.

Era târziu și birourile erau bineînțeles încuiate la o orã ca asta.

-Cine are cheia? Unde e Kathrine?

-De ce Mr. Dima, mã întrebã Dave, care umbla la o bicicletã rãsturnatã cu ghidonul în jos.

-Ah, ce bine! Îmi pare cã și dumneata ai cheie nu-i așa?

El se ocupa cu logistica și reparațiile de tot felul.

-Desigur Mr. Dima, doriți la șef?

-Da. Trebuie sã am o întrevedere cu Mr. McConor, chiar acum.

El se referise la Greg, când zisese de șef. Auzind cã este vorba chiar de Bigboss, lãsã îndatã scula din mânã, se șterse iute de unsoare cu o cârpã  și se duse la un dulap unde trecând în revistã mai multe șiruri de chei cu însemnãri numai de el știute, o alese pe cea potrivitã și merse personal sã-mi descuie.

-Stați cât aveți nevoie, Mr. Dima. Când terminați, veniți doar de mã anunțați și mã ocup eu.

M-am lãsat greu în scaun în timp ce îl apelam pe McConor. Nu mã gândisem nicio clipã cã ar putea sã fie acasã și nu la birou. Știam că lucrează până târziu.

-Am vești șefu, putem vorbi?

-Desigur Mr. Dima. Puteți intra la birou?

-Sunt deja aici. Am rãspuns eu.

-Super. Stai numai o clipã. Și îndatã se porni camera.

Era bineînțeles la muncã. Numai așa se putea menține pe o piațã concurențialã acerbã.

-Cum sunt veștile? Te rog spune iute. Avem încredere?

-Cea mai mare încredere, aș putea zice. Bãiatul cu care vorbește fata dvs., e de fapt copilul meu.

*

-?! Ei ! Mr. Dima, ce spui acolo? Ești o.k.? Pari foarte tulburat.

-Chiar și sunt! Extrem de tulburat.

-Poți te rog sã o iei de la început? Încearcã sã-mi povestești. Astfel e bine și pentru dumneata, vei putea sã-ți reașezi mintea, sã o pui pe fãgaș. Îmi dau seama cã ești foarte surescitat.

-Am avut de la început o vagã bãnuialã. Ochii aceștia numai soția mea îi avea. Se potrivea și vârsta…

-Acela care zicea cã îi e tatã, a recunoscut?

-Nu. Mi-a vândut o poveste neverosimilã cum cã l-ar fi gãsit abandonat în Londra când era mic. Nici chiar bãiatul nu avea habar de nimic. Lui îi spusese altceva.

-Stai un pic…Sã nu te superi pe mine. Dar eu încerc sã ne menținem în realitate. Dacã te arunci înainte și te sprijini într-o himerã, apoi va fi foarte greu sã suporți dezamãgirea. Ce te face sã crezi cã este bãiatul dumitale? Ochii numai? Faptul cã e gãsit? Înțelegi sper, ce vreau sã zic….

-Nuu… Am rãspuns eu obosit de greutatea stãrii sufletești. Nu cred nimic. Am certitudinea, cã este Dãnuț al meu. La un moment dat, când și-a scos tricoul am vãzut un semn particular, un fel de alunițã ca o steluțã pe umãr, exact cum am și eu. Și i-am arãtat.

-Ah, ce chestie! Ce chestie! Repeta într-una McConor absorbit de gânduri.

Apoi tot el își reveni primul și se relansã cu întrebãrile:

-Și ce-ai fãcut? Le-ai spus? Cum le-ai spus?

-M-au încercat mai multe gânduri, inclusiv acela de a-i pune cuțitul în gât mișelului care mi l-a rãpit. Și sã-l întreb: De ce-ai fãcut asta? De ce?

-Nu puteai. Ești un om mult prea cerebral ca sã acționezi sub impuls. Ai fi avut surpriza sã fii lovit de propriul copil. El pe acela și l-a cunoscut de pãrinte și de acela a fost crescut, nu-i așa?

-Desigur cã mi-a trecut numaidecât prin cap și gândul ãsta. Cu atâtea gânduri dintr-o datã, de fapt n-am avut nicio reacție. M-am simțit brusc foarte rãu și i-am cerut să mă aducă acasã. Eram atât de sfârșit, cã nu puteam sã am coerențã la nimic. Nici la gânduri, nici la fapte. Am fost prea slab.

-Nu, nu. Foarte bine ai fãcut. Foarte bine. Te poți pregãti acum cum se cuvine. Poți merge însoțit de poliție, cunosc eu și chiar pot vorbi cu cineva. Mergi la el, știi unde și îl dai în vileag.

-Daa. Probabil cã așa am sã fac. Mã duc acum sã mã întind, șefu. Realmente mã simt extenuat. Mâine…

Nu m-a lãsat sã termin vorba.

-Du-te și te odihnește. Dacã vrei, toatã sãptãmâna ești scutit de orice efort și ai liber. Dar sã nu întreprinzi ceva, te rog, pânã nu te consulți cu mine. Nu de alta, dar pot fi mai lucid decât dumneata în momentele astea. Cine ți-a deschis biroul?

-Dave.

-Nu te mai deranja sã-l cauți. Îl sun eu și-l trimit sã încuie în urma dumitale. Hai! Lasã cã e bine pânã la urmã. Ce zic eu? E extrem de bine. Ce chestie domne, ce chestie…

Și cred cã a mai continuat încã sã vorbeascã chiar și dupã ce a închis.

Am ieșit și eu de acolo, târșâindu-mi pașii pânã la dormitor. Aveam povara unui om care a îndurat prea multe.

-Va urma-

One thought on “Lupa -21”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s