Lupa -20

images

-Aha! Am zis eu. Deci înainte de a face cunoștință, ați vrut sã știți cu cine aveți de a face…

-Iertați-mã, se îndoi el din mijloc, cu umilința care le este caracteristicã celor din etnia lor, când vor sã obținã ceva de la tine. Eu nu am încredere în general în oameni, în particular în români și în mod deosebit în țigani.

-Dar pânã la urmã, ce sunteți? Cã m-ați amețit complet.

-Ei pe dr.. Cã doar n-o sã spun acum cã sunt francez. Sunt țigan, așa cum mã și aratã fizicul. Dar hai mai bine sã ne așezãm la masã, cã uite acu sunt gata și frigãruile. Nicki tatã, du-te și te schimbã, cã te împuți de la fum. Trebuia sã-i spui și omului ãsta sã nu vinã așa gãtit, cã la noi e casã modestã, nu facem protocol.

-Ei lãsați, lãsați. Ce dacã se afumã și costumul ãsta un pic. Miroase frumos. Nici n-am mai mâncat grãtar, recunosc, de când mã aflu aici.

Ascultãtor, bãiatul se și dusese ca sã se schimbe, iar tatãl sãu zâmbea satisfãcut.

-Pãi nu știe Iliuțã ce-i place omului? Apropo, Ilie mã cheamã. Vãduva Ilie.

Ne-am strâns mâinile și mi-am rostit și eu numele.

-Știu dupã cartea de vizitã, domnule inginer. Îmi cer iertare cã am apelat la tertipul ãsta. Când îmi veți auzi povestea vieții, veți înțelege de ce sunt așa prevãzãtor când îmi fac cunoștințe noi.

Cu îndemânare apoi, a scos cârnãciorii și fleicile de carne, pe care le-a așezat într-un castron de ceramicã cu capac și pânã ce s-a întors bãiatul, în blugi și cu tricou, el a desfãcut și o sticlã de vin.

A turnat în pahare și ridicând unul, a zis:

-Luați domnu Dima, sã închinãm în sãnãtatea copiilor. Eu nu le stau în cale, de-aia nici nu am vrut ca sã mã dau prea mult în spectacol. Îmi vãd lungul nasului, știu cã sunt doar un prãpãdit de țigan, iar tatãl fetei ditamai patronul.

-Cum așa? Doar mi-ați arătat că vã place teatrul, costumându-vă la întâlnirile noastre.

-Ei! N-am zis nici cã sunt prost. Pãi dacã eram prost muream pânã acum, domnu Dima.

În mintea mea, încã de la bun început era un mare semn de întrebare. Dar mã abțineam sã pun întrebãri directe, ca sã nu fiu nepoliticos. Spre deosebire de Nick, omul ăsta era destul de volubil și așteptam sã aflu din cursul discuției cum putea sã-i fie el tatã, acestui bãiat.

-Dvs. însã, nu sunteți bun de actor. Vi se citesc de pe fațã, toate gândurile.

Îmi mai spusese asta și letonul Juras și nici atunci nu o luasem ca pe un compliment.

Interpretându-mi iar expresia feței, Ilie Vãduva adãugã:

-Asta este însã foarte bine, domnule Dima. Numai un om cinstit, poate fi ușor citit. Ete cã fac și versuri, spuse râzând.

Râsul său era unul cam nervos, semn cã nici el nu se afla chiar în apele sale, cu toatã logoreea de care făcea risipă. Vorbea într-una și își mișca iute atât brațele cât și ochii cu pupilele de un maro închis, mult prea mici pentru cristalinul alb ce ieșea astfel în evidențã, dând și mai mult aspectul de holbare ochilor săi bulbucați. Era o diferențã mult prea mare între înfãțișãrile lor. Tânãrul, înalt și cu fața albã, având pãrul cãprui arãmiu iar ochii mari și de un verde intens. Bãrbatul, mic și smead, ochii exoftalmici și închiși la culoare. Albul cristalinului ieșea însă cel mai mult în evidență. Pãrul îl avea rar în fațã și tuns scurt, dar se vedea cã fusese negru.

-Vãd cã ne studiați…

-Îmi ziceam cã bãiatul trebuie sã semene cu mama, dar nu îndrãzneam sã întreb.

-Da de ce? Întrebați, întrebați… De-aia ne-am strâns în fond, ca sã vorbim, sã ne cunoaștem. Nu știu cu cine seamãnã de fapt, continuă moale… Pe copil l-am gãsit abandonat într-un aeroport, în Londra. Tatã, vezi cã vinul ãsta pãteazã, cã e de-ãla bun, îi spuse băiatului ce tresărise cu paharul dus spre gură.

Și întorcând iar ochii spre mine, adăugă:

-Pentru musafiri, de…

Vorbea într-una, cu ochii în toate pãrțile. Iar Nick se pare că nu mai auzise povestea găsirii sale. Surpriza, emoția ori amândouă la un loc, îl făcuseră să-și verse vinul pe piept. Își scoase tricoul de pe el și se duse ca sã îl punã într-un lighean. Dar se grãbi sã se întoarcã, interesat de ce avea să audă, astfel cã uitã sã mai punã și apa în acel lighean. Ilie continua ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, numai ochii îi jucau în cap, neastâmpãrați:

-…Plângea domnule, plângea, de ți se rupea inima și nimeni nu se uita la el. Așa sunt ãștia, nu ca noi. Mã gândeam sã anunț poliția, dar pe vremea aia eram și eu mai tânãr, nu știam bine nici limba ca sã mã descurc. Eram ca un câine de pripas… așa eram. M-am dat atunci și eu lângã el și am început sã-l legãn. Dacã am vãzut cã tace, m-am pus pe așteptare. Cum începea sã plângã, iar îl legãnam. Am așteptat cam vreo orã și nimeni n-a venit dupã el. Dar mai la urmă, nu mai tãcea cu tot legănatul meu și m-am gândit atunci cã îi e foame. L-am luat cu mine, am cumpãrat lapte și biberon de la un magazin și așa de atunci, m-am fãcut cu acest fecior frumos. Dar ce ți-e domne, nu te simți bine?

-Va urma-

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s